împricinatul de Corn

 

Oare de ce cuvântul CAPITALISM este folosit cu extrem de mare parcimonie de media românească?

Întreb şi eu, aşa, pentru că anul ăsta m-a surprins utilizarea “excesivă” a cuvântului în speţă. A apărut de trei ori pe burtierele televiziunilor, în contextul unor demonstraţii antiCAPITALISTE. În anii trecuţi, cuvântul ieşise completamente din uz.

Era linişte şi pace. Românica era o jupâneasă fericită, cu basmaua pe cap şi cu cracii pe sus. CAPITALISMUL nu exista, nu se discuta, nu se dezbătea. De fapt, şi acum e linişte şi pace: CAPITALISMUL nu se dezbate, nu se discută, nu există.

De ce?

Tags: cuvinte cenzurate, guerilla blogging

 

 

Aţi mers vreodată cu trenuleţul acela ’oţ care urcă pe munte la Schaffberg, pufăind şi scrâşnind din biele? Pentru asta te duci cu maşina la St. Wolfgang, unde se găsesc locuri foarte ieftine de parcare. Tura cu trenuleţul durează cam 45 de minute dus, după care petreci cam o oră sus, pe vârful Schaffberg,

  de unde poţi vedea trei lacuri: Wolfgangsee (pe malul celălalt al lacului, la St. Gilgen, s-a filmat Sunetul Muzicii), Attersee şi Mondsee. Poţi să mănânci, pe scurt, la cabana veche de pe vârf, unde o să-ţi fie prezentat ca icstrem de bazat un amărât de schnaps. De gustos, nu pot să zic, e bine aromat, al naibii, şi nici nu te zgârie pe faringe, dar despre tărie – s-o lăsăm baltă… Ideea e să nu vă pună dracu’ să le oferiţi în contrapartidă o ţuică de-a noastră, de la polul alcoolului, care-o fi el, Maramu’ sau Bistriţa, că o să creadă ăia că vreţi să-i otrăviţi, după cum mi-a relatat un cunoscut care stă mai mult prin Austria…

Dar la Ebensee aţi fost? E un fel de Predeal al lagărelor, o închisoare de lux, după cum ţi-ar veni să-i spui, având în vedere împrejurimile bucolice, cu păduri, lacuri, insuliţe etc..

S-or fi dat oare şpăgi că să ajungi la Ebensee în loc să te trezeşti la Dachau sau Majdanek? Întreb şi io, având în vedere că pentru a ajunge să fii „internat” în lagărul model de la Terezin (Theresienstadt) sigur s-au dat averi, chestie care venea la pachet cu posibilitatea de a apărea într-un documentar nazist de propagandă care ne explica ce chestie minunată e să trăieşti în lagăr… Terezin avea orchestră, copiii se duceau la kindergarten şi ne zâmbeau frumos din filmele elevilor domnişoarei Riefenstahl, iar evreii, în general, munceau cu spor – era o staţiune model.

 

Mda. Bine că nu trebuie să dăm şi acum şpăgi din astea – noi, ca români în 2011, suntem uMpic mai norocoşi: deja ne aflăm într-un lagăr în care şefa noastră de trib, o hotentotă blondă, gata să cadă de pe tocuri, ne explică ce e aia să fii politically correct. În fine. Poate că n-aş fi fost atât de cinic apropo de Ebensee, dar am văzut acolo o chestie care mi-a dat în cap: pe teritoriul vechiului lagăr de concentrare se înalţă acum un cartier de viluţe. Printre curţi şi alei, rămăşiţe morne de-ale lagărului, poarta de la intrare, 

coloanele negre-cenuşii şi cimitirul.

Locuitorii erau liniştiţi, însă. Părea să nu le pese – de altfel, locul era extrem de dosit, mai degrabă nevizitat, oarecum palmat de autorităţi. Localnicii îşi vedeau de treabă şi, mulţi dintre ei habar n-aveau că acolo funcţionase un lagăr: au fost destul de mulţi cei pe care întrebându-i cum să ajungem acolo, se holbau la noi, miraţi:

„Cum? Lagăr? Zău dacă am auzit… Aici, în Austria?!”

După ce pleci de-acolo, cauţi cu disperare să dai peste ceva frumos de văzut,

iar Traunkirchen, aflat la numai câţiva kilometri depărtare, te face să răsufli uşurat. Thanks God, the war is over…

 

Sau, nu s-a terminat şi doar şi-a schimbat recuzita?

Tags: vietnam huey uber dachstein

Acum, a murit…

Profesorul care ar fi trebuit să plece în cea mai lungă călătorie din cea mai frumoasă vilă de pe Kiseleff, cu grădinar în curte şi sumedenie de oameni care să aibă grijă de zilele sale din urmă, a murit într-o cameră care aducea cu o debara din spitalul în care a lucrat.

Ce o să urmeze? Probabil o înmormântare la care se vor ţine discursuri ipocrite, nişte eventuale dezbateri în care va fi vorba despre cum îşi tratează România valorile, după care alţi şi alţi profesori, sau academicieni, sau oameni de artă, sau, pur şi simplu, oameni de ispravă, vor ieşi din scenă pe sub furcile caudine ale nunţii unui nou Borcea, cea mult prăznuită de televiziuni, ziare, posturi de radio, în conversaţii ritmate de manele, remixate cu zicerile unor politicieni rătăciţi, din naştere şi din părinţii care i-au făcut,  în cea din urmă provincie mentală a lumii.

Să fii sănătoasă, distinsa mea Românie!

Tags: româneşte vorbind

 

 

Măi, tovarăşi şi fraţi fleoreo…

Mai sunt numai şase (6!) zile de Hokusai la MNAR!

Sunt două saloane full de stampe, din cele care prevestesc cu nesaţ (deşi destul de distant), chiar şi bedeurile japoneze contemporane – manga. Manga se numeau încă de pe vremea maestrului şi reprezentau, uMpic, altceva, dar asta e altă problemă. La MNAR, însă, daţi de fineţe şi linişte, subtilitate a detaliilor dosite pe unde nu te aştepţi, culoare discretă şi personaje cu atitudine, puncte de vedere alese cu schepsis şi, bineînţeles, pândind din absolut toate lucrările, Domnul Fuji…

Ar fi păcat să rataţi.

Tags: anarhia kult

 

 

Gustav (von) Aschenbach ia o barcă (gondolă…) de la San Marco la Lido.

Trece apa dar nu-i dă barcagiului nici un sfanţ.

Cu toate astea, Gustav moare. Numai că, între timp, apucă să se îndrăgostească de un june polonez.

De-aia nu i-a plătit tainul gondolierului? Şi, oare, tot din cauza lui Eros cel dionisiac şi indian ajunge Gustav să se prostească precum bătrânul roşcat pe care îl dispreţuise în timp ce venea la Veneţia?

Tags: anarhia kult

 

 

Hallstatt! Ehei, aici e frumos-frumos! Atât de frumos, că unor nenorociţi de chinezi le-a dat prin minte să-i construiască o replică, la ei acasă, la dracu’ cu cărţi, prin nu-ştiu-ce-munte cu nume impronunţabil.

Cum e Hallstatt? Case căţărate unele peste altele,

 

 

grădini mărunte, ascunse îndărătul unor ziduri de piatră,

 

 

cheiuri pentru vaporaşe şi bărcuţe (acestea din urmă au o formă specifică),

 

 

piaţete, străzi înguste,

 

 

scări de piatră, caldarâm, flori la fereşti – totul la numai doi paşi de luciul lacului pe care n-ai cum să nu-l zăreşti, indiferent în ce colţ al Hallstatt-ului te-ai afla.

 

 

O catedrală căţărată într-un loc imposibil, peste case, şi un tunel săpat în munte care trece mai sus de târguşor, cu o ieşire într-o parcare dosită deasupra caselor. Lângă catedrală, un cimitir minuscul, cu locuri de veci sobre, scurte, înguste şi, mai ales, limitate ca număr. Periodic, osemintele se scot din morminte; pe craniu se trece numele şi prenumele defunctului, ocupaţia şi anii între care a trăit, după care, întreg scheletul este depus într-un osuar.

 

 

În acest cimitir a fost înmormântat cu pompă şi faimosul „om de sare” – minerul din preistorie perfect conservat, mort în mină în urma prăbuşirii unei galerii. Insul a fost descoperit în 1734 şi acum beneficiază, şi el, de o dioramă în galeriile subterane. Zău dacă mai ştiu ce s-a întâmplat cu adevăratul om din sare – dacă a fost transferat, au ba, în osuar, aidoma celorlalţi rezidenţi din cimitir sau dacă, după cum parcă mi-aş aminti, a fost rătăcit cu desăvârşire în urma unui incendiu…

 

 

Hallstatt. Hall vine de la cuvântul sare, dintr-un dialect celtic – celţii fiind inşii care au început exploatarea sistematică a sării în zonă. Să fi fost printre ei şi boii şi tauriscii, alungaţi de Burebista în timpul marţialului său Drang nach Westen, triburile despre care cronicile romane relatează că au fost fugăriţi de omnipotenţii daci până în Noricum? În fine…

Târgul Hallstatt s-a dezvoltat în jurul minelor, cum altfel. E destul de probabil că romanii s-au plimbat frecvent pe aici – în fond, exista o via care trecea prin apropiere, către Juvavum, actualmente Salzburg dacă-mi permiteţi, iar sarea, nu trebuie s-o mai spun, reprezenta pentru toată lumea o chestie de mare interes.

 

 

Din Evul Mediu şi până acum, nu s-au schimbat multe în exploaterea sării – principiile, cel puţin, sunt similare. Se începe prin săparea unui puţ de foraj, prin care se introduc două ţevi concentrice până la adâncimea dorită. Ulterior, prin ţeava interioară se introduce apa; aceasta dizolvă sarea, astfel încât după o vreme poţi să extragi saramura prin ţeava externă. În timpul Evului Mediu, saramura era apoi condusă spre nişte tigăi uriaşe, metalice (cea din piaţa mare a Hallstatt-ului avea 445 de picioare pătrate), sub care ardea un foc continuu. Apa se evapora, iar în tigaie rămânea sarea ca atare.

 

 

Focul ăsta continuu a ridicat mari probleme în zonă – semn că încă din Evul Mediu procesul industrial venea la pachet cu deteriorarea mediului înconjurător. Pe scurt, focurile care ardeau neîncetat sub „tigăile” de preparare a sării au condus la despădurirea zonei, astfel încât, în 1595, tigăile din Hallstatt au fost desfiinţate din lipsă de combustibil. Cu acea ocazie a fost construită o pipeline de peste 40 de kilometri, până la Ebensee, o zonă plină de copaci tocmai buni de ars sub saramură. După ce cărbunele a intrat în circuitul industrial, tigăile au reapărut la Hallstatt, dar numai pentru scurt timp, după care s-a trecut la procedee moderne de prelucrare.

 

 

Zona din jurul Hallstatt-ului a fost un teren fertil pentru Reformă. Salzburgul, însă, era aproape, iar Salzburgul era una dintre arhiepiscopiile Sfântului Imperiu Roman, aşa că decidenţii locali n-aveau de gând să scape situaţia de sub control. În consecinţă, s-a lăsat cu caft, iar caftul s-a concretizat, cândva prin secolul XVIII, într-un surghiun colectiv. Ei bine, cu acea ocazie, protestanţii din Hallstatt şi din împrejurimi au fost exilaţi în… Transilvania, fapt care mi-a furnizat explicaţia similitudinilor arhitectonice cu casele vechi din Buşteni şi Predeal, zonă în care influenţa saşilor din Rîşnov şi Bran a fost mereu marcată.

 

 

La finele secolului XIX, Hallstatt devine destinaţie turistică. Iniţial nu au fost probleme deosebite în ce priveşte transportul – s-a construit o linie de tren de la Bad Ischl şi lucrurile au fost controlabile, cât de cât. Începând cu 1930, însă, numărul turiştilor a crescut progresiv, astfel încât, pe la finele anilor ’40, autocarele care ajungeau în Hallstatt nu mai găseau loc de parcare în târguşor. Se lăsa cu traffic jam-uri şi cu nervi din cale afară aşa că s-a organizat un plebiscit: vroiau cetăţenii Hallstatt-ului să se construiască o şosea mai lată care să treacă prin târg, pe locul actualului drum principal?

 

 

Nţ… Mai bine de 54% din populaţie s-a opus proiectului, ceea ce a dus la construcţia tunelului prin munte, imediat deasupra Hallstatt-ului.

 

 

Un singur lucru m-a nemulţumit la Hallstatt – dar asta m-a nemulţumit cam peste tot în Austria: haleala! Era prea uscată, prea aseptică şi prea puţin papilară. Cârnaţii erau albi, ca pentru bolnavi, varza era tăiată prea mărunt, de parcă ar fi fost spaghete chinezeşti, plus că totul era dat en gros cu chimen. Nu mai spun că tradiţionalele chifle aduceau cu bureţii, că muştarul era prea blând, şi că sosurile te predispuneau la diabet de dulci ce erau – ce mai, mâncai doar pentru că n-aveai încotro!

(Haralambina zice că nu: cică îngheţata era marfă!)

 

 

Berea, în schimb, berea de casă, nefiltrată, era absolut OK. Te ajuta la multe chestii, la digestie inclusiv.

În rest, locul merită o zi cu prisosinţă. Au ei o chestie mişto cu nişte copaci pe care îi cresc de parca ar fi făcuţi afiş pe pereţi.

 

 

Au o piaţetă centrală înghesuită. Şi mai au foarte mulţi, extrem de mulţi, chinezi care hăhăie ambulând într-o parte şi în alta.

 

 

Cu toate astea, localnicii sunt îngrozitor de calmi. Lăsase unul dintre ei maşina în mijlocul unei stradele teribil de înguste, după cum sunt mai toate prin Hallstatt. Băi, şi apare un alt băştinaş cu maşina şi nu mai are pe unde să treacă.

Noi ne-am luat loc în faţă şi ne-am tot învârtit prin zonă ca să vedem cum se soldează the clash of the cars. Băi, şi trec minutele, şi trec, şi trec – ăla cu maşina care bloca traficul nu mai venea. Ăstălalt stătea potolit: nu claxona, nu vocifera, nu trântea uşile, nu ieşea din maşină, nu făcea nimic! Nici măcar nu şi-a luat ceva de citit şi nici ţigări nu şi-a aprins.

După o vreme, se întoarce făptaşul la maşină. Se aşează, potolit, îndărătul volanului şi, fără un gest sau o zicere de scuză, măcar, porneşte agale spre ieşirea din târguşor. Culmea e că cel care aşteptase ca fraierul nu s-a inervat şi n-a comentat nicicum: doar a pornit agale, şi el, spre ieşirea din târguşor.

Hm!

 

 

O chestie de final – relativ tristă. Actualmente, Hallstatt are o populaţie de aproape 1000 de locuitori. În apropiere de ieşirea din târg, există un monument comemorativ: sunt numele locuitorilor din Hallstatt morţi în cele două războaie.

Ei, bine, numai în WWII, târguşorul a pierdut în jur de 100 de bărbaţi în puterea vârstei. Cel mai probabil, erau vânători de munte ucişi prin Italia şi prin Caucaz but, who cares pe unde au murit? Un calcul simplu ne arată că, practic, fiecare familie a avut cel puţin un mort în casă, iar chestia asta, zău că mi-a dat cu minus!

 

Tags: vietnam huey uber dachstein

 

sau uite cum Fotbalul ia locul Rugbyului…

 

 

 

În filmul „Troia” ne-am trezit cu Brad Pitt în rolul lui Ahile. A reieşit un Ahile imberb, epilat, discret isteric, care se comporta precum un infant răsfăţat: de pildă, bătea din picior. Era un Ahile care deprinsese de la regizor coregrafia marţială extrem orientală şi care nu avea volum când îl apucau năbădăile. Una peste alta, te întrebai de ce n-a băgat regizorul în film şi pe unul cu un pistol, să-l împuşte odată pe Ahile ca să nu se mai chinuie.

Ca să fie foarte clar, adevăratul Ahile arăta aşa (cre’că e ăla dîn stânga, cum priveşti…),

 

sau aşa,

 

şi, în cel mai rău caz aşa,

 

Reamintim publicului călător că Ahile a fost fiul lui Peleu şi al nimfei Thetys. Umbla o vorbă despre această nimfă, încă dinainte de naşterea lui Ahile, iar vorba aia spunea că fiul ei avea să fie mai măreţ, mai tare, mai deştept, mai puternic decât ta’so. Din  acest motiv simplu, Zeus a renunţat s-o mai curteze pe Thetys şi l-a lăsat pe Peleu să-şi poarte crucea cum o şti el mai bine.

„Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul…” – ne spune Homer, iar noi nu putem decât să zicem: pardon! Iertaţi-ne, dar Brad Pitt nu face parte din textul ăsta!

Filmul „Troia” a mai fost cum a mai fost, dar „Alexandru cel Mare” a ieşit de tot din tabele. De astă dată ne-am trezit cu Colin Farell în rolul masculului principal.

Degeaba avea el sprâncenele groase, aproape împreunate, că glasul tot i se frângea când ţinea discursuri înflăcărate. N-avea nici suflu, nici snagă, iar când se străduia să devină camusian, wittgensteinian, goethian sau chiar marxist, nu-ţi dădea decât senzaţia că aşteaptă să fie fecundat din moment în moment. Sincer să fiu, chiar speram la figura asta din partea multiubitei sale soţii, Roxana, căreia i-a lipsit doar curajul lui Oliver Stone de a o înzestra cu un dildo năprasnic care i-ar fi făcut felul bietului Colin. Aidoma lui Brad Pitt, Colin a creat un Alexandru isteric, deşi sursele istorice ni-l descriu, mai degrabă, ca ciclotim… OK, OK, s-ar putea ca de la faza maniacală a PMD-ului până la isterie să nu fie decât un pas, precum cel de la Capitoliu până la stânca tarpeiană, dar…

În plus, am mai aflat cum Alexandru cel Mare întrupat de Colin Farrel era, de fapt, un homosexual get-beget. Mai mult: relaţiile lui heterosexuale, ne comunică Oliver Twist ăsta de Oliver Stone, erau cumva surpate de dragostea mistuitoare care îl lega de Hefaistion. Adică, probleme de identificare ale eului, contratransferuri şi alte chestii de psihanaliză potenţată de amital plus cofeină…

Hai să fim serioşi: nu există mărturii ale contemporanilor lui Alexandru Macedon în acest sens. Din contră, există numeroase ziceri despre relaţiile heterosexuale ale lui Alexandru – printre altele, a avut trei soţii şi se mai spune că a avut cel puţin un copil. În plus, documentarea elementară nu arată cam cum arăta, de fapt, Alexandru. Asta ne-o spune Plutarh, ne-am înţeles?

  

Nu prea era el un fătălău, da? Nu c-aş avea ceva cu fătălăii, dar poate că n-ar strica să lăsăm, naibii, faptele aşa cum au fost şi să nu ne tragem toată ziua-bunăziua spuza pe turta comportamentului deviant. Dar, cine ştie cărei comenzi sociale i-o fi răspuns Oliver Stone…

Mă rog, nu ăsta e subiectul. Subiectul este testosteronul hollywoodian: unde mama naibii se duce el? E criză şi la nivelul hormonilor steroizi? Pe vremuri, superproducţiile ne puneau în faţă actori cu suflu (şi nu era vorba doar de suflul orientării sexuale) atunci când preluau rolurile unor grei istorici sau legendari. Richard Burton, „fragilul” Peter O’Toole, ba chiar Charlton Heston puteau să ducă un rol ca ăsta până la cap, astfel încât să creeze un personaj coerent, atemporal, şi nu să creioneze fiinţe sparte în bucăţi, măcinate de probleme post-freudiene amintite în treacăt, doar ca să dea bine în faţa cititorilor de Reader’s Digest. Mai aproape de noi, doar Liam Neeson (mai mult) şi Russel Crowe au capacităţi similare “bătrânilor”, pentru că restul testosteronicilor de la the nowadays Hollywood sunt inşi monosilabici, alături de care Schwarzenegger face figură de doctor în astrofizică.

Aşadar, unde mai sapă Hollywood-ul după actori? Sau: ce actori mai impune Hollywood-ul? Sau: mai impune Hollywood-ul actori, sau au lăsat povara castingului pe umerii spectatorilor de talk-showuri şi reclame la detergenţi?

Ce să spun… Acum abia aştept să-l văd pe Hugh Grant în rolul lui Aeneas şi, ca să urmăm linia de gândire dragă lui Oliver Stone, sper într-o Sigourney Weaver sau Grace Jones (tunate, bineînţeles!) în rolul Didonei.

Nu de alta, dar Hollywood-ul e din ce în ce mai polllllitically correct, se aude, dom’ McCarthy? 

 

 

 

 

Tags: anarhia kult, intrebare

 

 

Dacă te învârţi pe la Obertraun şi dacă te plouă amarnic (nu-i greu să păţeşti aşa ceva), dă şi tu o tură pe la mina de sare din Hallstatt – o cuplezi cu vizita târguşorului Hallstatt, chit că acesta din urmă merită să fie văzut pe soare, şi-ţi mai iese de o zi de concediu.

Despre civilizaţia timpurie a fierului, cea care poartă numele târguşorului – aţi auzit şi n-am chef să insist. Vă reamintesc doar că, odată apărută şi asumată de hicsoşi, de pildă, amărâţii ăia din Orientul Mijlociu, a pus jos Egiptul Faraonilor: aceştia din urmă încremeniseră în proiect şi bootau zi de zi, fără nici un fel de apăsare, epoca bronzului. Boleslaw Prus a scris un roman interesant pe tema asta, chiar dacă nu i-a ieşit un thriller istoric.

 

 

Să începem dezbaterea, însă, stimaţi tovi… Ghidurile locale, în unanimitate, ne anunţă că exploatarea sării din zonă a început acum… hm, acum 7000 de ani, deci cu mult înainte de apariţia civilizaţiei de tip Hallstatt. În context, aceleaşi ghiduri se străduiesc să ne arate că minele de sare iniţiale (or fi fost exploatări de suprafaţă?) au fost sincrone cu înălţarea piramidelor egiptene, cu ridicarea oraşului Ur şi cu apariţia embrionului urban de la Ierihon.

Sunt chiar insistenţi pe tema asta. De altfel, odată intraţi în mina de sare, ni se proiectează un filmuleţ în care autorii se străduiesc din răsputeri să marcheze această sinergie (parcă aşa-i spunea…) cu restul civilizaţiilor antice şi acceptate. Din nefericire, în ce mă priveşte, prea îndelungata lor insistenţă mă face să devin sceptic. Mă întreb: oare toate popoarele suferă de protocronism? Dacă da, de ce? De ce, tată, din moment ce austriecii au suficiente motive ca să-şi (şi, mai ales, să-ţi!) demonstreze potenţa creatoare ca leading conductors în ceea ce ICR-ul ar denumi, cu bunul simţ lexic care-l caracterizează, „paradigma socio-culturală europeană”.

Scuze… De fapt, încercam doar să arăt cum fac austriecii turism. Ei îşi cunosc bine de tot marfa (mă refer la turişti), aşa că n-au nici o greaţă în a umfla cu pompa următorul silogism: 1) în zonă s-au găsit o grămadă de artefacte romane, greceşti, ba chiar şi cartagineze; 2) localnicii aveau de vândut foarte multă sare; ergo: 3) avem dovada certă a schimburilor economice pe care băştinaşii le întreţineau direct cu tout le beau monde de pe vremea aia.

 

 

Eh, da… Civilizaţia locală angajase schimburi directe, inclusiv cu îndepărtatele teritorii nord-africane, de parcă negustorii ar fi fost o specie nedescoperită încă în epoca timpurie a fierului… În plus, ONT-ul austriac, sau Sfatul Popular, nu mi-e clar cine, mai sugerează pe vreo două tăbliţe că însăşi ideea UE a fost anticipată (!!!) cumva de cultura Hallstatt, care a reprezentat, nu-i aşa, o chestie unificatorie pentru spaţiul Europei Centrale din epoca fierului…

Does this ring a bell?

În fine, asta e doar mizansenă şi propagandă pentru mutanţii de turişti contemporani, inşii ăia pricepuţi mai ales la lansarea oh-urilor şi ah-urilor deprinse de la Internaţionala OTV, pentru că, altminteri, vizita minei de sare din Hallstatt chiar merită – „se merită”, după cum aud că se spune, tot mai des, prin Bucureştiul nostru iubit. Şi, când spun că se merită, I really mean it.

Vizita începe cu un urcuş spectaculos pe o linie ferată înclinată la aproximativ 60 de grade – Salzbergbahn.

 

 

 

 

 

 

 

La capătul liniei, un pod suspendat peste o râpă conduce la restaurantul Rudolfsturm (cam scump), pod tocmai bun d’o ţigară.

 

 

Sau de-o pipă. Sau pur şi simplu, ca să priveşti, fiind acel pod un mirador (gazebo, in english, svp!) de pe care ai o panoramă teribilă asupra lacului Hallstatt şi a munţilor Dachstein.

 

 

Dacă nu ţi-e foame, cu atât mai bine: o iei pe un drum de vreo 10 minute până la intrarea în mina de sare. Pe drum, câteva panouri cu explicaţii apropo de civilizaţia locală: cum de-au ajuns oamenii să găsească sare, cum lucrau, cum trăiau, cum se înmulţeau etc. Aici am văzut resturile unei căbănuţe în care, din timpuri străvechi, trăiau nişte inşi a căror ocupaţie exclusivă era îndepărtarea pietroaielor, a crăcilor şi a nămolurilor aduse în drum de năprasnicele viituri ale Dachsteinului.

 

 

O chestie de management, acum: minerii, originari din satele din vale, munceau în ture de câte o săptămână, locuind în nişte căbănuţe de lemn, ridicate în apropiere de gura minei. Acest aranjament îi scutea de naveta zilnică în josul şi în susul muntelui. După ce trecea săptămâna, se duceau la vale, în satele de baştină, pentru refacere. Încă ceva: la mină lucrau bărbaţi şi femei deopotrivă, acestea din urmă fiind însărcinate, printre altele, cu întreţinerea căilor de acces. Asta se petrecea demult de tot – hăt, înainte de Scrisoarea lui Neacşu ot Câmpulung.

Periplul prin mină durează cam o oră şi zău că face toţi banii. În primul rând, la început te îmbraci într-un costum de protecţie care îţi ţine şi de cald, având în vedere că în galerii sunt doar 8 grade Celsius.

 

 

Atenţie: când te duci să vizitezi mina nu uita să te încalţi cu bocanci cu talpa tare, căci podeaua galeriilor e alunecoasă şi plină de denivelări.

 

 

Călătoria începe cu un Glück Auf sănătos (adică Noroc Bun!), apoi intri într-un tunel lung, luuung de tot, după care te trezeşti în tot soiul de saloane şi camere unde o ghiduşă drăguţă îţi furnizează  explicaţii în germană şi engleză. De pildă, afli că patroana minerilor este Sfânta Barbara (Varvara, pentru naţionalişti…). Barbara a fost fiica unui roman bogat şi, cum altfel, păgân, Dioscorus pre numele lui.  Păgânul a vrut să-şi dea fiica după un alt păgân, chestie cu care ea, devenită creştină în secret, nu a fost de acord. Tatăl, un fel de stalinist avant la lettre, şi-a pârât fiica guvernatorului roman. Acesta din urmă a închis-o într-un turn, unde Barbara a fost chinuită timp de 5 ani, doar-doar ar abjura şi s-ar mărita cu un roman destoinic, dar păgân.  Fireşte, Barbara nu şi-a abandonat crezul, iar guvernatorul, văzând că n-are succes, a condamnat-o la moarte prin decapitare. După execuţie, (Barbara a fost demnă până în ultima clipă), guvernatorul a fost lovit de trăznetul divin şi aşa se face că numele Barbarei a fost legat de puterea fulgerelor…

A devenit patroana artileriştilor şi a minerilor care, şi unii şi alţii, lucrau cu explozibile – nişte fulgere în mic… Ca o consecinţă, din uniforma standard a minerilor din zona Hallstatt face parte şi haina cu 29 de bumbi (19, pretinde Haralambina), numărul anilor pe care i-a trăit Barbara. Cei cinci (trei, pretinde Haralambina) bumbi de sus sunt mereu ţinuţi descheiaţi, în amintirea celor cinci ani petrecuţi de sfântă în temniţă.

 

 

În fine, să revenim la turismul de mină… Eşti turist, eşti respectat, frate, zău că eşti! Deşi din tot grupul intrat în galerii, nu eram decât 3 fiinţe care ţineam de alt areal lingvistic, ghiduşa de care vorbeam mai sus şi-a văzut de treabă cu responsabilitate şi şi-a spus textul de două ori de-a lungul întregii vizite, ca să nu ne preumblăm ca fraierii pe supt pământ.

 

 

O chestie interesantă: restul grupului era alcătuit din elevi de şcoală (întâlnisem un grup şi la Kaiservilla) şi m-am întrebat dacă la noi se mai organizează excursii educative.

 

 

În fine. Pe drum, un lac subteran,

 

 

 

două tobogane de lemn care stabilesc legătura între orizonturile minei (unul dintre tobogane are 64 de metri lungime),

 

 

 

un film documentar, un spectacol cu holograme laser într-un salon mai voluminos,

 

 

câteva diorame în mărime naturală cu oameni de Cro-Magnon şi cu cetăţeni din Evul Mediu, apoi un film pe scurt care descrie variile metode de exploatare a sării, din cele mai vechi timpuri şi până azi (ştiaţi că în vechime, les Cro-Magnons îşi luminau calea prin mină ţinând un băţ aprins în gură?).

 

 

Vizita se încheie cu o călătorie cu trenuleţul de mină care te scoate, nu ştiu prin ce mecanism, doar cu un singur orizont mai jos… Vreau să spun că-ţi pierzi simţul de orientare – eu unul crezusem că ne scoborâsem în străfunduri preţ de j’de mii de orizonturi…

 

 

Călătoria de final cu trenuleţul durează vreo 10 minute şi-ţi dă o multdorită senzaţie de claustrofobie (îţi arată clar care e treaba cu munca în mină…), mai ales că dracii de copii din grup s-au găsit să facă ceva interzis cu acea ocazie… Galeria prin care trecea trenuleţul e foarte îngustă şi, mai mult ca sigur că e prevăzută cu senzori în caz că cineva cade sau se loveşte de marginile galeriei, acestea aflându-se la numai câţiva centimetri de corpul nostru. Ghiduşa ne-a avertizat să nu atingem nimic, dar exact asta a făcut unul dintre elevi, iar trenul a înţepenit instant în galerie.

Ei, şi să vedeţi ce chestie, profii austrieci n-au umblat deloc cu mănuşi cu elevii! De altfel, şi la începutul vizitei, i-au potolit de câteva ori prin strigăte bine plasate, prin îndemnuri subite şi gesturi de impunere evidentă, iar elevii au încremenit şi n-au făcut gură. Dacă amărâţii de profi ar fi făcut aşa ceva în românica, se lăsa cu o urmărire a cadrelor didactice pe culoare, cu tărăboi şi cu reclamaţii ale distinselor mame (piţipoance proaspăt ieşite din recalificări) către inspectorii şcolari, pentru că trăim într-o ţară – nu-i aşa? – mai liberă, mai frumoasă şi mai dreaptă decât închistata Austrie.

Înainte să lăsăm mina în urmă, mai aflăm o treabă interesantă: având în vedere că în preistorie şi în antichitate sarea era extrasă lovind pereţii galeriilor cu ustensile gen târnăcoape, în urma izbiturilor rămâneau nişte geode săpate în rocă, iar aceste geode aveau forma unor… inimi. De altfel, inimile cu pricina sunt încă vizibile în mină, reprezentând un fel de brand al săpătorilor din zonă.

Oare ce brand or fi avut minerii antici de la Roşia Montană, zisă şi Alburnus Major pe vremuri? Ei prin ce fel de galerii or fi coborât în adâncul pământului? Oare cum se lucra în antichitate într-o mină de aur adevărat şi nu de aur alb cum se încăpăţânează ONT-ul austrica să denumească sarea? Mai ţineţi minte câte tone de aur s-au trimis la Roma după încheierea războaielor dacice? Îşi mai aminteşte careva cum s-a prăbuşit cursul aurului la Alexandria după ce Traian s-a întors din Dacia Felix?

 

 

Nţ! Acu’, pe cinstite: cui prodest (dacă-mi e permis) să faci valuri pe tema asta? Foloseşte la ceva? Merită să bagi un circuit turistic în Apuseni, centrat pe exploatarea aurului? Naaaah, mai bine nu! În Ro, turismul are loc doar în republica Mazăre şi prin holurile înalte ale Casei Poporului, clădirea aia mare din centru, anexa sauriană a MNAC-ului, pour les connaiseurs…

Lasă-i pe tâNpiţii de austrieci să-şi bată capul cu revitalizarea exploatărilor de sare, că noi ştim mai bine cum vine treaba… Germanofoni imbecili! Vă daţi seama la câte se pretează ca să-ţi scoată banii din buzunar? Uitaţi şi voi: la coborârea de pe platoul minei, înainte să cobori în Hallstatt cu Salzbergbahn-ul, te îndeamnă dracu să bagi o monedă de 5 eurocenţi într-o tiparniţă şi, dacă mai ai un euro la tine, îl bagi şi pe ăla ca să scoţi moneda cea mică transformată cu totul, într-o efigie pseudo-antică, kitschoasă, care o să-ţi amintească mereu că ai coborât şi tu într-o străveche mină de sare…

Idioţii! Ei nu-şi dau seama că aşa încurajează deflaţia?

 

Tags: vietnam huey uber dachstein

 

Bad Ischl…

 

 

Ce înseamnă Bad Ischl? Păi, înseamnă aşa: prinţesa Sissi, drăguţul de împărat Franz Iozef (sic!), spa de vară pentru curtea de la Viena, târguşorul unde a făcut Jörg Heider şcoala primară şi unde Franz Lehar şi-a cumpărat casă, şi, mai ales, staţiunea de vară preferată a protipendadei vieneze. Metternich, Bruckner şi Brahms îşi petreceau vacanţele prin zonă, chestie de înţeles: Franz Jozef dimpreună cu a sa curte frecau menta en gros pe aici. În consecinţă, mi-a fost imposibil să nu stabilesc oarece corespondenţe simbolice cu localitatea Sinaia şi vreau să spun că Sinaia (mă refer la Sinaia standard!) n-a ieşit chiar rău din încleştare.

 

 

Înainte de toate, şi poate mai important, Bad Ischl a fost sediul local al Camerei Sării Imperiale. În fond, mai puţin contează unde se duc împăraţii în concediu, lumea fiind împinsă spre fericire de finanţe şi negoţ, după cum prea bine constatăm nowadays. Pe de altă parte, de la sare şi până la spa n-a fost decât un pas: exploatarea vehementă a clorurii de sodiu şi introducerea saramurii în varii tratamente (asta s-a întâmplat pe la începutul secolului XIX) au transformat Bad Ischl într-o staţiune balneară la modă, doctorii fiind nişte inşi bine orientaţi, oriunde şi oricând. Se spune că tratamentele cu sare i-au adus la Bad Ischl pe părinţii lui Franz Iozef, pe vremea când nu aveau copii – venirea lor în târguşorul terapeutic a fost urmată, la scurt timp, de naşterea drăguţului de împărat. La 1852, vine aici în excursie ducesa Elena de Bavaria und Possenhofen, însoţită de sora ei mai mică, Elisabeta. Elena fusese deja arvunită îmăratului, numai că insul s-a îndrăgostit, cum altfel, de sora mai mică. În consecinţă, după un an, Franz Iozef se logodeşte cu Elisabeta de Bavaria (Sissi, Romy Schneider, în fine…) chiar în Bad Ischl, printre băi de tratament cu sare şi păşuni întinse. După încă un an, cei doi se căsătoresc la Viena, iar mama Împăratului i-a făcut împăratului un cadou de nuntă mirobolant: o clădire într-un parc frumuşel. Clădirea se numeşte Kaiservilla.

 

 

Bad Ischl… Nu ştiu de ce, nu m-a dat pe spate. Cre’că aveam aşteptări mult mai mari. Orăşelul este dezordonat d.p.d.v. urbanistic, e cam prea eclectic, ia, o aşezare provincială crescută de-a lungul râului Traun, cel izvorât din Toplitzsee şi care, în curgerea sa către Attersee, face o curbă amplă chiar la Bad Ischl. Poate că nu mă duce capul, poate că nu pricep subtilităţile staţiunilor balneare, dar orăşelul nu m-a convins.

 

Mi s-a părut prea modest, cumva, cu parcuri banale şi clădiri standard, senzaţie care nu m-a părăsit nici când ne-am dus la Kaiservilla.

Clădirea, nu foarte mare, este situată la marginea oraşului, deasupra unei râpe împădurite ce maschează firul de râu care vine dinspre Wolfgangsee. În faţa clădirii, o fântână într-un stil cam prea baroc faţă de neoclasicismul vilei propriu-zise,

 

 

iar dincolo de fântână,  un parc întins pe o pantă, străbătut de poteci care se strecoară pe sub copaci bătrâni, ach, locuri de amor, de întâlniri cu schepsis şi de bileţele trimise în grabă – un fel de monzolodrom imperial. De jur-împrejur, alei de pietriş, rătăcite, la rândul lor, prin pădurice. Din spatele păduricii se aude (din nou: ach….) vuietul râului Wolfgang, numai că n-ai cum să-l vezi.

Vila, acum. Cuvintele care i se potrivesc cel mai bine sunt: cochetă, colorată în ocru, sobră. Primul lucru pe care îl realizezi odată ajuns înăuntru este că Franz, împăratul, era un mare, maaare, vânător. Insul a domnit indecent de mult, vreme de 68 de ani, din 1848 până în 1916 dar, cu toate astea, stai să te întrebi când a mai avut timp de administraţie din moment ce sutele, poate chiar miile de trofee aflate pe pereţii vilei îţi demonstrează că împăratul era plecat toată ziua-bună ziua la partide de vânătoare. Unele dintre acestea avuseseră loc – luaţi seama – tocmai pe lângă Suez sau unde-a-nţărcat mutu’ iapa, prin Mama Rusia… Capre sălbatice, cerbi, vulturi, potârnichi, urşi, raţe sălbatice, mistreţi – trofeele sunt expuse pe pereţi, iar pe stativul lor sunt trecute cu litere albe, discret gotice, locul şi data asasinatului.

 

 

Sunt absolut sigur că dacă insul ar fi trăit în zilele noastre, tot soiul de ziarişti insolenţi şi de staruri trecute de meno/andropauză l-ar fi pus la zid, pentru că Franz Iozef, de unul singur, a rezolvat echivalentul a trei-patru Balcuri puse la cale de tov. Ţiriac..

În fine. Pe măsură ce străbaţi vila, se mai impune un cuvânt care o caracterizează: fiţi atenţi, că mă refer la modestie. Încăperile nu sunt mari şi au mai degrabă un aer funcţional, iar aşa-zisa sală de bal nu străluceşte, nici măcar ea, prin dimensiuni.

 

 

Ciudat pentru nivelul socio-economic despre care vorbim, vila nu avea apă curentă, vreau să spun că tatăl popoarelor se spăla în ligheane performante şi se răstea la o banală oală emailată în loc de WC. Cât despre bucătărie, ei bine, nu se afla în aceeaşi aripă cu spaţiul de locuit (deh, mirosurile…), motiv pentru care administraţia imperială a  inventat un soi de căruţ-brancard din metal, care să ţină bucatele călduţe până ce erau aduse în sufragerie. Chestia asta, ţineţi bine minte, se întâmpla şi la Mogoşoaia, că mânca bietul Brâncoveanu ciorba cam rece până i-o aduceau sclavii ăia de servitori de la cuhnie în cerdac.

Franz Iosef era înalt şi avea număr mare la picior – te prinzi de chestia asta când îi vezi hăinuţele care, evident, au o croială vânătorească. Pantaloni gri, dintr-un material care aduce cu al iţarilor, haină şi vestă verde-închis, cu bumbi aurii. Pălărie ţuguiată, cu pană, din fetru. Avea şi o pereche de lederhosen cenuşii. Ghetele îi erau extrem de bazate, erau din piele neagră, lucioasă, nici prea fină, nici prea mitocănească, aveau o linie sobră, aproape perfectă prin simplitate, cu ţinte barosane pe talpă, asemănătoare unor capete de gloanţe de secol XIX.

 

 

Ah, dar trebuie să spun că am dat în vilă peste cele mai ţapene dulapuri pe care le-am văzut vreodată. Trei dintre ele m-au marcat la culme: unul chinezesc, unul japonez şi, mai ales, unul lucrat timp de 17 ani de un maestru european al cărui nume, spre marele meu păcat, nu l-am reţinut.

 

 

Această piesă din urmă combina marchetăria cu basoreliefurile fine, combinând esenţele de lemn de o manieră într-atât de subtilă, cu oscilaţii cromatice minime dar, totodată, extrem de bine reliefate, încât aş fi dat dracului restul vilei ca să stau numai cu el, cu dulapul adică, pe tot parcursul vizitei.

Să revin, însă… Franz Iozef ca Franz Iozef, dar austriecii au intrat, şi ei, în epoca consumerismului de masă, aşa că nu trece încăpere în care să nu ţi se reamintească de Romy Schnei… pardon, de Sissi. Acum, lăsând miştoul la o parte, insa era chiar frumoasă – avea trăsături mai degrabă subţiri, bine conturate, o frunte relativ înaltă şi bombată, nasul drept, fin, dar puţin dilatat spre extremitate, cu nările căscate numai cât trebuie, cât să sugereze o oarece înclinaţie spre voluptate, senzaţie întărită de ochii adumbriţi de sprâncene bine trasate. Buza de sus îi era oarecum mai proeminentă, de parcă împărăteasa se pregătea non-stop să te ia peste picior.

 

 

Era o cucoană înaltă. Sportivă, era pasionată de echitaţie şi făcea gimnastică între două oglinzi,  într-un salon (cel din poza de mai jos) care debuşa spre o terasă din piatră, pe sub care se repezeau apele râului Wolfgang.

 

 

Îmi imaginez că avea sâni remarcabili, iar părul negru, închis la culoare şi cu tendinţe la ondulare subtilă, sugera mai degrabă o ascendenţă mediteraneană. Bărbia, deşi rotunjită, îţi arată clar că femeia n-avea nevoie să ajungă împărăteasă ca să facă numai ce poftea ea – sursă de tristeţe şi depresii, este? Sper că avea picioare superbe – o sper din tot sufletul, pentru că, de expus, nu i le-a expus nimeni în toată vila aia. Mă bazez, însă, pe braţe şi pe mâini care, prin paralelism anatomic, îţi hrănesc senzaţia plăcută că doamna împărăteasă era proiectată corect şi la nivelul trenului inferior.

 

 

Era frumoasă, bă, ce mai tura-vura! De ce-o fi omorât-o italianul ăla anarhist, dracu ştie… Interese politice, sau, pur şi simplu, un fetiş? În altă ordine de idei – de ce-o fi înşelat-o Franz cu Katharina Schratt, o actriţă care aducea a ţigancă trecută prin patru-cinci ape ca să-i dai faţă? Nobilul împărat, e de menţionat, i-a cumpărat Katharinei chiar şi apartament la Ischl, ca s-o aibă mereu aproape.

Mda… El şi cu Sissi nu s-au înţeles tocmai bine, cred, da’ nu-i treaba mea. Poate că o fi fost şi Sissi prea zglobie, poate că vorbea prea mult, poate că era pisăloagă, poate că o ţinea doar pe a ei, cine ştie!

O chestie care te face să-ţi treacă fiori pe spinare este scrisoarea prin care împăratul declara război Serbiei, la 28 iulie, 1914, adică la fix o lună după atentatul de la Sarajevo. Ce vremuri… Capii statelor încă mai catadicseau să declare război! Mă rog… Scrisoarea, scrisă la maşină, cu caractere destul de mari (aş zice un 18 spre 20…), se întinde pe două pagini şi jumătate. Este expusă pe un birou sobru, la fel de conţinut ca şi restul mobilierului, alături de o pipă seacă şi de birotica specifică debutului de secol XX. Alături de biroul cu pricina, un ventilator, primul se pare, produs de Telefunken, sau Siemens, nu mai ţin minte. Ventilatorul are cutie de lemn şi doar palele îi sunt metalice – dacă te forţezi mai tare, sigur găseşti unul şi pe Lipscani, la anticari.

 

 

Scrisoarea, însă, te încremeneşte. Sau, nu ştiu, poate că-s eu mai emotiv şi, de fapt, n-are de ce să te încremenească. Documentul este intitulat „Către Popoarele Mele” şi respectă formulele standard din acele vremuri, cele prin care se anunţă declanşarea unui conflict armat. Scrisoarea a fost redactată la Kaiservilla, chiar în biroul pe care l-am descris, birou din care, de altfel, Franz Josef a condus Imperiul Austro-Ungar începând de la 1850. La scurt timp după ce a redactat scrisoarea, Franz Iozef a plecat de la Bad Ischl şi nu s-a mai întors niciodată – peste doi ani, în noiembrie 1916, o tăia pe veşnicele plaiuri ale vânătorii. Oricum, nu cred că mai era în stare să urmărească situaţia: încă din scrisoarea de la Kaiservilla îşi manifesta nedumerirea şi neînţelegerea faţă de acţiunile sârbilor, aşa că-mi imaginez ce şoc a avut când un Hohenzollern i-a declarat război, în august 1916. O fi contribuit şi asta la decesul lui, sau poate că nici nu i-a mai păsat: deja domnise mai mult ca oricine în scumpa noastră Europă… Norocul lui a fost, pe de altă parte, că n-a apucat sfârşitul războiului – sunt sigur că mai murea odată dacă l-ar fi văzut pe Kaiser exilat, pe Nikolai Romanov executat şi pe Bela Kuhn ridicând capul, îndemnând prin glasul lui Georg Lukàcs la terorism cultural.

Vorbeam despre sârbi la începutul acestui jurnal… După cum aţi văzut, cu câteva rânduri mai sus, am făcut ce-am făcut şi-am ajuns din nou la ei. Franz Iozef se plângea, aşadar, în scrisoarea care începe chiar cu sintagma: Către popoarele mele! – împăratul se plângea, aşadar, de mizeriile pe care sârbii i le făcuseră în mod constant în ultimii 20 de ani, în ciuda faptului că el, unul, ca împărat prea mult dedat păcii, se străduise să-i ajute, să le îndulcească pilulele, să le scadă numărul militarilor din armata regulată etc. Sârbii, nimic! Au continuat să comploteze, au muşcat mâna care i-a hrănit, au poftit să îndepărteze cu forţa, din trupul Austro-Ungariei, teritorii inseparabile, pe lângă care trecuserăm şi noi cu maşina cu doar câteva zile în urmă, pe malul Savei – mă refer la Bosnia Herţegovina cea mult prea încercată.

 

 

Ce a urmat, se ştie. Având în vedere că Împăratul Austro-Ungariei era şi principe de Transilvania şi ţinând cont că după WWI noi ne-am recăpătat Ardealul, aş aminti o chestie citită recent care m-a pus pe gânduri: ştiaţi că, la un moment dat, una dintre ideile lui Maniu a fost ca Transilvania să se constituie după război ca entitate separată, care să-şi negocieze alipirea la România în decurs de 10 ani? Nu vă speriaţi: Slavici, l’écrivain d’Ardeal, cel cu Moara cu Noroc, a fost şi el anti-unionist, ca să nu mai vorbim de ÎPS Miron Cristea, primul patriarh al României Mari, care, la un moment dat, a cochetat cu genul ăsta de idei…

Am amintit treaba asta doar aşa, pentru buna amintire a faptului că defuncţii nu merită totdeauna soclurile pe care li le oferă istoricii. Chestia e cu atât mai enervantă cu cât, tot la Kaiservilla, am văzut o hartă a Austro-Ungariei în 1890. Zău că nu dădea bine! Am căutat Vârful Omu pe ea şi l-am găsit: era tăiat în două de graniţa dintre Regatul României şi Imperiu de ziceai că-i vamă.

De fapt, cabana de lemn de la Vârful Omu chiar a fost cândva a grănicerilor, dar despre asta o să vorbim noi pe larg altă dată.

 

Tags: jurnal de front

 

Obertraun + zona

 

 

 

 O chestie naşpa la austriecii ăştia e haleala. Sunt subţiri de tot, frate – mai încolo o să vă spun eu ce şi cum… În rest, însă, au o ţară perfectă, la munte cel puţin. Vreau să spun că dacă cineva ar putea să transplanteze sarmalele, pomana porcului, varza murată, mititeii, ceorba de burtă şi bulzul pe tărâmurile lor aseptice, n-ai mai avea nevoie de absolut nimic, că prietenii ar veni ei singuri la tine…

Dar, chiar şi aşa, fără mâncare noastră cleioasă şi din adânc colesterolică, tot mi-aş lua o căsuţă la Obertraun, drept pentru care m-am apucat de Loto. Cre’că face bine la bătrâneţe – căsuţa la Obertraun, nu jocul la Loto. Acolo e aerul curat, nici vântul nu prea bate, lumea nu se ceartă, plouă din răsputeri şi după aia apare brusc soarele printre curcubee,

 

 

maşinile nu claxonează, femeile sunt foarte nu-ştiu-cum,

 

 

unde mai pui că sunt foarte tăcute, bărbaţii locali aproape că nu există sau, mă rog, sunt mereu ocupaţi…. În fine, e un areal unde ai o grămadă de lucruri de făcut, chiar dacă (doamne fe!) eşti înţepenit într-un scaun cu rotile, după cum se tot laudă ONT-ul lor în broşuri.

 

 

În primul rând, poţi să te plimbi prin jurul sătucului. Au ei nişte alei pietruite, drenate, aranjate, că poţi să gambadezi de la peştera Koppenbrulle

 

 

până la lacul mlăştinos Koppenwinkel,

 

 

sau poţi s-o iei în jurul muntelui Sarstein şi de-a lungul râului Traun, prin pădure, sau mai poţi să tragi ture în jurul lacului Hallstatt; poţi să faci circuite la nesfârşit, doar gândindu-te la alea-alea, fără teama de urşii care la noi infestează locurile de plimbare de la munte. Pe când dădeam o astfel de tură, am dat peste nişte ţapinari – inşii s-au oprit din lucru, au surâs extrem de civilizat şi ne-au salutat…

Ei, a sosit momentul să vă spun câte ceva despre zâmbetele astea. Le-am învăţat demult, din altă ţară, una dinspre Septentrion, când îmi zâmbeau atât de multe femei pe unitatea de timp încât mi-am imaginat că sunt un bărbăţel frumos şi dezirabil… Mda, eram cam tânăr pe atunci şi, când mi-am dat seama de adevăr, era deja prea târziu – începusem să mă simt prea bine în mareea aia crescândă de surâsuri ca să mă mai supăr că n-am cum să aspir la funcţia de gigolo local, ia, nu puteam să pun nici măcar de-un ciumec de Casadonis balcanic, ceva… Treaba e că inşii de la vest de Szeged zâmbesc din orice poziţie: când îi intersectezi pe trotuar, când aştepţi la semafor, când traversezi, când îi vezi în autobuze, când dai buzna peste ei la toaletă, când te ciocneşti de ei, când le dărâmi pachetele din mână, când le ciocneşti maşinile, când îi tragi în piept etc.

 

 

Stau să mă întreb: oare de ce naiba românii au devenit într-atât de încruntaţi în ultima vreme? Vă spuneam de ţapinarii peste care am dat înainte să ajungem la smârcurile Koppenwinkel – s-au oprit din lucru şi s-au uitat la noi, zâmbind frumos. De regulă, când surprinzi vreun ţapinar prin pădurile noastre, omul te priveşte la început cu coada ochiului, pe sub sprâncene, încruntându-se preventiv. Regula nu e valabilă 100% , dar am călătorit suficient de mult pe jos ca să ştiu despre ce vorbesc. Dacă doi români se întâlnesc de unii singuri pe un drum mai degrabă pustiu, primul gând este: oare ăsta pe care-l văd acum în faţa ochilor nu o fi cumva concurentul meu? Sau, o fi vrând ceva de la mine?

 

 

Ca să nu fiu completamente mârlan, însă, hai să dau un contraexemplu. Plecasem de la Sângeorz spre Borşa, peste munţii Rodnei. Era jumatea lui octombrie, era senin, dar plouase de se rupseseră norii în ultimile două zile. O iau eu pe drumul forestier, urc, urc, urc, urc… Urc şi muntele era încă tare departe. Aveam un cortuleţ cu mine, dar nu prea eram pregătit de o noapte de toamnă pe munte; colac peste pupăză, nici haleală nu prea aveam.

În fine. Urc, urc, urc… La un moment dat, apare din spate un camion jigărit, plin cu ţapinari.

– Un’te duci, frate? – mă întreabă unul din benă.

– Ia, vreau să trec în partea ailaltă.

Se uită ei lung unii la alţii, dar nu zic nimic. Se uită după aia la mine, da’ tot nu zic nimic. Apoi:

– N-ai vrea să mergi cu noi?

Am făcut io ceva fiţe de regăţean da’ pân’ la urma m-am urcat lângă ei, în benă.

Pe drum, vorbesc de-ale lor, fumează, le ofer şi eu ţigară, zicem de una de alta, nah, ca pe drum, între necunoscuţi empatici. Mă avertizează ei că a cam plouat, că s-au cam rupt drumurile, îmi dau şi nişte detalii despre poteci, mă învaţă una-alta, mă rog.

Ajungem după vreo oră pe un fel de platou din ăla excavat între maluri, ştiţi voi, gen organizare de şantier. Camionul face o voltă, se opreşte, iar ţapinarii sar jos din benă.

Sar şi eu şi, repede-repede, mă scotocesc după bani, să plătesc drumul. Eram cam buimac şi, în plus, sunt împiedicat de felul meu, aşa că mă trezesc cu bancnote în amândouă mîinile, ca un prost, că ţineam banii prin buzunare după cum dădea hăl de sus. Şi-acum fac cam la fel, că d-aia-i dau tot pagnosu’ lu’ nevas’mea: scap de-o grijă, pricepeţi?

În sfârşit. Dau să plătesc cu mâna stângă, în care aveam mai puţin bani, că mai sunt şi cărpănos – în fond, îmi spuneam, călătorisem doar într-o benă! Şeful, căruia îi întindeam banii, îmi face semn către cealaltă mână, aia cu bani mai mulţi.

Nah! Aşa-mi trebuia dacă eram dezordonat! O să dau mai mult decât face.

Îi întind mâna mai bogată, dar ăla clatină din cap:

– Nţ! Vream doar să dăm mâna.

Nu zâmbeşte, nu nimic, doar dăm noroc. Ăilalţi tăceau mâlc – îşi săltau topoarele şi ţapinele, se pregăteau să se ducă în pădure.

Îmi iau la revedere şi plec. Nu fac mai mult de trei-patru paşi, că ţapinarul-şef mă strigă:

– Frate, îmi spune, vezi că noi lucrăm aici până la ora 3, când vine camionul să ne ia. După aia, mai trece un tractor pe la 4 şi gata: nu mai vine nici dracu’ până mâine dimineaţă.

Iar eu:

– Zău că vreau să trec muntele.

Ăla face o pauză. După aia:

– Eu ţi-am spus ca să ştii. Hai, drum bun.

Mamă ce palmă am primit în ziua aia! Drumul era infect şi, abia ce-am ajuns în primele căldări glaciare din Rodnei (sunt cele mai ameţitoare pe care le-am zărit vreodată), că vremea s-a stricat, au început să se adune norii şi s-a pornit un vânt tăios dinspre creste care sigur mi-ar fi dat peste cap cortuleţul.

 

 

 

M-am întors la fix ca să prind camionul de 3, iar şeful ţapinarilor m-a ajutat să urc în benă, fără să comenteze. Doar când am coborât din camion, ajuns înapoi la Sângeorz, mi-a zis:

– Mai bine că te-ai întors cu noi. Hai, somn uşor!

 

***

 

Obertraun se află la poalele munţilor Dachstein, iar ca să ajungi sus, pe platou, cel mai bine e să iei telecabina, Dachstein Seilbahn. Ăăă…? Pot să fiu uMpic patriot? De fapt, nu – sunt doar realist: vreau să spun că traseul telecabinei noastre de la Buşteni e chiar MARFĂ, pe bune! E o chestie bazată, serios. E drept că la Obertraun e mai curat, mai aşa şi pe dincolo, că parcarea e mai vastă etc., dar traseul din Bucegi e noteworthy, pe bune!

La ce ne dau ei clasă, fără îndoială, e la cum administrează biletele de telecabină. Practic, cu 32 de euro, poţi să faci câte ture pofteşti pe zi, de oriunde până unde, de câte ori ai chef. Poţi să cobori, să te urci la loc, să faci ski de tură uMpic, să te dai alpin până la vale – dacă ţi-ai plătit tainul, te-ai scos.

 

 

Boon! Prima staţie a Seilbahn-ului este la vreo 1700 de metri, la Schönbergalm,

 

 

o zonă în care se află două peşteri: Eishöhle şi Mammuthöle. În Eishöhle (aici sunt mereu – 2 grade Celsius) se întâmplă, în fiecare august, o chestie interesantă: se organizează un mic festival de muzică clasică, ţinut în salonul cel mare al peşterii, denumit Parzivaldom. În 2011, erau programate concerte pentru clavecin, pentru violoncel şi pentru clarinet. Treaba asta se întâmplă la 1800 de metri altitudine, într-un loc cam lipsit de poteci, darămite de drumuri, aşa că m-am tot întrebat: cum mama naibii aveau ăia de gând să care clavecinul până sus pe munte? Ce naiba or fi făcut cu clapele, că ştiţi că alea negre pătează?

 

 

Ah, na c-am uitat să vă spun despre gutschein-uri… Mare invenţie! Mare şmecherie promoţională! Ni le-a dat gazda noastră, ea însuşi primindu-le de la ONT-ul local. Pentru cine nu ştie, gutschein-urile astea sunt vouchere care te scutesc de o sumedenie de plăţi, în cazul nostru, de plata unui bilet de telecabină, sau de intrare în mina de sare, sau de trenuleţul montan pe care, în nici un caz nu-l poţi denumi mocăniţă.

Dar, să nu anticipăm. Rămăsesem la telecabina care te duce pe platoul Dachsteinului – stânca-acoperiş, într-o traducere extrem de liberă. Dachstein este un lanţ muntos carstic întins pe o suprafaţă de aproximativ 25/40 de kilometri, plin de peşteri şi lacuri. Are mai bine de 12 vârfuri de peste 2500 de metri şi vreo trei gheţari mari.

Aşaa, deci ajunsesem la Schönbergalm. De aici porneşte o a doua linie de cabină care te duce până sus, pe muntele Krippenstein – extrem de pietros, stâncă cenuşie, crăpată şi mult grohotiş. Lumină puternică şi aer cu arome discrete, sărate. Edelweiss, albăstrele şi rododendroni.

 

 

De pe Krippenstein ai două perspective fastuoase: una spre gheţarul Hallstatt, lăbărţat sub vârful Hoher Dachstein (2995 m),

 

 

iar cealaltă spre lacul Hallstatt, pe care îl zăreşti de pe o construcţie specială, alcătuită din cinci rampe metalice suspendate deasupra unei prăpăstii care domină lacul, târguşorul Hallstatt şi sătucul Obertraun, aflate cu 1500 de metri mai jos.

 

 

Structura cu pricina se numeşte 5 fingers.

 

 

Pe piscul cel mai înalt al Krippensteinului se află o chestie cam kitsch, din lemn şi tablă lucioasă, argintie, denumită Spirala.

 

 

Nu prea i-am înţeles rostul, la fel cum n-am înţeles nici de ce ONT-ul austriac construise un fel de cuşete din lemn, de dimensiuni foarte mari, pompos denumite locuri de relaxare. Unul dintre ele se vede îndărătul Haralambinei, care, comme d’habitude, face ceva fiţe.

 

 

Chestia cea mai bună legată de spirala aia era că puteai să te uiţi la gheţarul Hallstatt şi la Hoher Dachstein, nestânjenit de nimic – dar treaba asta puteai s-o faci şi fără construcţia ridicată în creierii muntelui.

Spirala e locul standard de decolare al parapantiştilor. Este, totodată, un punct de reper pe traseul elicopterelor care fac ture peste munte.

 

 

Ciudat… Pe când ne fâţâiam prin jurul Krippensteinului a apărut un Huey, o sculă adevărată din anii ’60, care a însoţit parapantiştii în coborârea lor dementă spre Hallstatt.

 

 

Ăia cu batistuţele lor colorate făceau loopinguri şi tonouri, se răsuceau şi behăiau ca bezmeticii, iar elicopterul se năpustea după ei, mitraliind flashuri, luându-i în miră prin camere de luat vederi, zbenguindu-se, la rândul lui, ca un cintezoi beat care tocmai fusese primit în gaşcă de un stol de libelule – libelulele erau mai speciale: ziceai că doar ce trăseseră pe nas câte o liniuţă, aşa erau de adrenergice.  

 

 

De pe Krippenstein poţi să faci o tură spre cabana de ski Gjaid Alm, iar dacă te ţin băierele, tragi un traseu de cinci ore şi jumătate până la Simonyhütte  (poartă numele celui dintâi ins care a escaladat Hoher Dachstein pe timp de iarnă, în 1847), o cabană situată la marginea gheţarului Hallstatt. Mare pacoste cu gheţarul ăsta: suprafaţa lui a scăzut la jumătate în ultima sută de ani, dar…

… dar scăderea cu pricina în dimensiuni a avut loc conform graficului, ca să spun aşa! La numai câţiva kilometri de Obertraun, pe lacul Gosau, există un device transparent, tare interesant, aţintit spre gheţarii din munţi. Te uiţi prin panorama cu pricina, frumos desenată pe sticlă şi ai confirmarea că suprafaţa gheţarilor a scăzut continuu în ultima… sută de mii de ani. În partea cealaltă, pe Krippenstein, indicatoarele de panoramă dau vina doar pe încălzirea globală conexă cu activitatea umană, dar atunci, te întrebi, de ce mama naibii au tot scăzut gheţarii în dimensiuni dinainte ca omul să fi fost în stare să polueze?

Altă întrebare ar mai fi: de ce a fost chiar şi mai cald decât acum în timpul Imperiului Roman, când se putea trece din Aquilea în Noricum, prin trecătorile înalte, chiar şi iarna? Paleoclimatologii susţin că problema nu ar fi topirea gheţarilor în sine (chestie care s-a mai petrecut), ci ritmul acesteia, cu mult mai accelerat în zilele noastre…

Nu mă duce capul să duc raţionamentul lor până la capăt, dar, mă rog.

După ce am ajuns la Gjaid Alm,

 

 

am zis să coborâm per pedes în Obertraun, drept pentru care am luat-o pe pârtia de ski. Aceasta fusese marcată ca runderweg, cu alte cuvinte, era o potecă tocmai bună de plimbat. Mai mult, o văzusem şi de la balconul de acasă, ori de câte ori stătusem la cafea – părea un coborâş civilizat, tocmai bun ca să-ţi lucrezi loja anterioară a muşchilor coapsei…

Rahat! Am nimerit pe un grohotiş cumplit, din ăla care o lua la vale, hârâind, cu tine cu tot.  Chestia aia roşie dintre Haralambina + moi şi intreprida de fotografă de nevas’mea e chiar marcajul. Un germanofon hâtru (al naibii!) ne-a zâmbit pe acolo în altfel decât ţapinarii din pădure: rânjea, derbedeul, anticipând prin ce chinuri aveam să trecem…

 

 

N-aveai o clipă de relaxare, trebuia să păseşti tot timpul pregătit să-ţi zboare picioarele de sub tine. În consecinţă, am dat dracului pârtia şi ne-am băgat pe poteca din pădure, mai serpentinoasă şi, credeam noi, mai comestibilă. Dar, încă o dată: rahat! N-am văzut munte mai rupt în bucăţi decât Dachsteinul – poteca era plină de pietroaie şi de stânci rostogolite de pe munte, care te obligau să le tot ocoleşti, iar când scăpai de ele trebuia să încaleci sau să sări peste crăcile groase, rupte, frânte, aduse la vale de ploile şi zăpezile care, prin zona cu pricina, sunt cu adevărat profuze.

Cu ocazia asta mi-am dat seama că o veche meserie din zonă (cu o vechime de mii de ani, da?), cea care constă în îndepărtarea pietroaielor din drum, nu e un moft, aşa cum crezusem iniţial. Am aflat de meseria asta pe când am vizitat mina de sare din Hallstatt şi, sincer să fiu, toată povestea aia cu curăţatul drumului de pietre mi se păruse o aiureală promoţională, dar dumnezeu-drăguţul m-a pus repede la punct, arătându-mi cam ce fel de munte e ăla pe care ziceam noi că-l coborâm aşa, en passant…

Încă ceva. Pe când ne aflam pe Krippenstein, privind gheţarul, am avut prilejul să constatăm că traseele montane erau extrem de lungi şi de întortocheate, chestie la care se adăuga proximitatea gheţarului pe care îl simţeai rece, mare, necruţător şi degrabă aducător de turbulenţe climatice care te luau ca din oală, indiferent de anotimp: vijelii, ceaţă şi viscol. Aveam să aflăm de la gazda noastră că gheţarul era şi extrem de înşelător – avea crevase teribil de bine ascunse şi, mai mult, îi predispunea pe cei neobişnuiţi cu zona la rătăcire.

Mai e de reţinut şi faptul că indivizii au o altă filozofie de inscripţionat marcajele decât cea de la noi. În România, timpul estimativ al traseelor este supraevaluat – acolo, însă, sunt marcaţi timpii pe care i-ar scoate nişte inşi antrenaţi, aşa că fiecare trecere pe lângă un marcaj o să te facă să te simţi în competiţie cu marcatorii, chestie care nu prea se întâmplă în munţii noştri. Coborârea de care v-am spus a durat exact cât scria pe marcaj şi, pe bune, şi eu şi nevastă-mea şi Haralambina suntem suficient de obişnuiţi cu alergătura pe munte.

În consecinţă, odată ajunşi la poalele muntelui, eram laţi şi simţeam deja că aveam să băgăm o binemeritată febră musculară. Tot grohotişul ăla blestemat, toată cursa aia de coborâre cu obstacole, ne pusese gleznele la grea încercare, drept pentru care ne-am ales cu cea mai bizară febră musculară pe care am încasat-o vreodată: ne ardeau muşchii din partea de jos a gambelor, imediat deasupra gleznelor.

Noroc că după ce am ajuns jos a trecut şi ploaia şi am putut să tragem o plimbare de relaxare pe malul râului Traun!

 

 

Mda… Numai din acest scurt traseu îţi dai seama de ce neşte beuietzi, d’ăia biciclişti montani, se întâlnesc în zona de lângă Obertraun pentru un concurs de mountain bike. Pentru asta, ia daţi voi, însă, o fugă scurtă la Hoinari, care au băgat un post mishteaux pe tema asta.

Io v-am spus… Zona e tocmai bună de îmbătrânit în linişte şi sănătate… Unde mai pui că tot acolo o să pună beuietzii şi de-un concurs de Iron Man: alergare pe munte, plus ţoaclă, plus înot în apa cea rece a lacului Hallstatt!

 

Tags: jurnal de front

 

ExYugoslavija + Obertraun

 

 

 

– Adică, pe domnul acela îl cheamă chial pe plietenul nostlu, Titos? – insista căluţul de pluş.

– Nu, măi, Pony, offff, ce gleu de cap eşti! Îl cheamă Tito, nu Titos, îi răspundea Haralambina, râzând în gura mare.

Între timp, motocicliştii austrieci care aşteptau să treacă graniţa, trecuseră la ţinuta bust – chestie discret scârbavnică, pen’ că erau cam graşi şi aveau şoriciul prea roz; în plus, năduşiseră plenar, dar, deh, în Balcani, verile-s mai călduroase…

Deodată, motarzii au tăcut mâlc şi au prins să se holbeze la nişte biciclişti băştinaşi care se întorceau agale din Serbia, că Iugoslavia nu mai există, se uitau, aşadar, la nişte biciclişti care se întorceau de peste graniţă, în şir indian, cu nenumărate pite îndesate în pungi de plastic de-un leu. Ziceai că-s vietcongi, ai naibii, aşa de multă pâine cărau… După ce-au trecut bicicliştii, scârţâind din roţi şi clinchetind din sonerii, cu multă veselie, i-am văzut pe donor-bikerii ăia cum ciulesc urechile la manelele care se ridicau din maşinile împinse spre frontieră, prin efortul conjugat al familiilor. Aveau ei, germanofonii ăştia, o tendinţă de a face mişto, dar nu locuiseră prea mult printre noi, că atunci le pierea cheful… Poate că ar fi ajuns, chiar, să se îndrăgostească de spaţiul ăsta, după cum făcuse şi Manfred von Killinger: ştiaţi că vroia să se mute în Ro dupe terminarea rezbelului?

 

 

În fine. Vorbeam de motarzii austrieci, care, după o vreme, au început să se inerveze că nu căpătau odată răspuns de la poliţiştii sârbi. Dar, ştiţi şi voi că germanofonii sunt cam sărăcuţi când vine vorba de înjurături. N-au hormonologia necesară. Da’ ia mai dă-i încolo!

Într-un final dramatic, reuşim să trecem graniţa. Buf-buf! – de mult nu ne-au mai simţit paşapoartele plesnetul vizelor. Între timp, motocicliştii făceau cale întoarsă, din ce în ce mai uluiţi: sârbii îi respinseseră. fără să se lase impresionaţi de fiţele lor. Ţara lor nu făcea parte din UE şi, prin urmare, pentru fiecare motor trebuia plătită o carte verde în valoare de una sută euro.

– Küss mich in den Arsch, lansă şeful lor un faimos strigăt de luptă marcoman şi îşi conduse plutonul înapoi, în Românica cea ospitalieră, care i-ar primi pe toţi motarzii în decolteul ei sexos, chiar şi dacă ar fi terorişti.

Aveam să-i mai vedem de pe malul sârbesc al Dunării, cum se strecurau, nebuneşte, ca un miriapod elastic, pe serpentinele ce urcau la Moldova Nouă. Şi, că tot am ajuns aici, o să vă spun că de pe şoseaua sârbească se vede impecabil capul uriaş al lui Decebal, cel sculptat pe banii lui Drăgan, aka Nagard, la intrarea în micuţul fiord artificial care duce spre Mraconia.

 

 

***

 

Drumul pe malul sârbesc al Dunării e marfă. Panorama face toţi banii, iar casele sunt mai modeste şi ceva mai îngrijite decât ale noastre; în schimb, carosabilul e la fel de infect – la gropi şi onduleuri se adaugă pietroaie în toată puterea cuvântului. O chestie spectaculoasă sunt tunelurile, dar nu aduc nici pe departe cu civilizaţia tunelistică din vest. E o beznă în ele să-ţi scoţi ochii.

Unul dintre tunelurile cele mai mişto este cel de la Golubac – odată ce-ai trecut de el, te trezeşti la poalele cetăţii Golubac. Atenţie: tunelul de aici este extrem de îngust şi face o curbă foarte închisă (trece chiar pe sub zidurile fortăreţei), aşa că de-abia lasă să treacă o maşină.

 

 

Fortăreaţa Golubac a fost construită – spune lumea – prin secolul XIII. A fost ridicată – dar e tot un zvon – pe ruinele unei cetăţi romane, numită Columbaria. Nici nu e de mirare, din moment ce la numai câteva verste de Golubac se afla Viminacium, cetatea de pe Via Militaris, cea din care pornea un drum pietruit spre Lederata şi, de acolo, mai departe, spre Transilvania. Cred că drumul ăsta de-al doilea ducea şi la Tapae – vă spun chestia asta pen’ că la Viminacium şi-a avut cartierul general Traian în timpul războaielor dacice.

 

 

Vorbeam despre Golubac, însă, care, la un moment dat, pe la mijlocul secolului XIV, s-a aflat sub suzeranitatea unui castelan transilvan (îl chema Toma), semn că cetatea era pe atunci posesiune maghiară. Cu toate acestea, fortificaţiile nu au fost înălţate de unguri, deoarece posedă o capelă ortodoxă, ceea ce le dă apă la moară atât sârbilor cât şi românilor. Indiferent cine ar fi construit Golubac, însă – unguri, sârbi, valahi sau alţii – cetatea a căzut în faţa lui Bayazid I. Din acel moment, turcii şi-au asumat pe deplin rolul administrativ, percepând taxe şi impozite pe mărfurile care tranzitau Dunărea, supraveghind totodată, la centimă, traficul fluvial. Poziţia era bine aleasă, deoarece fluviul se îngustează semnificativ aici, apropiindu-se de trecătoarea Cazanelor. Turcii au profitat de topografie şi, ca să le fie mai uşor, au întins un lanţ greu peste Dunăre, până pe malul opus. Din momentul acela, traficul fluvial a fost controlat cu desăvârşire.

 

 

Lângă Golubac există un tourist resort, dacă-mi permiteţi. Aspect plăcut, cu o plajă, cu o marina micuţă, într-o zonă în care Dunărea este încă foarte lată, înainte să se repeadă în Porţile de Fier.

 

 

O chestie ciudată: în zonă există o localitate denumită (ţineţi-vă bine!)… Vinci. Dacă ţinem cont că pe malul românesc există un sătuc micuţ denumit Coronini şi, dacă mai punem la socoteală că în zonă au fost cândva exportaţi friulani (au urmaşi în Mehedinţi care se cheamă Chisega, Morega, Melega etc.), lucrurile încep să capete un oarece contur. Forţa de muncă, cioplitori în piatră în acest caz, se mişca şi pe atunci în funcţie de comenzi, dând dracului graniţe, suzeranităţi şi alte alea… Ce naiba or fi cioplit ei pe aici, însă, habar n-am!

Mai e o teorie cum că friulanii fugiţi s-ar fi recrutat dintre cei care trecuseră la gnosticismul semi-tardiv, ăla care debutase ca bogomilism în Balcani, lăsând apoi o dâră de erezie în Bosnia şi Slavonia ca sectă paterenă, trecând în nordul Italiei sub numele de patarini, pentru a finaliza, apoteotic, la Albi, sub forma catarismului.

 

***

 

Trecem de Viminacium, cu alte cuvinte ne mai târâm o bucată de vreme printre casele căpşunarilor sârbi – au şi ei palatele lor, numai că le lipsesc turnuleţele. În schimb, au dambla cu mozaicurile în relief, cu forjeria dantelată şi cu chenarele de pe pereţi, ceva de-ţi plesneşte retina. Carosabilul este în continuare rău, chestie care ţine până la intrarea în autostrada spre Belgrad.

Odată ajuns acolo, însă, treaba se schimbă. Apar automatele de peage, si lucrurile dau semne că ar intra pe un făgaş normal – chestie care la noi nu s-a întâmplat, nu se întâmplă şi, probabil, nu se va întâmpla niciodată. Poţi să plăteşti direct în euro, ceea ce te scuteşte de opririle la punctele de schimb valutar, iar angajaţii de la autostradă sunt corecţi – îţi cer strict cât scrie pe chitanţă.

Prima ieşire de pe autostradă e înainte de Belgrad, după care ne năpustim pe bulevardele urbei în care a decedat Ianoş Hunyadi al nostru, ban de Severin şi dux transilvănean, mare regent al Ungariei şi Athleta Christi; mort, cum spuneam, pe când cu ciuma de la 1456, la scurt timp după ce despresurase Belgradul dintr-un asediu cumplit. Îl respinsese pe nimeni altul decât pe Mehmet al II-lea, insul care cu numai trei ani mai devreme cucerise Constantinopolul, fie-i şi lui ţărâna uşoară, chit că mari încurcături europene a mai produs, chiar până în zilele noastre! În sfârşit. Cică după victoria lui Iancu la Belgrad, Papa Calixt al III-lea a dat mare poruncă mare să se tragă clopotele la prânz în fiecare zi, în toate bisericile, obicei păstrat până în zilele noastre indiferent de latitudine şi longitudine.

 

 

Aşadar, Belgradul…. Hm, mare diferenţă faţă de urbea pe care o vizitasem în urmă cu 15 ani!

De astă dată se auzea larma urbană specifică aglomeraţiilor, iar lumea se deplasa dintr-o parte în alta cu scopuri evidente. Prima întrebare pe care ne-am pus-o traversând oraşul (a fost una dintre puţinele situaţii în care gipiesu’ ne-a fost necesar) a fost legată de Serbia şi de UE: oraşul, cocoţat pe coline, părea conectat la Ioropa din toate puterile lui – aspect, reclame, construcţii, ţoalele târgoveţilor, civilitate a mersului la volan, carosabil fără gropi, spaţii verzi îngrijite, concerte (se pusese mira pentru Santana), clădiri noi (un mix între Bauhaus şi Calatrava), periferii curate, absenţa claxoanelor. M-am tot uitat după grătarele de pe trotuare – nimic! Nu mai mirosea decât a cartofi pai cu maioneză şi a hamburgeri, aşa că m-am enervat şi ne-am cărat mai departe.

 

 

În consecinţă, din nou autostrada.

După nişte ore, graniţa cu Croaţia. Şi sârbii, şi croaţii, politicoşi. Se cam uită prin paşapoarte, îţi cam scotocesc prin acte, dar nu cine ştie ce – oricum, senzaţia e cam nelalocul ei. Odată ajuns în Croaţia începi să te întrebi: cum naiba de au ajuns să se despartă croaţii de sârbi? Ieşirea din autostradă se scrie la fel în ambele limbi: Izlaz, plata se face în ambele ţări la Cestarina ba, mai mult, Serbia şi Croaţia au ajuns să-şi facă reclamă una pe teritoriul celeilalte… Limbile lor, din câte mi-au spus mie nişte învăţaţi, sunt icstrem de similare, aşa că ajungi să-ţi pui nişte întrebări…

La croaţi, o chestie: încep să apară cucoanele îmbrăcate elegant, sobru. Rochii, blazere şi fuste scoase ca din cutie, dar nu ostentative, pantofi stilaţi, coafură exemplară – sunt cam din altă epocă: a normalităţii utilitare cu un brin de style… Lumea e din ce în ce mai politicioasă. Croaţii sunt cam scumpuţi (am înoptat la Slavonski Brod), dar foarte curaţi. Încă o similitudine cu Serbia: şi unii, şi alţii, folosesc acelaşi cuvânt pentru camere, adică soba.

Cum naiba de s-au rupt?

Ajunşi în Slovenia ne dăm seama că aceştia din urmă, cel puţin, au avut sigur de câştigat din desprinderea de Yugoslavia: se simte aerul occidental absolut peste tot, casele încep să fie aliniate, pereţii clădirilor sunt drepţi-drepţi, mirosul se schimbă, muştele se împuţinează, creşte suprafaţa de carosabil, poliţiştii încep să aibă aşa, un fel de nonşalanţă şi emană autoritate, merg agale şi mestecă chewing gum, se uită cu silă la ăia care transportă animale în maşini (slovenii nu permit transportul animalelor nevaccinate, nu permit, pur şi simplu!), se uită dintr-o parte la ăia care au pielea mai colorată; în plus, apar şi nişte tuneluri lungi, luminate şi, implicit mai scumpe, cu semne de punctuaţie mari, roşii, pe pereţii iluminaţi fioros.

Cum-necum, cel mai trist pentru noi, românii, este că te prinzi fără efort că atât Serbia cât şi Croaţia, ţări non-UE încă, sunt mult mai conectate economic, atât prin infrastructură cât şi prin comportament economico-social la constructul ăsta care pe noi ne găzduieşte încă din 2007, din motive într-atât de subtile încât sunt dificil de înţeles.

Vina e a noastră. Voi ştiţi bine că aşa e. N-avem ce comenta pe tema asta.

Ca să fiu mai direct, singura dovadă că am călătorit printr-un spaţiu non-UE preţ de două ţări a fost controlul mai strict de la graniţe pentru că, altminteri, mediul înconjurător arăta din ce în ce mai bine, iar oamenii se purtau din ce în ce mai civilizat – fireşte, discutăm de eşantionul nereprezentativ constituit de civilizaţia de autostradă, dar umpic-umpic, tot se pune. Iar în ce priveşte intrarea în Slovenia, am simţit zidul alcătuit din vameşi şi poliţişti care străjuia intrarea în fortăreaţa UE. Până şi Haralambina l-a perceput: a fost pentru prima oară când s-a prins că n-are ce să caute jos din scăunelul prins cu centura de siguranţă. O pândea amenda, pricepeţi şi, cât e ea de mică, a înţeles pe loc ce înseamnă amenda…

N-avea de ales: o privea în ochi o cucoană în uniformă, despre care îţi dădeai seama instant că reprezintă the long arm of the law…

 

***

 

În a doua zi de călătorie, pe după-amiază, ajungem la Obertraun. Obertraun este un sătuc înconjurat de creste din toate părţile, situat pe un platou relativ dreptunghiular, pe malul lacului Hallstatt, la poalele munţilor Dachstein.

 

 

Ultimii kilometri ai drumului, între Bad Aussee (adică centrul geografic al Austriei) şi Obertraun, sunt parcurşi pe un drum de munte îngust dar cu un carosabil excelent, care se strecoară printre păduri, pe pante destul de abrupte. Un viaduct lipit de stânci cobora cam în cap – oare iarna se mai circulă pe aici? Pe drum, biciclişti – nu îi speriase ploaia torenţială cu descărcări electrice din ultima oră. Erau monzoliţi cu toţii, uzi până la piele, dar ei tot pedalau în draci.

Am tras la gazda noastră, undeva în capul satului, la liziera unei păduri, într-o încăpere mansardată, cu lemnărie aparentă, dar cam prea plină de zorzoane. Baie şi bucătărie mari, tot tacâmul. Relativ răcoare în cameră, dar tocmai bine ca să te vâri în pat şi să te odihneşti; paturi cu saltele bune, d-alea de-ţi îndreaptă spinarea fără să te învineţească pe la colţuri.

 

 

Deîndată ce-am ajuns, m-a scos o chestie din minţi: linia ferată trecea la mai puţin de 30 de metri de casă! Am simţit că înebunesc, că trenurile, că garniturile, că semnalele, că glasul roţilor de tren – aveau să se prăvale cu toate, peste somnul şi timpanele mele, zgâlţâindu-mă, cutremurându-mă şi reamintindu-mi, neîncetat, de telefonul din camera de gardă de la SUUB… Ei, bine, până la urmă s-a dovedit că n-aveam motive de draci – trenul era silenţios şi trecea foarte rar, iar eu nu eram decât un român paranoic, un ăla care crede că restul lumii conspiră ca să-l tragă în piept sau să-l înţepe cu ceva. Cât despre tren, nu l-am auzit trăgând sirena decât o singură dată în zece zile, când un aiurit de germanofon căuta nu-ş’ ce dracu printre traverse, la vreo două sute de metri de casa în care stăteam.

 

 

Linia aia ferată zăcea acolo de pe la finele secolului XIX, după ce Bad Ischl devenise reşedinţa de vară a lui Franz Josef, chestie care s-a lăsat cu un mare aflux de turişti în zonă. Acum, turiştii nu mai circulă cu trenul – în schimb, îl folosesc navetiştii care se învârt între Bad Ischl, Ebensee, Bad Aussee şi Hallstatt. În ce priveşte gara din Hallstatt, este poate singura din lume care are nevoie, obligatoriu, şi de un vaporaş – gara, bine pitită într-o pădure deasă, se află peste lac faţă de Hallstatt şi n-ai cum să ajungi acasă după o zi de lucru decât dacă iei un ferry. Acesta te trece apa până la cheiul mărunt de lângă piaţeta centrală a târgului, în spatele catedralei din vale.

 

Gara din Halstatt, cea de peste lac…

 

Nici nu ne-am aşezat bine, că ne-a şi izbit dromomania. Am luat-o spre lac, spre Hallstattersee, chit că se pusese iar de ploaie. Ne era foame şi aveam chef să halim ceva local.

 

 

Pe drum, prin sătuc, stupefacţie: ne întâlnim cu o balegă exact pe mijlocul trotuarului. Impact. Întrebări – cine dracu’ s-o fi bălegat în halul ăla? Da’ de ce nu făcuse curat? Ca să fiu cinstit, stupefacţia s-a accentuat în zilele următoare: balega a rămas pe loc, nestrânsă de nimeni, preţ de vreo trei-patru zile, în acel areal care, altminteri, avea parcelele trase cu linia, gardurile vii tunse proaspăt şi asfaltul curat-lună. Era într-atât de uluitoare prezenţa balegei încât am ridicat-o la rang de punct de reper:

– Ia-o la stânga pe drumul de după balegă.

Sau:

– Când m-ai sunat, tocmai trecusem de balegă.

Sau:

– Ne vedem la a treia casă pe dreapta după balegă.

În fine. În prima seară am mâncat la Heidi şi am degustat numai chestii locale. Primul fel, o supă groasă, aurie, de usturoi, cu patru sferturi de felie de pâine prăjită imersionate cu totul în ea. Mirosea bine, avea gust ales. Nu-mi e clar dacă Heidi nu confundase usturoiul cu ceapa, căci în supă pluteau, de fapt, felii fine de ceapă tocată mărunt, dar ce mai conta? Supa era chiar gustoasă. Puseseră chiar şi chimen în ea şi chestia asta m-a luat pe nepregătite: buchetul supei, uşor amărui, căpăta o remanenţă deosebită. Pe vremea aia, încă îmi plăcea chimenul.

Felul doi era, cum altfel, şniţel vienez, porţie XXL. Vienezul, deja, nu mai e fel de mâncare austriac – a fost el bun, dar eu am mâncat şi mai bun şi asta încă de pe vremuri, la Predeal, la Robinson… Salata era o chestie locală, cam cleioasă, cu trimiteri gustative dulcege, iar berea Zipfer, slabă, nu te izbea în moalele capului. Mda… Noroc că de la masa noastră se vedeau culmile Krippenstein…

 

 

Lângă noi, un grup de austrieci de vârsta a treia, care ne-au privit lung şi care, cu certitudine au vorbit despre noi, mai ales că Haralambina n-a stat locului nici o secundă – tot ieşea, se tot plimba, cerea îngheţată şi vroia să se bage  îmbrăcată în balta cu peşti a localului, că văzuse ea un fel de crap care se ascundea în brădeţ, unde se apuca să facă bule de aer. Localnicii de la masa alăturată vorbeau din ce în ce mai animat, se uitau din ce în ce mai lung la noi dar şi ei făceau zgomot, râdeau, pufneau, exclamau cu glas puternic, aşa că nu puteam să mă iau de Haralambina cum că strica fasonul localului. La un moment dat, îi auzim pe austriecii ăia cum pronunţă Baia Mare în sus, Baia Mare în jos – tot aduceau numele ăsta în discuţie, îl rosteau din ce în ce mai tare, explicau, Baia Mare la dreapta, Baia Mare la stânga, trăgeau cu ochiul la noi, chicoteau. Între timp, ne zâmbeau din ce în ce mai abitir… Ce dracu’? Mă uit la mine: eram închis la şliţ şi purtam ţoale sobre; mă uit la nevas’mea: era la locul ei şi avea un look cvasi-protestant; mă uit la ei: răcneau mai tare ca Haralambina…

Ce mama naibii aveau?

În fine. Când să plecăm, strigă la noi, făcându-ne cu ochiul:

– La revedere, la revedere!

Le-a răspuns, am zâmbit, nah, chestii d’astea. Ei zâmbeau şi mai şi, erau veseli, bucuroşi – ce devălmăşie! Nu prea ştiam ce să credem. După aceea, am văzut că la Obertraun era obiceiul ca toată lumea să salute pe toată lumea, chiar dacă nu se cunoşteau între ei, dar, era fapt ciudat că ăia ne salutaseră chiar în româneşte. Nu… N-au spus nimic nici de Hagi, nici de Comăneci, ba nici chiar de Băse.

 

 

Revenind la saluturile alea pe care localnicii le împărţeau din belşug: era ca la noi, la ţară. Pe stradă, de pildă, n-aveai cum să treci pe lângă cineva fără să nu se lase măcar cu un aplecat scurt din cap, însoţit de cele mai multe ori şi de un surâs acordat ca bonus.

 

 

 

 

Localitate liniştită. Stive de lemne tăiate mărunt pentru centralele termice, lăsate la liber, pe marginea trotuarului. Câini care lătrau prea rar şi o făceau doar o dată, exemplar, cu putere, pe tonuri grave: HAM! Cocoşii cântau scurt, profesional, cât să anunţe zorile, dar fără să deranjeze. O chestie ciudată, pe care am remarcat-o din prima zi: casele mai vechi din sat ne aminteau, extrem de mult, de casele noastre de munte de la Buşteni. Două dintre ele aduceau, până la identitate, cu casele vechi de pe strada ce duce la Gura Diham.

 

 

Până să plecăm de acolo, aveam să aflăm de ce lucrurile stăteau aşa.

 

 

(cică o să mai fie…)

Tags: jurnal de front

sau…

 

 Faze în Srbjia

 

 

– Tati, de ce sclie acolo de Titos al nostlu?

– Nu scrie Titos, scrie Tito! Ti-to!

– Heeei, se miră Haralambina, fără să mă bage în seamă, au auzit şi domnii de aici de cămila mea de acasă?

E din ce în ce mai insistentă – are ea o jucărie albastră de pluş (eu zic că-i girafă, ea zice că-i cămilă), o jucărie pe care a botezat-o deîndată ce-a primit-o: i-a spus Titos. În consecinţă, ghicesc încurcătura Haralambinei, dar mă doare în cot: profit de interesul ei ca să-i bag, pe scurt, o informare istorică pertinentă. Un rezumat, pricepeţi? Că cine a fost Tito… Că ce a dres… Că războiul al II-lea… Sunt gata-gata chiar să fac câteva remarci apropo de sufletul sârbilor… Că sârbii, că croaţii, că limbile care sunt oarecum…

 

 

Băh, da’ ce sfaturi cretine mai dau şi pedagogii ăştia contemporani… Ce-o interesează pe Haralambina cocktailul demografic european? Chiar trebuie să fiu serios cu ea indiferent de subiect? E obligatoriu să fiu pedant, indiferent de situaţie? Oare e necesar să-i pun cască şi cotiere, s-o buşesc cu corecturi non stop, să fac totul by the book?

Oare nu sunt un tâmpit de părinte degenerat care… În fine, nu mă las şi, tot povestindu-i Haralambinei despre Iosip Broz Tito, ajung să-mi pun eu câteva întrebări: oare ce s-ar fi întâmplat dacă sârbii ar fi avut un Ceauşescu în capul statului? Oare i-ar mai fi lăsat numele înscris cu litere uriaşe, din tablă ruginită, prin păduri? În altă ordine de idei, oare unul ca Ceauşescu ar fi fost în stare să conducă o ţară ca Iugoslavia, sau l-ar fi spintecat sârbii pe traseul încurcat al anilor ’50?

Ceea ce-mi aminteşte de faptul că Walter (era numele de cod al lui Tito printre comunişti, pe vremea când juca la tineret-speranţe) s-a împotrivit lui Stalin încă de la sfârşitul WWII. Ce-i drept, Tito făcuse frontul pe bune, stătuse prin munţi cu ai lui, băuse apă din urmă de copită, se luptase cu ustaşii, cu cetnicii şi cu nemţii, cucerise parte din actualul teritoriu italian, certându-se ca la uşa cortului cu aliaţii pentru Gorizia, Monfalcone şi Trieste, alea de le luase în contul poveştii cu republica Fiume – ce mai tura-vura, Tito fusese un ins care îşi văzuse de război direct din tranşee.

 

 

Îl fraierise până şi pe fumătorul ăla de Winston şi era atât de cârcotaş, încât prin anii ’50, până şi noi ajunsesem să-l numim slugoi imperialist, cât de comunist era el. Există nişte legende din acea perioadă, transmise mie pe filiere legionare: cică sârbii se năpustiseră peste românii din Valea Timocului în anii vrajbei noastre, despărţiseră familiile, violaseră femeile, le tăiaseră sânii, iar pe bărbaţi îi trăseseră pe roată şi câte şi mai câte…

Oare aşa să fi fost?

Oricum, se pare că mai făcuseră ei din astea, prin evul mediu, când nimeriseră cu grumazul sub imineii turceşti. Dacă se întâmpla ca vreun ienicer, achingiu sau mai-ştiu-eu-ce să se combine cu vreo sârboaică pentru one night stand, ai ei îl pândeau după aia pe împricinat, îl jupuiau de viu, după care-i lăsau carcasa la intrarea în cetate, să-l vadă camarazii de arme…

Mda. Popor intransigent, sârbii ăştia – aşa îmi povesteau bătrânii noştri, oarecum invidioşi pe ei că nu plecaseră capul. Sârbii…

Mai fusesem la ei acasă în 1996, când Miljurko Vukadinovici mi-a tradus o carte în sârbă. În 1996, memoria anilor comunişti era încă proaspătă, aşa că Iugoslavia avea pentru români fasonul ei. Ce era Iugoslavia înainte de ’89? Era o ţară din care se putea trece liber în Italia o dată pe săptămână, era o ţară care încuraja munca sezonieră a cetăţenilor ei în ţările occidentale, era o ţară care lăsase sumedenie de portiţe micilor întreprinzători; era o ţară care se certase pe bune cu URSS şi care avea nu ştiu câte canale TV. Vindeau reviste porno la colţ de stradă încă din anii ’70. Produceau maşini de spălat şi automobile trei sferturi,

 

 

iar când a murit Tito, s-a strâns la Belgrad toată floarea şefilor de state.

 

 

Prin urmare, când am pornit spre Iugoslavia în octombrie 1996, aveam pretenţii justificate. Am ajuns noi în Gara de Nord (traducătorul, editorul şi cu mine) pe la zece seara şi ne-am aşezat proţap în capul peronului, la fumat, că ăştia de la chefereu tocmai suspendaseră dreptul la fumigaţie. Jinduiau, fără motiv special, să se alinieze la obiceiurile civilizate.

Ei, şi cum stăteam noi aşa, la ţigară, iaca se opreşte un ins înalt lângă Miljurko. Cei doi lansează chiote de bucurie, se îmbrăţişează strâns, se trag un pas în spate, se uită lung unul la celălalt, iarăşi se îmbrăţişează şi se pornesc să discute însufleţit. Era oarecum jenant să asişti la efuziunile lor teribile, dar inşii nu se lăsau, mai-mai că le dăduseră lacrimile tot vorbind, tot întrebându-se, tot pupându-se. În fine, la un moment dat se îmbrăţişează cu putere, preţ de câteva clipe (erau amândoi ditamai zdrahonii, ziceai că-s rugbyişti, dar aşa e modelul la ei), după care insul nou apărut ne lansează şi nouă un fel de salut şi dispare degrabă în mulţimea Gării de Nord. Nu înţelegeam de ce ne părăsea după ce se pupase în asemenea hal cu Miljurko: în fond, s-a urcat tot în trenul nostru.

Miljurko ne simte întrebările şi, în plus, se prinde că n-a apucat să ni-l prezinte pe ins, deşi el unul este un tip extrem de binecrescut.

– E un prieten tare vechi, ne destăinuie el, un prieten adevărat de la mine din ţară… – Miljurko marchează, brusc, o pauză, devenind gânditor. Sau nu mai e de la mine din ţară? – se întreabă el, micşorând ochii. Se gândeşte intens. Apoi: Parcă localitatea X a rămas la noi în ţară. Miljurko devine din ce în ce mai agitat, se tot foieşte, apoi ne lansează: Şi dacă X, totuşi, n-a rămas la noi…?

Reflectează câteva clipe, după care conchide, dezamăgit:

– Pur şi simplu nu mai ştiu dacă X mai este, sau nu, în ţara mea.

Se închide în sine şi ne dă semn că nu mai are chef să stea la fumat, că are poftă să urce în tren etc.

Plonjează în muţenie şi voi nu vă daţi seama în ce fel a făcut-o. Era supărat, dar se străduia să nu ne prindem, avea chef să-şi dea drumul la gură, dar se oprea în ultima clipă şi strângea din dinţi. Până la urmă, a găsit o soluţie de fugă şi s-a apucat să discute literatură – numai asta am făcut tot drumul pân’ la Belgrad. Miljurko a evitat cu îndârjire orice subiect tangent la situaţia de la el de acasă.

Odată ajunşi la Belgrad, editorul şi cu mine simţim ceva bizar în aer, ceva ce te invada treptat, dar din ce în ce mai pregnant. Nu era ceva pe care să pui mâna şi să zici, uite, asta e, dar… Parcă lumea mergea cam prea tăcută dintr-o parte în alta, indiferent de aglomeraţie – mda, asta era senzaţia, de tăcere pe străzi, oricât de mulţi inşi ar fi stat la stop, oricât de mulţi şi-ar fi amestecat traseele sau ar fi stat la coadă la grătarele de pe trotuare.

Apropo de grătarele astea… N-am mai mâncat nicăieri un fast food mai delicios ca la Belgrad. Aveau nişte grătare cu mangal pe care îţi prăjeau pâinea în faţa ochilor, peste care azvârleau bucăţi sfârâinde de ceafă de porc, cârnaţi sângerii din care curgea sucul, roşii, ardei iuţi uriaşi (un ardei din ăsta mi-a marcat sănătatea preţ de vreun an după şederea la Belgrad), pastrame, acritură, verdeţuri de toate soiurile aromate cu schepsis, miroase sub formă de sosuri şi prafuri verzulii, of, of…

 

 

Dar, să lăsăm, naibii, grătarele că vorbeam de populaţia Belgradului care se învârtea dintr-o parte în alta fără ţel – ei, da, asta era senzaţia: oamenii ambulau fără ţintă, încoace şi încolo, fără să se privească în ochi, fără să comunice şi fără să genereze zgomotul de fond tipic oricărei aglomerări citadine. Semănau cu un tablou de-al lui de Chirico, numai că străzile nu erau goale, ci pline de lume – tăcerea, însă, era leită cu cea care se degajă din tablourile cu pricina. Când şi când, oameni în toată firea se opreau la semafoare şi încremeneau pe borduri, privind în gol, uitând să traverseze. Vânzătorii erau politicoşi, dar n-aveau snagă în ei. Îţi zâmbeau ca păpuşile uitate prin şifoniere. Fiecare se uita în altă parte. N-aveau chef unii de alţii, pricepeţi?

 

 

Era 1996 şi începuse blocada occidentală.

Pe vremea aceea eram cam dependent de o cucoană, adică trebuia s-o aud zilnic ca să nu pierd controlul, ca să ştiu ce naiba face, să-i citesc în tonul vocii, chestii d-astea… Ergo, trebuia s-o sun: aşa am simţit pentru prima oară efectele blocadei. De oriunde aş fi încercat să-i telefonez, de la recepţia hotelului, de la telefoanele publice, ba chiar şi de la poşta centrală a Belgradului, mi-a fost imposibil să dau de ea.

Pur şi simplu, nu căpătam legătura. Ba chiar am retrăit senzaţia de pe vremuri când, plecat vara la mare, trebuia să-i sun pe ai mei, ştiţi voi, când te duceai la poştă, plăteai o operatoare să-ţi facă legătura, după care aşteptai, liniştit, pe un scăunel. După un timp, o auzeai pe operatoare cum lansa din ghişeu, cu glas nazonat: „Bucureştiuuul, la cabina pa-truuu!”, iar tu aruncai îngheţata Polar la gunoi şi te repezeai în cabina cu pricina. În cabină (era un zăduf nemaipomenit înăuntru) găseai un telefon fără cifre, fără dial, fără nimic – doar un receptor pus în furcă. Îl ridicai şi începeai convorbirea.

 

 

La Belgrad, în 1996, ridicam receptorul şi nu auzeam decât paraziţi.

A mai fost o fază care mi-a dezvăluit cam care era treaba prin ţara aia care intra la apă, an după an. Eram, deja, la târgul de carte unde avea să-mi fie lansat romanul. Ciudat: locul în care se desfăşura acţiunea semăna al naibii de mult cu Pavilionul Central al Expoziţiei de la Bucureşti, numai că era mai mare, mai înalt, şi mai dictatorial. Era o profuzie de cărţi şi de edituri, majoritatea sârbeşti, numai că, bizar, volumele erau tipărite ba cu grafie latină, ba în chirilice.

 

 

Îl întreb pe Miljurko care era treaba. Fireşte, a fost o gafă, pentru că iarăşi l-am văzut pus în dificultate, dus pe gânduri, deşi se străduia să-mi răspundă la obiect:

– Acum, cu războiul ăsta (Miljurko vorbeşte perfect româneşte), unii vor să ne păstrăm identitatea naţională scriind cu caractere chirilice. Sunt „fundamentaliştii” şi seamănă cu gaşca lui Iliescu plus Vadim… Alţii, mai deschişi la Occident, omologii lui Constantinescu, preferă să scrie cu caractere latine.

Remarcasem chestia încă de pe străzi: panourile publicitare pendulau, fără greţuri, între cele două tipuri de grafie, astfel încât am văzut side by side reclame la Цоца-Цола, lângă care tronau afişe uriaşe cu maşini de spălat Gorenje, acoperite cu litere latine de sus până jos…

– Păi… nu e mai lipsit de pragmatism să scrieţi cu chirilice?

– Eh, să vedem cum se termină războiul…

Ştiţi cum s-a terminat. Ştiu şi ce-am văzut acum câteva zile, în 2011 de data asta, pe când ne-am strecurat cu maşina prin Belgrad. O să vă spun la momentul potrivit.

În fine. Eram la târg, aşadar, când Miljurko ne-a dus la directorul manifestării, în vizită de curtoazie. În definitiv, eram dintre puţinii care spărseseră blocada, mă refer la cea culturală, participând la un târg de carte căruia editurile occidentale (doritoare, în alţi ani, să se afişeze la Belgrad) îi întorseseră spatele. Nemira, editura care mă publica pe atunci, publicase romanele unor sârbi, iar o editură sârbească publicase o carte de-a mea în contrapartidă. Chestia se chema schimb cultural, mai mult ca sigur că făcea parte dintr-un program mult mai amplu care mie-mi scăpa şi numai orgoliul m-a făcut să nu mă gândesc, pe atunci, la ce căutam eu pe la târgul acela, de fapt.

Aşadar, vizita pe care i-am făcut-o directorului de târg. Insul avea cam 80 de ani şi era un bătrân falnic, cărunt, care se pricepea să-şi ducă de colo-colo costumul cenuşiu, călcat impecabil. Şchiopăta. Miljurko mi-a şoptit că-i fusese alături lui Tito încă din timpul bătăliei de pe Neretva, într-o vreme când nimeni nu mai îndrăznea să i se adreseze lui Tito cu apelativul Walter.

Cu excepţia lui Stalin, fireşte.

 

 

Începem să discutăm cu directorul. Discuţie standard. Omul cu pricina era, ca toţi ai lui, dus pe gânduri, aşa că vorbea mai mult din obligaţie. În fond, cine naiba eram noi? În ce mă priveşte, nu spărsesem blocada decât cu un text care nu făcea parte nici măcar din mainstream-ul SF, ci dintr-un ghetto stilistic care se numeşte steampunk. Pe vremea aia, pe mine nu mă interesau cărţile sârbilor traduşi la noi; sunt sigur că nici pe directorul târgului nu-l interesa producţia mea.

Ca de obicei la întrevederile de la târgul sârbesc, orice conversaţie se lăsa cu un ciocănel de răchie de pere. Răchia era bună, numai că eu băusem deja vreo cinci-şase ţoiuri, aşa că mă abţineam de la comentarii – făceam frumos cu dom’ general şi cam atât, că n-avea să dureze la nesfârşit. Şi, într-adevăr, nu trece mult şi ne prindem că timpul nostru de vorbărie a expirat.

În clipa aceea, intră în încăpere un ins la vreo 50 de ani, foarte grăbit, care îi strecoară directorului ceva la ureche.

– Gata, ne privim noi unul pe altul. Hai să ne tirăm. Ne ridicăm în picioare. Dom’ director avea treabă. S’trăiţi, s’trăiţi…

Dom’ director, însă, ne face un semn discret din degete, aproape sicilian: ia staţi voi jos! Cad pe scaun, îndărătul paharului gol de răchie. Buf! – cineva îmi toarnă încă o doză, plină-ochi. Mă uit la ceilalţi: Miljurko îmi face semn să continuăm discuţia. Ne apucăm să gustăm din răchie şi-i dăm înainte, chit că nu se lega nimic. Mai stăm vreo zece minute, după care, iarăşi ne uităm unul la altul şi ne ridicăm în picioare, gata s-o tăiem.

 

 

Dom’ director, nimic! Ne face iarăşi semn să stăm jos, noi îl ascultăm, din nou ne trezim cu paharul plin de răchie şi pun-te frate pe o conversaţie pe care n-a ţinut-o minte nici dracu’. Dom’ director se înnegurase la faţă şi-i răspundea lui Miljurko din doi în doi – îl durea în cot că eram şi noi p’acolo, dar tot nu ne lăsa să ieşim. Beam şi ne uitam unii la alţii. Când şi când, zâmbeam, dar directorul era din ce în ce mai negru la faţă.

În fine, după vreo juma’ de oră ne cărăm din biroul lui, ţinându-ne de pereţi. De-acum, târgul de carte era mai mare, mai frumos… Parcă se şi clătina, al naibii, în timp ce femeile (toate!) deveniseră nemaipomenite, aveau cracii lungi şi ochii umezi, ne făceau semne încurajatoare, iar noi trei ne transformaserăm, la rândul nostru, în fiinţe gata să facem cu ochiul oricui.

– Bvă… V-voi ştiţi… hâc… ştiţi ce s-a întlâmplat? – face Mijurko după o vreme.

Habar n-aveam.

– Venise ăl mai bun pleten a’ lu’ dom’ director… Ăl mai bun şi m-mai… bun, plicepeţi? – ne face Miljurko cu ochiul. Bvă… vlau uMpic de apă… Ăl mai bun pleten, înţelegeţi, fl-fl-fRaţilor…

– Cum aşa… ăl mai bun?

– Ăl mai bun… Bvă, ce sete mi-e… Să luăm o coca, ceva… Ăl mai bun, fl-flaţilol… hâc… De-aia ne-a ţinut aşa mult. Pleteni vechi, bvăh… au luptat împleună cu Tito în lă-lă-lăzboi, în munţi… Au colabolat şi după aia, pfuaaai, ani de zile… Au făcut tleabă bună, amândoi, m-m-mânca-i-aş! Mali cheflii! Păi în cultulă… Ah, când se apucau ei doi de tleabă, eheee, dădeai cep la butoaiele ale mai mari şi lăstigneai… răstigneai oi întlegi la ploţap!

– Stai aşa, bvă, stai aşa… Ehra… chiahr ehra tovahrăşul lui cel mai bun?

– Pfuaaai, frate! Ăl mai bun! Îi ştia toată lumea… Pleteni la toartă. Poeţi mari… Bvă… hai, naibii, să băgăm o apă…hâc… minelală, ceva.

– Stai… stai… stai aşa… şi de ce dhracu nu ne-a dat un şut în cur dacă venise tovahrăşul lui în… vizită? De ce ne-a mai ţinut… măh, în bihrou?

– Uite-aşa… Hă, hă! Ca sa-l facă p-ăla să aştepte, se hlizi Miljurko. Să simtă ce e aia… hâc… anticamela!

Ce dracu’? Mă uit la editorul meu. Nu pricepeam nimic. Găsim o masă liberă cu câteva scaune. Cădem jos – doamne, da’ tare mai era răchia aia!

Iar Miljurko:

– Ah, da’ voi n-aveţi cum să vă plindeţi, hă, hă, hă, îşi dă el seama deodată. Păi, pletenul e cro-cro-croat – croat d’ăla, secesionist, şi dom’ director a vrut să-i dea o lecţie s-s-sâlbească!

Asta era ţara. Ăştia erau oamenii – bărbaţi şi femei, deopotrivă – înalţi, frumoşi, neînduplecaţi. Din cauza asta, nici că m-am mirat când, după vreo trei ani, opoziţia şi puterea de la Belgrad şi-au dat mâna deîndată ce a început războiul cu NATO – au făcut treaba asta chiar dacă până atunci fuseseră angajaţi într-o campanie electorală realmente sângeroasă. Nu m-am mirat nici când acum, în călătorie, am trecut pe lângă clădirea ministerului sârb de război: era lăsat espre în ruine – doar aripa veche fusese restaurată căci în rest, aripile noi erau abandoante la loc vizibil, cu planşeele îndoite şi cu geamurile sparte, cu tencuiala căzută şi cu zidurile prăvălite, găurite, fracturate şi surpate, gata-gata să se prăbuşească într-o mare de colb.

 

 

Ei, da! Dacă vă amintiţi bine, nici noi n-am stat cu mâinile în sân atunci. Pe de-o parte, autorităţile române au permis forţelor NATO să utilizeze spaţiul nostru aerian, iar pe de alta au închis ochii la contrabanda cu benzină de peste Dunăre. A ieşit bine pentru toată lumea. Sârbii au putut să se deplaseze, mai departe, cu maşinile, iar ai noştri şi-au construit case noi în jurul Orşovei. Unii şi-au făcut chiar şi pensiuni bazate, pe malul Dunării, cu părculeţ, cheiuri etc., chestie care, în fond, se şi cerea. Dacă nu mă credeţi, petreceţi câteva zile la Cazane.

N-au picat prost decât românii din Timoc. Nici măcar atunci, când aveam instrumentul şantajului la îndemână (nu mai închidem ochii şi vă blocăm petrolul pe care-l luaţi pe blat, dar daţi-le şi alor noştri niscaiva drepturi şi nu-i mai batjocoriţi), nici măcar atunci, spun, nu ne-am manifestat româneşte. Trebuia s-o fi făcut, fir-ar să fie, chit că, poate, mulţi dintre noi, îi admiram pentru nesupuşenie.

Între timp, aflu că cei 25.000 de sârbi din Ro primesc de la guvernul nostru o sumă de vreo 200.000 de euro lunar, pentru treburile comunităţii lor. Concomitent, românilor din Timoc, mult mai mulţi, nu numai că nu li se oferă ajutor financiar, dar li se mai şi interzice învăţământul în limba maternă.

Dar aşa suntem noi: culanţi.

Tags: jurnal de front

 

 

… sau,

 

O călătorie prin Celţia Mare

 

… sau,

 

La vest de Szeged

 

 

Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi dau seama că am pornit în călătoria din vara asta hăt, demult – tocmai din august, 1995! Eram într-un autocar dărăpănat, numai table scâlciate, care se scurgea la vale prin Ioropa, coborând şontâc-şontâc taman de la Glasgow şi amorţiserăm cu toţii, şoferii inclusiv. Eram adormiţi, era scârbiţi şi transpiraţi, ba chiar cred că duhneam, iar autocarul zornăia din toate pistoanele, niturile şi încheieturile, vibra şi tuşea, pârâia şi se cutremura de ziceai că e gata-gata să se rupă în bucăţi. Îmi vâjâia capul, stăteam cuminte pe bancheta din spate şi eram furios, dar ăia din jur tot nu mă lăsau să fumez.

Aveam draci, da?

 

 

Eh, şi pe când bălteam în felul ăsta (nici măcar tutun de mestecat n-aveam, got this?), iete că fierătania naibii deodată se opreşte. Ce dracu-l apucase? Eram la mii de kilometri de republică iar eu n-aveam chef de nimic – vroiam să ajung odată acasă, în apartamentul meu de două camere din sectorul 2, Bucureşti, că doar acolo puteam să-mi rulez, pe îndelete, fişierele onirice. Of, of, mintea-mi era doar la Scoţia, iar eu aveam impresia că autocarul oprise pe undeva prin Germania şi, pe vremea aia, nu consumam Germania decât la pachet cu metoclopramid – cu foarte mult metoclopramid.

Germania mă scârbise pentru că văzusem nişte trecători, naibii, la München, pe lângă Rathaus, cum băteau din palme ritmic, acompaniind Anotimpurile de Vivaldi interpretate fără snagă de o adunătură de ciumeţi în haine de epocă. Situaţia mă făcuse să borăsc in petto, mai ales că vioristul purta adidaşi cu şireturi violete pe sub pantalonii cu vipuşcă de ofiţer. În plus, cu vreo 12 ore înainte de oprirea asta intempestivă, un dobitoc de teuton făcuse spume pe lângă mine, la Stuttgart: cică traversasem printr-un loc nepermis, dar el, cretinul, de ce mama dracului se târa cu viteza unei căruţe când se afla la volanul unui BMW?

Rahat… Mi se păruse că nemţii se mişcă şi vorbesc doar în reluare, că n-au sare şi piper, că le lipseşte iodul din sânge şi că, în consecinţă, sunt o adunătură de guşaţi care adorm pe la semafoare în aşteptarea culorii verzi. Făceau sex ca în Toba de Tinichea, întrebându-se unul pe altul: îţi vine? îţi vine? – şi trăgeau câte o liniuţă sâmbăta seara, în cadru organizat, mimând un binemeritat extaz de weekend, ja, jaaa.

Mă rog. Între timp, am devenit intens germanofil, dar în august 1995 îi uram sincer, iar ăsta, şoferul autocarului adică, făcuse încă o haltă în plicticoasa Germanie…  

– Hai şi tu jos, îmi zice un camarad. Hai să dăm din picioare…

Nu mă mişc, nu răspund. Aveam în minte cerul de deasupra oraşului Glasgow, chit că era un cer mai mereu înnorat. Apropo, cei care aţi fost pe meleagurile alea septentrionale, aţi avut şi voi senzaţia că văzduhul e cumva mai înalt decât în restul Ioropei?

– Hai, bă, că am ieşit din Germania, mă încurajează alt camarad. Am ajuns în Austria.

– Ei, şi? Austriecii-s tot un fel de nemţi.

– Da, da’ ei mănâncă şniţel. În plus, nemţi, nenemţi, vezi că ratezi pauza de ţigară.

Ăsta da argument! Cobor din autocar, mă dezmorţesc, mă uit prelung la spinarea transpirată a unei camarade de călătorie, îmi aprind ţigara (tutun Van Nelle răsucit în hârtie Rizzla) şi, decum ridic ochii, încremenesc. Adică, paralizez, da?

Eram pe o pajişte impecabilă (pe vremea aia, specialiştii în pajişti antici şi acceptaţi aveau dreptul să vorbească doar engleza), iar nenorocita aia de pajişte cobora molatec, tunsă exemplar, spre un lac uriaş, colosal de mare, care se întindea pe kilometri întregi, dispărând în spatele unui munte înalt, cu pereţii de stâncă, aproape verticali. Lacul era albastru ca în cărţile poştale, iar stânca era verzuie. În jurul munţilor: păduri din alea grele, aproape teutoburgice.

 

 

Trag un fum până-n plăsele. Pe lac, nenumărate nave cu pânze – abia se vedeau, aşa de mare era lacul; vorbim de milioane de tone de apă curată. În jur mirosea acrişor şi era linişte. Se pregătea de amurg, aerul răcoros era nemişcat.

Îngaim:

– Unde… unde naiba suntem?

– Într-o ţară nemţească, băh, da’ tu ai draci şi nu-ţi place aici.

Nu m-am învârtit decât vreo zece minute pe acolo, dar aveam deja poftă să cobor până la ţărm, s-o iau la pas până la peretele gigantic de stâncă, să trag un înot, s-o iau pe ulicioarele târgului care se vedea devale, să-i ascult pe localnicii ăia cum vorbesc şi să-i văd cum zâmbesc… De jur-împrejur, se simţea că totul mergea ca uns, fără zgomot şi fără supărare. În apropiere, o casă de munte. O terasă liniştită. La ferestre, flori roşii şi violete. Unii se plimbau cu bicicletele. Eu mă gândeam la Julie Andrews.

– Băi-băi-băi, încep, ştie careva cum se cheamă locul ăsta?

Nu ştia nimeni. Mă duc la şoferi.

Iar ăia:

– S’tem în Austria, domne. În cel mult două ore ajungem la Viena.

Abia după mulţi, mulţi ani, mi-am dat seama că răsucisem o ţigară pe malul unui lac din Salzkammergut. Ce lac era? Cum se numea târguşorul pe care îl văzusem? Dar muntele ăla falnic?

Habar n-aveam şi nici după zece ani de la event, după ce îl făcusem pe tata www din toate poziţiile, nici măcar google images nu mă ajutau ca să identific situl cu pricina.

Păi, da, rămăsesem fără soluţii: nu-mi rămânea decât să trag o tură la faţa locului dacă vroiam să capăt un răspuns.

 

 

***

 

 

 

Salzkammergut înseamnă, aproximativ, „Tărâmul Camerei de sare”, numele trăgându-se de la autoritatea imperială (habsburgică, fireşte) care se ocupa de exploatarea multiubitei şi multpreţuitei cloruri de sodiu. Pentru noi, sarea a devenit o banalitate: te duci la hypermarket şi cumperi sare grecească, sare finlandeză, sare din Dubai sau din Eritreea, dar voi ştiţi bine că lucrurile n-au stat mereu aşa. Sarea a fost primul conservant, a fost, ca să zic aşa, primul E nefast, dar necesar, din dieta din ce în ce mai diversificată a strămoşilor noştri: carne sărată, heringi săraţi, pâine cu sare, sare presărată pe tartine, murături de-ţi lasă gura apă… Sarea ne-a permis să stocăm haleala, tot ea ne-a ajutat să plecăm mai rar la vânătoare şi, în fine, a favorizat primele acumulări serioase de capital. Sarea nu numai că ne-a pervertit gusturile şi preferinţele culinare, nu numai că ne-a făcut cadou clisma, dar ne-a şi predispus, ca specie inteligentă şi doritoare de mai mult ce suntem, la hipertensiune arterială, ateroscleroză şi boli de rinichi.

Eraţi deja la curent, însă, că toate lucrurile bune au un preţ pe lumea asta – prinţesa cea mică din basmul Sarea-n bucate a aflat-o, printre primele.

 

 

***

 

Buun! Aşadar, vroiam Salzkammergut – de fapt, pofteam la un lac cu nume necunoscut din Salzkammergut. Partea cu studiul, cu alegerea gazdei, a locurilor de popas etc. este deja loc comun şi, în plus, se întâmplă electronic, dintr-un fotoliu de plastic, de preferinţă în orele lâncezi de la serviciu: o să sar peste ea.

Prima chestie care ne-a interesat în această călătorie – căci am plecat la drum cu ticăloasa de Haralambina şi cu maică-sa cea intrepridă – prima chestie care ne-a interesat, aşadar, a fost să călătorim cât mai puţin prin România. Ca să fiu cinstit, încă ne mai place ţara noastră, dar ideea de a rătăci o zi întreagă pe drumeagurile patriei, alea care nu se mai transformă în autostrăzi, ne cufunda în depresie, pur şi simplu. Am mai făcut experienţa – toţi aţi făcut-o – şi ne aminteam prea bine de halta obligatorie de la Arad, din pensiunea vecină cu un parc industrial părăsit, în timp ce creierii ne zornăiau, ne zornăiau, ne zornăiau, recuperând ruliul şi tangajul fulminant de pe potecile asfaltate ale ţării… Ce să spun, avem un preşedinte sagace, familiarizat cu călătoriile, ins cu moravuri alese, care a dirijat ani de zile Ministerul Transporturilor – el a afirmat cândva că nu avem nevoie de autostrăzi, şi aşa se face că am ales varianta ieşirii din România Magna pe la Turnu-Severin. Cu ocazia asta, aveam să revedem patria vecină şi prietenă, adică Serbia, pe care eu unul o vizitasem în 1996, pe când ea, Serbia, era ceva mai mare decât în zilele noastre.

În plus, aveam să vedem Cazanele de pe celălalt mal, chestie pe care o pândeam de câţiva ani buni. Aveam chef să i-l arăt pe Decebal lu’ Haralambina, un Decebal gigantesque, pe care ea avea să-l înregistreze, misterios şi îngrijorător, speram eu, de pe malul sârbesc. Poate că aveam chiar să ne şi oprim pe marginea drumului, privind de peste gârlă la capul ăla uriaş, doar aşa, ca să ne imaginăm cam ce senzaţie or fi avut legionarii din Moesia Superior în timp ce mărşăluiau spre Dacia Felix. Îmi place să mă gândesc la chestii din astea: oare cum ne văd, oare cum ne-au văzut străinii cu care am interacţionat? Cei cu care ne-am omorât, sau cu care ne-am iubit, cei cu care ne-am tras pe sfoară, sau cu care doar ne-am jucat. Cei care ne-au prădat şi pe care, la rândul nostru, i-am fraierit când ne-a venit mai bine. Cei cu care ne-am aliat, sau cu care ne-am înjurat ca la uşa cortului.

 

 

***

 

Decizia de a pleca în vest prin Srbjia a avut costurile ei, cum altfel. Mă refer la costurile mentale, pentru că, deşi am pornit într-o călătorie standard, de vacanţă, trecerea prin Srbjia mi-a amorsat un set de gânduri care n-au fost totdeauna politically correct. Chestia asta nu mă afectează – de fapt, îmi place să fiu politically incorrect: e semn că încă-s viu. Mai mult, nu trebuie decât să ai o brumă de stil pentru ca incorectitudinea politică să dea bine la public. Pe de altă parte, o atare atitudine e, fără îndoială, avantajoasă – te forţează să parcurgi, în scurtul răstimp al bootării noilor executabile, o cale mentală directă, recompensantă d.p.d.v. emoţional. Poţi să furi sau să ucizi, poţi să calci în picioare sau poţi să te îndrăgosteşti, poţi să suferi sau să cucereşti, poţi să…

De fapt, bat câmpii: în fond, poftesc să vă povestesc despre torsiunea inevitabilă pe care o încasează sufletul european.

Cu condiţia ca un astfel de suflet să existe cu adevărat.

 

 

***

 

Şi să vă mai spun o chestie. Nu suport sculele electronice – am teamă de ele. Am teamă, de pildă, că vine apocalipsa comunicaţiilor, că se abate explozia solară peste noi şi atunci, ce mă fac dacă mă învăţ cu gipiesu’? Rămân naibii, încurcat pe străzi şi şosele, printre străini care vor să-mi facă rău, să dea cu pietre dupe mine etc. În plus, gipiesu’ ăsta – nu ştiu cine i-a pus glas de femeie – mi se pare un fel de shemale de-a dreptul nesimţit: e insistent, te întrerupe în mijlocul conversaţiei fără să-şi ceară scuze, vorbeşte prea încet când ai nevoie de el şi, mai ales, are momentele lui de imbecilitate patentă când te anunţă prea târziu că trebuie s-o iai într-o parte sau în alta. Cică face aşa din cauza sateliţilor şi a rezoluţiei, dar parcă poţi să ştii?

 

 

În fine. L-am ventuzat, totuşi, de parbriz. Ne făcea să semănăm cu restul imbecililor care ambulează pe drumurile publice pe timp de vară, dar năvalnica de nevastă-mea dăduse o grămadă de bani pe el, aşa că nu se făcea să-l las în torpedou doar pentru că aveam chef (pentru a câta oară?) să mă dau mare în faţa ei şi să desfăşor hărţi, compasuri, sextante şi busole.  

Drumul până la Turnu Severin – îl cunoaşteţi. Haralambina (o ştiţi şi pe ea, e fiică-mea) şi-a luat căluţul de pluş, a conversat cu el o bucată de vreme după care s-a întins (ilegal) pe bancheta din spate. Era încă în ţara visului românesc, deci totul îi era permis.

– Hai să ne culcăm, Pony, că niminea nu ne bagă în seamă, îi spune ea căluţului de pluş.

Iar ăla:

– Dal nu mi-e somn! Sunt căluţ putelnic! Nu mi-e somn deloc…

– Pony, Pony, degeaba ai auzit tu de tliunghiul lui Pitagola, că tale plostuţ mai eşti. Hai să ne culcăm! Mi-a zis mami că avem mult de mers.

 

 

Şi ajungem la graniţă, adică trecem peste barajul de la Porţile de Fier. Acolo, puţină brambureală, că au greşit ai noştri semnele căilor de acces, dar nu-i nimic, trecem Dunărea peste baraj şi, când ajungem pe ţărmul sârbesc, chiar în faţa barierelor care marchează ieşirea din UE, ce să vezi?

Familii de români, frate, români cât cuprinde, foindu-se pe lângă maşini cu motoarele oprite. Împingeau la Dacii, la Skode şi la BMW-uri, conjugând efortul soţilor, al copiilor, ba chiar şi al bunicilor scoşi afară de pe banchetele din spate, îmbrâncind maşinile în linişte spre barierele coborâte ale unei ţări non-UE! Sârbii, puţin nervoşi de felul lor, făceau controale fiţoase la trecerea graniţei, aşa că se lăsase cu o coadă serioasă, cum n-am mai văzut de mult: din Bulgaria, acu’ doi ani, şi de pe vremea împuşcatului… Nu mai ţineţi minte cârdurile de maşini care aşteptau raţia de benzină înainte de ’989? Ei, bine, exact ca în anii ăia, ai noştri făceau economie la combustibil, împingând cu nădejde la maşinile arhipline (ce naiba îndesaseră în ele?), cu suspensiile lăsate, ducându-le târâş şi ecologic, în etape de câte şase-şapte metri, spre punctul de control.

– Draga mea, Haralambina! Uite, la dreapta noastră se vede un lac de acumulare! El ne permite nouă să…

– Pony, Pony, ia-uite la ăştia!

– Cale? Cale?

– Of, plostuţule… ăştia cu motocicletele.

– Lasă-mă, dom’ne, în pace cu motocicletele tale! – i-o retez. Mai bine te-ai uita la acest lac de acumulare, care a acoperit insula Ada-Kaleh, dar care ne oferă nouă…

 

 

Dar Haralambina:

– Tati, uite motocicletele. Uite! Die Motolladfahlel…  Jetzt kommen die Motolladfahlel!

Fir-ar ale dracu de lecţii de germană – fie-mea combină teutonica cu peltica veche şi mă pune mereu în încurcătură! În altă ordine de idei, avea direptate, săraca: tocmai apăruse un grup de bikers aşa că am lăsat naibii lecţia de hidroenergetică. Noii veniţi, ca toţi bikerşii, văzuseră filme grupa mare: Hell’s Angels, Easy Rider etc. Haine de piele, tatuaje, raşi în cap sau purtând cozi, you know the drill. Mda, făceau pe p_ _ _ _ _ ii, pricepeţi, mimau relaxarea şi serenitatea pe două roţi, se asortau cu peisajul, cu pădurea, cu şoseaua plină de gropi şi cu lacul bătut de vânt… Îşi jucau mica piesă de teatru a libertăţii în echilibru, cabotinii naibii…

Băi, dar ce să vezi? Brusc, fără efort şi fără să-şi ceară scuze, se bagă direct în faţă, pricepeţi?

Just like that:

 

 

Mă uit la numere. Hm, austrieci… Ambalau motoarele, făceau gălăgie, vorbeau tare, adoptau mersul standard de cowboy, în fine, se manifestau şi ei conform orizontului lor de aşteptare. Manelele occidentului, ce să zic…

După câteva clipe de strigăte şi veselie, se decid să-şi continue drumul şi dau să treacă prin bariera brusc ridicată, de parcă talanii de poliţişti sârbi ar fi fost nişte garduri inerte. De fapt, bikerşii îi văzuseră pe sârbii ăia mai prost îmbrăcaţi şi cu pantofii cam scâlciaţi şi şi-or fi zis că ia mai dă-i în mă-sa…

Numai că, în clipa aia, sârbii deodată coboară bariera şi se plantează în faţa bikerşilor care, luaţi prin surpindere, se opresc, lasă capul între umeri şi trec în ordine deplină pe banda alăturată. Mai marele sârb îl cheamă la ordine pe bikerul din capul coloanei, doar din gesturi. Ăla se grăbeşte ca un căţelandru să dea raportul în timp ce ai lui, cuminţi de-acum, aşteptau cu ciocul mic, trăgându-se la umbră. Între timp, şeful lor se repede spre biroul poliţiştilor, umblând de zor printr-o borsetă cu acte. Bikerşii nu mai scoteau o vorbă, doar se priveau unii pe alţii cu ochi mari.

Estimp, apare şi un merţan frumuşel, cu număr de Românica, cam negru la culoare, însoţit de un vameş de-al nostru care gesticula intens, pe jumătate ieşit pe geam. Absolut natural, se bagă şi ăla prin faţă, iar vameşul se dă jos din maşină din mers şi se năpusteşte, la rândul lui, în acelaşi birou de poliţie sârbesc.

– De ce se bagă toată lumea plin faţă, tati?

– Nişte nesimţiţi, Haralambino! Da’ ia-uite la sârbii ăştia, măcar sunt corecţi…

– Adică nu-i lasă să tleacă p-ăştia cale s-au băgat plin faţă?

– Nu-i lasă, nu-i lasă… Sârbii sunt oameni disciplinaţi, ai să vezi…

 

 

Rahat! Peste numai câteva clipe, merţanul cel negru trece graniţa ultra-rapid, fără nici o formalitate, iar noi mai rămânem o tură, în timp ce les motards autrichiens încep să se dezbrace: bossul lor încă nu ieşise din biroul poliţiştilor sârbi.

– Ziceai că nu-i lasă, se bosumflă Haralambina. De ce-au lăsat să tleacă maşina neaglă şi pe motociclişti tot nu-i lasă?

– Ce ştiu eu, Haralambino… Poate că maşina e în vreo misiune.

– Ce-i aia misiune?

– Poate că cel din maşină are vreo treabă importantă la sârbi, poate că e poliţist, militar, vameş, senator, ministru…

– Da’ motocliştii nu sunt şi ei în misiune?

– Nu, motocicliştii…

Iarăşi o pierd pe Haralambina. Nu mai e atentă la mine. Se holbează spre dealurile împădurite sârbeşti şi, deodată începe să-şi zgâlţâie căluţul de pluş din toate puterile:

– Pony, Pony, uite-l pe Titos! Sclie de Titos aici!

– Titos? Titos? A venit şi el cu noi?

– Nu, plostuţle, vai de mine şi de mine… Vai, ce plostovan eşti! Mami l-a lăsat acasă, dal uite că sclie numele lui acolo sus, în pădure.

Îi urmăresc privirea şi zăresc patru litere uriaşe, din fier pe jumătate ruginit, dominând peisajul de pe culmea unei coline apropiate.

– Tati, de ce sclie acolo de Titos al nostlu?

– Nu scrie Titos, scrie Tito! Ti-to!

– Heeei, se miră Haralambina, fără să mă bage în seamă, au auzit şi domnii de aici de cămila mea de acasă?

 

 

(cică va urma)

Tags: jurnal de front

 

Iată peste ce-am dat azi:

http://www.jurnalul.ro/special/anchete/drumul-babelor-deschide-calea-betonierelor-in-bucegi-576291.html

Adică… După reuşita asfaltării Pleşcoiului până la ultima străduţă, după încheierea cu brio a autostradalizării româneşti, după reuşitele ascunse de frunza a pudică a lu’ (m)Adam, după relansarea comerţului stradal din curtea mă-sii şi după succesurile nemăsurate la călărie (faza pe tarla, ghidonată de poetul din Cetate!), o persoană doi la metru, una cu mers hotentotic din motive de nefamiliarizare cu tocurile, se gândeşte să cimenteze un drum printr-un Parc Naţional…

(sursa: www.infomontan.com)

 

La doi paşi de Sfinx.

Turambare! Ce dracu’ facem, băi?

Tags: guerilla blogging

… scriitor, exeget al textelor lui Jules Verne, povestitor, pasionat de H.G. Wells, promotor al fenomenului S.F., istoric al literaturii imaginarului, om curios, iscoditor, care nu şi-a pierdut niciodată puterea de a se mira.

Nu mai este aici.

 

Ori de câte ori tânjesc după aşa ceva…

… îmi amintesc că cei care au tânjit la vremea lor după aşa ceva, i-au călcat în picioare pe cei care pictau aşa:

Există un channel pe youtube: http://www.youtube.com/user/Evropae .

Evropae, cel ce îl utilează cu clipuri, are 24 de ani şi se reclamă a fi tradiţionalist. Om cu lecturile lui, nu puţine, după cum sugerează uploadurile. Channelul lui nu are o vechime decât de vreo jumătate de an. Are deja 553 de subscriberi şi 430 de prieteni.

Vedeţi ce vârste au prietenii şi subscriberii. Mai căutaţi şi cele câteva clipuri despre Corneliu Zelea Codreanu pe care Evropae le-a urcat pe youtube, din care vreo două sunt şi subtitrate.

Ciudat: printre clipuri, unul în cinstea lui Julius Evola, un tradiţionalist de marcă. Recent citeam că Evola a avut un contact susţinut până pe la începutul anilor ’20 cu pictura de avangardă: apropiat de-al lui Umberto Boccioni, Evola a cochetat cu futurismul şi cu dadaismul. După 1921, însă, abandonează arta şi se dedică studiului “oamenilor printre ruine…”

Evola a pictat, spre finalul carierei artistice, aşa ceva:

După care a scris despre Arc, Bâtă, Tigrii, Saluturi Fasciste, Regi Îngropaţi de Cler demoniac, Spade de nescos din Stâncă etc.

Spuneam că Evropae n-are decât 24 de ani şi se bucură de sprijinul a 553 de subscriberi şi 430 de prieteni. Parcurgeţi-i channelul.

Iar apoi, sit back and think thoroughly…

Tags: anarhia kult, guerilla blogging, jurnal de front

 

 

Bucureştiul s-a ridicat dintre mlaştinile mele, pe straturi de loess, marne şi nisipuri, străbătute (o simt clipă de clipă!) de râurile freatice izvorâte din munţi – din Piatra Craiului şi Bucegi, nu de altundeva. Târgul s-a întins agale printre lacuri, zăvoaie şi bălţi pline de stuf, în lunca unui râu domol, mocirlos şi năpădit de răgălii; în timp, a cuprins ostroave şi gorgane joase, gruiuri şi petece de pământ, apăsându-mă din ce în ce şi umflându-se precum o oază din paiantă şi cărămidă ce anunţa geometrii în inima harababurii vegetale şi geologice. A crescut, cum altfel, în jurul unei răspântii ce aduna drumuri de la Braşov şi Târgovişte, Rusciuk şi Silistra, Turnu-Severin şi Craiova, Argamum şi Vicina, Ramidava şi Troesmis –  drumuri cu şleauri ce mă brăzdau în toate direcţiile, drumuri de pământ pe care neguţătorii aduceau mărfuri de la nemţi, ruşi, poloni, turci, sârbi, arabi, greci şi armeni.

Arx Bukaresth, sau Castrum nostrum fluvii Dambovicha se numea cetatea clădită în apropiere de ceea ce voi numiţi astăzi Piaţa Sfântul Gheorghe – cetatea avea zid din cărămidă îngustă, prundiş şi bolovani de Prahova, avea patru turnuri şi mai avea trei porţi: o poartă mare, o poartă aşa-zisă de jos, cam pe unde vine azi Bărăţia, şi o poartă de fier, situată la actuala intersecţie a străzilor Şelari şi Franceză, chiar pe locul clubului de prost gust (Suburbia) găzduit de vechea clădire a Hanului Roşu. Zidul de miazăzi, în care era săpată poarta cea mare, era mărginit de o livadă de meri, pruni şi caişi crescuţi printre tufe; acolo, vara înfloreau petunii, trandafiri şi regina-nopţii – în fiecare toamnă, petalele şi frunzele se ofileau şi se înturnau la mine, putrezind şi hrănindu-mă din nou şi din nou. Când era iarnă grea, îmi amintesc, haitele de lupi ajungeau până sub zid, printre trunchiurile îngheţate ale pomilor. Străjile, nişte nemţi năimiţi, le aruncau oase şi zgârciuri numai ca să aibă de ce să chiuie când trăgeau după ei cu arbaletele, înroşind nămeţii. Se spune că livada cobora destul de abrupt spre vadul Dâmboviţei, unde se întindea ceairul cailor castelanilor, iar eu nu pot decât să vă asigur că lucrurile stăteau, într-adevăr, aşa.

Dincolo de râu: coline molcome pe care creşteau rânduri nesfârşite de viţă-de-vie, întinse într-o parte şi în alta precum un brâu ce dădea roată oraşului, sau fortului de câmpie, cum vreţi să-i spuneţi. Viile ce înconjurau citadela Bucureştilor au lăsat urme până astăzi, fie sub forma unor denumiri de străzi şi şosele (Şoseaua Viilor, Heliade între Vii, Ziduri între Vii), dar şi ca vii propriu-zise, cultivate în curţile de la marginea urbei, mai ales în zona Dămăroaiei şi a Bucureştilor Noi. Vinul adevărat de Bucureşti, de care prea puţini dintre voi s-au bucurat, este un alb sec, cu un buchet mai degrabă pişcător, câteodată puţin amărui, care merge de zbârnâie cu saramură din aceea de caras dezmăţat, cu cimbru, usturoi şi tarhon proapăt tocat, peste care se azvârle (în scârbă!) o roşie despieliţată şi un ardei iute, roşu.

Nu vorbim despre un târg fericit – nici pomeneală! Iarna, Bucureştiul este izbit de crivăţul care te îndeamnă la slană şi ţuică fiartă, iar vara este bătut fie de austrul uscat ce te lasă cu traista goală, fie de băltăreţul cu aromă de clisă, aducător de molime de tot soiul, de la ciumă, trecând prin holeră, tifos şi dizenterie, până la epidemiile cu adenovirusuri, flaviviridae, melancolie, furie, boala somnului, friguri, hepatite vaste, reumatisme scârţâitoare, deliruri ce rătăcesc prin mahalale, cancere umede, orăşeneşti, şi ce mai vreţi voi.

Iarna – ger şi troiene, vara – colb şi fierbinţeală, primăvara – bălţi şi noroaie, toamna – ploi mocăneşti, igrasie dulceagă şi văzduh plumburiu. Cutremure, cazaci, incendii, tătari, hadâmbi împănaţi cu osânză, ieniceri reîntorşi în patria pierdută, tratate puse pe foc, boală de zahăr, ucigaşi slăbănogi de le numărai coastele, grecotei şmanglitori, inundaţii şi zoaie, haiduci cu ochi crânceni, neveste lăsate în gaj, soboli turbaţi, fecioare în pânzeturi străvezii, şerbeturi răcoroase, lapţi de morun frecaţi cu untdelemn, prieteni vânduţi pe locuri de casă, domnitori decapitaţi, sfârtecaţi sau demenţi, popor răvăşit şi chefliu, geambaşi, boieri rânjiţi, traşi în ţeapă, logodnice pierdute la cărţi, cruci făcute pe nemâncate, beţii încheiate pe marginea uliţelor…

Cu mult înainte ca Bucureştiul să fi ajuns sat de poştă, cu mult înainte ca vatra să i se nască în câmpia mea, ba chiar cu mult înainte ca eu să înţeleg că veţi ridica ceva peste mine chiar în acest loc – de mult de tot, aşadar, pe aci era doar un ochi în stejărişul Codrilor Vlăsiei – ia, doar un luminiş uriaş, umed, doldora de ţânţari, unde poposeau călătorii osteniţi. Pe atunci încă mă bucuram de zborul gâştelor sălbatice, de şfichiuitul şerpilor de apă prin brusturet şi de turmele de mistreţi care râmau încoace şi încolo.

 

Pe la 495 – 496, aici a făcut popas de-o noapte şi Dionisie cel Mic, în lungul său drum către Roma, unde fusese chemat de Papa Ghelasie, cu rostul de a pune naibii, odată, ordine în scrierile canonice. Încă de pe atunci, Dionisie, zis şi Exiguul, se gândea să modifice numărătoarea anilor – anii număraţi de la Diocleţian încoace îi păreau meschini şi prea amintitori de prigoana prin care trecuseră creştinii, aşa încât un calendar cu totul şi cu totul nou, care să înceapă de la însăşi Naşterea Domnului vostru Isus Hristos (ar putea să fie şi Domnul meu, dacă aş pofti), nu putea să fie decât o lucrare plăcută, pragmatică, precum şi dovada unei prea-cinstite politically correctness, că aşa-i spuneţi acum, faţă de adevărata credinţă.

Amin!

Cassiodor, tovarăşul bun al lui Dionisie de la Vivarium, mănăstirea romană unde cei doi au înălţat odă Domnului prin neprihănirea şi munca lor asiduă (ei propovăduiau un downshifting avant la lettre, că vă ştiu bine vorbele), Cassiodor, prin urmare, pomenea că Dionisie avusese un vis ciudat în timp ce petrecuse acea noapte de odihnă în satul de haltă din miezul Codrilor Vlăsiei. În vis i se arătase însuşi Domnul Isus, care îl îndemnase să profite de porunca lui Ghelasie (cea de ordonare a scrierilor canonice) astfel încât, cu aceeaşi ocazie, să spulbere odată pentru totdeauna ereziile ce bântuiau fostele provincii imperiale de la Răsărit. Fiul Domnului îl asigurase pe Dionisie, nici mai mult, nici mai puţin, că râvna îi va fi răsplătită indiferent de calea aleasă de călugăr – porunca era, neîndoielnic, de esenţă divină, aşa că totul îi era permis.

„À la guerre, comme à la guerre…”

Fireşte, promisiunea ex machina nu suna aşa – dar aceasta era ideea de căpetenie a mesajului Christic primit de Dionisie în „tărâmurile Transalutane, ceţoase şi neguroase, în care lupii se reped prin târguri ziua în amiaza mare”, după cum vă povesteşte acelaşi Cassiodor.

Atât acest mesaj, cât şi felul în care Dionisie a găsit de cuviinţă să-l ducă la împlinire, fac parte din povestirea aceasta – iată că o citesc şi eu odată cu voi. Spre deosebire de voi, însă, cititori simpli şi lipsiţi de revelaţie din păcate, spre deosebire de voi, aşadar, eu ştiu prea bine că la momentul potrivit vom vedea cum păţaniile prin care a trecut Dionisie, la care se adaugă visul şi munca sa de după, au ajuns să preschimbe viaţa lui Tudor Canta, direct şi fără drept de apel.

Ştiu. Sunteţi în stare să vă spuneţi unul altuia că visul şi sârguinţa lui Dionisie, adică porunca primită şi purtarea sa ulterioară, sunt două… hm, două noduri informaţionale îndepărtate ce fac parte dintr-o necuprinsă ţesătură dialectică şi mai ştiu că aveţi puterea să desluşiţi fluxuri, da, fluxuri cauzale care să le propage până în zilele noastre.

Pentru mine, însă, timpul curge cu mai multă blândeţe. De aceea, eu vă spun că lucrurile stau astfel numai şi numai pentru că cineva a avut răbdarea de a le scrie.  

Tags: bucăţi de roman

 

 

Imaginează-ţi, dragul meu ……….., că pasărea care tocmai s-a aşezat pe turla cu ceas a bazilicii Saint Mang (era un corb imperial, nemăsurat de mare) – imaginează-ţi, aşadar, că acea pasăre era cu totul şi cu totul vrăjită. Ştii ce se spune despre corbi: că au obiceiul funest de a croncăni batjocoritor. Corbul nostru nu scoase un sunet însă, ba, mai mult, rămase nemişcat preţ de câteva ore încheiate, scrutând uliţele şi stradelele vechiului Füssen din înaltul turlei, trăgând cu urechea la conversaţiile molcome ce se ridicau din nenumăratele bierhäuser şi de la terasele scăldate în soare dar, mai ales, iscodind cu nesaţ gândurile celor ce se preumblau în triunghiul imaginar cuprins între Berghof, Hohenschwangau şi parcul cu ruine al Füssenului.

Era – cum altfel? – pe urmele prăzii sale: un om.

Omul cu pricina se afla în apropiere, într-un restaurant libanez. Era un bătrân care renunţase de mult să mai corecteze lucrurile din jur, motiv pentru care se străduia să nu bage de seamă lumina prea puternică a după-amiezii, dar aşa făcuse şi ieri, şi alaltăieri, ca şi în toate celelalte zile însorite din ultimii 15 – 20 de ani. Tocmai mâncase o porţie de manaeesh şi acum avea poftă să savureze aroma remanentă de cimbru amestecat cu brânză topită în vatră. De la masa alăturată, o doamnă distinsă de vreo 50 de ani îi zâmbi, iar bătrânul îşi provocă un lapsus cu bună ştiinţă: dorea să uite de obiceiul care ne învaţă să zâmbim după eye contact.

Mda. Omul nostru n-avea chef să-şi strice după-amiaza pentru că cineva inventase reguli de bună cuviinţă. Era atât de bătrân încât spera mai mult de la câteva clipe de linişte. Se săturase de prescripţiile după care funcţiona lumea din jur.

Din păcate, însoţitorul său – un tânăr de statură potrivită, în blugi, cu cercel de diamant în ureche, cu părul strâns în coadă de cal şi cu un chip care sugera un pitecantrop bărbierit proaspăt – din păcate, spun, tânărul cu pricina îl zorea pe bătrân să plece.

– Unde mă grăbeşti aşa? – mormăi bătrânul.

– O să întârziem.

Bătrânul se uită la ceas – era 16.45. Doamna cea distinsă de la masa alăturată îi zâmbi din nou.

Dar bătrânul:

– Ţi s-a suit la cap de când stai printre nemţi. La o întâlnire e suficient să ajungi la timp. Nu face să ne foim nu-ştiu-cât în aşteptarea celorlalţi.

– Eu aş putea să ajung. Dumneavoastră, însă….

Bătrânul făcu un gest brusc, de parcă ar fi vrut să lovească în masă, iar însoţitorul său amuţi, privind cu jenă în jur. Ei, şi? Până la urmă tot bătrânul cedă: lipsit de triumf, se ridică şi o luă înainte cu paşi ezitanţi. Nu poftea ca doamna cea distinsă să-şi dea seama că părăsea masa după îndemnul tânărului.

Corbul, cocoţat încă în vârful turlei, îl simţi deîndată şi dădu să-şi ia zborul după el, numai că urma bătrânului se şterse cât ai bate din palme – se rătăci ca un fir de fum în sarabanda gândurilor ce acopereau Füssenul precum un nor greu de ploaie.

Da. Ai înţeles. Corbul acela vrăjit simţea gândurile. La început n-am crezut nici eu aşa ceva, dar în timp m-am obişnuit cu ideea.

Orele trecură. Soarele coborî spre asfinţit dincolo de Weissensee, iar turiştii prinseră a forfoti în număr din ce în ce mai mare prin centrul vechi – îşi exercitau dreptul la liberă deplasare şi la shopping cultural. Trenul de 18.07 sună din sirenă la intrarea în gară, iar o boare răcoroasă prinse a adia dinspre Tegelberg.

 

Nu se stinsese încă ecoul sirenei, când corbul îl simţi din nou pe bătrân. Nedorind să-i piardă urma şi de astă dată, the master bird îşi desfăcu aripile şi se lăsă să plutească între doi curenţi de aer spre Hohes Schloss, pe urmele gândurilor bătrânului care se agregau, ciudat lucru, mai ales în jurul decoraţiunilor în trompe l’oeil ce ornamentau curtea interioară a castelului.

Să nu-ţi imaginezi că gândurile unei păsări, fie ea vrăjită, se aseamănă cu gândurile omeneşti: vreau să spun că nu sunt alcătuite din cuvinte, ci din imagini amestecate cu sunete şi mirosuri, iar imaginile pe care le zărea corbul erau ale unui castel de pe meleaguri îndepărtate – un castel ornamentat, de asemenea, cu decoraţiuni în trompe l’oeil. În inima acelui castel îndepărtat: o curte interioară în care tocmai trăsese o maşină (un DKW cabriolet) din care cobora cel iscodit de corb, numai că acesta era pe vremea aceea cu mult, mult mai tânăr. Era aşteptat de un bărbat înalt şi chipeş – un ins cu un nume neobişnuit, pe care the master bird nu putuse să-l pronunţe niciodată, cât era el de corb. În schimb, îi sugerase mereu o pasăre de smârcuri pe care ornitologii o numeau Ardea Cinerea.

 

Oh, da. Era o amintire veche, dintr-o vreme în care corbul nu-şi pierdea prada din ochi mai mult de 24 de ore. Era o amintire la care corbul se gândise adesea, căci ştia prea bine că lucrurile intraseră în vrie încă de atunci. Iar acum, the master bird ajunsese din nou pe calea cea bună, fir-ar să fie, aşa că îşi strânse aripile şi se aşeză pe o cornişă, în linişte deplină. Se apucă să se zgâiască de jur împrejur în curtea interioară.

La capătul nordic al curţii, sub o frescă ce înfăţişa La Danse Macabre, orchestra din Bayreuth îşi acorda instrumentele, pregătindu-se să intoneze uvertura la Parsifal. În faţa orchestrei, două sute de oameni vârâţi unii în alţii îi potopeau pe muzicieni cu blitz-urile aparatelor foto. Ciudat lucru: majoritatea spectatorilor erau chinezi şi japonezi, de parcă Seiji Ozawa şi Yo Yo Ma fuseseră suficienţi de potenţi ca să-i dedulcească la un exil din rigoarea gamelor pentatonice în dodecafonia luxuriantă a lui Wagner.

Enfin, passons… Bătrânul nu se afla în nici unul dintre cele două grupuri, aşa încât corbul îşi luă zborul; plană agale peste acoperişuri, scană împrejurimile cu precauţie, apoi coborî pe deasupra unui grup statuar care înfăţişa nişte copile de bronz duse la scaldă. Ajuns în dreptul unui grup de nomazi budişti, corbul deodată îl simţi pe bătrân, tot mai puternic, şi mai puternic – hoouuuf! – trebuia să fie pe undeva pe acolo, negreşit!

 

Croncănind scurt, the master bird se aşeză pe clădirea Colegiului Medicilor din Füssen, casa aceea sobră situată pe Kemptenerstrasse colţ cu Luitpoldstrasse. Privi de jur împrejur. Bătrânul era undeva foarte aproape.

Şi atunci, îl zări.

De astă dată, bătrânul se afla într-o maşină parcată în faţa papetăriei de pe Luitpoldstrasse, vizavi de filiala locală a Băncii Dresdana.

Ştii ce se spune despre bătrâni: că trecerea anilor le-a săpat riduri adânci pe chip. Ei, bine, corbul nu vedea lucrurile aşa – în ce-l priveşte, trăsăturile bătrânului îi aminteau de trunchiul unei sălcii care nu mai cunoscuse ploaia de câteva anotimpuri. Nici nu mai semăna cu prada sa, a cărui urmă o pierduse de atâta amar de vreme!

Noroc că bătrânul prinse din nou să se gândească, iar imaginile care se revărsară deodată în mintea corbului, traduse în cuvinte, ar fi sunat cam aşa:

– E mult mai lesnicios să ucid un om decât să-l înfrâng în luptă dreaptă. Marquizul de Qeensberry a fost un cretin!

Oh, el e, tresări corbul, chiar el!

Tags: bucăţi de roman

 

 

                                                                                Jurnalisind la Omu – 10 years after.

 

Cine ştie, se prinde.

Tags: da

 

 

Au trecut câteva luni. Între timp, corbul devenise o prezenţă nelipsită – deja, îl recunoşteam ori de câte ori apărea prin preajmă. Puteam să-l deosebesc de alţi corbi, aşa că eram sigur că pasărea care mă aştepta la ieşirea din bloc, la prima oră a dimineţii, indiferent că ploua, că era ger sau soare, era totuna cu pasărea care se preumbla pe pervazul biroului de la serviciu, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că eram sănătos şi că-mi vedeam de treabă.

Cei de la redacţie s-au învăţat cu el. Râdeau şi-mi spuneau că sunt vrăjit. Iar eu chiar eram vrăjit. Am încercat de câteva ori să-mi hrănesc corbul, ceea ce mi-a atras o sumedenie de ironii, mai ales că el nu se lăsa îmblânzit şi refuza orice tentativă de apropiere. Zbura – zbura ori de câte ori vroiam să-i dau de mâncare.

Anul începuse în trombă din cauza alegerilor, aşa că am intrat în malaxorul redacţiei care, de ce să n-o spun, mă scârbea din ce în ce mai mult. Singurele momente cu adevărat plăcute erau cele în care mai prindeam câte un fir către Tudor Canta. Pe la mijlocul lunii mai adunasem într-atât de multă informaţie, încât nu-mi mai lipsea decât un tête-à-tête in real life cu domnia-sa, pentru a căpăta o viziune plenară asupra personajului. Ţin să vă spun că interesul meu în ce-l privea crescuse în asemenea măsură, încât ajunsesem să-i spionez şi casa. Am petrecut ore în şir învârtindu-mă în jurul blocului în care locuia, am ajuns s-o urmăresc pe nepoată-sa, despre care am aflat că era doctor în genomică la Stanford şi că participa la un studiu în Bucureşti alături de cei de la Institutul Cantacuzino (biata de ea), ba, mai mult, i-am luat urma lui Tudor Canta pe internet, ajungând să discut verzi şi uscate cu avatarul său feminin, numai că niciodată nu ne-am aşezat, omeneşte, la o discuţie între patru ochi. După cum am mai spus, această mult dorită întâlnire în carne şi oase n-a avut loc încă. Nici nu ştiu dacă va avea loc vreodată. Mă întreb dacă e necesară.

Pe la jumătatea lui iunie, primesc un telefon de la un ins care fusese mototolit cam tare într-un talk-show televizat la postul nostru. Omul se ocupa de tot soiul de afaceri, însă scandalul care îl adusese pe sticlă era legat de nişte tranzacţii cu arme către ţările africane. Practic, anchetele nu dovediseră nimic, astfel încât omul nu se alesese decât cu o binemeritată promoţie gratuită la care puseseră din greu umărul câteva redacţii TV şi din presa scrisă.

Mă întreabă ce mai fac, cum mai merge, mă rog, parcurge tot ritualul de captatio benevolentiae (credeam eu) al insului interesat să capaciteze empatia altcuiva.

– Spuneţi-mi, schimbă el vorba la un moment dat, când credeţi că am putea să ne vedem?

Îi dau o zi şi o oră, el îmi sugerează două-trei locuri, eu insist să vină la redacţie, el zice OK şi iată-l că vine. De regulă, întâlnirile astea au un substrat prozaic: omul cu pricina vrea să comercializeze ceva informaţii; în schimb, doreşte să obţină un alibi, sau, în cazuri deosebite, protecţie. Jocul pare complicat la prima vedere, dar, la cât de îngemănate sunt interesele presei româneşti cu cele ale serviciilor oficiale, asemenea întâlniri aduc cu un sistem de vase comunicante în care informaţiile sunt ventilate dintr-o parte în alta, concretizându-se în genlemen’s agreements cu organele de anchetă. Din punctul ăsta de vedere, presa a luat locul partidului unic din România.

Aşadar, apare omul cu pricina şi, primul lucru pe care îl face este să se repeadă precum un hultan la păstaia malgaşă uriaşă aşezată pe peretele din spatele secretarei. Era un obiect bizar, de vreun metru lungime, pe care secretara mea îl primise cadou de la fostul iubit.

 

– Dumnezeule! – face el, cu ochii holbaţi, smulgând păstaia din suportul de pe perete. Ce caută aici blestemăţia asta?

– E… e un cadou… un suvenir din Madagascar…

– Doamne! – exclamă omul meu, ţinând păstaia cumva în spate, de parcă ar fi dorit să scape de ea, numai că nu ştia unde s-o arunce. Chestia asta poartă un ghinion nemaipomenit! Cum puteţi să staţi cu aşa ceva în preajmă?

– Domnule Oprea, încep eu, am să vă rog să…

– Iertaţi-mă, mă întrerupe el, dar oricine ştie că păstaia asta aduce ghinion. Nu pot s-o las aici… E ca şi cum aţi avea o ţeavă de Barak aţintită spre dumneavoastră.

– Ce-i aia, Barak? – face secretara, îngrozită.

– Un pistol evreiesc, spun eu.

Dar Oprea:

– E un pistol evreiesc care-ţi face creierii terci. Aşa şi păstaia asta… Poartă un ghinion distrugător.

– Aveţi dreptate, face secretara, înghiţind în sec. De când am adus-o, totul îmi merge rău… Sunteţi sigur că de la ea mi se trage?

– Absolut! Am să vă trimit prin email nişte dovezi că asemenea păstăi au adus boli, pierderi de averi, ba chiar şi morţi în casele celor care au crezut că-şi decorează…. – omul se scutură, ca parcurs de un frison şi întreabă: Unde s-o arunc?

– Luaţi-o de aici! Duceţi-o afară şi aruncaţi-o într-un tomberon, ceva! – zice secretara, privind speriată la vizitatorul meu.

– Domnule Oprea, încep eu din nou, lăsaţi chestia asta şi haideţi să discutăm.

– Nu, nu, nu! – se agită secretara. Eu am adus mizeria asta aici! Domnu’ are dreptate! Totu-mi merge pe dos de când am adus-o. Luaţi-o şi aruncaţi-o cât mai departe…

Insul n-are cum s-o arunce pe loc, însă, aşa că intră cu păstaia la mine în birou. O ţinea departe de corp, cu două degete, de parcă s-ar fi scurs din ea o secreţie care duhnea îngrozitor.

– Ce-a fost circul ăsta, domnule? – întreb.

– Şi dacă n-a fost circ? Sunteţi sigur că păstăile astea n-aduc ghinion? – mă întreabă el, liniştit.

– Ce-o să faceţi cu ea?

– O arunc la gunoi, ce altceva?

– Şi dacă v-o cumpăr eu?

Insul rămâne pe gânduri. Se aşezase pe scaun şi continua să ţină păstaia de codiţă, peste spătar, de ziceai că se teme s-o privească.

– Dumneavoastră trebuie să cumpăraţi altceva de la mine. Cu toate astea, n-o să vă cer nimic în schimbul a ceea ce vă ofer.

– Tocmai de-aia. Lăsaţi-mă să vă cumpăr măcar păstaia.

– Cu tot cu ghinionul pe care îl poartă?

– Iau tot pachetul. Cât mă costă?

Insul iarăşi rămâne pe gânduri. Ziceai că face calcule.

– Aş putea să fiu sincer cu dumneavoastră, dar hai să lăsăm lucrurile aşa. Secretara dumneavoastră e convinsă că păstaia i-a adus ghinion. Fiţi sigur că n-o s-o mai ia înapoi, indiferent ce-am face. Ştiu ce vorbesc: ghicesc ce e-n mintea oamenilor, chiar şi a celor cu mult mai complicaţi decât amărâta asta. Am să găsesc o soluţie, însă, ca s-o despăgubesc pentru… hm… pentru pierderea acestui suvenir.

N-am răspuns, doar l-am privit cu atenţie. Fireşte, era îmbrăcat corect. Standard, pentru un om de afaceri cu obiceiuri importate (avea şi el uniformă Armani), dar corect, în sensul că nu purta zorzoanele caracteristice – inele, brăţări – unui CEO român din noua generaţie. Ştiţi specia: din cei ce aterizează în fotolii ergonomice direct din casele şui de Bărăgan. Oprea era un tip masiv, îl bănuiam că dospeşte de colesterol, avea obrajii roşii, era bărbierit impecabil şi era tuns foarte scurt, după cum e obiceiul acum. Am vrut să-l întreb de ce naiba se tund cu toţii foarte scurt în zilele noastre. Ce speră când afişează moacele alea de penitenciar? Cred, oare, că ăia netunşi o să-i creadă agresivi? E, oare, ceva mai profund şi vor să arate că sunt dispuşi să încalce reguli? Sau, pur şi simplu, se iau unii după alţii, ca proştii?

– Poate că, spuse omul, văzând că liniştea se prelungea peste măsură, poate că am dorit să vă impresionez cu această manevră. În timp ce spunea asta, aşeză păstaia de-a curmezişul, peste birou.

– Dacă vă imaginaţi aşa ceva, puteţi să ieşiţi afară. Nu eu v-am chemat aici.

– Ştiu. M-am invitat singur, îmi zâmbi el. Se uită pe birou, luă un bileţel autocolant dintr-un top, apoi scoase din buzunar un stilou Montblanc şi se apucă să scrie ceva pe bileţel. Apoi îl întoarse cu partea scrisă spre mine.

 

– Aveţi un foc? – mă întrebă în timp ce scotea cu dexteritate, cu o singură mână, o ţigară din buzunarul interior al sacoului. Fuma Cocktail Sobranie veritabile, din cele în pachete cartonate, plate.

Am aprins bricheta şi-am întins-o peste birou, timp în care am citit ce scrisese pe bileţel:

Vreţi să ştiţi ce mai face Tudor Canta?

Am făcut semn că da, iar omul îşi aprinse ţigara, după care trecu bileţelul pe deasupra brichetei aprinse. A fost pentru prima oară în care corbul care se preumbla pe pervaz a scos un croncănit – era un croncănit într-atât de discret încât domnul Oprea nici nu l-a băgat de seamă.

Sau poate că n-a vrut să-l bage de seamă, nu ştiu. Părea preocupat, mai degrabă, de bileţel, căci se grăbi să depună în scrumieră primele fire de scrum ale ţigării împreună cu resturile arse ale bileţelului.

Mă privi lung. Am făcut din nou semn că da. Domnul Oprea îmi scrise, atunci, pe alt bileţel:

Hohenschwangau. Poimâine. 8.30 a.m. telecabina Tegelsberg

– Sunt în pline alegeri locale, i-am zis în şoaptă. Peste trei zile am emisiune cu candidaţii la primăria Bucureştiului…

– Ăia sunt nişte oameni… hm… îngrozitor de precari. Dar, n-am să insist, continuă domnul Oprea, ridicându-se. Vă cunoaşteţi priorităţile mai bine decât mine. Apucă blestemata aia de păstaie la fel de scârbit ca şi mai înainte şi se pregăti să părăsească biroul. Dacă vă hotărâţi, ne vedem acolo, îmi mai spuse el în timp ce ieşea.

Am prins un avion low cost, de noapte, spre München. Ăia de la redacţie sunau ca înecaţii după mine, eu le spuneam că am plecat după o-documentare-bombă pentru emisiunea de vineri seara, patronul m-a înjurat în faţă, eu am strigat la el, dar până la urmă am reuşit să ajung la staţia de telecabină de la Tegelsberg.

Domnul Oprea era acolo, îmbrăcat în ţinută de munte. Fuma Cocktail Sobranie şi nu mă băga în seamă. Nici n-avea cum – eram nebărbierit şi purtam haine de oraş, abia dat jos din maşina pe care o închiriasem cu noaptea în cap la München; vreau să spun că aveam mocasini în picioare şi că purtam un pullover din ăla comod, de condus, printre toţi montaniarzii şi parapantiştii înţoliţi în hanorace luminescente, care se preumblau prin staţie ca nişte claponi. Era dimineaţă, era soare şi eram cam opt-nouă proşti care aşteptam să urcăm pe munte cu telecabina. La 8.30 punct, nemţeşte, ne-am urcat în cabină. Peste un sfert de oră eram sus.

Domnul Oprea o luă pe un drumeag care urca spre vârf, eu m-am luat după el, am început să urcăm pieptiş, am ajuns la un perete asigurat cu lanţuri, am început să urcăm pe lanţurile alea infecte şi, la un moment dat, domnul Oprea a ieşit din traseu şi s-a angajat pe o potecuţă abia văzută care înconjura muntele, ducând spre un tăpşan plin de flori. Era o dimineaţă călduţă, cu aer limpede, iar Alpii germani se întindeau de jur împrejur cât vedeai cu ochii. În aceleaşi clipe, ăia la Bucureşti năduşeau ca porcii înainte de Crăciun, înroşind telefoanele, negociind informaţii şi lansând declaraţii care mai de care mai mocirloase.

În fine. Acolo, pe tăpşan, ne aştepta un ins de cel mult treizeci de ani. Avea un cercel în ureche şi purta părul strâns în coadă. A tresărit când a dat ochii cu mine.

– Nu te speria, îi spuse domnul Oprea. Eu l-am adus pe domnul…

Tânărul continua să mă privească cu nelinişte. N-avea cum să nu mă recunoască – da fapt, şi dumneavoastră, cei ce citiţi aceste rânduri, m-aţi recunoaşte deîndată ce m-aţi vedea. Mă ştiţi prea bine, numai că n-am cum să vă dezvălui cine sunt. E pur şi simplu imposibil. Prea multe lucruri s-ar duce de râpă dacă v-aş spune cine sunt.

– Linişteşte-te, făcu domnul Oprea. Ştiu foarte bine ce fac. Ai scris?

Tânărul făcu semn că da. Scoase din buzunar o hârtie împăturită de mai multe ori şi i-o dădu lui Oprea. Acesta se aşeză, tacticos, îşi aprinse o ţigară şi se apucă să citească. Îşi dădu seama că e nepoliticos şi-mi spuse:

– Numai puţin. O să înţelegeţi de ce v-am adus aici, dar trebuie să citesc chestia asta înainte.

Termină de citit, împături hârtia, o puse în buzunar, după care îi spuse tânărului.

– Ia spune-i şi dumnealui, te rog, despre domnul Tudor Canta. Zi-i ce şi cum. Dacă simt că vorbeşti ce nu trebuie, te opresc eu, dar altminteri, spune-i tot ce-ai aflat.

Tânărul oftă, încurcat. Morfolea un fir de iarbă între dinţi şi se tot uita în cele patru zări, de parcă i-ar fi fost teamă să nu-l vadă cineva că stă de vorbă cu mine. Se uită chiar şi pe cer, amărâtul. Era soare, nu bătea vântul, iar păşunile păreau pieptănate de însuşi PR-ul şef al Bundesrepublicii.

Într-un târziu, tânărul începu:

– Am fost ieri în misiune cu domnul Canta. E aşa de bătrân da’… se descurcă… Am luat urma lui – aici, tânărul se opri şi se uită, întrebător, la domnul Oprea. Iar acesta:

– Asta poţi să-i spui.

– Am luat urma lui Mihai Adrian Loghin, căruia Tudor Canta îi spune Barbicane. E o poreclă din liceu. Am dat peste Barbicane la banca Dresdana, din Füssen, iar domnu’ Canta ar fi avut chef să-l împuşte cu Barakul meu, dacă vă puteţi imagina… Mă tot ia prin surprindere, pentru un fost ataşat juridic de ambasadă… Mereu zice că e mult mai uşor să ucizi decât să câştigi o luptă dreaptă, da’ în fine… Treaba e că Mihai Adrian Loghin era însoţit de o cucoană. Nu-s sigur, da’ cred că o cheamă Sânziana Cornescu, o să verific… Canta şi Barbicane îi spuneau, însă, domnişoara Es, cred că de la iniţiala S… Ea e sora lui Tudor Canta, da’ e ceva ciudat cu ei doi… E ca şi cum ar fi avut o relaţie… mda… o relaţie intimă, ştiţi… El cu soră-sa.

 

– Vi s-a părut că domnul Canta suferă de vreo boală? – am întrebat.

– Nu. Te uiţi la el şi zici că ne îngroapă pe toţi. Noi eram pe urmele domnului Loghin pentru că…

– Nţ, nţ, nţ! – făcu Oprea. Asta nu e treaba domnului… Mai bine povesteşte-i ce-aţi făcut după ce l-aţi descoperit pe Loghin.

Tânărul respiră adânc, privind în gol:

– Păi, da. Descoperit e cuvântul, că am umblat după Loghin ăsta, ca orbeţii… vreo două luni. Fără Canta, n-am fi dat peste el. Eh, după ce l-am văzut acolo, la bancă, domnul Canta mi-a spus să nu mai stăm, să plecăm de acolo că ştie dânsul un’ să mergem. Nu prea am fost de acord, da’ până la urmă m-a convins… am plecat. Atunci s-a întâmplat un lucru ciudat: un corb s-a năpustit asupra noastră şi, după aia, a tot zburat după noi. Mă şi mir că n-a venit după mine, aici… ieri s-a ţinut scai de noi. Da’ asta e al’ceva… Treaba e că ne-am dus la Mühlberg, la casa lui Loghin şi, nenorocitul…. – tânărul făcu o pauză şi se uită, întrebător, la Oprea.

– E în regulă. Poţi să-i spui şi asta. Şi poţi să foloseşti orice fel de invective despre Canta. Adică, poţi să-l faci şi nenorocit, da?

– Bine, oftă tânărul. Nenorocitul de Canta a pătruns prin efracţie în casa lui Loghin. Eu intrasem în panică… ziceam că ne apucăm de scotocit, numa’ că domnu’ Canta m-a invitat să ne aşezăm la masa din sufragerie. Mi-a zis să fumez. Am fumat amândoi, da’ domnu’ Canta s-a dus să fumeze în altă parte. Niciodată nu fumează în faţa mea. După vreun sfert de oră, a apărut şi Loghin cu domnişoara Es. Când au intrat în casă, am văzut din nou corbu’ ăla urât, se tot învârtea pân grădină, că are Loghin o grădină tare frumoasă. Când l-au văzut ăia doi pe Canta, eu credeam c-o să facă infarct, da’ ei – nimic! Barbi… adică domnu’ Loghin a zis doar atât: “Ce mai faci, Tudor?” – Iar domnu’ Canta: “Eu sunt bine, Barbi, da’ tu?”

Iar domnişoara Es: “Pe mine nu mă saluţi?”

Şi Canta: „Ce mai faci, Es?“

Ce să zic, s-au aşezat şi ei la masă. Canta s-a apucat să le spună că venise cu o ţintă foarte precisă. Că nişte oameni de-ai…

– Hei, hei, făcu domnul Oprea, amuzat, şi-i bătu obrazul tânărului. Treci la subiect.

– Tocmai că nu mi-e clar care e subiectu’ pentru domnu…. – mă arătă el cu degetul.

– Subiectul dumnealui e însuşi domnul Canta. Ca mâine o să-şi dea doctoratul în Tudor Canta.

– Ah, exclamă tânărul, holbându-se la mine. Apoi, uitându-se la Oprea: domnule, sunteţi sigur că…?

– Dă-i drumul mai departe.

Şi tânărul îi dădu drumul. Se pare că Tudor Canta îl rugase pe Loghin cu cerul şi pământul să-i spună numai lui, până veneau cei de la serviciile nemţeşti de supravegehere, să-i spună numai lui, aşadar, unde se afla un anumit document pe care îl cunoşteau amândoi foarte bine. Era vorba de un document nedescifrat încă, lucru care pe mine, personal, m-a mirat foarte, întrucât ştiam că Tudor Canta lucrase la serviciul de criptografie al armatei române încă din timpul războiului şi că, după aceea, avusese destul de frecvent interese în zona cifrurilor şi a documentelor secrete. În timp ce tânărul tot repeta numele lui Loghin, mi-am dat seama că auzisem şi de acesta, numai că nu îi acordasem importanţa cuvenită, din moment ce relaţia strânsă a celor doi fusese valabilă doar până în 1942, când Tudor Canta căzuse prizonier la ruşi. Ce-i drept, auzisem că Tudor Canta îi păstrase resentimente adânci lui Loghin, deoarece acesta fusese îndrăgostit de domnişoara Es, se pare, informaţie care acum se confirma. Din informaţiile pe care le căpătasem până atunci, reieşea că după război, Canta şi Loghin s-ar fi pierdut din vedere – ah, cât de eronată era această părere, aveam eu să constat mai târziu, şi cât de mult timp aveam să pierd datorită acestei păreri greşite!

În fine, Canta se rugase de Loghin să-i dezvăluie unde se află documentul pe care îl ştiau amândoi atît de bine, numai că Loghin nu se lăsase:

 

– E al meu! L-am câştigat cu sânge, aşa că ştii bine că n-am cum să ţi-l înapoiez!

– Ce păcat, pretinde tânărul că ar fi zis atunci Canta, ce păcat că n-am cum să-l redobândesc tot cu sânge, că altfel n-am mai sta de vorbă acum.

– Of, Tudor! Tot n-ai învăţat să te foloseşti de armele subtile pe care ni le-au pus la dispoziţie anii din urmă… Tu crezi că sângele răscumpără tot.

– Încetaţi, a spus domnişoara Es, care era, cică, foarte răguşită. Vorbiţi la fel ca acum cincizeci de ani. Vorbiţi de parcă n-aţi şti, amândoi, că… off… îţi sunt soră, pentru Dumnezeu, Tudor, îţi sunt numai soră!

Numai că privirea ei arăta mult mai mult. Iar Canta:

– Faraonii se căsătoreau cu surorile lor. Iar Barbi a făcut în aşa fel încât să cad prizonier la Stalingrad, fără ca pe vremea aia să ştie că eşti sora mea. Corect ar fi fost să mă provoace la duel, nu? Eu încă aştept să-mi dea satisfacţie, odată şi odată.

– Şi vrei să-ţi dau satisfacţie oferindu-ţi documentul?

– Hârtia aceea a fost mereu a familiei Canta.

– Tu nu eşti un Canta adevărat.

Discuţia celor doi încetase aici, odată cu intrarea celor din serviciile nemţeşti de supraveghere în casa lui Loghin.

– Acum, domnul Canta se odihneşte, se pregăti tânărul să încheie relatarea. Diseară se duce din nou să stea de vorbă cu Loghin. Da’ o să meargă la ei, la birourile de anchetă, că ăia vor să afle ce legătură e între Loghin şi…

– Stop, stop, stop! – făcu semn domnul Oprea. Cam asta e tot ce-l interesa pe domnul, se uită el la mine.

– Doar atât? – se miră tânărul.

– Pentru dânsul e mult, foarte mult.

– Unde e Tudor Canta acum? – am întrebat.

– Hei, hei, hei, făcu Oprea, amuzat. Eu vă dau un deget, iar dumneavoastră… Pe de altă parte, gândiţi-vă că aveţi un patron care face spume chiar acum, în timp ce noi ne simţim atât de bine. Aud că vă caută şi-n gaură de şarpe. Doar n-o să rataţi emisiunea de mâine seară ca să staţi la taclale cu noi, în Germania… Ce naiba, bucureştenii au nevoie de un primar!

 

Ne-am despărţit. În aceeaşi seară, eram la Bucureşti. Am ajuns la redacţie, am avut scandalul de rigoare, eu am minţit, patronul s-a prins că am minţit dar nu avea dovezi, aşa că n-a putut decât să mă ameninţe; pe mine, însă, mă durea în cot de ameninţările lui, pentru că n-avea cum să contramandeze emisiunea care, fără îndoială, avea să-mi ridice cota de piaţă ceva de speriat. Aşa, aşa. Ţipam la el, că adică cum îşi permite, iar el, deşi furios ca un tigru înfometat, era legat de mâini şi de picioare. Ştiam însă, şi unul şi altul, că fiecare avea de câştigat dacă lăsam lucrurile aşa – în consecinţă, el a înghiţit găluşca, eu mi-am cerut scuze pentru ieşirea verbală violentă, el a zis că nu face nimic, eu am pus la punct ultimele detalii legate de înfruntarea candidaţilor la Primăria Bucureştilor, iar colegii au rămas să lucreze până noaptea târziu din cauza mea.

Mda. Am ajuns acasă abia pe la şapte dimineaţa. Eram într-atât de obosit, încât în metrou (lăsasem maşina acasă) mă tot uitam pe pereţi după o bară de progresie cum sunt cele de la computere, ca să văd cât timp mai am până ajung la mine acasă. Un ins stătea pe un scaun cu un caieţel micuţ în mână, iar eu nu ştiam dacă dezleagă sudoku sau citeşte o cărticică de psalmi. 

Apoi, am ieşit din metrou. Doamne… Era 17 iunie, era răcoare, era senin, iar corbul mă aştepta, ca de obicei, în cireşul de la intrarea în bloc. După ce aveam să intru în casă, corbul avea să dea de două-trei ori din aripi, plutind agale în cerul acela lânced de vară bucureşteană, pentru că în final să se aşeze pe pervazul dormitorului meu. După aia, avea să mai vadă el. În dimineaţa aceea, îmi amintesc foarte bine, aerul mirosea a clei de oase, căci bătea vântul dinspre crematoriul hingherilor de la Glina.

Mă rog. Am intrat în apartament şi, mai mult reflex, am deschis emailul. Primisem multe mesaje, dar unul dintre ele mi-a sărit în ochi din prima clipă. Se intitula: Fotografii – Tudor Canta. 

Cum naiba să nu-l deschid? Era plin de ataşuri pe care le-am dat jos cu maximum de viteză, uitând de oboseală, uitând de scandalul de la redacţie, uitând că patronul mă pândea ca să mi-o tragă di granda, odată şi odată.

Fotografiile. Primele erau datate 15 iunie şi înfăţişau un corb uriaş care stătea pe o turlă, iscodind împrejurimile. Erau douăsprezece imagini care îmi arătau corbul dintr-o sumedenie de unghiuri, de parcă fotograful nu se mulţumise doar să stea pe pământ, ci ajunsese chiar să zboare ca să fotografieze pasărea. 

Urmau alte fotografii: Tudor Canta împreună cu tânărul pe care îl cunoscusem pe Tegelberg, într-un restaurant. Apoi, ei doi într-o maşină, urmărind pe cineva. Când şi când, printre fotografiile lor, luate din nenumărate unghiuri din care unele sugerau zborul sau chiar satelitul, printre fotografiile lor, aşadar, se strecurau imagini de-ale corbului: când zburând, când stând pe câte o clădire, numai că, de astă dată, erau fotografii panoramice, care îmi înfăţişau atât corbul cât şi maşina în care se aflau Tudor Canta şi tânărul de pe Tegelberg.

 

Urmau apoi alte fotografii: Canta dând roată unei case, apoi Canta intrând în acea casă, după care, câteva, uluitoare, cu Canta, cu tânărul, cu Loghin şi cu domnişoara Es, care păreau a fi fost luate chiar din camera în care se aflau. Printre acestea, era chiar şi un gif mititel care le dădea roată celor patru, de parcă i-ar fi surprins într-o hologramă impecabilă.

La un moment dat, fotografiile păreau că încep să se voaleze. Acestea nu mai aveau data înscrisă şi, treptat, se metamorfozau din fotografii în nişte hibriduri poză-desen în peniţă, pentru ca în final, ultimele ataşuri să fie constituite doar din desene în peniţă: Tudor Canta discutând cu Loghin, Tudor Canta scoţându-l pe Loghin de la închisoare pe uşa din dos, Tudor Canta mergând pe munte, apoi, ciudat, câteva benzinării pe autobahn, domul din Köln, intrarea într-o bancă, câţiva inşi ucişi pe un trotuar, în faţa intrării în aceeaşi bancă, după care urmau mai bine de douăzeci de ataşuri blank, care păreau să-şi aştepte desenele nefăcute încă. Aşa m-am gândit atunci.

                                                                                                   Pătrat alb pe fond alb – Kazimir Malevici

Ce era să fac? Am sunat la Oprea. A deschis şi, înainte să apuc să zic ceva, m-a întrebat:

– Aţi intrat şi dumneavoastră în club?

Reflex, am zis că da.

– Hai că vă dau forward la emailul meu, mi-a spus. Daţi-mi şi dumneavoastră forward la mesajul pe care l-aţi primit, ca să le comparăm. Ah, şi încă ceva… Aveţi, cumva, un tatuaj la subsuoară?

Am răspuns că da. Mereu îi considerasem pe părinţii mei mai speciali, iar întrebarea pe care mi-o pusese Oprea îi doborî, parcă, de pe un piedestal.

– Nu vă formalizaţi, mă simţi Oprea. Şi eu am un tatuaj la subsuoară. La fel are şi Tudor Canta.

După vreo cinci minute, m-a sunat el:

– Aţi remarcat, desigur, că am primit aceleaşi fotografii, mi-a atras el atenţia.

Oh, da, remarcasem. În plus, îmi amintisem de proorocirile bocitoarei din Corbii Mari. Fuseseră confirmate, fuseseră confirmate de prea multe ori, chiar.

– Cinstit să fiu, i-am spus domnului Oprea, eu tot mai sper că pozele astea au fost făcute de oamenii dumneavoastră.

– Fiţi serios, domnule. Ah, făcu el deodată, vedeţi că tocmai am primit un fel de… hm… un fel de scrisoare mai lungă. Parcă i-aş spune povestire, mai degrabă? Sau raport? În fine, hai să-l denumim document. Cât de curând o să-l primiţi şi dumneavoastră, sunt sigur. După ce-l veţi deschide, o să înţelegeţi de ce mă simt destul de încurcat că am ajuns să-l citesc şi eu…

M-am uitat în email. Documentul ajunsese deja. L-am deschis. Pe măsură ce-l citeam, s-a deschis automat un fişier audio cu Dead can Dance: The Protagonist.

Sunt ziarist. Sunt ziarist şi singurul meu scop este să vă spun povestea aşa cum este. Pentru mine nu mai încăpea nici o îndoială: documentul pe care tocmai îl primisem era, în sfârşit, brânciul de care aveam nevoie ca să mă apuc să scriu povestea lui Tudor Canta – de altfel, expeditorul mi-l adresase chiar cu acest îndemn: să scriu odată povestea, înainte ca aceasta să se rătăcească de tot. Cică evenimentele din ultimii ani riscau s-o sufoce, s-o despletească şi să-i răspândească evenimentele în cele patru vânturi, amin! Am să redau documentul (sau raportul?) mai jos, cu minime corecturi, iar după aceea, pe nesimţite, am să trec la restul istorisirii.

Şi încă ceva. Fiinţa aceea – şi nu vorbesc de corb, oh, nu – fiinţa aceea neştiută din spatele meu încă trage cu ochiul la ce scriu, la fel cum corbul îl pândeşte mereu pe Tudor Canta. Dacă cei care pretind că acel corb este, de fapt, însuşi Tudor Canta, să înţeleg atunci că fiinţa care mă iscodeşte poate să fie, de fapt, tot eu?

Fie şi numai ca să capăt răspunsul la această întrebare, şi tot o să scriu povestea până la sfârşit. De fapt, n-am s-o scriu – am să efectuez doar o redactare forţată, în ritmul piesei The Protagonist, cu Dead can Dance.

Tags: bucăţi de roman