împricinatul de Corn

 

Să începem cu începutul. Burebista: a făcut obiectul unui complot şi a fost asasinat. Aşadar, sfârşit violent.

Decebal: se sinucide, urmărit fiind de cavaleria romană. Prin urmare, sfârşit violent.

Gelu românul (ăl de s-a luptat cu maghiarii…) – săgetat de arcaşii adverşi. Sfârşit violent.

După aia, ba nu prea se ştie, ba nu au fost prea importanţi, ba au scăpat binişor. Numai că, odată cu Vlad Ţepeş, revenim în forţă, căci Drăculea piere asasinat prin decapitare, capul fiind trimis sultanului spre bună dovadă că lucrurile reveniseră pe făgaşul normal. Cu alte cuvinte, sfârşit violent.

Mihai Viteazu – piere decapitat. L-au decapitat de supărare, de furie, de teamă – oricum, încă un sfârşit violent pe răboj.

Ioan Vodă cel Cumplit – ucis, sfârtecat de cămile.

Brâncoveanu – moare decapitat, cu fii cu tot, după ce şi el îl scurtase de cap pe Bălăceanul şi după ce şi tatăl lui (Papa) fusese scurtat de cap.

Dimitrie Cantemir – exilat. (Persoană norocoasă…)

Fanarioţii – încheierea domniei prin moarte era inclusă în fişa postului.

Tudor Vladimirescu – torturat, împuşcat, decapitat, azvârlit în râu (într-o fântână părăsită, după alţi autori).

Dar, să dăm pe repede-înainte şi să ne apropiem de zilele noastre.

Cuza: încheie conturile cu statul român ca obiect al unui complot; în plus, un prim-ministru de-al său moare asasinat pe… Dealul Mitropoliei.

Carol I şi Ferdinand au marcat o scurtă pauză, binevenită, de antrenament pentru ce avea să vină, adică…

Carol II – abdică.

Mihai I – abdică.

Mareşalul Antonescu – arestat, judecat, împuşcat.

Ana Pauker + amicii – complot.

Gheorghe Gheorghiu-Dej – moare în patul lui, dar încă se discută despre ce şi cum: că a fost operat şi că nu s-a băgat de seamă cancerul, că a fost iradiat etc.

Ceauşescu – împuşcat aproape live.

Dupe care, încă o pauză binevenită: Iliescu e viu, Constantinescu e viu, Iliescu rămâne viu după revenirea în fruntea bucatelor…

Cum am spus mai sus, când a fost vorba despre Carol I şi Ferdinand? Că au marcat o scurtă pauză, binevenită, de antrenament pentru ce avea să vină. În mod similar, putem să-i categorisim şi pe Iliescu şi Constantinescu, care au părăsit puterea în linişte.

Întrebare: oare tradiţia românească are de gând să se menţină? Am putea s-o bănuim de un fel de ciclicitate? Şi nu încercaţi să mă aburiţi cu Ioropa şi alte flapsuri din astea, măh, sociologaţilor…

Tags: de pe la noi, guerilla blogging

Astăzi vom discuta despre scumpa noastră ţară, comparând-o cu un trup – fie el un trup omenesc.

 Fireşte, dacă ţara noastră ar fi precum un trup, ar fi alcătuită din celule; să presupunem, atunci, că celulele acestei ţări s-ar numi, cum e şi firesc, români. Spun asta ca să nu existe nici un fel de echivoc.

Cum sunt românii, adică pardon, cum sunt celulele despre care am vorbit mai sus?

Păi, cum să fie? Sunt asemănătoare cu celulele din oricare alt trup naţional. Vreau să spun că românii sunt alcătuiţi din cap, trunchi şi membre, că au capul prevăzut cu nas, gât, urechi şi gură, gura fiind dotată cu o limbă pricepută foarte. Mâinile au degete pentru muncă şi scriere, picioarele au tălpi pentru mers, dat şuturi în cur şi băgat pe colo-colo, capetele au creiere ca să gândească – ce mai încoa’ şi-ncolo: avem de-a face cu nişte celule competente, comparabile cu orice alte celule similare de pe pământ…

Bine, bine, nu mai strigaţi… Doar zicem că e aşa, da? Doar zicem!

Cum-necum, cert e că aceste celule alcătuiesc o ţară: patrie, pentru cei cu viziune istorică, leagăn naţional, pentru sociologaţii lui Turambarr, teritoriu carpato-danubiano-pontic pentru geografi, entitate politică pentru Facultatea Ştefan Gheorghiu, redenumită de Înalte Studii Politice – sans rancune et sans reproche!

Ei, şi acum, întrebarea: dacă România ar semăna cu un trup de om şi dacă omul-sintagmă al României este (asta-i sigur!) politicianul plin de şarm, cu eşarfă, politicos până la extrem, cult şi raţional, pătruns de o moralitate contrabalansată doar în cazuri extreme de necesităţile unei realpolitik, atunci, cu care dintre politicienii de azi, de ieri şi de alaltăieri ar semăna România mai mult şi mai mult?

Adică, băh, fraţilor, cu CINE ar semăna România dacă ar avea trup omenesc? Ce fel de ochi ar avea? Cum ar vorbi? Ar fi încruntată, sau ar râde ca proasta? Ar pune ceva bani la teşcherea, sau ar rupe bancnote petrecând pe ritmuri de manele? S-ar duce la serviciu, sau s-ar întoarce de pe o parte pe alta dimineaţa, la prima oră?

Ar fi înaltă şi sprintenă, sau ar fi scundacă şi crăcănată? Ar avea degete lungi, sau cârnăciori? Dar ceafa, doamnelor şi domnilor, ceafa? Ceafa României cum ar fi? Lată? Suplă? Cu riduri de grăsime, sau gingaşă? Albă, sau nespălată? Pe de altă parte, ar avea România celulită, burtă şi ar fi păroasă, sau ar face fitness? Ar fi beţivă? Ar avea nasul roş’? Ar purta mini, sau pantaloni lungi, evazaţi?

Şi unde, da, da, UNDE ar trebui să locuiască România? La bloc, în tufişurile de lângă Gara de Nord, într-o culă, într-o casă cartonată de pe Iancu Nicolae sau la castelul Peleş? Ar mânca parizer, sarmale, sau Chateaubriand? Ar citi şi ea ceva, sau ar parcurge doar reclamele de pe marile bulevarde, atentă să nu dea în gropi? S-ar duce la concerte? S-ar îndrăgosti de alte ţări mai mari, sau ar dansa la bară pentru cine plăteşte mai mult?

Şi dacă ar scuipa-o, sau dacă ar jigni-o careva, ar ridica şi ea glasul, sau s-ar face mică, pretextând că până şi Jesus Christ Superstar a întors şi celălalt obraz, gata să se gudure…?

Cum ar fi, vă rog spuneţi-mi voi, cum ar fi România? Cu cine, doamne iartă-mă, ar semăna, că eu DELOC nu-mi mai dau seama…

Tags: guerilla blogging

Ehei, dragii moşului, şi se întâlniră într-o bună zi de… vară? Sau, o fi fost o zi de iarnă? Mă rog, nu mi-e clar în ce anotimp s-a petrecut întâlnirea pe care o să v-o povestesc, dar cert e că se întâlniră, măre, templierii ca să stabilească… hm… să fi fost templierii, sau masonii? Sau te pomeneşti că erau iluminaţii? Mă rog, poate că nu era vorba decât de câţiva membri ai Grupului Bilderberg – că ştiţi că despre asemenea lucruri nu poţi să fii niciodată prea sigur… Eh, cum-necum, iată că într-o bună zi se întâlniră, aşadar, nişte decidenţi mondiali, discret nervoşi că marele lor proiect comunist o luase în bălării. 

Era pân anii ’80, pe la începuturi. Ei, decidenţii, se aflau într-o proprietate frumoasă pe malu’ mării şi beau Campari, Martini şi Laphroaig, pricepeţi? 

Iar unul, cam gras şi cam ofticat: 

– Băh, ce dracu’ facem, băh, că ni s-a dus experimentu’ dă râpă… Proletarii, vai de ei, tot amărâţi au rămas, din democraţia roşie s-a ales prafu’, iar producţia comuniştilor a luat-o la vale, că n-au putirinţă industrială, neam! Eh, pe unde dracu’ scoatem noi cămaşa , că am promis că facem, că dregem, iar omenirea aşteaptă de la noi, nesăţioasă, echitate şi bunăstare socială… 

Da’ altul, cam român de origine: 

– Etee, bunăstare socială, mă leşi? I-am văzut io, băh, că tocma’ am dat o tură pân est şi să ştii dă la mine că se descurcă, prăpădiţii… Fac vin de casă, ţuică, samagon, mă rog, mai o găină, mai un porc, mai un mic trafic de frontieră, aşa că află de la mine că se pricep s-o scoată la liman! 

– Nţ! – i-o reteză ăl de vorbise primul. Eu nu vorbesc de flapsuri, tată, io-ţi spun ţie că nu e bine în general! Nu numa’ că n-a ieşit ce-am vrut, da’ comuniştii au început să ne coste cam mult, pricepeţi? Se ceartă toată ziua bunăziua cu capitaliştii, de ies nişte cheltuieli infernale cu înarmarea; po urmă, nici cu agricultura nu le merge, de trebuie să le trimită vestul ajutoare în grâne, cât despre maşinile pe care le fac ei… tu n-ai văzut că rămân fără roţi pă drum drept? Au dat faliment, fir-ar al dracu’ şi, odată cu ei, prafu’ s-a ales din visu’ de aur al omenirii! Bietu’ Marx face un scandal nemaipomenit prin purgatoriu, urlă şi zbiară toată ziua şi umblă dupe Lenin că cică vrea să-i spargă faţa, da’ Lenin nu e de găsit, că şi el aleargă dupe Stalin ca să-i rupă piceoarele, iar Stalin, la rându’ lui, e plin dă draci şi-l pândeşte pă Mao dupe colţuri cu o ţeavă de fier-beton în mână… Ce mai tura-vura! Am dat-o în bară! Aşa că, întrebarea e, ce naiba facem acum? 

Tăcură cu toţii. Cel mai tare şi mai tare erau supăraţi dân cauză că ierau cam bătrâni – mâine poimâine aveau să dea colţu’ şi, dacă veştile de pe lumea cealantă iereau aşa de rele, la ce fel de odihnă binemeritată puteau să mai spere? Asta, lăsând la o parte că riscau, cât iereau ei de oculţi, la niscaiva profanări de morminte dân partea ălora de-i ştiau, că doar nu vă aşteptaţi că extrema stângă fusese lansată pe tapet uite-aşa! – fără dezbateri, fără controverse şi fără scandaluri. 

Afară, după cum v-am spus, iera tare frumos. Cică soarele cobora spre asfinţit. Nu-ş’ dacă nu se întâlniseră cumva chiar pă insula Capri, că cică acolo e linişte şi se vede mereu un asfinţit tare romantic. 

Ei, şi cum stăteau ei aşa, reflectând adânc, odată se aude românaşu’ nostru: 

– Auzi? Ia zi-i lu’ Hans să mai aducă un rând. Cre’ că mi-a venit o idee numa’ că tre’ să mă concentrez umpic! 

Îi aduseră românului încă un rând, ba, mai mult, se mai cinstiră şi ceilanţi cu un pahar două, mai vorbiră de femei şi de maşini, dupe care reveniră la subiect: 

– Eh, ia zi! – îi dădu ghes marele maestru românaşului. Tu cam ai nişte viziuni dân când în când, aşa că ia zi: ce-ai clocit? 

Românu’, neam de artist, plescăi de câteva ori pen’ că-i plăcea să-i fearbă p’ăilanţi, pricepeţi? Până şi templierii, masonii, sau iluminaţii, ce-or fi fost ei, până şi ei sunt oameni, pe bune! 

– Băh, băieţi! – începu românaşu’. Ia fiţi atenţi! Văd aşa, cu ochii minţii, o bravă lume nouă! O văd şi-o aud, fraţilor, să-nţepenesc! E o lume liniştită foarte! Şi ştiţi de ce e liniştită? Pentru că dacă noi o să fim deştepţi, o să-i potolim pe toţi guralivii ăştia, fie ei ruşi, cehi, franceji, engleji, ba chiar şi români de-ai mei! Cât despre americani, ce să mai vorbim… 

– Bine, bine, da’ cum ai de gând să-i linişteşti? – făcu un cavaler dân ăla mai bătrân şi mai încercat, ioanit sau templier, ce-o fi fost iel. 

– O să fim plini de tact, făcu românaşul nostru, răsucindu-şi mustăcioara căci, nu-i aşa, orice român care se respectă poartă o mustăcioară. O să plecăm de la câteva premise icstrem de sim-ple! Ia spuneţi-mi voi mie, ce-şi pofteşte un om mai mult şi mai mult? 

– O maşină, făcu americanul. 

– Un televizor cu treiş’cinci de canale, făcu groenlandezul. 

– Încă o vodkă, făcu rusul.

– O nevastă tânără, făcu italianul. 

– O amantă virgină, făcu francezul. 

– Un ceolan afumat cu un pogon de cartofi prăjiţi, făcu ungurul.  Şi limba de predare maghiara. 

– O vadră de bere, făcu neamţul. Şi-o casă asigurată la Allianz. 

– Un copil fraged, şopti catolicul, oarecum temător. 

– Un tânăr cu anusul compliant, făcu englezul. 

– Bilete de tren la greu, făcu ţiganul. Şi să dea Zepter faliment.

– Două boluri de orez suplimentare pe zi, se hlizi chinezul. 

– Eh, vedeţi? – le făcu românaşul cu ochiul. Io aş vrea, de pildă, să vorbesc mereu la telefon, da’ mereu, băh, ştiţi ce-i aia? Când mi s-o scula să vorbesc, c-oi fi în deşert sau la poli, la secerat sau la sex, io pohtesc să vorbesc la telefon! 

– Să ştiţi că ăsta are dreptate, făcu evreul, căscând ochii mari. Şi mie îmi place să vorbesc la telefon din orice poziţie. M-ar scuti de alergătură. 

Preţ de câteva minute rămaseră toţi pe gânduri. Se uitau la apus, ce să facă. Aerul, cică, era foarte curat pân anii ’80, aşa că se bucurau de o seară fără de smog. 

Propunerile li se păreau icstrem de onorabile. Orice om de pe pământ vroia maşină, televizor, un partener de sex rezonabil, mâncare şi băutură. Mda… Comunismul, fir-ar el să fie, dăduse chix, aşa că era cazul să scoată la iveală altă găselniţă. 

– Băh, făcu americanul, da’ tu vrei să le dai bani la toţi, dacă înţeleg bine! 

– Păi cum? Bani, tată! Ia să facem noi un calcul! Că văd aici şi neamţ, şi evreu, şi englez şi american! Cum facem noi ca să le dăm bani la toţi papagalii ăştia, astfel încât să-şi cumpere tot ce pohtesc ei şi să tacă, dracului, din gură? Ei? Cum facem combinaţia asta? 

– Băh, io nu-s’ de acord cu chestia asta, făcu unul de rit scoţian antic şi acceptat. De unde bani? Mai bine întărim poliţia, jandarmeria şi armăţile, le dăm un cadru legal şi… 

– Mai taci, odată, băh, zgârciobule! – se înfurie olandezu’. Cre’ că omu’ ăsta, fie el român, a judecat o dată corect! Le dăm bani, băh, bani să-şi ia tot ce vor ei, că ştiţi bine că nu-s’ pretenţioşi! Ia, gândiţi-vă ce-ar fi să le băgăm, de igzemplu, MacDonald’s în faţă la Mausoleul lui Lenin sau pe bulevardu’ Magheru! O să se calce în picioare ca să guste din preaplinul nostru, o să se ghiftuiască cu carton presat şi cu resturi recondiţionate de carne, iar noi o să facem bani la greu, în timp ce ei o să fie fericiţi şi-o să tacă dân gură! 

– Fericiţi, aha, are dreptate, se linse pe bot românaşul. Bagă în fiecare gospodărie de-a noastră un hamburger, un televizor şi-o maşină la mâna a doua şi gata! Adio Che Guevarra, adio Şcoala de la Frankfurt, adio Milton Freedman  Friedmann şi alte prostii! Eh, ce ziceţi? 

– Da’ de unde scoatem noi toţi banii ăştia? – îi aduse neamţul cu piceoarele pe pământ. 

– Eh, da… De unde bani pentru toate astea? – se întrebă şi rusul, visător. 

Se făcu linişte. Toţi se uitau la american şi la evreu, că ei erau mai dibaci la chestii d’astea. Americanu’ se scărpina în cap, iar evreu’ se uita în zare, ţuguind buzele. Americanu’ se trezi primul: 

– Băh, chinezule! – începu el. Cu ruşii m-am cam lămurit eu: dacă nu-i vorba de război sau rivuluţie, numa’ gura de ei! Dar tu… tu şi cu ai tăi, ăia mici şi mulţi… Vă simţiţi, măh, în stare să faceţi şi voi o mişcare, ceva, ca să terminaţi cu comunismu’ ăsta? 

– Păi, se poate, şefu’? Cum să nu… Mai păstrăm dân comunism doar numele că-n rest… Cunosc eu nişte tovarăşi în CC la Beijing care-s’ gata să dea dracu’ lupta de clasă! S-au cam săturat de ţoalele alea strânse pe gât, au început să-şi amintească de concubinele imperiale şi de alte alea, aşa că, vă spun, e ca şi făcută. O să păstrăm  din regim doar numele, c-o să ne prindă bine dac-om da chix şi de data asta. O să facem un compromis, ce mai! O să-i zicem comunism, dar ne băgăm şi noi la hamburgeri, dacă-i pe aşa! 

– Şi crezi că… – începu românul, dar nu apucă să termine, că evreul ţâşni în picioare, privind de la unul la altul cu ochi sticloşi: 

– Compromis, ăsta-i cuvântul! – tună el. Vroiaţi să ştiţi de unde scoatem banii? Ei, bine, o să facem nişte… bani de compromis! 

– Cum adică, bani de compromis? – se miră elveţianul. Aţi mai făcut o dată rahatu’ praf când v-aţi hotărât să nu mai acoperiţi bancnotele în aur. 

– Păi, acu’ o să facem pasul următor, scandă evreul, şi o să scăpăm şi de bancnote. Le dăm carduri la toţi, pricepeţi? Îi plătim cu bani pe care-i inventăm noi, din nimic şi-i învăţăm noi cum şi ce să cumpere, tată! Îi învăţăm să cumpere pe veresie! Pe toţi! Îi învăţăm să cumpere fără bani, v-aţi prins? 

– Ei, mai dă-o-n mă-sa! – se înroşi neamţul la faţă. Cum să cumpere fără bani? 

– Păi, îi credităm tot noi, mânca-ţi-aş, se prinse românaşu’ din zbor şi se apucă să chiuie, fericit. Îi părea rău că n-avea un tulburel, ceva, da’ nu se făcea tocmai aci, în insula Capri, unde se bea doar Brunello de Montalcino… Lor le fluieră vântu’ pân buzunare, reluă românu’, noi îi împrumutăm cu bani, iar ei cumpără ce-i învăţăm noi să cumpere: maşini care se strică mai repede, pantofi care expiră în juma’ de an, case din carton presat, hamburgeri din tocătură de şobolan, femei de plastic şi tot ce-om mai avea noi chef să producem, pentru că proşti am fi să nu-i facem să cumpere tot de la noi. Iar noi o să facem bani adevăraţi cu care o să începem să-i plătim pe ei şi după aia reluăm ciclul… 

– Du-te, băh, d-aci, că ai început să vorbeşti ca neomarxiştii, se bosumflă neamţul. 

– Aşa e, numa’ că neomarxiştii nu sunt în stare să crediteze nici concediile, nici leasingurile! Ei o să rămână cu teoria, papagalii cu ce-or cumpăra de la noi, iar noi cu banii. 

– Tu sigur eşti român neaoş? – se încruntă evreul, cam suspicios. Eşti de pe la Fălticeni, cumva? 

– Da’ tu eşti sigur că ai stat în kibbutz până la 25 de ani? – îl luă şi românul, cam prea brusc. 

– Să nu te legi de kibbutzuri! – se stropşi evreul. Acolo, cel puţin, societatea era corectă şi… 

– Da’ nu te mai şifona, plescăi românaşul, că doar n-om fi tâmpiţi să desfinţăm kibbutzurile! N-ai auzit ce-a zis chinezu’? O să păstrăm din toate, câte puţin, ca să avem de prăsilă dac-o mai dăm odată în bară. Da’ io… ah… io îi şi văd pe ai mei, pe românaşii mei, dacă punem chestia asta la cale… Îi şi văd, mânca-i-aş, conducând cu o mână atârnată pe portieră, cu un telefon din ăla miraculos la ureche, scobindu-se în nas pe la stopuri, scăpaţi de grija numărării banilor după ce-o să le dăm carduri, cu chipurile împlinite în timp ce se preumblă agale printre galantare, cu coşurile pline de halimos artificial, votându-se unii pe alţii ca să se conducă prin rotaţie, cu cât mai imbecili cu atât mai politicieni, râgâind şi scuipând pe jos la ei acasă, dar făcându-se mici când o să ajungă la nemţi sau la engleji – ce mai! Îi şi văd cât de fericiţi o să fie, pupa-i-aş! Totul e să-i învăţăm cu bani din ăştia, de compromis, că la compromisuri sunt românii cei mai buni!

 – Ai tăi or fi buni la chestia asta, făcu neamţul, cam neguros. Da’ io ce fac cu ai mei? 

– Le dai instrucţiuni de folosire ca să-i ţii ocupaţi!

 – Bravo! – făcu rusul. Uite, pe-ai mei o să-i rezolv cu vodkă, că ai naibii, au obiceiul să tot despice firul în patru! 

– Corect! – se înfoie franţuzul. Un demi de rouge pour chacun et une poulette toute fraîche, şi-i fac pe toţi ai mei clocharzi! 

Mda. Deja începeau să vadă pas cu pas ce aveau de făcut. Toată lumea avea să se bucure şi o să se lase cu un chef planetar pe cinste. Şi, dacă o să se mai trezească, ici-colo, câte unul ca să facă gură, o să pice de fazan, că cine-o să-l creadă când omenirea întreagă o să fie ocupată să eructeze şi să-şi trăiască tristeţea post-coitală la volanul unor maşini cumpărate în rate? Femeile o să înveţe să slăbească, aşa, ca să ia forma unor cuiere siliconate, bărbaţii o să se înghesuie la fitness ca să poa’ să se ţină după cât ardei în cur o să le bage Viagra, ce mai, omenirea toaaaată o să intre în viteză… 

Într-o viteză tăcută, să ne înţelegem! 

– Băh, auziţi? – se băgă şi spaniolul în vorbă. Noi am mai trecut odată printr-o chestie ca asta, după ce-am colonizat America. Aveam aşa de mult aur că ne-am trezit cu prea mulţi bani pe cap, pricepeţi, şi chestia asta ne-a cam pus pe butuci, că am crescut salariile prea mult, moneda ni s-a apreciat prea tare şi am ajuns să importăm de la toţi târtanii de pe continent, fără să mai fim în stare să exportăm mai nimic. 

– Care târtani, băh? – se înfoie olandezul. 

– Schweinhund! – se ridică neamţu’ de pe scaun. Nu ştiu de ce  mein Führer v-a ajutat în războiu’ civil… 

– Taci, băh, nemţoiule, se ambală şi evreul, că noi eram ăilanţi! 

– Hei! Ia potoliţi-vă, că aici discutăm afaceri, nu prinţipuri, îi potoli americanu’, niţel cam nervos – se vedea după cum i se bătea pleoapa. 

– Liniştiţi-vă că are dreptate americanu’ – se băgă şi românul, anal, după cum îi e scris în codul genetic. Noi n-o să facem greşeala voastră, băh, spaniolilor, că dacă ne punem acu’ de acord cu toţii, n-o să avem de la cine să importăm, înţelegi? 

– Nem tudom, hăhăi ungurul, aşa, ca să se afle în treabă. 

Numai că spaniolul nu se lăsă: 

– N-o să mai fie de la cin’ să importăm, asta pricep, dar noi ne-am dus de-a dura deşi aveam aur cu tonele… Ce-o să ne facem când s-o umfla gogoaşa şi-or vedea toţi că-i plină cu aer? Cu bani de compromis, cum zicea amicul…

 – Parcă asta-i problema – se strâmbă americanul. Nu înţelegeţi că scopu’ e să-i aburim? Punem pe Wall Street de-o criză şi-o luăm de la început!

 – Oh, da, dădu evreul din cap, satisfăcut. O criză, da, da… Am eu o cunoştiinţă, jidan de-al meu, unu’ Lehmann, şi-abia aştept să-l fac! Punem de-o criză când vreţi, cu condiţia să-l dau pe Lehmann cu roatele în sus! Tâmpitul! Zicea şi el că-i comunist! Zicea că-i comunist da’ avea un Pontiac de la ta’su, aşa că mi-a regulat logodnica cât ai bate din palme!

 – Ce dracu… Suferea de ejaculare prematură?

 – Nu, nici pomeneală, numa’ că el regula la normă! Era un stahanovist al sexului, pricepeţi?

 – Nem tudom!

 – Mai taci, băh, dân gură cu nem tudom al tău! – zbieră românaşul. Cum ziceai, tată? – se uită el din nou la evreu. Stahanovist?

– Igzact! Stahanovist al sexului!

 – Aşa, deci! Păi, aici tre’ să ajungem şi noi, fraţilor! – zbieră românaşul, cu o privire tulbure. Să-i împrumutăm pe toţi ca să-şi ia câte un Pontiac, că-s’ aşa de proşti că din clipa aia o să se apuce să-şi reguleze toate logodnicele unii altora până n-o să-şi mai vadă capul de treabă. Şi-atunci, numa’ la noi n-o să le mai stea mintea… Sunteţi de acord?

 Rând pe rând, făcură semn că da. Apoi, mai băură un rând. Băgară şi bisericile în ciorba asta, mai discutară şi despre petrol, îşi împărţiră advertisingul, stabiliră că era mai bine ca toată lumea să vorbească în engleză că verbele se conjugau mai uşor şi, mai ales, se gândiră la câţi bani mai erau de băgat în reţele TV – unde vor rula numai ştiri despre oameni de succes, unde toată lumea avea să fie fericită şi unde, după orele 12 din noapte, se va lăsa cu orgii contrafăcute la care nici măcar obsedaţii n-o să fie în stare să se mai uite.

 Ei, şi a doua zi, plecă fiecare pe la el pe acasă. Spre după-amiază, românaşul nostru se trezi pe Magheru – era în jur de ora 17.00, era deja întuneric (cre’ că se întâlniseră iarna, totuşi), erau maşini prea puţine, iar prin case era frig. Aşa zicea lumea pân staţii, aşteptând prosteşte la nişte autobuze dărăpănate care nu mai veneau. Mă rog… românaşului nostru îi era o foame de lup şi avea poftă de o plăcintă din aia cleioasă, dar, nici pe bulevardul Magheru, nici pe Calea Victoriei, nici în Amzei şi pe nicăieri altundeva, nu mai rămăsese nici o plăcintărie care să vândă plăcinte. Băgaseră, peste tot, conserve de peşte oceanic. Cică de vreo patru-cinci ani nu mai văzuse nimeni nici măcar vreun colţişor de plăcintă în tot Bucureştiul.

 Atunci, românaşul proaspăt venit de pe insula Capri, dădu să oprească un taxi, numai că nu-l lua nimeni, că oculţii ăştia stau, de regulă, la dracu’ cu cărţi, pân Berceni, pân prelungirea Ferentari, sau pân alte zone dân astea, ca să nu vă prindeţi voi cine vă e vecin.

 În fine. Când ajunse şi el acasă, îşi dădu seama că picase cam prost. Mda. Îşi aminti de povestea evreului cu Lehmann şi oftă, de unul singur, în bucătărie, în timp ce nevastă-sa şi prietenul său cel mai bun se dădeau de ceasul morţii să se îmbrace dracului mai repede. Oarecum deranjat, românaşul dădu să-şi facă un ceai de mentă, dar nu avea gaze la aragaz, dacă-mi e permis barbarismul. În plus, descoperi o infiltraţie igrasioasă deasupra ferestrei. Tocmai o examina, când prietenul său cel mai bun se apropie de el. Ţinea în mână o şapcă din aia de la Griviţa Roşie.

 – Să mor io, Tălică, da’ n-am ştiut că te întorci azi dân delegaţie! Barem a crescut producţia de hamei la hectar?

 – Stai, băh, liniştit, îşi permise românaşu’ să-i facă cu ochiul. Ia zi! La tine acasă ai gaze?

 – Nu, tată! La voi tot e bine, că aveţi lumină! Da’ la noi… nici gaze, nici lumină!

 Eh, fir-ar al dracu’! – se gândi românaşul, cam pleoştit. Gaze: nu, lumină: nu, taxi: nu, plăcintă: nu! Păi, în cazul ăsta şi-o merită, ai naibii, cu vârf şi îndesat.

 Se gândea la conaţionalii lui, fireşte. El, unul, era sigur că românii lui o să înghită orice pe nemestecate şi zău dacă-i mai părea rău de ce pusese la cale. Cât timp zburase de la Capri la Otopeni, se tot gândise că poate sărise calul cu toate propunerile alea ale lui… Mda… Oameni care mănâncă în leasing, mame care fac copii în rate şi bebeluşi născuţi datornici…

 Da’, în fond,  ia mai dă-i naibii, conchise românaşul. Comunism rimează cu consumerism, aşa că, luaţi de-aici: consumatori din toate ţările, hrăniţi-vă!

Tags: guerilla blogging, jurnal de front

pe vremea aceea eram mulţi cai!
şi eram.
(sau eram doar între ei, cai, preumblându-mă cu ei?)
se petreceau multe jefuiri de limpezime,
erau neclarităţi
în tundra verde urcată pe pietre.
ceea ce însemna:

herghelii de cai fierici porneau în migraţie,
scârţâiau precum drakkarele desprinse
de chei
cai înotători şi năprasnici
vuiau de stânci prăvălite
oh, cai fugari ce erau!
cai zburători ce erau!

erau ciudăţenii
în tundra verde cocoşată de pietre.
ceea ce însemna:

iţirea cailor din pământ
cu capul gâtul picioarele din faţă
ieşeau caii fierici care năpădeau,
groşi şi cenuşii,
sacii plini cu ploaie.
oh, cum mai năpădeau tundra verde
frântă pe pietre.

am pornit, deci, cu ei
(cal sau călăreţ sau privitor)
să fim noi: cai reci, cai de pământ
noi : cai!
am pornit, buni călcători ai râurilor şi ai gheţurilor,
am plecat noi,
rămăşiţele rasei fierice de cai-leoparzi,
noi, dinţaţii, muşcători din iaduri,
hrăniţii mlaştinii,
din sori prăvăliţi,
gâtuiţi
buluciţi
am plecat din smârcuri, cu sori prinşi în arcane,
duşi am fost spre pisicile alea,
santinele de gheaţă,
pisicile alea – păzitoare de ocean doldora de banchize!
oh, cum le-am mai zdrobit în copite,
cum le-am mai alungat de pe ţărmuri,
noi, cai,
cum le-am mai zdrobit sub copitele noastre!

şi ce-am mai alergat,
herghelie ce eram!
tot dădeam roată tundrei
pleşuvind-o de reni.
vedeam herghelia, vedeam cum
văd alergând calul de fier ce eram
vedeam cum vedeam că priveam
spre mine,
cal de fier ce eram!

oh, şi s-a isprăvit migraţia noastră!
ne-am trezit în încăperi, printre bazine de apă,
rezervoare şi băi
amurgul băltea în ferestre
la stânga era o ploaie
din căzi izvorau oceane de taină
întinse pe sub şosele şi tundre
freatice oceane, din cele ce se umpleau
departe, departe, cu banchize
cu oceane doldora de banchize

ohoo, şi au venit pisicile neucise,
au venit să ne dea ghes, să ne împerechem
să ne hârjonim prin blănurile lor electrice
santinele reci ce erau!
oh, nostalgia cailor-leoparzi:
fierici mestecători de pietre ai tundrelor!

Tags: poe-m

 

Nu sunt în stare să fac poze – Domului din Köln, în nici un caz! Nu mi-a ieşit decât flapsul de mai sus, indiferent cât m-am învârtit şi m-am sucit prin piaţa aia maaare, maaaare de tot, în căutarea unui unghi convenabil. N-a ieşit şi pace!

Domul din Köln ne învaţă multe lucruri. Vorbim despre un monument extrem de întins în timp şi în spaţiu – vreau să spun că Domul a tot fost construit (cu ceva pauze, ce-i drept) din 1248 până în 1880, ceea ce înseamnă că vorbim de acribia menţinerii unui scop preţ de 632 de ani. Domul din Köln este într-atât de năprasnic de impactos încât este singurul loc în care am înţeles ce înseamnă acrofobia – am simţit-o pe când urcam în apexul turlei de sud, şi am simţit-o mai cumplit decât de pe marginea oricărei prăpăstii pe care am ajuns pe vremea când nu lipseam de pe munte în nici un week-end.

Cu ocazia acrofobiei, însă, stupefacţie! – constat că nu suntem singura naţiune manelizată! Sus de tot, pe coridoare, aşteptau nenumărate grafitti-uri, semn că nici Germania şi nici Occidentalia, în general, nu scapă demonului gospodăresc al mârlăniei sans frontières… Mă rog! Undeva în Grecia, chiar şi lord Byron a simţit nevoia să-şi scrijelească numele, pe piedestalul unei coloane greceşti.

 

În fine… Povestea clopotelor catedralei din Köln are, şi ea, tâlcul ei: văzând că nu se mai termină treaba odată, Kaiserul Willy the First a avut amabilitatea de a oferi bronzul tunurilor capturate de la francezi în 1870 – 1871 (Sedan, Communa dei Pariggi etc.) ca să se toarne clopotele cu pricina. În 1918 însă, unul dintre clopote, Kaiserglocke pre numele lui, a fost dat jos din clopotniţă, redevenind, la loc, tun tocmai bun de folosit pe frontul de vest, cel pe care nu era nimic nou, semn că din pământ venim, în pământ ne întoarcem, Amen! Şi, pentru că tot nu mai era nimic de făcut pe frontul de vest, a urmat întâlnirea din vagonul de tren de la Compiègne, după care a urmat un furor theutonicus ţinut sub obroc cam 21 de ani.

După care…

După care, faptele intră pe un făgaş relativ cunoscut. Când americanii au ajuns cu Shermanurile la Köln, aduşi de peste ocean tocmai de acel furor, au avut plăcerea de a bombarda Domul care a încasat 76 de lovituri directe de obuz, ceea ce a fost poate puţin cam mult pentru simbolul unui oraş care nu a îmbrăţişat niciodată nazismul cu ardoare. Şi, cum era să îmbrăţişeze Cologne nazismul, care Cologne are tradiţii catolice străvechi, în timp ce nazismul avea o problemă de fond cu biserica catolică: printre altele, la un moment dat s-a pus chiar problema ridicării Papei en titre şi deportarea sa la loc sigur. Deh! – sângele apă nu se face, iar Germania a avut mereu un mare conflict cu Papalitatea: cine, pe cine pune şef? Papa îl unge pe Sfântul Împărat, sau Împăratul este cel care appoints the Pope, chestie care s-a tot jucat, cu suişuri şi coborâşuri (v. Canossa, de exemplu), încă de prin secolul X…

Cum-necum, Catedrala a fost izbită nemilos dar, cu toate astea, nu s-a prăbuşit. Şi, pentru că tot vorbeam de grafitti-urile din vreme de pace, cicatricile bombardamentului au schilodit oraşul şi Domul sub forma unui uriaş grafitto marţial. Războiul, oh da, războiul fusese pierdut, dar Domul, teribil de antientropic, riguros şi contaminant, persistase. 

Habar n-am dacă în 1995 văzusem imaginile Domului de mai mult de 4-5 ori. Parcă le văzusem în tonuri alb-negru pe care mintea mea le conservase în linii vagi, neclare, obligatoriu proiectate pe un cer plumburiu – era o minte teribil de germanofobă pe vremea aia… Cu toate acestea, deşi imaginea îmi era extrem de nesigură şi deşi eram teribil de germanofob (ce prostie!), nu ştiu cum de s-a făcut dar n-am avut nici o dificultate în a folosi Domul pe post de simbol al persistenţei europene într-un text intitulat Poker în Valhalla.

De parcă Domul, necunoscut, incert pentru mine şi distant, îşi făcuse loc în mintea mea, insidios precum tătarii din deşertul lui Buzzatti. De parcă n-aveam cum să-l ignor, chiar neştiindu-l.

Şi acum îmi pare rău că în acel text, Domul din Köln era dominat de minaretele cu mult mai înalte ale moscheii unui Soliman care, iată, se naşte din ce în ce mai des – nu-mi pare rău din cauză că Soliman se naşte mult mai uşor (Inch’Allah!), dar îmi pare rău că, furat de-o imagine, am condensat cei 632 de ani de efort într-o metaforă care îmi ridică acum prea multe întrebări.

Oare câte simboluri eşti liber să jertfeşti pe altarul unei mult prea egoiste metafore?

 

Tags: asta-i situatia

Se cam lungeşte pauza. Scuze celor care mai treceau pe aici. Sunt incă prins rău.

Între timp, o bucată de Brugge. De ce ei pot şi noi nu putem? De ce ei au cuvânt şi noi nu?

De ce?

Mda… Sâmbătă dimineaţa, cu noaptea în cap, mă car – pe bune că mă car! Vreau să spun că mă duc în concediu şi că lipsesc trei săptămâni – chestie care deja mă face să salivez: o să beau bere făcută în casă, bueeyy, la patria ei de bere, la Bavaria, tată, sus la munte, la izvor!

Mă car la Füssen (la Höpfen-am-see, de fapt), în Algäu, ca să n-avem vorbe, da? Munţi, lutieri, disciplină, lacuri, ordine, palatele nebunului de Ludovic şi nu numai, rigoare, mai ieftin ca la noi ş.c.l., m-aţi priceput? Ah, încă ceva: la Füssen venea şi Richard Wagner cu trenul când îl vizita pe amicul său, nebunul de Ludovic le deuxième.

Booon! Estimp, nişte preteni (Mike, Mack cel Groaznic şi HNU) au avut grijă de cadenţa mea publicistică – ei au zis aşa: dacă ăsta şi-aşa a plecat, naibii, să testeze pantaloni tirolezi şi yodlere (în fine…), hai că-i publicăm noi o cărticică. Cărticica se numeşte Adrenergic! şi o scoate The Ugly Bad Bear, la Millenium Press. Dacă The Ugly Bad Bear are snagă în instalaţie, Adrenergic! o să apară la Bookfest şi va fi primul post pe hârtie pendinte de acest blog, hi, hi!

Dacă nu, nu! Ugly Bad Bear tot o să rămână cu snagă în instalaţie, iar cartea o să apară, oricum, înainte să revin în Vaterland.

O chestie despre Adrenergic! În timp ce l-am scris, am ascultat, non-stop, două albume (pe vremuri, muzicienii lansau albume, nu single-uri) : Elemental, cu Tears for Fears şi Ten Summoner’s Tales, cu Sting.

Soyez sages, les enfants!

p.s. – mulţam fain, Mack, pentru răbdarea de a culege Adrenergic!

Tags: anarhia kult

(peste 18 ani, vă rugăm…)

(post generat de o remarcă a lui Pinocchio)

Cre’ că aveam v’o cinşpe ani când am avut de luat, pentru prima oară, o atitudine concretă vizavi de homosexualitate. Era vară, eram într-o tabără la munte şi tocmai făcusem o călătorie nemaipomenită pă nişte coclauri cu un tip cu adevărat dăştept. Insul era şi un călător bazat: un alergător năprasnic, care mă târâse dupe el pă munţi dă scosese untu’ dîn mine. Dă le iel am rămas cu o grămadă dă chestii – inclusiv cu sfatul pă care i l-am urmat totdeauna: să nu bei apă decât la sfârşitul zilei dacă ai mult dă mers pă coclauri. Dacă i-aş fi urmat sfatul cu pricina încă dă la bun început, n-aş mai fi băut apa cea mai gustoasă pă care am gustat-o în viaţa mea, la începutul respectivei zile de alergătură. Cu aceeaşi ocazie, aş fi evitat să beau apa aia nemaipomenită dîntr-un rezervor plin cu şobolani morţi, chestie pe care am remarcat-o doar după ce-mi stinsesem setea.

Mă rog. Când am ajuns înapoi la bază, nu m-am putut abţine să nu-l descos pă barosanu’ care avea grijă de noi – profu’, mentoru’, nah, insu’ care ne băga tot soiul dă chestii în cap.

“Cre’ că Icsulescu (Icsulescu era alergătorul…) cre’ că Icsulescu e homosexual,” am zis io, mai mult aşa, ca să mă bag în seamă în faţa ălora mai mari ca mine, care manifestau o libertate ieşită dîn comun vizavi dă toate subiectele posibile.

Iar mentoru’, fără să vrea să afle de ce, sau cum:

“Şi ce-ţi pasă ţie în ce gaură fute Icsulescu? Îţi place cum scrie?”

Normal că-mi plăcea cum scrie. N-avea cum să nu-ţi placă. Am recunoscut treaba asta.

Iar mentoru’:

“Păi, atunci, restul sunt doar detalii…”

Şi, pă bune că detalii le-am considerat aproape non-stop de atunci, vreme dă v’o 20 dă ani. Chiar mă înfuriau ăia care să luau de ghei, ba aveam şi-un set de argumente pertinente pe care le ofeream, cartezian cumva, tuturor celor care se declarau sus şi tare anti-ghei. Mi se părea, în plus, că ieram f.f.f.f. tare când ieşeam pă interval cu rezultatul unui research despre care citisem prin Sodeman & Sodeman (un faimos tratat de fiziopatologie), care research ne explica nouă, stradalilor dîn lumile naţionaliste, că şoriceii masculi castraţi în prima zi după naştere şi care primeau tratament hormonal substitutiv după patru zile, aveau să se comporte, totuşi, conform unui tipar ghei odată ajunşi la vârsta maturităţii sexuale, adică 21 dă zile în ce-i priveşte. Debitam constatarea asta ca să explic fiziopatogenic, cumva, un anumit tip de choice comportamental; mai spuneam asta şi ca să demonstrez baza ştiinţifică a comportamentului ghei – eram la vârsta când, cu mare uşurinţă, parcurgi tot soiul de fiţe d’astea, de sorginte sofistă, pricepeţi?

Bun. Şi trec anii. Şi Românica se eliberează ea şi ajunge să discute problemele ghei până şi pă la teveu. Io, în privat cu unii şi cu alţii, dă-i tot cu şoriceii ăia, cu liberul consimţământ, nah, ce se bagă în situaţii d’astea. Numai că…

Numai că, pîn 1995, îmi cade în mână Dicţionarul Gay, ăla scos de Nemira, ştiţi voi care. Normal, m-am apucat şi io să-l citesc. Mda… Ce naiba? După primele 20 – 30 de pagini, parcă încep să simt, aşa, un fel dă furnicătură nervoasă anti-ghei, chestie pă care, iniţial, nu prea am priceput-o, mai ales c-o simţeam crescând în mine, a naibii, tocmai în timp ce citeam un text pro-ghei, care text, culmea, speram să-mi ofere mai multă argumentaţie în dezbateri seara, la un vin bun, româneşte vorbind.

Hait! Pă la pagina 50, deja ieram cam pufnitor. Nu-ş’ cine dracu’ a scris cartea aia, da’ numa’ propagandă pro-ghei nu-i ieşise, dîn moment ce reuşea să-l enerveze pă unul care, până atunci, pledase pentru homosexuali pă unde apucase. Treaba iera, însă, că dîn ce scria acolo, în dictionnaire, se înţelegea, icstrem dă clar, că dacă nu aveai norocu’ să fii ghei dîn start, ierai cumva condamnat la semiimbecilitate, asta ca să nu spun mediocritate, care e mai rea ca toate. Fireşte că omu’ nu spunea treaba asta direct, da’ de înţeles, asta se înţelegea: ideile cu pricina se iţeau dintre rânduri, aşa, ca o boare cu feromoni propagandistici subtili pe care nu ştiu unde o mai întâlnisem… Cred că în nişte texte politice dîn anii ‘50, da’ nu-s’ prea sigur.

Băh, tată! – am simţit io cum mi se ascute orientarea hetero. Păi dacă-i p’aşa, ia să văd io ce vrea cartea asta pă mai departe…

Poftim! Cutare ins, homosexual, cutare insă, lesbiană, cutare artist, homosexual, cutare politiciană, lesbiană şi, tot aşa, acreditând cu emfază crescândă, că întreaga istorie, fir-ar al dracu’, a fost dusă pe umeri de homosexuali şi lesbiene printre care s-au rătăcit, cumva ca proştii, şi câţiva heterosexuali care, oricum, nu prea se prindeau care e treaba până nu dădeau aşa, ca dîn nebăgare de seamă, peste vreun ghei care să-i destupe la creier.

Ei, futu-i mama mă-sii!!! Furios, furios, da’ tot aveam pohtă să văd până unde merge autoru’, chit că simţeam aşa, un fel dă fierbinţeală peste muiană, care fierbinţeală vira într-un clocot discret, parcurs de descărcări electrice. Pă la pagina 100, ce credeţi că văd? Îl văd pă Sting, mânca-v-aş, care Sting iera pasiunea mea muzicală dă moment. Băh, tată, şi când aflu că An Englishman în New York a fost compusă numa’ şi numa’ dîn cauză că Sting a simţit nevoia să-şi ceară scuze unui homosexual, pen’ că altfel nu ştiu ce naiba ar fi păţit cariera lu’ acelaşi Sting, mi-am băgat piceoarele în carte, am dat cu ea dă cel mai apropiat zid şi m-am apucat dă înjurături pîn casă – chit că nu mă auzea nimeni.

Asta a fost acu’ 14 ani, nah. Autoru’ dicţionarului iera un francez dîn rasa aia dă cretini patentaţi de toate sexele şi orientările sexuale – pă bune dacă am văzut v’un ins care să facă deservicii mai mari mişcării ghei, indiferent cum o iei, dacă-mi permiteţi. Ah, dacă dicţionaru’ ăla ar fi avut pă iel o etichetă, măcar una mică-mică: doar pentru homo, atunci aş fi înţeles – aş fi înţeles că avem de-a face cu o encomiastică ad usum ghei şi aş fi tăcut, naibii, dîn gură! Aş fi priceput de ce toată lumea inteligentă trebuia să fie ghei, aş fi priceput de ce trebuie să-mi pară rău că io, unul, sunt doar un taNpit de heterosexual ş.a.m.d…. Dar aşa… Să-mi explici, cu acribie, că viaţa şi-a bătut joc dă mine doar pentru că sunt hetero şi că, orice aş face, sunt cam condamnat la uitare perpetuă pentru că prefer les (censuré) abîmes (re-censuré!) des femmes… Ah, nu! Asta, nu!

Opaa! – am avut io un fel dă iluminare atunci. Opaa, ia uite că discriminarea se poate face, cu maximă aplicaţie, şi dă la dreapta la stânga, nu numa’ dă la stânga la dreapta!

Mda. M-am prins io dă treaba asta, numai că sângele apă nu să face, aşa că, vreme dă câţiva ani am ajuns să privesc mişcarea ghei cu ochi mult mai sceptici. Şi, când spun mişcarea ghei, mă refer doar la mişcarea ghei, pentru că prieteni homosexuali (ca şi unguri, ca să zic aşa) am avut, am, şi-o să continui să am. Ca să fiu mai clar, am rămas în etapa de gândire pe care mi-a propus-o mentoru’ în copilărie: îţi place cum scrie, compune, lucrează, operează, interpretează, construieşte, ară, sapă, luptă, vorbeşte Icsulescu? Dacă da, ce te mai interesează în ce gaură fute? (sau este futut/ă?)

Mi-am amintit dă toate astea acu’ v’o doo săptămâni, când cu starea dă asediu dă lângă Piaţa Unirii. Mulţi heterosexuali (sau, mă rog, aparent heterosexuali), îmbrăcaţi în uniforme, deambulau pă străzi, stradele, ulicioare şi ganguri în jurul lui Socialism’s Victory blvd. Dă undeva dînspre vest, dă pă dealul fost al Cotroceniului, actual al Kitsch-ului Maximus, se auzeau răcnetele ciobăneşti ale unor heterosexuali cerţi, dîn taberele dă luptă dreaptă şi fotbalistică.

Momentan, homosexualii lipseau. Poliţia, însă, vorbea deja pă la celulare şi pă la staţiile de emisie-recepţie, maşini rare se preumblau încoace şi-ncolo, ca pîn Ghaza, jurnalişti cu ochii traşi a genetică deficitară se perpeleau la soare, o grămadă dă inşi cu aparate foto stăteau pă la terase, cu beri în faţă, iar unii trecători mai voinici ne legitimau, pă nevas’mea, pă mine şi pă Haralambina, că unde mergem, că ce vrem, că aia-aia.

Ah, şi am simţit, dîn nou, cum redevin pro-ghei, la modu’ militant, aşa…

“Păi, are Haralambina petrecere,” o iau io martora p-aia mică, “şi ne ducem la un kid’s party, ce kilu’ meu… E v’o problemă, ceva?”

Spus cam răstit, recunosc.

Uslaşii, sau suaţii, sau cum dracu’ i-o fi chemat, ne priveau cu atenţie, uşor miraţi. Adică, cum naiba de-şi găsise fie-mea moment de chef cu restul grădiniţei când iei tocmai intraseră, dracului, în dispozitiv?

“Bine, da’ luaţi-vă maşina d-aci că ne aşteptăm la ciocniri.”

“Ciocniri?!”

“Ciocniri! N-aţi auzit că ie paradă ghei? Ia, unde e locu’ dă petrecere al copilului?”

I-am arătat unde e locu’ dă petrecere, un loc full de mame prea gureşe şi de ţâşti-bâşti puşi pe chirăit şi atunci civilu’ ăla voinic ne-a lăsat dracu’ în pace. Ducem noi copilu’ la locu’ faptei, nevas’mea încearcă să mă potolească pen’ că io ieram deja cam furibund (‘tu-i în cur, ca să zic aşa!), dupe care mă întorc să iau maşina.

“Nu te certa cu iei!” îmi zice nevas’mea, la despărţire.

“Nu, nu, nu, n’o să mă cert. Da’ să ştii că de răspuns, tot le răspund!”

“Bine, bine, da’ ai grijă!”

OK. O să am grijă, că şi-aşa ierau tot mai mulţi voinici d’ăia care-i legitimau de zor pe toţi trecătorii. Mă rog. Duc maşina, dracului, cât mai departe, că ăia se pregăteau de bombardament, parcă, mai ales că auzisem io cum e cu ciocnirile astea stradale bucureştene când îi apucă p-ăia dîn galerii supărarea naţional-cartieristică. Dă altfel, se auzeau, dîn ce în ce mai tare, dîn spatele Kitsch-ului Maximus. Urlau ceva cu Steaua, cu pîn’ la moarte, cu ultra, cu treceţi Carpaţii, nah, d’ale lor, d’ale batalioanelor de asalt…

În fine. Şi-aşa n-aveam chef să stau cu toate mamele alea la discuţii aşa că, după ce-am pitit maşina la umbră, am cam rămas pă blvd., să văd ce şi cum. Şi aştept. Şi mai aştept puţin. Încă puţin. Doar puţintel.

Oh, da. Şi iată că pă la ora cu pricina, apare parada: tărăboi, fluiere şi muzică house. Jurnaliştii să trezesc dîn mioriţa lor fundamentală şi încep să păşească mai alert – da’ se vede că-s’ cam căcăcioşi. Uslaşii, sau suaţii, sau mă rog, ăia în uniforme, devin subit mai rigizi. Muzica se aude tot mai tare. Fluierele răsună între blocurile realismului socialist. Din arteziene curge apică, da’ jetu’ e cam slab.

Oh, da, dar iată parada, în sfârşit! Iată parada!

Mă dau şi io mai aproape… Ce dracu’… E lume cam prea puţină, parcă, costumaţia e prea ştearsă, iar aştepările de sambodrom îmi sunt brusc curmate: nici un fel de car alegoric, nici un travestit opulent, nici măcar o shemale planturoasă, nimic, tată, nimic!

Mă dau mai aproape, că de la o vreme, m-au cam lăsat ochii. Oh, pă bune că-i lume prea puţină şi, chit că je m’en fous de toată chestia asta, mă prind repede că n-o să iasă nici un mare chef, dar nici o mare cafteală! Gheii sunt prea rari, paznicii sunt prea mulţi, jurnaliştii sunt, oricum, mult prea mulţi – cât despre galeria dă la Steaua şi dăştepţii ăia dă la lupta dreaptă, cre’ că se cam rătăciseră pă străzi, proştii, că nu iera Dolphi cu iei – sigur n-o să se lase cu nici un fel dă caft! Mi se face şi umpic dă milă de paradă: după cum arată lucrurile pe Socialism’s Victory blvd., mai bine le dădeau şi la uslaşii ăia ceva steaguri şi megafoane, ba chiar şi la ziarişti, că ăştia se pretează la orice, pen’ că al’fel, vă zic, am văzut lume mai multă chiar şi pîn staţiile dă metrou la orele de vârf. Nevas’mea, ieşită şi ea afară de la chef, e şi mai dezamăgită decât mine:

“Io cre’ că-s’ cel mult o sută cinzeci.”

“O sută cinzeci?! De ce tocmai o sută cinzeci?!”

“Păi, uite-te la ei că încap doar în două autobuze! Iar într-un autobuz intră 74 de oameni, am citit io ieri pe-o plăcuţă pă scaunu’ şoferului, când am fost la…”

Săracii, îmi trece pîn minte. Mă apuc să comentez cu nevas’mea, mă tot întreb de ce-s’ aşa de puţini, că dacă tot s-au hotărât să pună de-o demonstraţie anunţată cu surle şi trâmbiţe, măcar să fi venit mai mulţi, cu mic, cu mare, doar aşa, ca să ne arate că…

Ca să ne arate ce, doamne iartă-mă? – mă întreb atunci. De ce trebuie să ajungi să demonstrezi ceva despre care vechiul nostru mentor ne spunea că e doar un… detaliu?

Uite, cam ăsta e filingu’ meu actual, mai degrabă amestecat, despre mişcarea ghei – de aici, şi de pretutindeni. Mă rog, recunosc că nu sunt ghei (nici măcar experimental), ca să-mi dau seama cam de ce ar trebui să ies în stradă pe tema asta, da’, pă dă altă parte, am oarece incertitudini vizavi de manifestările publice conexe cu orientările sexuale. Vreau să spun că un cartier cu alcovuri mi s-ar părea net mai binevenit (sic!) în domeniu, care cartier ar trebui să fie, fireşte, asezonat cu tot ce-i trebuie, nu-i aşa, nu doar cu accesoriile şi simbolistica unei singure minorităţi sexuale.

Că sexu’, în jenăre, e ceva mai vast, inclusiv în rafinamente ‘oţeşti, absconse, nespuse, abia menţionate, aluzive sau, prăjitoare de sinapse, decât deja cotidiana homosexualitate. În fond, cine nu-i uşor deviant, nu e-n viaţă – iar asta o spun, exclusiv, pentru autorul acelui dicţionar ghei, exagerat de militant şi, pe cale de consecinţă, imbecil.

În fine. Dupe marşul ghei dîn Bucale, gaşca s-a cam spart şi n-am mai auzit nimic-nimic; lumea s-a dus care încotro, gheii pă la barurile mai trendy, la cocktailuri, drepţii şi fotbaliştii pîn şanţuri şi tranşee, la bere Pişănburg, nah, fiecare dupe cum a fost proiectat…

Iar noi am luat-o pă fiică-mea dă la chef şi ne-am cărat naibii dîn perimetru, trecând printre uslaşii relaxaţi care-şi aprinseseră deja ţigările.

Ai dracu’! Mai bifaseră o acţiune!

Iar Haralambina:

“Da’ de ce-s’ toţi domnii aceştia poliţişti pe stladă?”

“Păi, uite, a fost o paradă ghei care…”

“Palada au fost domnii aceia cale cântau plintle pomi?”

“Da, chiar ei, i-ai văzut şi tu?”

“I-am văzut, da’ nu am auzit plea bine ce cântau,” s-a cam posomorât Haralambina dupe care, mult mai vivace, a tras de noi pen’ că ştia că ne ducem la Chitila, unde o aşteptau nişte copii tocmai buni ca să încingă o faţea cu ei.

Tags: situaţia

 

Nu, nu e o greşeală – aşa am poftit eu să parafrazez. Ideea mi-a venit după ce am văzut un film cu Mel Gibson, plătit din bugetul apărării US, sau al NSA, sau al Casei Albe, că dracu’ ştie cine o fi băgat banii într-un Rocky kult, un Rocky d’ăla în care Mel Gibson e animat de mari frământări interioare între două alergături în linia întâi, sub tirul absolutamente vehement lansat de Viet Cong.

Filmul se dorea o zugrăvire a luptei de la Ia Drang ad usum imbecili. Lupta de la Ia Drang este, până la un punct, un fel de chintesenţă a războiului în sensul că, deşi niciuna dintre părţile combatante nu a câştigat rien de rien, amândouă şi-au arogat laurii victoriei. Mai mult decât atât, Ia Drang nu a adus nici uneia dintre părţi vreun beneficiu strategic – cu toate astea, sute de inşi au murit în jungla de lângă Plei Me şi de o parte şi de alta.

Booon! Îţi vine să zici, aşadar, că războiul nu are sens, că atâţia oameni tineri, că ce mai chin, că atâta absurditate, mă rog, ştiţi voi refrenul bine de tot. O chestie interesantă, însă, mi-a dat ghes începând cu acel moment din film în care Mel Gibson, disperat, a solicitat sprijin aerian – vreau să spun că, măcar pentru aspectul ăsta, filmul merită văzut şi băgat la cap.

Inşii se aflau în junglă, la dracu’ cu cărţi. P’acolo: nici telefoane mobile, nici GPS-uri (suntem în 1965), nici apă de la robinet, nici buleftrică, nimic, măi frate, nimic, nimic, nimic! Doar nişte soldaţi, doar nişte arme şi… ei bine, şi un sistem de comunicaţii pus la punct.

Urlă unul nişte cifre într-un microfon, care cifre nu par să zică nimic, nimic, nimic: zici că-s’ luate at random din tabele lu’ Sfântu Aşteaptă numai că, după emisia lor în eter, apare aviaţia, vericule! Apare aviaţia şi începe să tragă metodic, mai întâi la 485 cu 567, po urmă la 901 cu 421 şi tot aşa, curăţând frumuseţe de pădure laolaltă cu locatarii ei temporari, Viet Congul… Când situaţia s-a mai înfierbântat niţeluş, Mel n-a mai avut încotro şi a poruncit să se tragă chiar la 749 cu 672, vă daţi seama, adică exact pe unde se terminau liniile americane, chestie care i-a costat pe ăia de la al 7-lea de Cavalerie (remember G. A. Custer la Little Bighorn, vă rog!) o grămadă de oşteni din prima linie.

Mda. Şi acum, întrebarea. Păcătoasă şi cinică. Cu racord direct la româneştenii noştri. Simţită, în direct, ca să zic aşa, cu iureşul filmic de la Ia Drang.

Aşadar: şi dacă ceea ce noi, românii, invidiem la alte popoare (onoarea, responsabilitatea, spiritul de echipă, capacitatea de a planifica, organizarea etc.) se datorează şi faptului că acele alte popoare, mult invidiate, au fost popoare care au fost în stare să-şi ducă mai degrabă războaiele decât să zacă, fundamental, pe cetină, privind naibii la lună şi aşteptându-i pe bacii ungurean şi vrâncean să le tragă o binemeritată mamă de bătaie. Bietul Alecsandri, siderat până şi el, poate, de aberaţia contra instinctului, a ales să filozofeze în jurul baladei macre, oferind o mostră de aggiornamento buddhist nemeritat folclorului local.

Aşadar: şi dacă faptul că alte popoare pot şi fac se datorează (oh, fatalitate!) dispoziţiei repectivelor popoare de a purta războaie? Ca să nu fac comparaţii prea deplasate, am să aduc în discuţie doar două exemple de asemenea popoare, mult mai mici şi mai apropiate de noi, care au avut propensiunea istorică de a fi belicoase: ungurii şi sârbii. Pe sârbi i-am ales, ca să n-avem discuţii, pentru că sunt, şi ei, ortodocşi.

Booon! Şi ungurii şi sârbii au fost paşalâcuri, în timp ce noi ne lăudăm că n-am fost niciodată aşa ceva. Dar, este oare un merit faptul că am ales să plătim tributuri înjositoare în loc să ne luptăm, indiferent de consecinţe?

Răspunsul se vede cu ochiul liber, când treci graniţa, în ce-i priveşte pe unguri. Răspunsul se va vedea cu ochiul liber, când vom trece graniţa peste zece ani la sârbi. Iar acest răspuns care se vede (se va vedea) cu ochiul liber se datorează, poate, şi faptului că războiul nu implică numai capacitatea de a da cu barda şi de a-ţi umfla muşchii – războiul implică şi faptul că un radiotelegrafist se apucă la un moment dat să recite nişte cifre într-un microfon, care cifre sunt înţelese de alţii şi decodificate instant, astfel încât să se obţină o lovitură.

Vorbesc despre lucrul în echipă, bien sûr, despre capacitatea de a organiza o aprovizionare, despre armonizarea unor acţiuni şi multe alte chesti d’astea care pe noi nu ne interesează pentru că-s’ pentru proşti.

Aşadar: şi dacă războaiele sunt preţul plătit pentru organizarea socială?

 

 

Tags: intrebare

 

 

Joi seara, mare cenaclu mare la Observatorul Astronomic.  Las la o parte darea de seamă – au făcut-o, printre alţii, capricornk (of, cum naiba să nu te scuz? 🙂 ), dragoş şi mahalagiul.

La un moment dat, s-a iscat o discuţie în jurul unui text citit de Liviu Radu. Pe scurt, era vorba de o ucronie în care W. Churchill avea de-a face cu Lawrence of Arabia. Subiectul? – o acţiune prin care Reichul unui Führer pe nume Horst Wessel făcea aranjamente sioniste pentru ca evreii să-şi întemeieze un stat în Israel. În schimb, evreii se pregăteau să pună pe picioare o divizie SS, “Leii din Iudeea”.

Las la o parte faptul că de-abia aştept să citesc textul cu pricina, în întregime, pentru că Liviu Radu nu ne-a lecturat decât 6 pagini din el. Interesantă mi s-a părut o parte a controversei iscate în jurul acestui text: clişeele pot să demonetizeze o idee interesantă? Cât de mult “surpă” potenţialul de lectură al unui text, faptul că acesta este… hm, redactat într-un limbaj desuet şi excesiv de expozitiv, chiar dacă ideile vehiculate au, prin ele însele, un cârlig suficient de puternic?

În consecinţă, am purces la recitirea unui roman pe care nu l-am mai deschis din 1983: Narcis şi Goldmund, de H. Hesse, ştiţi voi…

Aţi mai reciti acest text? Vă “avertizez” că este teribil de expozitiv şi de lent, cu minime cârlige narative şi că, în plus, dialogurile sunt extrem de ireale: nu respectă niciunul dintre canoanele contemporane care se străduiesc să redea un aşa-zis dialog natural, imposibil de reprodus, însă.

Aşadar, întrebarea este: mai are rost o literatură à la Hermann Hesse în 2009? Dacă răspunsul este DA, cine o mai citeşte?

Corolar: dacă o ficţiune îndrăzneaţă presupune, la un moment dat, suspendarea neîncrederii, o redactare aşa-zis desuetă, nu poate să presupună, la rândul ei, o suspendare a nerăbdării?

 

Tags: intrebare, situaţia

Combustibilii fosili, poluarea, gazele de seră şi stratul de ozon. Mda. Tărăboi, scandal, presă, apocalipse, omul distruge planeta, poluarea, gazele de seră, combustibilii fosili…

Numai că, mie mi se pare de la o vreme încoace că soarele arde mai tare decât acum 20 ani, să zicem. Ba, chiar am impresia că e şi cu mult mai orbitor decât acum 20 de ani. La început am zis că îmbătrânesc, că mă lasă ochii, că mi s-a subţiat pielea, nah, fiţe…

Numai că, acum câteva luni, am dat peste acest articol. Şi peste multe altele, pe care nu le mai linkuiesc aici. Cică soarele ar fi de vină pentru încălzirea globală, zic articolele cu pricina – nu poluarea, nu combustibilii fosili, nu deodorantele, nu prezervativele…

Ceea ce ar fi cam nasol. Pentru că suntem prinşi între chestia asta :

 

(brrrr… care ne arată, paradoxal, prin ce ger absolut dogoreşte căldura globală), şi chestia astălaltă:

 

care ne arată pe ce fel de cuptor locuim (la mijloc de tot sunt vreo 5000 de grade Celsius, aşa, ca să ştiţi).

Grosimea scoarţei terestre,  v-o reamintesc, nu e decât de cel mult 50 de kilometri. Mda. Locuim pe o platformă de cel mult 50 kilometri grosime, care ne desparte de focul Gheenei. Deasupra noastră, alţi 50 de kilometri ne despart de mezosferă, strat de la care viaţa, inclusiv cea sub formă de bacterii, dispare uite-aşa: pfuuuh…

Aşadar, noi stăm aici:

Cam puţin spaţiu, pentru o specie prinsă între ciocan şi nicovală.

Aşadar, moment patetic – să ne reamintim titlul unei povestiri de A. C. Clarke, titlu pe care l-am împrumutat pentru acest post:

Dacă te voi uita vreodată, Pământ…

Tags: situaţia

Acum câteva zile am primit un telefon de la un cotidian. Mi-au cerut să îmi imaginez cam cum o să arate România peste 50 de ani şi să le ofer un text de 1500 de semne pe tema asta. Nu-ş’ ce naiba m-a apucat, dar am scris o scrisorică, discret mai lungă de 1500 de semne, care scrisorică de vreo 4500 de semne, fireşte că n-a avut cum să vadă lumina tiparului sau a cablurilor ce găzduiesc respectivul cotidian.

Prin urmare, am trimis textul pe site-ul SRSFF. Adică, AICI. E un text rapid, în joacă.

Şi mai e şi umpic (mersi Did) cam ofticant… Oricum, am mai greşit faţă de ziar şi pentru că ei mi-au spus: România peste 50 de ani, numai că eu am băgat: România peste 100 de ani….

SRSFF, însă, mi l-au primit şi aşa, ce să facă…

Tags: situaţia

Enisala

5. Coda magna splendens

Bun. Ştiu sigur că în ziua în care l-am cunoscut pe Iovik, ascultam Bolero, de Maurice Ravel, varianta dirijată de Daniel Barenboim în 1997, la Waldbühne. Fireşte, muzica era doar un pretext: d-l M. tocmai îmi depăna povestea unei farfurii chinezeşti Ding – un exemplar conservat în condiţii excepţionale, din porţelan uşor eburnat, cu margini suflate în aramă. Farfuria fusese descoperită cu numai un an înainte, lângă Enisala, laolaltă cu o sumedenie de vase chinezeşti din secolul XII, cu obiecte de orfevrărie siriacă, cu câteva cuţite de Damasc şi cu un carneţel de contabilitate legat în piele. D-l M. considera că ruina din care fuseseră scoase obiectele nu era altceva decât o casă genoveză negustorească ridicată pe dealul calcaros de lângă Enisala.

Pe când d-l M. tocmai încerca să-mi argumenteze că localităţile Armucastru (descrisă în Geografia lui Idrissi) şi Babadag erau totuna şi că, prin urmare, una dintre ramificaţiile terminale ale Drumului Mătăsii ajungea pe lacul Razelm (căci altfel, cum ar fi ajuns farfuria Ding tocmai la Enisala?), iată că a sunat telefonul. D-l M. a răspuns, n-a zis decât un da apăsat, a mai apucat să scrie ceva pe o bucăţică de hârtie, după care, uşor nedumerit, a pus receptorul în furcă – n-am cum să nu amintesc că telefonul domnului M. era un Western Electric, manufacturat în 1921.

– Ştii cine a sunat? – m-a întrebat. Chiar Iovik.

– Iovik?!

– Aşa s-a prezentat cel cu care am vorbit: Iovik! Uite ce-o să faci. Te duci în strada Zalomit, la numărul ăsta, îmi întinse el bucăţica de hârtie. Cobori la subsol, baţi la uşă, şi, dacă telefonul ăsta n-a fost o glumă proastă, acolo o să dai peste Iovik.

Era o dimineaţă plăcută de aprilie – 4 aprilie, ca să fiu mai precis. Iovik locuia într-un bloc vechi de pe Zalomit, colţ cu bulevardul Elisabeta, chiar vizavi de Primărie, lângă intrarea în Cişmigiu. Ca să ajungi la subsol (slavă domnului, era un subsol uscat), trebuia să cobori pe nişte scări în spirală, mirosind a clădire interbelică, cu podeaua acoperită de un mozaic tip „pişcot”. La capătul scării, o uşă din lemn masiv, cafeniu. Clanţa, din bronz înnegrit, era o Kalpana veritabilă de pe la 1930. Funcţiona impecabil, chiar dacă nu mai fusese unsă de mult.

Nu mi-a deschis Iovik – în locul lui, o brunetă foarte înaltă, cam prea solidă, cu părul scurt şi drept, la vreo 35 de ani, machiată gotic, care mesteca un tutun fin de Lattakia, probabil. Era îmbrăcată în jeanşi negri şi într-un maiou bărbătesc alb, nu purta sutien deşi ar fi meritat, umbla în picioarele goale şi avea degetele date cu ojă violetă. Era genul ăla de tipă care îngusta pleoapele când te vedea pentru prima oară.

– Sunt… – am început eu, dar ea mi-a retezat-o:

– Lasă gura şi intră mai repede.

Am lăsat gura şi am intrat mai repede. Individa o luă înainte (avea un mers extrem de elastic), conducându-mă prin tunelurile întortocheate de sub bloc; am trecut pe lângă nişte butoaie de plastic cu murături fermentate, pe lângă tot soiul de lăzi şi dulapuri rupte, pe lângă mormane de ziare şi reviste, am sărit peste nişte conducte de apă şi, în fine, am debuşat într-o încăpere vastă, cu nisip pe jos şi cu geamlâc înalt, deschis la rasul trotuarului, spre Cişmigiu. De afară se auzeau chiotele copiilor care se jucau în parc.

Atunci l-am văzut pe Iovik: se căţărase pe un scaun şi se chiora pe geamlâc.

– Of, primăvara, făcu el, cu oarece tristeţe în glas. Tocmai se opriseră două puştoaice în faţa geamlâcului, fir-ar să fie. Chiloţeii lor…

– În zilele noastre, chiloţeii se numesc tanga, îl corectă bruneta.

Abia atunci mi-am dat seama că, dintr-un colţ se ridica, abia auzit, Boleroul lui Ravel. Evident, era varianta dirijată de Barenboim. Iovik îmi zâmbi:

– Îţi place?

Am făcut semn că da.

– Câteodată mă gândesc, începu el cu glas stins, că toate muzicile compuse vreodată n-au avut decât un singur scop: să-l determine pe Ravel să scrie Bolero. După Bolero, totul e doar reformulare muzicală. Nu-i aşa, Ida? – o întrebă el pe brunetă.

Ea îşi îngustă pleoapele, dar nu răspunse. Iar eu:

– Cum rămâne cu jazzul, atunci? Dar cu rockul?

Iovik pufni în râs.

– Ai ascultat muzică berberă? Muzică interpretată de tuaregi la oud, cu ani de zile înainte ca Ravel să dea peste Ida Rubinstein? Numele de Nureddin Şeic, îţi spune ceva?

Am făcut semn că nu. Dar Iovik:

– Hai să-ţi arăt ceva.

Mă luă de mână şi mă duse într-un colţ. Dădu la o parte un fel de perdea soioasă şi-mi arătă ceva ce aducea cu un peisaj urban medieval: între nişte munţi arizi, cu povârnişuri de culoare ocru, se ridicau ruinele rupte în bucăţi, surpate, fumegânde şi zdrobite ale unui oraş înghesuit. Părea a fi pe undeva prin Orientul Apropiat. Pe uliţele înguste, o mulţime de oameni alergau dintr-o parte în alta, lipsiţi de ochi, cu braţele ridicate, de parcă ar fi înotat prin aer. Cei mai mulţi dintre aceştia se repezeau afară din târg, ca un noian de furnici descompuse, de parcă alergătura lor i-ar fi înşurubat în aer à la manière de Boccioni.

Lungana se oprise în spatele nostru. Scuipă un ghemotoc de tutun în nisip. Ah, sigur era tabac de Lattakia.

– De câtă vreme îl pictez, Kabylia?

– L-ai început aseară.

– Înseamnă că trebuie să-l cam termin. Ah, nu, pe ea n-o cheamă Kabylia, sesiză Iovik nedumerirea mea. Noi doi avem un contract, iar din contract face parte şi faptul că eu pot să-i dau ce nume poftesc, după cum mi-o cere momentul.

Lungana mârâi ceva, dar nu scoase o vorbă. Între timp, Iovik aprinse câteva lămpi, îşi trase scaunul în faţa picturii şi se apucă să-şi pregătească tuburile de culoare şi câteva lame de lemn.

Oud

– Ştiam că ai să vii, zise. Îşi puse ochelarii şi se apropie de pânză. Culese un tub de culoare, aparent la întâmplare, îl strânse între degete şi se apucă să întindă culoarea pe pânză: un carmin lucitor. Îmi spuse: Te-am pictat că o să vii încoace, iar tu ai venit. Fii liniştit, însă, că nu ţi-am încheiat chipul – ca de obicei, lăcaşul ochilor a rămas gol. Ca de obicei când vorbim de prieteni, înţelege-mă.

– Pe Kabylia ai pictat-o vreodată?

Femeia mârâi din nou.

– N-am îndrăznit, râse Iovik. Pe Medeea chiar o iubesc, cum era s-o pictez? În plus, ea e cam imprevizibilă, nu-i aşa, valkiria mea?

Bruneta ridică din umeri. Îi scoase limba şi se apropie de el, îmbrăţişându-l. Iovik n-o mai băgă în seamă, însă – era preocupat să traseze nişte dungi groase de un argintiu murdar: norii de praf ce se ridicau de sub picioarele goale ale celor ce părăseau în grabă târguşorul.

– De unde mă ştii? – l-am întrebat.

– Ce contează? Important e că de când am aflat ce vrei să faci din mine, m-am apucat să te pictez. M-am apucat să te pictez cum, într-o bună zi, vei coborî la mine, în regatul din subsol. Dar, te-am pictat şi în alte ipostaze – nu te speria, nu eşti singurul în situaţia asta. Te asigur, însă, că în nici un tablou nu ţi-am pictat ochii. Bei o votcă, ceva?

– E cam devreme.

– Aici, în subsol, e totdeauna seară, făcu Iovik, iar lungana se şi ridică de lângă el. Dispăru în altă încăpere de unde se auzi clinchetul unor pahare.

– Ştii, îmi spuse Iovik în şoaptă, Brunhilde mă spionează în contul unui domn foarte bine îmbrăcat, care îşi spune Ionesco. Ea ştie că eu ştiu că ea mă spionează, iar domnul cel bine îmbrăcat ştie că eu ştiu că ea mă spionează, aşa că alcătuim un ménage à trois aproape canonic. Dar, mi-e bine aşa. Ei trag cu ochiul la mine, iar eu primesc, în schimb, tandreţe. Suntem cu toţii împăcaţi. E bine să-ţi faci compromisurile la timp.

– Oare?

– Sigur! Mie îmi place să mă joc, iar lor le place să creadă că mă controlează. E ca în războiul rece: ne ştim prea bine ca să ne aplicăm lovituri decisive.

Lungana se întoarse. Îi întinse lui Iovik un pahar plin ochi, iar Iovik îl dădu peste cap dintr-o bucată, ruseşte. Ea se apucă să guste din alt pahar. Am remarcat că adusese şi un al treilea pahar – dacă mă răzgândeam?

– De ce ai vrut să ne vedem?

Iovik pufni în râs:

– Pentru că orice tablou nepictat e un Eden. Înţelegi chestia asta?

Nu înţelegeam, dar am făcut semn că da.

– Ba nu înţelegi nimic, reluă el, întristându-se. Nu orice tablou nepictat e un Eden. Doar tablourile pe care doresc să le pictez cu adevărat sunt Edenuri, pentru că sunt în stare să pictez şi în scopuri practice. Pragmatice. Aşa am aflat de marea mea putere, numai că n-aveam nevoie de ea.

– Dacă m-ai iubi cu adevărat, se băgă în vorbă lungana, m-ai picta cum ţi-o ucid pe Veselina, grăsana ta de la Balcic.

Iovik se albi la faţă.

– La Balcic nu am scopuri practice: acolo sunt doar Iovik, pictorul a cărui cotă vrea el s-o crească, mă arătă el cu degetul. Doar aici, la Bucureşti, sunt Iovik cel subversiv în pictură. Acolo, o am pe Veselina care nu-mi cere nimic. Aici sunt Iovik cu arma la picior, drept pentru care m-am ales cu tine, amazoana mea.

Iar eu:

– Cât de sigur eşti că ai, într-adevăr, o armă la picior?

Iovik îmi făcu cu ochiul:

– O armă la picior, am, sunt sigur de asta… Numai că nu ştiu cum s-o folosesc totdeauna… Nici eu, nici şeful Djamiliei nu ştim cum de se petrec… ghinioanele astea… Poate o să-mi explici tu după ce termin această pictură? După ce-o să înţelegi ce prevesteşte ea?

– Prevesteşte ceva?

Iovik rămase pe gânduri.

– Nu ştiu… Niciodată nu pot fi sigur că pictura chiar prevesteşte ceva, sau cât de mult prevesteşte… Când mă concentrez, însă, şi dacă merg până la capăt, atunci aproape că-mi iese ceea ce doresc.

– Dacă-i aşa, de ce nu te pictezi pe tine cum îţi dobândeşti liniştea?

Rămase un pic pe gânduri. Apoi:

– Hm, ar fi o idee, dar nu ştiu în ce constă liniştea. Pe de altă parte, dacă mi-aş dobândi liniştea, de ce-aş mai picta?

– Pictează-te cum câştigi la 6 din 49 şi-ţi jur, zău că-ţi jur că nu mai dau telefoane la Ionesco, se ambală bruneta. Dispărem, pricepi? Plecăm de-aci şi nu mai dă nici dracu’ de noi!

– N-am nevoie de tine pentru asta. Pot să dispar când vreau.

– Ia spune, l-am luat eu atunci, ce înseamnă să mergi până la capăt când pictezi dorind să obţii ceva?

În loc de răspuns, Iovik se apucă să picteze, nervos: ba cerul de deasupra târgului, ba personajele, ba uliţele crăpate, sărind de la una la alta fără noimă, parcă. De fapt, mi-am dat seama după câteva clipe, Iovik se concentra asupra unui personaj din mulţimea de fugari, asupra căruia tot revenea, din nou şi din nou.

– Tu crezi că arta are de-a face şi cu subiectele care îi atrag pe ziarişti? – mă întrebă el, deodată.

– Cred că arta nu are legătură cu subiectele, ci cu metoda, i-am spus.

– Metoda… aha. Înseamnă că şi tablourile mele… hm, practice, ar putea să fie artă.

– Până una-alta, tablourile tale practice sunt cele mai căutate. Acum două zile am aflat de la Herşcovici că…

– Lasă-l pe Herşcovici! – se înfurie Iovik. Lasă-l! Tu crezi că el e om, cot la cot cu noi? Tu nu vezi că tot ce are legătură cu mine se învârte în jurul lui Herşcovici? Toată viaţa lui Iovik se învârte în jurul lui Herşcovici, la fel cum lucrurile toate care vor muri se învârt în jurul meu. Atrag moartea de parcă i-aş fi… de parcă i-aş fi… tot căuta el o formulare, de parcă i-aş fi punct de rouă!

– Şi dacă, de fapt, tu creezi moarte? Dacă tu o proiectezi asupra lucrurilor pe care le pictezi?

– Nici pomeneală. Moartea e gata creată. Eu doar o recunosc, sau o chem, sau o grăbesc, că nici nu ştiu cum fac cu ea… Singurul lucru pe care l-am învăţat, de când cu păţaniile astea, este cum să fac ca să nu ucid un model, iar asta, tot la Herşcovici am văzut. Herşcovici, blestematul, trăieşte aici de parcă ar fi manualul meu de întreţinere. Cum mă poticnesc, cum scoate ceva din mânecă, şi-mi arată ce şi cum. Prin el am aflat cum să nu ucid – iar asta o fac nepictând ochii, după cum ştii. Are nenorocitul de Herşcovici o manga veche de tot, desenată de Hokusai pe hârtie de orez… Acolo e şi povestea mea. Acolo e povestea pictorului care ucide pictând. Acolo am văzut că trebuie să te chem şi pe tine, acolo am văzut că trebuie să mă las pe mâna Cabiriei, ucigaşa care mă îngrijeşte, acolo am văzut că momentul cel mai cumplit când pictezi un portret este cel în care faci ochii. Hokusai nu picta ochii decât dacă privea la tablou indirect, cu ajutorul unei oglinzi.

– Şi-ai încercat trucul cu oglinda?

– Uite, am să-l mai încerc o dată acum, pentru tine, căci în ce mă priveşte, l-am probat.

Îi făcu semn lunganei care dispăru după o perdea. Apăru aproape imediat cu o oglindă, iar Iovik se apucă să traseze ochii personajelor ce alergau, privind în oglindă:

– Aşa! Şi aşa! – trasă el ochii cu furie.

Mda. Una, două, trei… Zeci de perechi de ochi îngroziţi. Atât şi nimic mai mult. Ochi alergând, ochi rătăciţi, ochi holbaţi peste tot pe pânză. Unul dintre personaje încasă, însă, un tratament special: era un copil căruia Iovik îi pictă ochii cu deosebită migală.

Apoi, deodată se ridică şi acoperi tabloul cu perdeaua cea veche.

– Îl las să se usuce şi mâine ţi-l trimit. Ieşim puţin pe-afară?

Din dimineaţa aceea, am început să ne vedem aproape zi de zi. După o săptămână, îi vindeam deja primele tablouri. Ciudat, însă, Iovik întârzia să-mi ofere pânza pe care o pictase în faţa mea, deşi mi-o promisese. În fine. Ne plimbam încoace şi încolo, ne întâlneam cu tot soiul de inşi doritori să-i cumpere arta şi, fireşte, în faţa acestora nu aduceam nicicând în discuţie faptul că anumite modele decedaseră după ce fuseseră pictate – lucrul era cunoscut de toţi cei interesaţi. Moartea era principalul motor al vânzărilor, dar nimeni n-o menţiona şi tot moartea era marele meu cârlig promoţional pe care nu era necesar să-l amintesc niciodată.

Am aflat atunci că Iovik nu picta decât foarte rar când stătea la Bucureşti. El considera că pictează cu adevărat la Balcic (pe terasa umbrită de iederă a grăsanei de Veselina) şi asta pentru că, într-o vreme, crezuse că decesele erau provocate de faptul că picta la Bucureşti. Fireşte, şi-a verificat ipoteza într-un mod extrem de cartezian, constatând că necazurile generate de tablouri nu ţineau de oraşul în care picta: ochii! – ochii erau singurul magnet pentru moarte! Dacă picta ochi într-un anumit tablou, atunci, cu mare probabilitate, tabloul avea să atragă victime în trena sa.

– Dar ca să fiu cinstit, îmi mărturisise el într-o seară, pe când degustam o Fetească Neagră la „Stejar”, pe lângă liceul Spiru Haret, prefer să pictez la Balcic pentru că acolo nu e Pentesileea să stea cu ochii pe mine…

– Nu mai pricep nimic… Şi-atunci, ce fel de pândă mai e asta, din moment ce ei te scapă din ochi acolo unde pictezi cel mai mult?

– Păi, şi-au dat seama că nu doresc să-i ucid pe cei… hm, pe cei aflaţi în grija lor. Totodată, s-au prins că nu vreau să mă bag nici să-i ucid pe duşmanii celor aflaţi în grija lor. Au remarcat că nu mai pictez mai nimic cu ochi – am respectat un fel de înţelegere nescrisă: ori de câte ori simt nevoia să pictez şi să pun ochi, o fac la Bucureşti, cu Herakleea de faţă, iar chipurile pe care le pictez nu sunt dintre cele care îi interesează… Îi înţeleg: vor să fie liniştiţi şi se amăgesc de unii singuri că mă supraveghează, aşa că mi-au oferit-o pe Ida, 24 de ore din 24…

– Dar ea… Cum de nu te însoţeşte la Balcic?

– Întreab-o! – pufnise Iovik în râs.

– Iar cei pe care încă îi mai pictezi cu ochi… ce păţesc?

– Ţi-am promis un tablou de-al meu. De ce nu ai răbdare?

Aşa că, am lăsat lucrurile să curgă de la sine. Nu-l grăbeam în nici un fel. Nu-l provocam nicicând. Doar îi vindeam tablourile, îl puneam faţă în faţă cu clienţii, vorbeam despre lucruri fără cap şi fără coadă şi tot aşa. Iovik era foarte plăcut – avea un stil cam bizar de a conversa, sărind mereu de la una la alta (după cum şi picta), dar era mereu spumos, iar relaţia lui contractuală cu bruneta (nu i-am aflat niciodată numele real) părea într-atât de stabilă, încât provoca invidie.

Într-o dimineaţă, pe când ne plimbam pe strada Plantelor, s-a oprit în faţa fostei clădiri a sanatoriului Şuţu şi, privind la placa de marmură care amintea că acolo murise Eminescu, mi-a spus, cu glas posomorât:

– Eu cred că nici nu există creaţie. Doar amesteci lucrurile pe care le vezi în faţa ta.

– Ce naiba te-a apucat?

– Nu, nu… aşa e cum îţi spun eu. Nu există creaţie. Există doar idei care contaminează alte idei. Există doar metode diferite, după cum ai spus tu când ne-am cunoscut. Iar Iovik nu e decât un fotograf mai deosebit. Sau, un barman, dacă vrei – unul care se pricepe să facă nişte cocktailuri mai ciudate… Unele, ucigătoare chiar…

În ziua aceea nu prea a avut chef de vorbă. La despărţire, mi-a dat întâlnire pentru seara următoare, în Herăstrău, la Exploflora. Voia să-mi arată un copac (un frasin, din câte am înţeles) care îl obseda de o bună bucată de vreme. După aceea, urma să ne întoarcem în oraş, să stăm de vorbă cu doi inşi de la Londra, care voiau să achiziţioneze toate portretele pictate de Iovik în 1989 – cele care rămăseseră nevândute, bineînţeles.

În seara următoare, însă (era 10 mai), Iovik n-a apărut la întâlnire. M-am repezit pe strada Zalomit. Bruneta mi-a deschis, privindu-mă cu ochi pleoştiţi.

– Iar a dispărut, mi-a explicat. Hai înăuntru.

– Cum adică, iar?

Dar ea:

– Hai înăuntru, că vrea să te cunoască cineva.

Am urmat-o şi, nu foarte mirat, am dat peste o grămadă de inşi cunoscuţi – Herşcovici şi d-l M. inclusiv. Mai erau acolo Cihovski, criticul P., fostul director al TFM şi, alături de ei, un domn extrem de bine îmbrăcat. Acesta din urmă era un ins mai degrabă scund, puţin cam durduliu, aducea cu un mongol (numai că avea ochii albaştri) şi afecta gesturile unui gay, dar chestia asta nu mă pusese nicicând în dificultate.

D-l M. făcu prezentările.

– Spune-mi Ionesco, îmi zise insul cel bine îmbrăcat, zâmbind într-un fel anume, semn că făcuse intenţionat trimiterea.

– Unde e Iovik? – am întrebat.

– La Balcic, la curva de Veselina, făcu lungana, pufnind.

– Draga mea, bănuiam cu toţii că situaţia o să scape de sub control, aşa că încearcă să te abţii, făcu Ionesco. De fapt, o privi el tăios, e greu să pricep cum de reuşeşte Iovik mereu să plece fără ca tu să te prinzi.

– Adică, nu m-am abţinut eu, voi vreţi să mă faceţi să cred că nu sunteţi în stare să supravegheaţi un… un amărât de pictor?

– Fondurile, ştii, ridică Ionesco din umeri, făcând pe încurcatul. Cin’ să te creadă când justifici o suplimentare de personal turnând o poveste ca a lui Iovik?

– Şi dacă lui Iovik îi vine să-l picteze la Balcic pe… nu ştiu… pe preşedintele ţării, pe Boris Yelţin, pe Papa Ioan Paul….

– Oh, n-avem noi norocul ăsta, zise Ionesco şi-mi făcu cu ochiul. Pe de altă parte, Veselina e o persoană extrem de înţelegătoare. Unde mai pui că-i mult mai eficientă decât amanta lui Iovik en titre, deveni Ionesco iarăşi tăios. Nu, referitor la faptul că Iovik ar scăpa de sub control, nici o grijă, domnule! E prins în mrejele noastre… E ca în relaţia de amor a divinului Pico… de vinculus vinculorum, ştiţi… Şi informaţiile sunt o artă, domnilor! – păru Ionesco să se sumeţească. Nu doar pictura! Nu doar creşterea cotelor de piaţă! Dar, spuneţi-mi, mi se adresă deodată, parcă vă promisese un tablou…

– Nu mi l-a dat nici până azi.

– Ciudat. Realitatea e că Iovik al nostru reuşeşte, câteodată, să mă scoată din sărite cu imaginaţia lui. Găseşte cele mai bizare metode de a-şi duce planuriule la bun sfârşit, iar noi nu-l mirosim decât mult prea târziu. Tu nu ştii ce-a făcut cu tabloul acela? – se uită Ionesco la brunetă.

Femeia mârâi. Iar Ionesco:

– Poate că ar fi mai bine s-o aducem pe Veselina aici, cu arme şi bagaje. E mult mai eficientă decât tine, din toate punctele de vedere. Barem, puteţi să-mi spuneţi ce reprezenta tabloul? Înţeleg că l-a pictat cu ochi cu tot.

M-am apucat să-i descriu târguşorul din Orientul Apropiat, cu mulţimile ce se repezeau afară, cu munţii înconjurători etc., dar era evident că descrierea mea nu l-a mulţumit pe Ionesco.

– Tu ce părere ai, Herşcovici?

– Eu zic că cel mai bine ar fi să urmărim ştirile, făcu anticarul. Din câte ştiu eu, Iovik n-a mai pictat ochi de multă vreme…

– Tocmai… De ce-o fi făcut-o acum?

– Ca să-l impresioneze pe el, zise lungana (Medeea, Pentesileea, Cabiria), arătându-mă.

– Aşa cred şi eu, interveni d-l M. Poate că vrea doar să-i ridice o minge la fileu ucenicului meu.

– Ar fi în stare să ucidă deliberat pentru asta? – întrebă Ionesco.

– Poate că nu el este cel cahre ucide, se băgă şi criticul, d-l P., dar noi îi cunoşteam toată povestea, aşa că nu prea l-am băgat în seamă. Criticul, însă, nu se lăsă: Poate că Iovik doahr vede unde o să fie moahrtea, poate că…

Ionesco făcu un gest de lehamite (ca nouă, tuturor, criticii îi păreau cam lipsiţi de sens) şi se pregăti de plecare.

– Frumoasa asta a mea, amazoana lui Iovik, o să vină cu dumneavoastră, dacă nu vă e cu supărare, îmi spuse înainte să iasă.

Contrariat, l-am privit pe d-l M., dar el îmi făcu semn să las de la mine. Peste luni de zile, după ce vreo patru dintre cei de faţă aveam să ne îmbogăţim, d-l M. avea să-mi spună că investiţia noastră meritase din plin această măruntă neplăcere.

N-a trecut mai mult de o oră după ce am intrat în casă când, cineva a sunat la uşă. Era un aurolac prăpădit cu un colet în mână. În colet se aflau, bineînţeles, două tablouri de la Iovik – cel pe care mi-l promisese, ca un strigăt al lui Munch multiplicat la puterea o sută, remixat din plin cu o cromatică à la Chaïm Soutine,

Chaim Soutine

şi un altul, mult mai mărunt, care mă reprezenta pe mine, plimbându-mă pe o faleză pe care am recunoscut-o imediat, chit că nu călcasem prin Balcic în viaţa mea. Bruneta m-a privit lung (abia atunci am băgat de seamă că avea ochi negri, vioi), eu am privit-o pe ea la fel de lung, apoi ea se duse la telefon şi, continuând să mă cântărească din priviri, îl sună pe Ionesco şi se apucă să-i descrie doar primul tablou, cel de care ştia şi Ionesco.

– Eşti de acord să i-l împrumuţi? Doar până mâine dimineaţă, îmi transmise bruneta solicitarea şefului ei.

I l-am împrumutat, după cum m-a rugat. După vreo două ore, Ionesco ne-a sunat înapoi şi ne-a sugerat, ca şi Herşcovici, să ne uităm la ştiri – în Iran, la Qayen, ne spuse el, avusese loc în cursul dimineţii un cutremur de 7,2 pe scara Richter. Muriseră peste 200 de oameni, fuseseră distruse cam 15.000 de case, iar efectele se făcuseră simţite până la Herat, în Afganistan, unde lumea ieşise pe străzi.

Nici măcar n-am mai deschis televizorul. De fapt, n-am mai apucat s-o fac – lungana se apropiase de mine, pe cât de îmbietor era în stare una ca ea.

– Spune-mi că mâine plecăm la Balcic, spune-mi…

I-am promis că vom pleca, i-am promis şi am făcut cam tot ce vroia ea (pe vremea aceea, îmi scuzam aproape orice ieşire dând vina pe faptul că eram foarte curios), am făcut tot ce vroia ea, aşadar, simţind cum lucrurile încep să-mi scape de sub control…

În ziua următoare, am plecat la Balcic. Pe atunci, dacă o luai de la Bucureşti prin Călăraşi şi Silistra, apoi pe drumurile secundare care trec prin Tolbuhin şi Dobrici, ajungeai la Balcic mai repede decât la Constanţa. Aşa se face că pe la ora prânzului, am tras la hotelul Lotos, de pe faleză, în apropierea portului, la numai doi paşi de casa Veselinei. Lungana m-a îndemnat să merg de unul singur la Veselina, dar eu n-am făcut-o: tot privind la tabloul în care Iovik mă pictase la Balcic, mi-am dat seama că el mă făcuse undeva pe faleză, aşa că am luat tabloul cu mine şi m-am apucat să caut locul pe care îl pictase.

Locul se afla spre capătul falezei, cu numai o sută de metri înainte de cascada ce cobora din Grădina Botanică. Era destul de cald, dar terasele erau pustii – sezonul nu începuse încă. Un grup de elevi vizita palatul reginei Maria. M-am aşezat pe o bancă şi am aprins o ţigară. M-am uitat la rarii trecători: câteva nordice schiloade, mute şi palide şi mai multe bulgăroaice mergând cu treabă, îmbrăcate sărăcăcios, cu pantofi scâlciaţi. Nici unora, nici altora nu le patinau ochii – se uitau fix, în faţă.

La un moment dat, un chelner cam apatic a deschis una dintre terase. S-a aşezat la tejghea şi a început să mă privească fix. Mi-era sete, aşa că m-am dus şi am luat o bere, o chestie locală, pe nume Cameniţa.

N-am apucat să beau mai mult de jumătate de halbă când, printre mese se strecură o femeie uriaşă care veni drept la mine. Mă cântări din cap până în picioare şi, surâzând, îmi pronunţă numele.

Am făcut semn că da, eu eram, iar ea mi-a spus că este Veselina. Apoi, m-a întrebat într-o românească îngrozitor de stricată dacă puteam să merg cu ea. Am plătit berea şi am urmat-o.

Am mers în tăcere până la casa ei, o clădire din piatră, văruită cu alb, cocoţată pe străzile din spatele poştei, chiar deasupra clădirii Vămii – terasa era, într-adevăr, excepţională: înălţată la vreo şase-şapte metri deasupra unei străzi abrupte, era un dreptunghi în care încăpea o masă lungă dimpreună cu scaunele ei, masive. Era la fel de albă ca restul casei, fiind învelită din toate părţile de o iederă deasă în care Veselina tăiase nişte spaţii pătrate, ici-colo, ca să poţi să vezi golful. Mirosea a garoafe sălbatice şi se auzea zumzetul îndepărtat al oraşului liniştit – oh, era după-amiaza perfectă.

Peisaj la Balcic – George Ştefănescu (1936)

– Aşteaptătă pucin, îmi zâmbi Veselina. Dădu să plece, după care, deodată se întoarse, râzând: A venit femeie din Bucureşti pentru Iovik?

Am făcut semn că da, iar Veselina izbucni într-un hohot de râs sănătos:

– Aşa zis la mine Ionescătă.

Apoi, plecă. Nu trecu mult şi, sub terasă se auzi zgomotul aproape surd al unei maşini – puff: motorul se opri. Cineva coborî din maşină, făcu patru-cinci paşi şi intră în casă. Am auzit glasul voios al Veselinei numai că, tonurile zglobii se şterseră brusc, cam în felul opus bocitoarelor care, de la jelania cea mai adâncă, deodată schimbă registrul pentru o conversaţie funcţională.

Mda – aşa, deodată, a devenit Veselina tristă. Celălalt glas încerca s-o potolească, dar fără sorţi de izbândă. Apoi, femeia tăcu. Peste câteva clipe, pe terasă îşi făcu apariţia însuşi Ionesco. Îmi dădu bunăziua şi, tocmai ne pregăteam să ne lansăm în schimbul de replici ce pregătea o conversaţie serioasă când, se auzi un ciocănit la uşă.

– Trebuie să avem răbdare, îmi spuse Ionesco. Cred că o să ne strângem destul de mulţi. Între timp, făcu el, oftând, uită-te cu atenţie la tabloul pe care ţi l-a făcut cadou Iovik.

L-a scos dintr-o taşcă şi mi l-a întins. Am dat să-l privesc doar în treacăt, dar, imaginea care mi se înfăţişă în faţa ochilor mă luă complet pe nepregătite: aproape că nu mai aducea cu pânza văzută în subsolul din Zalomit şi cu ceea ce văzusem cu numai o seară înainte. Văzută în lumina după-amiezii din Balcic, pânza părea să te orbească cu tonurile ei sângerii şi, pentru o clipă, chiar m-am temut că toate personajele pictate acolo aveau să se reverse şi s-o ia la fugă, nebuneşte, pe terasa Veselinei.

Din larg se auzi atunci sirena gravă a unui cargou. Am tresărit. Un damf discret de iod marin îmi năpădi nările.

– Bună, se auzi în clipa aceea glasul domnului M.

Îl însoţea Herşcovici. Se aşezară şi ei, la masă şi, privindu-se unii pe alţii, scoaseră, fiecare, câte un tablouaş. Ionesco făcu la fel, iar eu l-am imitat, scoţînd tabloul cu mine pe faleza din Balcic. Am pus cele patru tablouri pe masă, în jurul picturii care înfăţişa cutremurul din Qayen, Iran, şi le-am privit, pe rând: eu eram tot pe faleză, Ionesco apărea coborând din maşină în faţa casei Veselinei, iar d-l M. şi cu Herşcovici erau pictaţi împreună, bătând la uşa din spatele casei.

– Spuneai că ţi-a lăsat şi ţie un tablou, strigă Ionesco spre Veselina.

Veselina îl aprobă, bulgăreşte, ceea ce ne cam puse în încurcătură. Oricum, pe moment, nu ne arătă tabloul ei.

– Iovik spus la mine: dupe ce ei inţelegute, ne explică ea.

– Ce să înţelegem?

– Tablou, întinse ea degetul spre masă. Voi înţelegute toate tablou, apoi eu arăt.

Ne uitarăm unii la alţii. Iar Ionesco:

– Păi, eu zic că le-am înţeles. Iată-ne pe toţi aici, aşa cum a dorit el.

– Încă nu înţeles, făcu Veselina, Priviţi bine toate tablou. Da’ priviţi bine, bine, bine. Ele au lucru ascuns.

Ne-am chiorât în tablouri, ce să facem. A trecut mai bine de un minut până ce am remarcat că în toate cele patru tablouri, undeva în fundal, aproape de nebăgat în seamă, se afla acelaşi copil, abia trasat din câteva tuşe. Am dat o exclamaţie şi mi-am aruncat ochii pe tabloul cel mare, căutând copilul prin mulţimea ce alerga, disperată, să fugă de cutremur.

Nu mi-a luat mult să-l găsesc, rătăcit printre femei pe jumătate dezbrăcate, acoperit de mulţimea unor bătrâni şontorogi cu ochii holbaţi, aproape călcat în picioare de sumedenie de bărbaţi cu gurile căscate.

– Uite-l şi aici, l-am arătat celorlalţi.

S-au aplecat cu toţii asupra tabloului din mijloc.

– Aha, făcu Herşcovici şi se trase înapoi. Înţepeni în scaun. Ochii i se umeziră, iar bărbia începu să-i tremure.

– Eu îl cunosc pe Iovik de mic copil, ne spuse el după câteva clipe. Băieţelul ăsta care apare în toate tablourile… e chiar el. N-am cum să vă dovedesc asta acum, dar la Bucureşti am nişte poze de-ale lui, din copilărie. Am fost prieten tare bun cu bunică-său, dumnezeu să-l ierte, lansă Herşcovici, bizar, el fiind un evreu practicant, altminteri.

– Eşti sigur? – se interesă Ionesco. Eşti sigur că ăsta e chiar Iovik?

Herşcovici aprobă. Reflex, privirăm cu toţii la ochii băieţelului – oh, da: erau acolo, parcă mai bine trasaţi decât în oricare realitate.

– Şi Iovik? – se întoarse Ionesco spre Veselina. Ne-a chemat aici, înţeleg, dar el unde e?

– Iovik plecat. De tot plecat, spuse Veselina, strângând buzele. A venit un om cu barca de mare şi luat la el aseară, din port. Iovik spune că tu arătat la el, se uită ea la mine cu înţeles, că tu arătat la el om venit aseară. Om cumpărat tablou la Bucureşti, iar în tablou om venea cu barca la Balcic.

– Iovik n-a vândut nici un tablou din ăsta cât a fost cu mine, m-am apărat eu.

– Voi nu înţeles nici ce vede Iovik, nici cum umblă Iovik, se uită Veselina de la unul la altul. Nu înţeles nici cum vorbeşte Iovik.

Abia atunci ne arătă şi ea ceea ce noi ne închipuiserăm că trebuia să fie un alt tablou semnat de Iovik, numai că nu era deloc un tablou. Era un colaj din hârtie, pânză roasă de sac şi bucăţi de dantelă, care îl reprezenta pe însuşi Iovik, stând aşezat pe un scaun, pictând – Veselina ni-l oferi cu un gest într-atât de precaut încât, iniţial, am crezut că îşi bătea joc de noi. N-am comentat nicicum, însă, şi ne-am apucat să ne dăm cu presupusul, încercând să ne dăm seama ce anume picta, comparând obiectele abia schiţate din faţa lui Iovik cel pictat, cu imaginea mai mult decât diafană care se vedea pe şevalet. Din păcate, însă, acel blestemat de colaj era într-atât de fragil, încât aproape că se dezurzea sub atingerea noastră.

– Atenţi! – ne strigă Veselina. Atenţi, că rupt iute.

Ionesco, trecut prin ciur şi dârmon, reacţionă cu profesionalism: cât ai zice peşte, scoase din buzunar un aparat de fotografiat digital şi trase câteva poze lucrării, după care iarăşi ne apucarăm să examinăm colajul care părea să se dezintegreze chiar sub ochii noştri.

Ne-am răsucit în jurul lui şi l-am tot privit în fel şi chip până când d-l M. îşi drese glasul deodată, spunându-ne:

– Am înţeles, aşa că am să plec de aici chiar acum. Vii? – se uită el la mine.

Am mai aruncat o privire colajului, dar d-l M. a clătinat din cap.

– N-o să te ajute nicicând, cu nimic. Nici pe tine, nici pe nimeni altcineva, în afara lui Iovik însuşi. Iar cota lui de pictor n-o să fie influenţată de lucrarea aceasta. Te mai întreb o dată: vii?

Nu m-am putut împiedica să nu mai arunc o privire colajului – şi-atunci, totul a devenit limpede.

– E simetric, domnilor. Simetric şi respectând o evoluţie raţională, nepermis de carteziană pentru un pictor, am simţit nevoia să-i iau peste picior pe Herşcovici şi pe Ionesco. În timp, o să pricepeţi, sunt sigur.

Şi, spunând aceasta, am coborât împreună cu d-l M. la hotelul Lotos, de unde am luat-o pe bruneta care fusese până mai acum 48 de ore femeia dată la schimb lui Iovik. Am ieşit pe faleză şi ne-am dus la un restaurant, unde am vorbit despre absolut orice şi am închinat multe, foarte multe pahare, în cinstea lui Iovik care, în ultimele sale lucrări, jucase totul pe o carte.

Cafenea la Balcic – Nicolae Tonitza

Absolut totul.

Şi, fireşte că de atunci, nimeni n-a mai auzit de el vreodată. Dacă a avut noroc, însă, şi dacă prevestirea pe care şi-a dorit-o în ultimile lucrări a ajuns să se împlinească, probabil că a citit şi el această poveste, bucurându-se, totodată, de marea bogăţie pe care o dobândim noi în numele lui. Şi, dacă într-adevăr citeşte acest text, să caşte bine ochii şi să fie sigur că rudele lui, puţine câte sunt, primesc de la mine un tain lunar, mai mult decât convenabil.

Şi, mai sper că din el n-a murit decât acea parte pe care el însuşi a dorit s-o ucidă.

Sfârşit

Tags: foileton mainstream

4. Scherzo occulto

Aşa am ajuns să aflu că nimeni nu se făcea vinovat de faptul că foştii prieteni ai lui Iovik păreau să fi uitat de el (şi viceversa). Pur şi simplu, Iovik nu era de găsit oricât de mult l-ai fi căutat, aşa că aserţiunea lui Alvin Toffler din anii ’70 (cea referitoare la disoluţia ideii de prietenie dezinteresată) nu avea substrat în ce-i privea pe bucureşteni. Cel puţin, aşa sper.

Pe de altă parte, faptul că atât mie cât şi prietenilor lui Iovik ne era imposibil să dăm de el, îşi pierdea din însemnătate din moment ce o grămadă de alte persoane porniseră pe urmele lui fără succes – iar aceştia din urmă, aveam să aflu, erau profesionişti în scoaterea fugarilor până şi din gură de şarpe. Oh, da, Iovik era un fugar, acum pot s-o recunosc, iar cei care porniseră cel mai recent în căutarea lui erau chiar emisarii afaceriştilor de la München: veniseră la Bucureşti cu gând să dea de Iovik şi (mai ales!) să cumpere gURA nesătulă, pe care erau dispuşi să plătească 5000 de dolari, câtă vremea se mai putea obţine pe ea un preţ într-atât de modic, după cum ei înşişi se îndemnau unii pe alţii.

Numai că, n-au dat nici de Iovik, nici de gURA nesătulă, pe care o achiziţionase între timp d-l M., semn că luase povestea la un mod extrem de personal.

Iovik alesese să dispară încă din primele luni ale lui 1990 şi iată în ce fel. Pe la începutul lui mai, primise vizita unui domn extrem de distins, un domn care îi fusese prezentat de fostul căpitan de Miliţie care îl anchetase în ultimele luni ale anului ’89, în legătură cu ciudata dâră de defuncţi pe care o trasaseră picturile lui prin Bucureşti. Fostul căpitan de Miliţie o ştersese iute de la întâlnire, lăsându-l pe Iovik faţă în faţă cu domnul cel distins care, fără să piardă vremea, trecuse direct la subiect. Practic, se rugase de pictor cu cerul şi pământul să semneze un contract de preempţiune: Iovik avea să fie plătit cu un salariu lunar mai mult decât atrăgător, chiar dacă nu făcea nimic, cu condiţia ca acel domn să se ocupe, în exclusivitate, de plasarea picturilor, picturi pentru care Iovik avea să fie plătit, suplimentar, la bucată, în funcţie de cota pe care acelaşi domn se va strădui s-o ridice cât mai mult. Pentru intrarea în vigoare a contractului, însă, trebuiau îndeplinite două condiţii suplimentare.

În primul rând, Iovik trebuia să-l contacteze pe acel domn ori de câte ori se apuca de o pictură, astfel încât să existe mereu cineva care să-i supravegheze lucrul. Ah, nu – nu era vorba de vreo imixtiune în procesul de creaţie, ţinuse să-l asigure acel domn (amintirea cenzurii era încă pregnantă), ci pur şi simplu de necesitatea pe care o resimţeau anumite… hm, persoane, de a şti cam ce subiecte şi-a mai ales Iovik, astfel încât să poată, la o adică, să ţină o evidenţă cât mai corectă a lucrărilor sale.

În al doilea rând, Iovik trebuia să accepte ideea că, din când în când, acel domn, sau un emisar de-al său, avea să-l mai deranjeze, foarte rar, ce-i drept, cu mici pretenţii care se rezumau, de fapt, la a desena sau a picta nişte portrete la comandă.

– Nici n-o să fie nevoie să depui un efort artistic deosebit pentru aceste comenzi, îl liniştise domnul cu pricina. Am dori doar să ştim că, ori de câte ori avem nevoie, tu vei fi cel ce va realiza portretele indivizilor pe care ţi-i vom indica noi.

– Să înţeleg că există persoane care cred cu adevărat că picturile mele pot să-şi ucidă subiectele? – se interesase Iovik, care resimţise pronunţia profundă a cuvântului noi drept în plexul solar.

– Nu. Trebuie doar să înţelegi că există persoane care preferă să se asigure că pictezi pentru ele şi nu pentru alţii.

– Aha… Din păcate, n-am ce răspuns să vă dau, pentru că, încă de dinainte de 22 decembrie ’89, am decis să nu mai pictez. Deloc.

– Şi din ce-o să trăieşti, Iovik?

– Asta nu mai e treaba dumneavoastră. Din 22 decembrie, chiar nu mai e treaba dumneavoastră.

– Cât de sigur eşti de chestia asta?

Iovik nu răspunsese. Pur şi simplu se ridicase de pe scaun (se aflau la Velvet, primul restaurant privat din Bucureşti de după ’89) şi ieşise pe stradă. Era o după-amiază răcoroasă şi cenuşie care se asorta cu centrul Bucureştiului aşa cum arăta el atunci: cu faţade ciuruite, gri, scorojite şi dospind de amintirea unei tăceri de mai bine de 50 de ani. Iovik o luase la pas spre Ateneul Român. Bineînţeles că cineva pornise, deîndată, pe urmele sale – era cineva într-atât de sigur pe el, încât nici măcar nu făcea efortul de a se ascunde.

Iovik se prefăcuse că nu-l bagă de seamă, dar mintea începuse, deja, să-i lucreze febril, cam în acelaşi fel grăbit (discret adrenalinic şi precis) în care lucrase şi mintea lui Sam Spade în Şoimul Maltez – un film la fel de alb-negru ca şi…

În fine. Pe vremea aceea, Iovik nu se mai apropia de şevalet – era un lucru perfect adevărat. Din cele ce mi le-a spus cu mult mai târziu, ajunsese să fie convins că exista o legătură între portretele pe care le pictase şi decesele celor ce-i serviseră drept modele. Nu, nu-i muriseră chiar toţi cei care îi pozaseră, dar el nu era în stare să determine de ce unii muriseră şi alţii nu, motiv pentru care se hotărâse să lase baltă portretistica, până va reuşi să stabilească ce legătură era între picturile lui şi decesele pe care, până una-alta, păreau să le inducă.

Mânat de oarece presentimente, Iovik făcuse între timp o vizită şi la mănăstirea Căldăruşani – peisajul pe care îl pictase se afla pe celălalt mal faţă de mănăstire şi, nu mică îi fu mirarea când zări că mare parte dintre copacii pe care îi pictase în tonuri de turbărie şi mâl se uscaseră în ultimul an, alcătuind deja o insulă de putreziciune în pădurea plină de viaţă, altminteri. Din ce în ce mai cutremurat, se dusese în pădure chiar, plimbându-se printre înaltele trunchiuri uscate şi răsucite, scorburoase şi care sunau a gol.

Nici măcar păsările nu-şi mai făcuseră cuib printre crengile copacilor, furnicile nu se mai preumblau pe scoarţa şi printre rădăcinile lor, iar pământul din care odinioară crescuseră acei copaci era tern, crăpat şi aparent betonat, precum bătăturile standard din curţile de Bărăgan în plin iulie. Pe de altă parte, la primul vânt mai puternic, Iovik era sigur, toate acele trunchiuri seci aveau să fie date jos, grămadă, într-o stivă dezordonată de bulumaci.

Gândurile… Gândurile mele care fac imagini, se întrebase Iovik atunci, ele să fie arma crimei? Imaginile recompuse de mintea mea să fie cele ce ucid lucrurile de afară? Sau, pur şi simplu, mă atrag acele lucruri care se pregătesc de moarte? Te pomeneşti că ele mă caută, iar eu le pictez, mânat de cine ştie ce imbold pe care nu-l pot decripta…

Nu găsi răspuns în prima clipă, ba chiar nici încă vreo săptămână după aceea, când, deodată îi veni ideea să scrie ceva: făcu o descriere, cât mai jurnalistică, a stufărişului crescut anarhic pe malul lacului Flax (partea de sud a lacului IOR), stufăriş pe care îl examinase, profesional, cu numai câteva zile în urmă. Era mijlocul lui aprilie, iar tijele de stuf se înverzeau, se înfoiau cu frunze tăioase şi păreau să dea drumul unor nori de mătasea broaştei pe suprafaţa apei.

După ce termină de scris descrierea, pusese hârtia la loc sigur şi se străduise să uite de ea şi să nu se mai plimbe prin partea sălbatică a parcului Flax. Reuşise să se abţină până spre sfârşitul lunii, când, se dusese să vadă ce şi cum.

Nu. Stufărişul nu se uscase în totalitate, dar mare parte dintre lăstarii cei noi se rupseseră, de parcă ar fi fost frânţi la aceeaşi înălţime, matematic, de o mână invizibilă. Iovik se dusese acasă iute de tot şi scosese descrierea ascunsă în sertar – o citi, iar o citi, apoi se duse la stufăriş, cu hârtie cu tot, dar nu reuşi să-şi dea seama de ce parte dintre lăstari rămăseseseră intacţi. Ca fapt divers, era singura zonă de pe malul lacului (Iovik se asigurase că lucrurile stăteau aşa) care încasase acea degradare bizară.

Cum-necum, Iovik se speriase şi mai tare, motiv pentru care hotărâse să nu se mai uite la nimic, dar la absolut nimic, cu ceea ce am fi în stare să denumim ochiul lui artistic. Până nu voi desluşi ce se petrece cu adevărat, se decisese el, o să fac în aşa fel încât să uit orice mi-ar putea aminti de imagini. În consecinţă, se apucase să îndepărteze din casă tablourile, albumele de artă, cărţile, fotografiile, scrierile – adică, tot ceea ce ar fi putut să-i vorbească despre lucruri transformându-se în imagini: cum sunt ele înregistrate, cum se recompun în minte, cum se stochează în gânduri şi în amintiri, ce mai rămâne din ele în timp, rătăcindu-se printre circumvoluţiuni şi neurotransmiţători, cum sunt apoi reproduse, şi, mai ales: cum derivează imaginile între obiect, reflexie mentală şi apoi pictură, când sunt reintroduse în circuitul general al imaginilor înregistrate de om.

Trebuie să mă curăţ de gândurile mele care fac imagini, îşi tot repeta Iovik. O să mă curăţ de toate deşeurile imagisticii. Poate o să inventez o artă nouă cândva. O pictură aparte. Cândva, o să pictez esenţe, ştiu.

Din acele zile, se cufundase în ascultarea exclusivă a muzicii – arta non-figurativă prin excelenţă, după cum stabilise Iovik. Dar, cum pe vremea aceea muzica se vindea sub formă de discuri vinyl, Iovik avusese grijă să azvârle toate copertele discurilor, ne mai păstrând decât discurile ca atare, pe care le ţinea în pungi de plastic fin. Din casă nu mai ieşea decât ca să se plimbe, iar singurele ţinte pe care şi le mai găsea erau concertele, din ce în ce mai rare şi mai puţin asezonate cu spectatori, ale Filarmonicii şi ale Orchestrei Radio. Mai trecea, când şi când pe la Hanul cu Tei, dar nu se uita la nici un tablou, nu mai cumpăra nimic, doar mai stătea de vorbă cu Cihovski sau cu Herşcovici, dar o lua din loc deîndată ce vreun artist apărea prin zonă, pentru că şi pe aceştia îi credita cu posibilitatea de a-i contamina puterea de a uita imagini.

Ateneul Român – Doru Cristian Deliu (colecţie particulară)

Prin urmare, deloc nu i-a fost greu să se lase urmărit de omul trimis pe urmele sale. De fapt, se gândea Iovik oarecum amuzat, abia aştepta să-i fie vizitat apartamentul în lipsă, astfel încât să tragă o porţie bună de râs. Motiv pentru care, s-a apucat să-şi lase ceva semne în apartament, ca să vadă când îi vor vizita agenţii casa.

N-au întârziat prea mult şi, abia atunci s-a hotărât Iovik să acţioneze. Întâi de toate, a făcut în aşa fel încât, într-o bună zi, să-şi piardă coada – nu i-a fost prea greu, pentru că cei ce-l filau îl considerau doar un aiurit de artist care, deodată, s-a apucat să schimbe nişte garnituri de metrou într-un mod mai degrabă inexplicabil, înainte să se repeadă, aparent buimac, într-un taxi. Oh, avusese grijă să şi vomite pe stradă, alergând, de parcă îl izbise o indigestie cumplită – avea el această credinţă, că un om aparent bolnav are şanse crescute de a adormi suspiciunile celorlalţi. Odată ajuns în taxi, se duse la însuşi Cihovski, cel care dintotdeauna îi făcuse rost de culori, pânze şi uleiuri la negru, şi-i dădu o comandă subţire de tot.

– Când vii să le iei? – se interesase Cihovski, cam scârbit. Era mai mare deranjul pentru cât de puţin dorea să cumpere Iovik. Pe de altă parte, lucru ciudat: acelaşi Iovik ţinea în mână o grămadă de bani – cu mult mai mulţi decât îl plătise pentru cea mai serioasă comandă pe care i-o făcuse vreodată lui Cihovski.

– De data asta, n-am să mai iau eu nici culorile, nici pânzele, nimic! – se apucase Iovik să explice. Uite, măi, Cihovski, măi, ce vreau eu. Vreau o cameră luminată, undeva la periferie, pentru numai o jumătate de zi. Acolo vreau să-mi duci comanda. Şi mai vreau să nu afle nimeni, nimic, despre aranjamentul nostru.

– Ce dracu’ ţi-a dat prin minte? – se uită Cihovski la el cu o privire lungă. Şi de ce naiba miroşi în halul ăsta?

– Mă ajuţi, sau nu?

Cihovski se mai uită o dată la banii din mâna lui Iovik.

– Ştii că au întrebat unii de tine pe aici, nu?

Iovik nu-i răspunse.

– Pune banii ăia la loc, îi zise Cihovski într-un târziu. Ce dracu’, nu ştii că mama e tot rusoaică? Măcar, tu eşti pe jumătate român, pufni el în râs, aparent fără legătură, da’ io sunt unu’ care, deşi vorbeşte româneşte, e născut dintr-un polonez plus o rusoaică. Mai aussländer de atât, nu se poate.

Se uită la Iovik printre pleoapele mijite, după care conchise:

– Ştiu cum e să fii singur de tot. Şi te cunosc de multă vreme.

– Bine. Atunci, după ce e totul gata, reluă Iovik, pune la Herşcovici în vitrină un anunţ de vânzare de casă, cu adresă, cu tot tacâmul, ca să ştiu unde găsesc camera de care te-am rugat.

– Şi dacă o să vrea unii să cumpere pe bune?

– N-o să apuce. Lasă că ştiu ce fac, da?

După câteva zile, Iovik trecu pe la Hanul cu Tei, în felul în care deja îi obişnuise pe cei de pe urmele sale. Văzu afişul din vitrina lui Herşcovici, stătu de vorbă cu Cihovski, apoi cu însuşi Herşcovici, bău cu ei un rom la cafeneaua Covaci, după care o luă pe jos prin oraş, fără scop, parcă. Se învârti prin Piaţa Unirii, o luă agale pe 11 Iunie, se mai uită la câteva case, după care luă un taxi cu care se duse în Titan, până la staţia de metrou, la doi paşi de casă. Acolo, însă, coborî la metrou şi se întoarse la Piaţa Unirii de unde luă alt taxi care îl duse pe strada Gruia, cam pe unde Calea Ferentarilor devine Prelungirea Ferentari. Acolo coborî, se uită de jur împrejur şi apoi o luă în grabă spre strada Ofrandei, plină de bălţi după ultima ploaie, pardosită cu piatră de râu, cu case din care se ridica un fum care mirosea a căi ferate. Ajuns acolo, se duse la numărul 19, la casa de care îi făcuse rost Cihovski.

Scoase cheile de la Cihovski şi intră în casa necunoscută – o casă vagon, mică şi şuie, cu camere care miroseau a igrasie şi a fum stătut, cu mobilă desperecheată şi veche, cu preşuri pe jos, cu pereţii strâmbi. În camera din capăt, a cărei fereastră dădea spre o grădină plină de bălării şi de copaci coşcoviţi, se afla şevaletul, o masă joasă pe care erau răspândite tuburile de culori, un set de pensule, un cuţitaş, o chiuvetă şi un telefon extrem de nou, din plastic alb. Lângă telefon, un bilet:

Stai aici cât vrei tu. Dacă ai nevoie de ceva, sună la………..

Polono-ruso-românul de Cihov

În următoarele şase ore, Iovik pictă de zor. Nu făcu decât două variante ale aceluiaşi portret pe care le lăsă la uscat înainte de a se culca, îmbrăcat, pe canapeaua din prima cameră. A doua zi, când se trezi, înveli tablourile în hârtie groasă de împachetat, strânse culorile, pensulele şi cuţitaşul şi lăsă un plic gros lângă telefon. Apoi, sună la numărul de pe bilet, dar nu făcu altceva decât să-l asculte pe Cihovski, care tot întreba, precum vocea de pe un disc vinyl al cărui ac sărea din nou şi din nou:

– Cine e? Alo? Alo? Cine e?

Iovik închise apoi telefonul şi scrise un bilet.

Vinde-mi casa şi aşteaptă să te sun la fel cum am făcut acum. Procura şi tot ce-ţi mai trebuie se află aci, în acest plic.

Iov

Apoi ieşi şi se puse pe aşteptat în birtul de la colţul străzii. După vreo jumătate de oră, apăru şi Cihovski, grăbit, care se repezi în casă, precum un hultan. Iovik tocmai comanda atunci cea de-a doua bere. Peste câteva minute, Cihovski ieşi, privind într-o parte şi în alta, după care o luă hotărât spre casa vecină. Bătu la uşă, vorbi ceva cu un bărbat care clătina tot timpul din cap, după care plecă, continuând să privească într-o parte şi în cealaltă.

Iovik rămase în birt până după prânz, dar nici Cihovski şi nici nimeni altcineva nu mai veni. Atunci, o luă pe jos până la cea mai apropiată poştă. Puse cele două tablouri într-un colet pe care-l expedie pe propria sa adresă, după care se duse la Gara de Nord şi îşi luă un bilet până la Burgas, în Bulgaria.

Oricui îl întreba, Iovik îi spunea că are de gând să se ducă la Sozopol, dar, bineînţeles că, odată ajuns la Ruse, coborî din tren şi se duse cu ocazia mai întâi la Varna şi după aia la Balcic. Trase la un hotel cam soios, căci pe vremea aceea nu se ducea nici dracu’ la Balcic în vilegiatură şi se apucă să frece menta, ba plimbându-se încoace şi încolo, ba făcând plajă lângă port ba, în final, vrăjind o bulgăroaică ceva mai purie care avea o casă îmbrăcată în iederă, cu vedere la golf, pe strada Zahari Zografi colţ cu Zlatko Petkov, chiar deasupra grădinilor în trepte de lângă vechea clădire a vămii. La două zile după ce o cunoscuse, se mută la ea şi îşi petrecu cea mai mare parte a timpului pe terasa umbroasă, înconjurat de iedera crescută precum un zid. Fireşte, pictă.

Balcic – Călin Anton

Iovik avea să se mai ducă la casa aceea de nenumărate ori, dar asta încă nu are importanţă. Cert e că după două săptămâni, Iovik o luă înapoi, tot cu ocazia, şi ajunse la Tutrakan, de unde trecu cu bacul în România, la Olteniţa. Ajunse la Bucureşti cu o betonieră MAN şi se duse direct la casa din strada Ofrandei. Cheile de la Cihovski încă se potriveau, aşa că intră, se duse aţă la telefon şi formă numărul lăsat de Cihovski.

Îl lăsă pe Cihovski să vorbească de unul singur, exact ca data trecută, şi închise. În treacăt, observă că şevaletul rămăsese în aceeaşi poziţie şi că se umpluse de praf – la fel păţiseră şi pânzele aşezate în colţ, ceea ce, până una-alta, era un lucru foarte bun, dar nu suficient. În consecinţă, lăsă lumina aprinsă în cameră, ieşi din casă, se duse la birtul din colţ şi se puse pe aşteptat.

De data asta, Cihovski ajunse în mai puţin de un sfert de oră. Iovik nu dădu nici un semn, iar scena de acum două săptămâni se repetă întocmai, cu Cihovski ieşind mirat, discutând cu vecinul etc. După ce Cihovski plecă, uimit din cale afară, Iovik părăsi birtul şi se duse în casă. Era frânt de oboseală, aşa că se culcă.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, sună iarăşi la Cihovski, fără să-i vorbească, numai că de astă dată, după ce închise telefonul, rămase să-l aştepte.

– Ce dracu’, ai înebunit de tot? – îl luă Cihovski în primire de îndată ce-l văzu. Ce naiba crezi tu că faci cu mine?

– Mi-ai vândut casa?

Cihovski se îmbujoră şi dădu un răcnet prelung, repezindu-se la Iovik:

– Nebunule! Numa’ io ştiu prin ce-am trecut ca să-ţi vând şandramaua, futu-te-n cur! Bineînţeles că am vândut-o! Am vândut-o şi nici măcar n-a fost nevoie să mă târguiesc pentru ea, idiotule, pentru că tipii ăia cărora le-ai trimis tu tablouri la tine acasă au cumpărat-o pe loc, cu banii jos, fără să fie nevoie de nici o procură, fir-ar a dracului de casă nenorocită, cu tine cu tot! N-a fost nevoie decât să le dau io v’o treizeci-patruzeci de declaraţii, tâmpitule, că de unde te cunosc, că de ce-ţi vând casa, că ce fac cu banii tăi şi aşa mai departe…

– Şi tu ce le-ai spus?

– Da’ tu de ce mama naibii i-ai făcut portretu’ lu’ filfizonu’ ăla la patru ace? De ce dracu’ i-ai făcut două portrete, şi nici măcar pe unul nu l-ai terminat? Ce fel de portrete sunt alea fără de ochi, sau fără de ochi şi fără de gură?

– Când te mai întreabă, îi ignoră Ivik întrebarea, spune-i că i-am mai pictat un portret, dimpreună cu partea lipsă, numai că partea lipsă nu e lipită, încă, la locul ei, pe chip… Şi mai spune-i că cel de-al treilea portret e la loc sigur, nu-i treaba lui unde, şi mai zi-i că dacă nu dau nici un semn de viaţă acolo unde se află portretul, cel care îl are în păstrare (se referea la Veselina, bulgăroaica dintr-o bucată, de la Balcic), cel care are portretul în păstrare, aşadar, o să lipească partea lipsă acolo unde trebuie, aşa să-i spui!

– Cam aşa ceva i-am şi spus, imbecilule, că măcar la atâta mă duce capul! – răcni Cihovski din adâncul rărunchilor. Apoi, coborând tonul: tu vorbeşti serios?

Iovik scoase dintr-o taşcă două bucăţele mărunte de furnir care, la prima vedere păreau nişte icoane minuscule, pe lemn. I le arătă lui Cihovski, care făcu ochii mari. Iar Iovik:

– Bineînţeles că vorbesc serios. Iar el ştie că vorbesc serios pentru că n-am altă soluţie.

– Ăsta e portretul de care-mi vorbeai? – întrebă Cihovski, de parcă ar fi vrut să pună mâna pe el. Îl recunoscu pe domnul cel distins, pictat fără de ochi, şi îi mai recunoscu şi ochii – nişte pete albastre, tăioase, oblice şi prelungi, de parcă ar fi aparţinut unui ins cu sânge amestecat: tătar cu ceva muiere scandinavă.

– Na, poţi să le iei… Arată-i-le! Varianta originală, cu mult mai apropiată de model, e pusă la loc sigur, după cum ţi-am spus. Numai, aveţi grijă, şi tu, şi el, să nu încercaţi să puneţi ochii la locul lor.

Cihovski înghiţi în sec, se uită la cele două bucăţele de lemn care se potriveau perfect apoi, deodată le vârî în buzunare separate, de parcă i-ar fi fost teamă să nu-l mâne cine ştie ce demon să le suprapună.

– Ia spune, schimbă Iovik vorba, când poţi să-mi dai banii de pe casă? Şi mai spune-mi şi cât trebuie să-ţi las pentru scandal…

Dar Cihovski:

– Iovik… Măi, Iovik… Cum naiba de-ai ajuns tu să faci toate chestiile astea? De ce nu vrei să te înţelegi cu oamenii ăia? Cred că, până la urmă, ai putea să dai la pace cu ei…

– Până una-alta, făcu Iovik, întristându-se brusc, nu ştiu cum aş putea să dau la pace cu mine. Hai, dă-mi banii şi spune-le că mai am câteva portrete puse la loc sigur, nu numai al filfizonului… Mai sunt câţiva inşi care s-au ţinut după mine în ultima vreme şi i-am pictat şi pe ei, aşa să le zici… Nici nu ştiu cum îi cheamă, pricepi, dar portretele lor sunt puse bine. Nu mai aşteaptă decât să le fie puşi ochii acolo unde le e locul… În schimb, vreau să fiu lăsat în pace. Nu mă interesează ce vor, nu mă interesează banii, nu mă interesează nimic altceva, decât să aflu cum aş putea să pictez în siguranţă pentru… of… pentru toată lumea.

Iovik tăcu. Se uită pe fereastră, ascultându-l pe Cihovski cum respiră grăbit, după care adăugă:

– Tu nu înţelegi că am găsit… calea, măi, Cihovski, măi? Tu nu pricepi că n-am nevoie decât de câţiva ani ca să fac acele picturi pe care de copil le simţeam, fără să ştiu ce căutau în mintea mea? Tu nu pricepi că toate păţaniile astea nu fac altceva decât să mă ducă acolo unde trebuie să ajung eu, Iovik? Cineva sau ceva are cu mine un plan, iar eu trebuie să-l duc la bun sfârşit – spune-mi că pricepi ce spun eu acum, pentru că, măcar tu, ar trebui să pricepi asta…

– Ia arată-mi ce mai ai în taşca aia, se înduplecă Cihovski.

Dar n-avea curaj să zâmbească încă – nu, nu!

Iovik mai pescui două-trei bucăţele de furnir, dimpreună cu ochii lor lipsă, şi i le întinse lui Cihovski.

– Dumnezeule, eşti nebun…

Dar Iovik:

– Şi, fă bine şi arată-le şi asta… Ăsta e un tablou întreg, îi făcu el lui Cihovski cu ochiul, scoţând din taşcă un rulou pe care îl desfăşură agale pe măsuţă.

– Asta ce mai e? Te-ai apucat de scene de război?

– Nu recunoşti locurile?

Cihovski îşi puse ochelarii.

– Ce naiba mai e şi asta? Parcă ar fi corturile de la Universitate… Văd şi nişte scutieri… Da’ ce dracu’ ai pus să curgă atâta sânge… Şi pe urmă… de ce atâţia morţi, Iovik… De ce naiba ai făcut atâţia morţi?

– Pentru că atâţia o să fie, făcu Iovik, cu glas stins, iar ăştia, numai scutieri nu sunt… Tu, arată-le şi tabloul ăsta, bine? Iar asta e pentru tine, că nu m-ai dat în gât, mai spuse Iovik, scoţând o ultimă bucată de furnir din taşcă. O flutură prin faţa lui Cihovski, după care o rupse în bucăţi, dimpreună cu ochii lipsă. Dădu drumul bucăţelelor pe jos şi se apucă să le toace cu călcâiele, până le făcu ţăndări.

– N-ai avut încredere în mine? – se posomorâse Cihovski, privindu-şi portretul terciuit sub picioarele lui Iovik.

Dar Iovik:

– Tu nu pricepi că nici în mine nu mai am încredere?

Cihovski râse cam strâmb, privind îndelung la Iovik, apoi scoase un pumn de bani din buzunar şi i-l întinse.

– Nu mi-ai zis ce-s’ ăştia, făcu el semn spre tabloul cel mare. Dacă nu sunt scutieri, ce mama naibii sunt?

– Las’ că te prinzi şi singur, zise Iovik.

După câteva minute se despărţeau pentru a nu se mai vedea niciodată, iar Iovik pătrunse din acea zi în ceea ce el avea să-mi descrie ca fiind marea imersiunea urbană a pictorului, singurul lucru necesar pentru un pictor, singura condiţie pentru a fi sigur că nu-şi trădează genetica şi instrucţia, apostolatul şi isihasmul lui, sihăstria maximă în miezul mulţimii de şaitani. Căci, asta trebuie să fie pictorul – un ins preumblându-se pe ici, pe colo, necunoscut de nimeni şi încercând să-şi uite până şi numele, fără altă intenţie, un ins care nu calcă prin galerii sau muzee, un ins care doar priveşte de jur-împrejur de parcă n-ar fi decât o oglindă mentală, anulându-şi numele, persona şi amintirile, mutându-se dintr-o parte în alta, împrumutând câteva nume şi tot atâtea documente de stare civilă, un ins care nu mai vorbeşte decât cu vânzătorii şi cu funcţionarii de poştă, un ins care când şi când pleacă la Balcic ca să trăiască un simulacru de viaţă de cuplu, manifestată printr-o bursă reciprocă a secreţiilor, un ins care cu greu se hotărăşte să picteze, ca într-un orgasm khazar amânat din nou şi din nou, un ins care, după ce deversează un torent de tablouri, care pare alcătuit din cuvintele nespuse ale lui Lao Tzî, afla că se pot face imagini şi mai simple, încă şi mai simple, din ce în ce mai simple, aspirând, aşadar, la linia perfectă, forând din the very Everest of his mind până în avenul efemerei sale biochimii, gata să spună, în sfârşit: anch’io sonno pittore….

Aşa. Ei, şi la două-trei zile după ce am aflat această poveste despre Iovik, absolut natural şi previzibil după cum se va vedea, am ajuns să stau faţă în faţă cu el.

–//–

Tags: foileton mainstream

 

 

 

3. Moderato cantabile

 

Privesc unul dintre rarele peisaje pictate de Iovik – liziera unei păduri sumbre, cu copaci conglomeraţi într-o uriaşă pată neagră, murdară, presărată cu tonuri cenuşii, ca o turbărie 3D înălţată pe verticală. Pădurea, mâloasă, gata să se descompună parcă, se află pe malul unei bălţi vâscoase, kaki.  În baltă (o masă de nămol, mai degrabă), în baltă, aşadar, se reflectă un cer vineţiu, acoperit de rari nori mocirloşi, ce sclipesc într-un argintiu incert. Ţărmul bălţii este reprezentat de o dungă groasă, diformă, neagră ca antracitul, aproape orizontală, ce separă tabloul în două suprafeţe inegale.

A fost primul tablou pe care Iovik l-a pictat după o pauză de mai bine de zece ani, pe la finele lui 1988. Spuneam că pe vremea aceea Iovik se îndrăgostise, aproape final, de actriţa P., pe care o cunoscuse la Teatrul Foarte Mic. Cei mai mulţi dintre apropiaţii lui consideră că doamna P. a fost cea care l-a armat din nou cu dorinţa de a picta – nimic mai neadevărat!

Doamna P. a avut şi, ea, ce-i drept, un oarecare rol în toată povestea: printre altele, i-a prilejuit lui Iovik realizarea unui ciudat grafic matematic, care avea tangenţă cu arta din cauză că undeva între abscisă şi coordonată, în aria pozitivă, erau trecute cuvinte precum inefabil, grotesc şi dolce farniente, corespunzător variilor puncte de pe curba ce înregistra simţămintele lui pentru actriţă. De ce s-a reapucat Iovik să picteze, însă, ei bine, explicaţia e mult mai directă şi mai simplă.

Înainte de a eşua în aşternuturi cu noua sa iubită, Iovik a avut o discuţie penibilă, încurcată şi îmbâcsită, cu tatăl său. Fireşte, Iovik a bravat în respectiva discuţie – în fond, el ştia că este un artist şi, ca atare, nu simţea că avea cum să fie tras la răspundere de insul foarte pragmatic care era tatăl său, un inginer mecanic, cu studii post-universitare făcute tocmai la Irkutsk, în Siberia, unde o cunoscuse, de altfel, pe mama lui Iovik. O scurtă paranteză: începutul existenţei lui Iovik, începutul lui celular, dacă mi-e permis (morulă, gastrulă etc), a avut loc într-o cabană de lemn, pe malul lacului Baikal – o fi având vreun rol această îndepărtată geografie, limpede şi curată altminteri, în geneza expresionismului fotografic imaginat de Iovik?

În fine. În cursul disputei cu tatăl său, Iovik bravase, dar, prea multe n-avusese de spus în apărarea sa, mai ales că era uşor de zdruncinat dacă ceilalţi îi atacau scăderile. Iar tatăl său tocmai asta îi reproşase: wipe out-ul artistic la care Iovik se supusese din proprie iniţiativă, de ani de zile.

– Ştii bine că n-am fost de acord să faci o facultate lipsită de… hm, finalitate, îl luase bătrânul, şi mai ştii că, în ce mă priveşte, numai lucrurile utile mi se par a avea valoare. Ţi-am spus mereu că arta este doar prelungirea, mult prea uşuratică, a vieţii adevărate de zi cu zi, în care munca e bunul cel mai de preţ. N-ai ţinut cont de asta, însă, şi ai luat-o pe calea ta! Să-ţi fie de bine, numai că tu nu mai munceşti nici măcar în meseria ta.

– Sunt scenograf! Ce vrei să fac mai mult de atât? – se îmbarzotase Iovik.

– Sce-no-graf! – scandase bătrânul, pufnind. Adică eşti doar un ăla care face decoruri, la teatru… Pfuah!

– Da, fac decoruri la teatru! Ce poate fi mai util decât faptul că arta pe care o fac, susţine o piesă de teatru?

– Nu mai spune! – se înroşise taică-său în obraji. Util, aşa zici? Şi are cineva habar că decorurile alea sunt făcute de unul, Iovik?

– Habar n-ai despre ce vorbeşti… Ce importanţă are dacă lumea ştie, sau nu, că Iovik a făcut decorurile alea?

 

 

Bătrânul se prinsese însă că punctase serios – buza de jos a lui Iovik începuse să tremure, simţind că visul lui despre ceea ce înseamnă un artist, adică un ins apt să se dizolve în mentalul public, precum o plăcută molimă, tocmai fusese anulat de întrebarea lui taică-său.

– Ce, reluase Iovik, din ce în ce mai palid la faţă, vrei să spui că în meseria ta, te interesează dacă beneficiarii ştiu că tu ai proiectat cutare freză sau raboteză?

– Eu nu sunt artist! – i-o tăiase bătrânul, ridicând tonul. Eu sunt doar inginer mecanic, iar creaţia în meseria noastră a murit demult şi eu ştiu asta! Eu trebuie doar să produc lucruri funcţionale, atât! Eu nu-s’ decât un fel de proletar cu mintea, pricepi? – întrebă el, răsucind pumnii strânşi, de parcă ar fi dorit să sugereze rotirea sacadată a unor roţi dinţate.

– Poate că şi arta mea a murit demult, ce ştii tu? Poate că şi arta a decăzut în utilitar, eşti în stare să înţelegi asta? Walter Gropius…

– Sunt în stare să înţeleg o grămadă de lucruri, i-o retezase taică-său, şi mai sunt în stare să pricep şi faptul că, după ani de zile în care ai învăţat ce să faci cu culorile, cu piatra, cu lutul şi cu fierul, tu faci nişte schiţe pe un bloc de desen, şi că dai schiţele alea unor meşteri pe care-i pui să-ţi facă decorurile, pe care nici măcar nu le mai pictezi tu! Aşa că, uite că ai devenit şi tu o cotă dintr-un flux tehnologic! Nu eşti cu nimic deasupra mea, nu eşti cu nimic mai presus – ai ajuns un amărât de proiectant, care nici măcar n-are motiv să-şi semneze proiectul.

Discuţia îl scuturase zdravăn pe Iovik, iar tabloul din sufrageria mea fusese prima lui tentativă de resurfacing în lumea artistică, după zece ani de tăiat frunză la câini. Salariu-salariu, cafeluţa-cafeluţă, vorbăria-vorbărie… Mă rog. După ce a terminat repectivul peisaj, însă, adică după câteva săptămâni de chin, pânze azvârlite la coş, nervi şi scrâşnete, Iovik a simţit că nu mai are de ales şi că trebuie să execute portret după portret, de parcă profesia tatălui său îi contaminase cumva planificarea eforturilor artistice.

Şi, pe cine altcineva să picteze pentru început, dacă nu pe doamna P., cea cu care îşi petrecea o după-amiază din două, alternativ cu o seară din două, în funcţie de programul acesteia la teatru? Că doamna P. a fost catalizatorul care l-a făcut din nou să picteze, e neîndoios, dar, repet, ceea ce l-a armat pe Iovik a fost discuţia purtată cu tatăl său, inginerul, acel proletar prin extensie, acel ins rătăcit şi după anii ’90 într-o maree ideatică de extremă stângă (un comunist sideral, după cum îl numise Iovik), acel individ iritat care îl luase la refec într-o după-amiază de toamnă târzie în apartamentul din Drumul Taberei.

Doamna P. era soţia criticului care a semnat cele mai elogioase cuvinte despre Iovik până în clipa de faţă, iar portretul ei este trasat în cele mai închise tuşe pe care Iovik a găsit de cuviinţă să le aleagă vreodată – mai sumbre, mai groteşti şi, totodată mai îndoliate decât peisajul pe care vi l-am descris şi care precedase portretul cu vreo două săptămâni. Acum, când privesc portretul domanei P., ştiind bine ce s-a petrecut mai apoi, îmi dau seama că, într-un fel, odată cu trecerea timpului, artistul devine miscibil cu realitatea. Cu alte cuvinte, substanţele care alcătuiesc textura faptelor din jur devin, cumva, organele invizibile şi indescriptibile care transcend trupul şi mintea unui artist. Din acest motiv, mulţi creatori sunt creditaţi cu potenţa de premoniţie sau, măcar, cu nemaipomenita capacitate de a recunoaşte esenţa zilelor.

Doamna P. era o brunetă despre care ai fi putut să spui că este distinsă, dacă n-ar fi fost sprâncenele mult prea apropiate şi cam prea ridicate, care sugerau o înclinaţie excesivă către les bien profonds abîmes du boudoir. Ca să fiu mai concret, am aflat de la unul dintre foştii ei amanţi (n-am îndrăznit să discut despre ea cu Iovik însuşi), că doamna P. era de-o dibăcie ieşită din comun în ce priveşte…

Mai bine, nu! Chemările ei sexuale n-au legătură cu povestea lui Iovik! Ceea ce trebuie spus în acest moment este că, la numai câteva zile după ce Iovik i-a isprăvit portretul, doamna P. a murit într-o seară de septembrie, în 1989, as she was fucked dry de însuşi cel care-o pictase în tonuri atât de sepulcrale, în timp ce casetofonul stereo Telefunken de lângă pat intona o temă minimală a lui Carlos Santana: Aquamarine.

Cele ce-am să le spun de-aci înainte au necesitat o investigaţie extrem de amănunţită, investigaţie ce mi-a permis să-i cunosc pe cei mai apropiaţi prieteni ai lui Iovik, prieteni care, în clipele în care aştern aceste rânduri, habar nu mai au mai nimic despre el: i-au pierdut urma de tot, deşi, în acele zile, i-au fost într-atât de apropiaţi. Ciudat – ne prelingem printre cunoscuţi, de parcă am fi un râu ce se scurge printre nişte maluri volatile alcătuite din mulţimi de oameni. Anii trec, iar prietenii de nedespărţit de odinioară se rătăcesc în dezinteres reciproc, în timp ce alţi inşi ne devin apropiaţi, după cum bine a punctat Alvin Toffler într-un pasaj din anii ’70.

În fine. Simţind Iovik cum doamna P. devine inertă sub el, a crezut mai întâi că fusese complice la unul dintre orgasmele răvăşitoare pe care doamna P. şi le proiecta cu o expertiză aproape funambulescă. După o vreme, însă, Iovik a realizat că his mistress nu mai răsufla deloc. A încercat s-o mai stimuleze niţel, conform programării impuse de momentele în curs, dar doamna P., înţelese el după o vreme, tindea către plus infinit, cufundată în orgasmus maximus.

Şi, nu care cumva să credeţi că pe chip îi rămăsese întipărit vreun zâmbet.

Ce era de făcut? Femeia se afla în alcovul lui, Santana continua să pigulească notele ce alcătuiau Aquamarine, iar criticul P. se afla la el acasă, uitându-se la televizor, la bulgari. Îngrozit de durere, Iovik habar n-avea ce să facă – nu numai că iubirea sa într-atât de gerontofilă expiase, dar în plus, le tout Bucharest avea să afle că femeia dispăruse în acest chip, chestie care avea să arunce o pată de neşters asupra actriţei, asupra criticului, ba chiar şi asupra lui Iovik, care nu s-ar fi gândit nicicând că cea mai sinceră mâhnire poate să fie dublată de raţionamente pragmatice.

Simţind că-i fuge pământul de sub picioare şi că, mai ales, n-avea cum să-şi dea frâu liber durerii binemeritate, Iovik puse mâna pe telefon şi-l sună pe directorul teatrului – in ins care se pricepea să fie domn cu persoanele culte şi mârlan cu mitocanii, ceea ce-i atrăsese simpatia tuturor angajaţilor. În plus, era un tip care se pricepea să descurce orice situaţie.

– E moartă?! E la tine?! – îl luă vestea prin surprindere chiar şi pe vajnicul director.

Iovik îi spuse că da, vorbind în şoaptă, ceea ce era absurd în context.

Trecură câteva clipe, iar directorul nu mai zise nimic. O cunoştea pe doamna P. la fel de bine ca şi Iovik, numai că nu avusese impertinenţa să se îndrăgostească de ea – aşa că nu pricepea cum de murise ea tocmai în acel fel, fiind ea o femeie unsă cu toate alifiile. Iovik a simţit în cursul acelei tăceri (mi-a spus-o chiar el, după ce ne-am cunoscut), Iovik a simţit, aşadar, că directorul era invidios pe el.

– Nu vă mişcaţi de acolo, zise directorul într-un târziu, absolut prosteşte. Şi bine că m-ai sunat pe mine, că găsesc eu o soluţie, dădu el glas ideii care-l animă pe orice român, bucuros oricând să scoată pe careva din rahat.

După douăzeci de minute, directorul suna la Iovik acasă. Era însoţit de doi muncitori de la teatru. Cam cu frică, cei patru bărbaţi o înfăşurară pe doamna P. într-o pătură şi o vârâră într-un dulap descleiat pe care îl duseră apoi în stradă, într-un microbuz care se repezi spre teatru. Acolo, cum altfel, făcură operaţia inversă, iar doamna P. ajunse într-o cabină de machiaj.

– Dulapul ăsta îl laşi aici, îi spusese directorul lui Iovik. Băieţii mi-au zis că nu-l mai cară înapoi pentru nimic în lume.

– Las’ că-l iau io altă dată, zisese Iovik, încă buimac. Numai să-mi zică şi mie unde l-au pus.

– Stai liniştit, că-s’ băieţi corecţi, îl asigurase directorul, punând mâna pe telefon. Şi-acum, să chemăm Salvarea.

După ce chemă Salvarea, îl sună şi pe critic, pe soţul doamnei P., adică, şi-l convocă şi pe el la teatru. Şi aşa se face că, oficial, s-a aflat că doamnei P. i se făcuse rău în timpul unor repetiţii prelungite (se pregătea s-o facă pe doamna Ranevskaia, în Livada cu Vişini). Neoficial, toată lumea a aflat ce şi cum se întâmplase, bineînţeles, dar asta nu l-a împiedicat pe soţul ei, criticul care îl plăcuse pe Iovik într-atât de mult, să se zbată nebuneşte ca să-i obţină soţiei un loc de veci pe Aleea Actorilor, la Bellu.

 

 

Era al treilea model care îi murea lui Iovik după ce-i făcuse portretul, dar, până să fie îngropată doamna P., acelaşi Iovik nu acordă decât câteva clipe acestui gând fugar: era încă prea zdruncinat de păţanie. Dar, nu peste multă vreme, acest gând funest avea să înceapă să-l bântuiască noapte de noapte.

Cam pe vremea când am aflat aceste păţanii, d-l M. mi-a făcut legătura cu nişte comercianţi de artă de la München.

– Dacă vrei să faci din pictorul ăsta ceea ce doreşti să faci, trebuie să te apuci să-ţi ţeşi plasa, precum tarantula… Iar la români, plasa asta funcţionează cel mai bine dacă află lumea că pictorul cutare e bine vândut afară. Ăia de afară, la rândul lor, aşteaptă şi ei o cotă bună pe piaţa noastră, aşa că, vezi bine, viaţa o să ţi se cam încurce cu manipulări nesfârşite.

– Simt eu că-s’ pe drumul cel bun, i-am mărturisit, în loc de răspuns.

– Bine, dar ai grijă că o să cam ai de umblat, mă avertiză d-l M. Cu ocazia asta, o să afli şi tu că o cotă adevărată n-are nimic de-a face cu opera în sine.

 

 

 

Ştiam prea bine că lucrurile stau aşa. Prin urmare, am plecat la München, târând după mine vreo duzină de tablouri semnate de Iovik. La München, am făcut ceea ce face orice comerciant cu planuri nemărturisite: am cumpărat o sumedenie de lucrări care nu-mi spuneau nimic, dar care aveau cotă bună în Germania şi, nu numai că le-am cumpărat, dar m-am mai şi extaziat în faţa lor, m-am prefăcut extrem de interesat, ba, mai mult, am bătut drumul până la Schwangau, unde locuia un ins din acesta bine cotat, (un oarecare pictor care îşi spunea Antrepreneur Dree Peters), cumpărând direct de la atelier câteva picturi absolut stupide: un set de dungi trasate aleator, cam cum ar trasa orice copil handicapat de la casa de plasament, în timpul orelor de reechilibrare psihologică.

Mă rog. Dacă mă grăbeam, aveam să le pot vinde la rândul meu, înainte ca lumea să se prindă că promoţia îi lansase pe căi greşite. Aşa sunt anii noştri, iar eu am profitat de investiţia în Antrepreneur Dree Peters ca să li-l vâr pe gât, la rândul meu, pe Iovik. Am minţit în acele zile mai mult decât am minţit în tot restul vieţii mele, dar aveam, barem, un scop nobil, lucrările lui Iovik comunicând cu adevărat ceva – mie, cel puţin, îmi spuneau ceva. Aşadar, am răspândit povestea lui Iovik, am spus că avea sânge amestecat, că a fost conceput pe ţărmul luminos al lacului Baikal (cel mai adânc lac din lume),

 

 

am explicat că avea influenţe proletcultiste, am inventat o psihologie artistică post-totalitară, îndrugând verzi şi uscate despre, vezi doamne, mentalitatea artistului obligat să-şi deturneze intenţiile de teama că cenzura îi va respinge lucrarea, am inventat chiar şi termenul de „autocenzură introspectivă” în faţa unor afacerişti, dar, cel mai mult, am imaginat un thriller extrem de macabru legat de portretele lui Iovik. Practic, le spuneam eu nemţilor, practic, acest Iovik era urmărit de o neşansă cumplită: cam 75 – 80% dintre modelele portretelor sale căzuseră secerate de o moarte bizară după ce fuseseră pictate. Aveam şi dovezi pentru ceea ce spuneam, insistam eu, arătându-le câteva tăieturi de ziarele anilor ’80, referitoare la doamna P., la tovarăşul colonel de la Topraisar şi la modelul care pozase în curtea facultăţii de Arte Plastice.

Nici acum nu ştiu dacă aceste ultime spuse ale mele nu denotau, cumva, că devenisem şi eu, în felul meu, un artist capabil de premoniţii din acelea despre care am amintit mai sus – mă refer la premoniţiile creatorilor, cum altfel, şi spun asta pentru că atunci când m-am întors de la München, reluând cercetările privitoare la Iovik, iată ce am aflat: alături de portretul doamnei P., Iovik mai pictase încă douăzeci de portrete în prima jumătate a lui 1989, pregătind prima sa expoziţie personală, la Galeriile Orizont. Ei, bine, mai întâi se făcuseră simţite doar nişte zvonuri în surdină, lăsate să se scurgă, insidios, de la Procuratura Generală a Statului, cea cu sediul pe Alexandru Sahia, lângă Biblioteca Americană, de parcă cineva ar fi vrut să testeze piaţa bucureşteană a legendelor urbane. Apoi, au început să se audă tot mai multe voci, care asociau din ce în ce mai des apariţia unui nou Râmaru, aiuritor prin procedurile sale, cu o serie de crime imposibil de probat.

Ce mai tura-vura, după ce mi s-a spus ce şi cum se bârfea pe atunci, m-am cutremurat din creştet până în tălpi aflând că, dintre toţi cei care îi pozaseră lui Iovik, până în luna octombrie ’89 muriseră deja vreo cinci-şase inşi. În acel deşert al întâmplărilor care era Bucureştiul de atunci, lumea începuse să vorbească deja despre decesurile cu pricina, ba pe la cozi, ba în timpul pauzelor de masă, ba prin mijloacele de transport în comun, ba pe la chefuri.

– Se pare că şi Neculai Constantin Munteanu a comentat povestea, la Europa Liberă, îmi spusese d-l M., foarte mândru de ultima lui odaliscă: o buboasă de peste un metru nouăzeci, căreia îi fugea ochiul într-o parte.

– Vă bateţi joc de mine!

Femeia aceea uriaşă râse gros, iar d-l M. îmi răspunse, zâmbind:

– Nu-mi bat joc deloc. Tu nu ştiai că arta adevărată ucide fără milă?

– Haideţi, fiţi serios… Eu am exagerat povestea asta ca să-i uluiesc pe afaceriştii ăia plini de bere, care numai asta aşteptau: să fie minţiţi cu neruşinare. Dumneavoastră ce vreţi de la mine?

– Eu vreau doar să înţelegi în ce ai intrat. De ce nu le-ai spus acelor afacerişti, dacă e s-o luăm aşa, că Iovik are o filiaţie profundă cu expresionismul celor de la Der Blaue Reiter? Era mai simplu. Era mai corect. Era mai aproape de adevăr.

 

 

Îmi dădea ghes, al naibii, deşi nu mai era nevoie: deja eram prins în mrejele propriului joc.

– Era mai desuet, i-am răspuns după o vreme.

– Ba nu era deloc mai desuet, numai că tu nu ştiai să spui povestea asta. Îl băgai şi pe Arnold Schönberg în story, amestecai puţin cu intelighenţia evreiască, aminteai că Alexei Jawlenski s-a născut lângă Tver, de unde e şi mama lui Iovik, şi cercul s-ar fi închis… Unde mai pui, că ar fi fost un cerc kult, nu crezi?

– Criticii pe care i-am cunoscut la München discută mai mult despre ultimele modele de Mercedes decât despre…

D-l M. ridică degetul brusc, oprindu-mă cu un gest aproape brutal:

– Criticii de la München pe care i-ai cunoscut tu discută despre Mercedesuri! E o nuanţă!

În fine. M-am interesat şi eu, iar d-l M. avusese dreptate: mulţi dintre cei care-i pozaseră lui Iovik în primele şase luni ale lui 1989 muriseră la scurtă vreme după ce li se pictase portretul.

Nu-i greu să ne imaginăm trăirile lui Iovik, care, după ce mai trecea câte o săptămână, afla că mai murise unul dintre cei pe care îi pictase. Cel mai adesea, decesele aveau loc în plină sănătate aparentă – care cădea pe stradă, care într-o staţie, care acasă, citind o carte, care la micul dejun, care la coadă. În luna octombrie, însă, doi dintre cei portretizaţi au murit în condiţii violente: un actor de la Teatrul Foarte Mic (fost amant de-al doamnei P.) a fost călcat de un taxi în Piaţa Victoriei, în timp ce o vânzătoare a căzut răpusă sub şuriul lui bărbat-so. Menţionez că în afara acestor două persoane, mai sunt doar două cazuri de moarte violentă care, în acest fel bizar şi distant, i-ar fi imputabile lui Iovik. Despre primul dintre ele va fi vorba la finele acestui capitol – celălalt fiind al florăresei de care mă ciocnisem în ziua în care văzusem primul tablou al lui Iovik, la Hanul cu Tei. Despre aceasta din urmă ştiu sigur ce şi cum, pentru că am făcut rost de portretul florăresei chiar de la Iovik, care mi-a spus povestea cu gura lui, el însuşi aflând despre soarta ţigăncii de la un coleg de şcoală primară, ajuns asistent la Institutul de Medicină Legală.

Pe la începutul lui noiembrie, lui Iovik i se făcuse frică să se mai apropie de şevalet. Avea chef să contramandeze expoziţia de la Galeriile Orizont, dar, pe vremea aceea, era nu numai greu, dar riscai şi o grămadă de sancţiuni dacă-ţi dădea prin minte să te întorci din drum după ce obţinuseşi avizele de la partid şi de la Consiliul Culturii. Prin urmare, la vernisaj, Iovik fusese foarte abătut, plutind în altă lume parcă, nefiind atent la speech-urile pregătite cu atenţie, cu cuvinte alese dintr-un lexic precis circumscris. Cam toată lumea a remarcat apatia pictorului, dar numai câţiva bănuiau ce şi cum – unul dintre aceştia fiind însuşi criticul P., soţul actriţei moarte în patul lui Iovik.

După vernisaj, Iovik s-a dus cu prietenii cei mai apropiaţi la restaurantul Doina, pe Kiseleff. Au mâncat, au băut, s-au luat de chelneriţe şi au spus bancuri, politice inclusiv, dar Iovik nu putea să fie scos din ale lui.

– Băh, le tot spunea el prietenilor lui, care, mai mult sau mai puţin, erau la curent cu păţaniile lui, băh, io nu mai am cum să fac portret! Sunt terminat, că la portret simt că scot ce-am mai bun! Ochii şi gurile… Nasurile şi urechile… astea reflectă toate universurile din tot universul…

– Termină, bre, cu prostiile! Sunt nişte coincidenţe, nah…

– Coincidenţe, pă pizda mă-sii! Din 22 de inşi care mi-au pozat pentru expoziţia asta, doisprezece au murit. Doisprezece, înţelegeţi? Au ajuns ăia dă la Miliţie să mă ştie ca p-un cal breaz! Imaginaţi-vă: de cum mai moare unul în condiţii suspecte, mă cheamă la secţie să dau declaraţii dacă l-am pictat, sau nu… Iar eu am ajuns să urmăresc morţii din Scânteia mai rău ca pensionarii. Nici nu mai ştiu ce să…

– Fii, bre, serios, că trebuie să fie v’o explicaţie. Una pe care s-o înţeleagă oricine. Or fi fost gata bolnavi când i-ai ales să-ţi pozeze… Oi fi având v’un fetiş, să-ţi alegi numa’ bolnavi…

– Fetiş, în mă-sa! Au fost femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni, cunoscuţi şi necunoscuţi, continuă Iovik să explice. Am încercat să fac asocieri de toate felurile: că mi-au murit ăia pe care i-am pictat în anumite zile, că i-am pictat pe pânze luate la negru, de la Cihovski, că-i făcusem cu tempera rusească, că-i pictasem noaptea… eh! Da’ n-am găsit nimic care să mă absolve! Moartea lor n-are legătură cu nimic altceva decât cu faptul că i-am pictat eu!

Mai băură ei ce mai băură şi, la un moment dat, directorul teatrului căscă ochii şi se îndreptă brusc, de parcă s-ar fi înecat cu un os de peşte.

– Fii atent la ce m-am gândit! – rosti el, rostogolind ochii pe deasupra mesenilor. Fii atent că ştiu cum să verificăm ce şi cum… Ia făceţi-vă încoa’!

Se îndesară cu toţii peste masă, în jurul paharelor cu Fetească Neagră şi-a scrumierelor pline cu chiştoace de Carpaţi. Iar directorul:

– Ce-ar fi să-l pictezi tu, măi Iovik, măi, pe Ceauşescu? Dacă tu eşti de vină pentru morţile astea, o să moară şi Ceauşescu, dar de supărat, n-o să se supere nimeni, este? Iar dacă nu moare, scapi de grija asta şi mai rămâi şi cu un portret care, cine ştie, te-o ajuta să-ţi obţii mai repede un atelier bun de la Uniune…

– Ce, băh, eşti prost? Cum o să-l pictez pe Ceaşcă? – se burzului Iovik.

– Ba prost eşti tu, se luă unul de Iovik. Faci şi tu un portret, ce mare brânză? Ce? Crezi că atunci când Goya a făcut portretele familiei regale spaniole, cu toate infantele alea balcăze şi deşelate, crezi că de drag le-a pictat? S-a ales cu nişte bani şi…

– Băh! Terminăm discuţia chiar acum! Io pe Ceaşcă nu-l pictez!

– Ahre dreptate! Doahr n-o să se în… înjosească el ca să… începu însuşi d-l P., care, absolut firesc, rămăsese în relaţii bune cu Iovik după moartea soţiei sale.

– Ba nu se înjoseşte deloc! Doar nu vrei să-mi spui că toate picturile făcute la comandă socială sunt kitsch-uri…

– Ei, Goya, ah, e o e… excepţie cahre confihrmă regula, începu d-l P., gânditor. Dădu peste cap un pahar cu Fetească, dar rămase la fel de gânditor.

– Dar David? Dar da Vinci? Dar Michelangelo? Chiar aşa… Crezi că Michelangelo ardea de nerăbdare să tencuiască tavanele cu sfinţi şi dumnezei? Crezi că nu i-ar fi plăcut să-şi picteze iubitul care…

– Nu mai thrăim în Renaştehre! Pictuhra nu mai e ce-a fost! Ra… Rapohrtul dintre opehră şi subiect s-a schimbat, încercă d-l P. să-şi apere punctul de vedere. Rolul atribuit inspihraţiei în cadrul opehrei…

– Rolul atribuit inspiraţiei – căcat! – i-o reteză celălalt. Ce-i aia, inspiraţie? Peste tot e comandă socială! Dali a acţionat conform unei comenzi sociale, care comandă socială îi spunea că e la modă să pictezi sertare ieşind din coapse de muiere ce se băşeşte zgomotos peste deşerturi, asta e, tată! Picasso a făcut la fel, numai că el şi-a împărţit femelele în pătrate, pentru că aşa era tendinţa la Bateau Lavoir, la el în cartier. Comanda socială i-a învăţat pe toţi, pe absolut toţi, să ofere publicului exact ceea ce publicul pohtea: pohtea publicul să fie uluit? Foarte bine! Magritte îi uluia cu Timp Îngheţat, Malevici le băga un Pătrat Alb pe fond Alb, iar Brâncuşi sculpta cocoşi galici, ce-i aşa mare filozofie? Adică… tu, băi, P., tu vrei să spui că nu e Iovik în stare să scoată un Ceauşescu artistic? Iar voi, ăştilalţi, vreţi să spuneţi că Ceauşescu nu poate să furnizeze un subiect de pictură? Adică voi vreţi să spuneţi că arta are subiecte tabu?

– Subiecte tabu, sau nu, io nu-l pictez pe Ceaşcă, repetă Iovik.

– De ce, măh, de ce?

– Pentru că nu-l suport, pentru că-mi e silă de el, pentru că nu merită, pentru că-l urăsc, pentru că…

– Şi lipsa lui de merit nu poate fi pictată? Dar ura ta nu merită s-o pictezi?

– Păi, asta ziceam şi eu, se băgă directorul, din nou. Ura ta, Iovik! Pictează-ne ura ta pentru Ceaşcă, fir-ar el al dracu’ să fie şi, cu ocazia asta o să verificăm şi dacă păţania cu morţii şi cu portretele e adevărată…

Dupa o săptămână, mai mult curios decât convins de subiect, Iovik ne lăsă un simplu desen – se chema gURA nesătulă şi reprezenta un Ceauşescu nemaivăzut: dintr-o viermuială de şerpi cenuşii, trupurile lor unduios-cleioase se învârtejeau pentru a crea un chip pe care abia dacă îl întrezăreai. Era un chip amestecat cu lutul din jur, cu câţiva bolovani sparţi şi cu două-trei băltoace ce-i alcătuiau ochii goi, adânci în setea lor de a domina frunzele din jur, crengile, broscanii şi viermii, peştii şi florile rupte şi răsfirate de jur-împrejur, ca într-o natură moartă răstignită pe sol.

Iovik terminase schiţa pe 11 decembrie, iar pe 22 ale aceleiaşi luni, Ceauşescu părăsea Comitetul Central în modul atât de bine ştiut.

Tocmai mă pregăteam să-i adap cu povestea asta pe criticii de artă cu instincte mecanofile de la München, când ei înşişi m-au sunat cei dintâi: auziseră şi ei de tabloul cu Ceauşescu, chestie pe care aveau chef s-o speculeze cât mai grabnic:

– Am auzit, îmi turuia la telefon un oarecare Herr Keller, că Iovik al dumneavoastră are un Ceauşescu à la manière de Jawlensky (ah, d-l M. îşi băgase coada!), în perioada lui târzie, pricepeţi? Îl cunosc pe directorul consiliului de administraţie de la BMW, care este îndrăgostit de toate poveştile legate de fostul vostru führer, ach, ach… În plus, am mai vorbit şi cu un domn de la PR de la Siemens, care ar dori să decoreze holurile lor lungi de la Erlangen cu nişte lucrări aşa… crude… puternice… estice, pricepeţi? S-ar putea ca Iovik al dumneavoastră să fi picat pe un trend adecvat gustului teutonic al zilelor noastre, domnule!

Gust teutonic în Germania anilor 2000, my socks, dar, oricum, nu mai aveam de ales. De acum, trebuia să trec la pasul următor al planului meu, aşa că m-am hotărât, în sfârşit, să-l caut pe Iovik, să-l cunosc şi să mă apropii de el, astfel încât să stabilim ce vom face de aci înainte. 

 

 

–//–

 

 

Tags: foileton mainstream

Priveşte!

2.     Andante, molto prezioso

 

Bineînţeles că, în primele zile, habar n-aveam ce trebuia să fac pentru a-i da o cotă cât mai înaltă lui Iovik. Când am încercat să deschid subiectul în faţa domnului M., acesta mi-a replicat, oarecum distrat:

– Vorbim despre o lucrare de artă. Lucrarea ta de artă. Cum aş putea să te lămuresc eu ce ai de făcut tu, cu opera ta? Of, şi i-am spus lui Herşcovici că e prea devreme ca să te apuci de aşa ceva… – schimbă el vorba deodată. Poate că mai bine ar fi să renunţi la întreprinderea asta, ce zici?

Am rămas pe gânduri câteva clipe. Ne aflam la conacul Ghica-Blaremberg, din Căciulaţi, cel pe care Irina Mavrocordat l-a donat (într-o perioadă în care donaţiile erau sinonime cu raptul) Academiei Române, care Academie l-a transformat în casă de odihnă. D-l M. tocmai examina portretul lui Grigore Ghica, cel asasinat la Iaşi de capuchehaia sultanului, dar eram absolut sigur că mintea nu-i stătea acolo: aştepta răspunsul meu. Din parcul conacului se auzi un cuc. Era o dimineaţă însorită. Un academician cam săltăreţ se tot preumbla prin faţa biroului în care ne aflam, teribil de contrariat.

 

Conacul Ghica

 

– Ce spui, renunţi? – insistă d-l M. 

– Nu mai am cum. Mintea mea toată a căpătat o altă… hm, formă. Mi-am dres glasul apoi, mirat de felul în care vorbisem, după care, jur că am continuat chiar cu aceste cuvinte: Până şi cele mai mărunte gânduri par să mi se fi transformat în nenumăraţi oşteni iscoditori, gata să pornească într-o campanie îndelungată.

– Atunci, urmează-ţi instinctul, mă sfătui d-l M., privindu-mă lung, din cap până în picioare. Apoi, îşi puse ochelarii şi o luă agale spre uşă. Academicianul acela al cărui nume îmi era necunoscut se ascunsese îndărătul uşii întredeschise şi trăgea cu urechea la noi. Bodogănind, d-l M. închise uşa cu zgomot.

Încet-încet, pe măsură ce treceau zilele, planul meu căpăta formă. Chiar dacă d-l M. asimila asemenea întreprinderi unor acte artistice, non-lineare prin excelenţă, am decis să procedez de o manieră carteziană. Pe vremea aceea eram convins că orice demers, indiferent de natura lui, trebuie să se bazeze pe un eşafodaj metodic. Fireşte, dădeam dovadă de snobism din moment ce recurgeam la acest import mental, extrem de necaracteristic naţiei noastre, dar nu mai aveam de ales. În consecinţă, am făcut recurs la ceea ce exersasem din plin în facultatea de politehnică, adică la proiectele periodice cu care ne încărcau profii la lucrările practice.

Ştiam unde trebuie să ajung: trebuia să obţin o cotă cât mai mare pentru un artist numit Iovik. Mai ştiam şi de la ce plecam: de la un simplu tablou. Şi mai ştiam că poveştile dindărătul unui artist făceau parte, cât se poate de substanţial, din cota lucrărilor sale.

Prin urmare, am luat-o pe urmele lui Iovik, ce să fac, încercând să-i reconstitui existenţa din cea mai fragedă pruncie.

Iovik era bucureştean – în copilărie, locuise prin Drumul Taberei, cam pe unde se terminau blocurile şi începeau parcelele de porumb dinspre comuna Domneşti. Lucru bizar: îi plăcuse foarte mult fotbalul, iar în clasa I făcea deja parte din echipa de pitici a clubului Steaua.

După vreo două luni de cercetare, am aflat o scurtă poveste din copilăria lui Iovik (era o păţanie explicită în ce privea talentul lui la desen), poveste pe care am aflat-o de la o rudă îndepărtată de-a acestuia, Filip Canta, art manager la o multinaţională de PR, reclamă şi marketing. Se pare că întâmplarea cu pricina a avut loc prin 1965, vara, pe plaja de la Mangalia. Iovik avea nouă ani pe atunci. Bunica lui Iovik intrase în conflict cu bunica lui Filip Canta, obiectul disputei fiind însuşi Iovik, care o enervase înfiorător pe bunica lui Filip. Motivul disputei s-a pierdut, bineînţeles, dar Filip mai ţinea minte că bunică-sa îi atrăgea atenţia bunicii lui Iovik despre cât de mult îl ajutase cu şcoala pe acelaşi Iovik, că dacă n-ar fi fost ea, Iovik ar fi rămas la şcoala aia prăpădită de cartier care n-ar fi scos din el nimic altceva decât un amărât de fotbalist, incapabil să lege două vorbe, că pentru asta, Iovik şi părinţii lui ar fi trebuit să fie mai respectuoşi (adică să tacă, dracului, din gură atunci când li se vorbea), că ea îl pusese pe Iovik pe o direcţie pentru care toată lumea îi va mulţumi în timp, dar că, pe de altă parte, ea, adică bunica lui Filip, ar fi putut să-şi retragă oricând sprijinul dezinteresat, riscul evident fiind ca Iovik să se reîntoarcă la infecta aia de şcoală de cartier etc., etc., etc.

– Părinţii lui îşi dau seama ce-am făcut eu pentru el? – punctă la un moment dat bunica lui Filip.

Bunica lui Iovik îşi încleştase dinţii, dar n-avusese curaj să dea o replică binemeritată – era prinsă ca într-un cleşte între orgoliu şi perspectiva de a spulbera şansele lui Iovik de a merge la o şcoală decentă. Lui Filip îi fugise tot sângele din obraz şi se tot uita la Iovik, neştiind ce să facă, în timp ce Iovik, cu o figură inertă, se ciucise lângă cearşaf, îndepărtând tacticos stratul de nisip fierbinte, până ce dădu de nisipul umed şi răcoros, pe care se apucă să-l netezească, tacticos. Apoi, cu ajutorul unui beţigaş, se apucă să traseze nişte linii în nisipul ud, aparent nepăsător, deşi bunica lui Filip continua să recrimineze:

– Fără mine, viitorul acestui copil ar fi fost în pom; voi v-aţi rugat de mine, cu cerul şi pământul, să vă ajut, iar răsplata, iat-o! De azi înainte, Iovik nu mai are voie să-i adreseze nici un cuvânt Ilincăi (Ilinca era verişoara celor doi copii), căci altfel, am eu ac de cojocul vostru, al tuturor!

Între timp, Iovik terminase de desenat: era o reproducere pe nisip a faimosului tablou al lui Vasnetsov, Cei trei bogatîri.

 

Trei bogatîri

 

– Îţi place? – îl întrebase el pe Filip în şoaptă.

Filip mi-a spus cât de uluit fusese atunci:

– Nu numai că făcuse un desen aproape perfect, ceea ce, după mulţi ani, când am văzut reproducerea într-un album, mi-a permis să-i recunosc deîndată pe cei trei cavaleri ai lui Vasnetsov; nu numai că îi schiţase într-o viteză uluitoare, dar făcuse toate astea în timp ce bunică-mea îi călcase în picioare sistematic, pe el şi pe toţi ai lui, auzită de toată lumea care făcea plajă în jur.

– Că maică-sa aia, rusoaica, ce ştie ea? – continuase bunica lui Filip, alimentată de o magistrală bucurie veninoasă: era directoare de liceu, avea relaţii la raion, la Tudor Vladimirescu, ergo, avea pâinea şi cuţitul în ce-l privea pe Iovik.

– Cine sunt ăştia trei? – întrebase Filip, abia auzit, holbându-se la cei trei cavaleri desenaţi pe nisip.

– Sunt nişte neînduplecaţi, replicase micuţul Iovik, cu aer imparţial, îmi imaginez. Ce crezi că s-ar întâmpla dacă ar prinde viaţă, toţi trei, şi s-ar ridica din nisip chiar acum?

Aşa am aflat că mama lui Iovik era rusoaică din Tver, acel târguşor pe care Alexander Nevsky îl oferise fratelui său la 1246, acel oraş al cărui nume fusese schimbat în Kalinin în 1931, acea urbe făcută praf şi pulbere de Waffen SS în timpul războiului, acel municipiu redevenit Tver în zilele noastre, după ce Kalinin a primit acceptul să se ridice la ceruri, în sfârşit, alături de tovarăşii lui.

Când i-a sosit sorocul, Iovik a intrat la liceul Tonitza, şi, pentru că românii uită uşor, bunica lui Filip l-a mai ajutat o dată, din cauză că părinţii lui Iovik au rugat-o să-i pună lui Iovik o pilă, ca să-l mute la cea mai bună clasă din anul lui – piloşii din vremea aceea fiind echivalentul VIP-urilor din zilele noastre. Dar, nici în acea clasă nu i-a fost prea uşor – de la o colegă de liceu de-a lui, am aflat că marea problemă a lui Iovik era incapacitatea lui de a nu-şi picta subiectele cât mai amănunţit. El nu făcea pictură: el făcea, mai degrabă, un fel de stranie fotografie, folosindu-se de tempera, de aquaforte, de tuş, de orice, chestie care i-a atras o grămadă de puneri la punct.

– La ce-ţi trebuia să faci liceul de desen, îl tot întrebau profesorii. Pentru ce vrei tu să obţii de la o pictură, un aparat Zenit e cel mai bun… E mai practic, e mai simplu şi nu ţi-ai mai pierde timpul pe aici. Am auzit că maică-ta e rusoaică… De ce nu-ţi cumpără ea un aparat de fotografiat sovietic? Barem, nu ne-am mai încurca unii pe alţii. Arta, dragul meu, pictura, ca să zic aşa, este…

– Ba nu, ba nu, replica tânărul Iovik, amănuntele sunt cele mai importante. Cele mai mărunte amănunte, oricât de numeroase şi de precise ar fi, ele dau elanul vital al picturii, ele îi alcătuiesc lebensraum-ul, obişnuia el să citeze din lecturi nepermise, şi tot ele sunt limita nevăzută dintre pictură şi fotografie.

– Ce limită nevăzută? Ce fotografie? Ce legătură are pictura cu fotografia?

– Uitaţi, aici, de pildă, începea Iovik să se explice, făcând tocmai ceea ce nici un artist n-ar trebui să facă, nicicând: adică, să-şi dezvăluie intenţiile.

– Las’ că vedem noi la examenul de intrare în facultate, i-o retezau profesorii.

Fireşte, nu a intrat la Arte Plastice din prima. În consecinţă, a făcut armata la Topraisar, un an şi patru luni, şi a mai dat odată examen de admitere, în armată fiind, dar a picat din nou. Armata nu i-a fost prea grea, pentru că cei de la serviciul de propagandă îi dădeau tot timpul de făcut lozinci şi tablouri cu care să se împodobească unitatea militară de la coada lacului Techirghiol.

 

Coada lacului Tekirghiol

 

– Băh, caporal, sunt frumoase picturile astea ale tale, îi spunea secretarul de partid, dar sunt aşa, nu ştiu cum… Parcă mi-e cam frică de ele.

– De ce, tovarăşe colonel?

– Mai e ceva îndărătul lor… Mai e ceva îndărătul lor şi eu nu pricep ce. Parcă pândeşte ceva în ele.

– Ce să pândească, tovarăşe colonel? Sunt doar nişte picturi.

– Nu ştiu. Au mai fost nişte tovarăşi de la Constanţa şi de la Bucureşti, şi la fel mi-au spus şi ei: băh, băiatul ăsta are talent, e clar, tovarăşe, dar e ceva în neregulă cu tablourile astea. Zici că oamenii ăştia pictaţi de el sunt vii cu adevărat, ai naibii, dar mai zici şi că vor să-ţi facă ceva!

– Pot să-i fac şi mai simpli, replicase Iovik.

– Păi, ia să-i faci mai simpli, căzu la pace secretarul de partid. P-ăştia d-aci, de la unitate, să-i faci simpli, da’ mie să-mi faci un tablou d-ăsta, aşa cum ştii tu, ca să-l pun acasă în sufragerie, pricepi, băh, caporale?

Zis şi făcut. Iovik îi făcu un asemenea portret secretarului de partid, iar acestuia îi plăcu tabloul într-atât de mult, încât îi dădu o permisie de două săptămâni, peste rând. Când se întoarse la unitate, Iovik îi aduse secretarului de partid un cartuş de Pall Mall fără, după cum era obiceiul. Se prezentă la biroul acestuia deîndată şi bătu la uşă, dar nu-i răspunse nimeni. Întrebă Iovik în dreapta şi-n stânga, se interesă de tovarăşul colonel, dar în dimineaţa aceia nu-l mai văzuse nimeni după ce intrase în unitate.

Resemnat, Iovik ascunse cartuşul de ţigări cum ştiu mai bine, şi se prezentă la comandantul de pluton, cu gând să-l viziteze pe secretarul de partid la terminarea programului. După-amiaza, însă, lucru ciudat: ofiţerii din unitate dispărură, deodată, cu toţii, lăsându-i pe pifani în grija plutonierilor. După vreo jumătate de oră, în unitate îşi făcură apariţia câţiva ofiţeri superiori cu alură de ceişti, iar după încă o jumătate de oră aflară cu toţii ce se petrecuse: secretarul de partid al unităţii murise în biroul său, sub privirea neclintită a tovarăşului Nicolae Ceauşescu.

Fireşte, s-a făcut anchetă mare de tot, dar cazul a fost, până la urmă, clasat, fiind considerat moarte subită.

Am făcut pe dracu-n patru ca să obţin tabloul acelui secretar de partid. Nevasta răposatului locuia la Eforie Sud, pe strada Negru Vodă, chiar lângă intrarea în parcul oraşului. Am pus la bătaie tot talentul meu ca să-i intru văduvei în voie, astfel încât să pot formula cererea de cumpărare fără să fiu dat pe uşă afară. N-o să intru în detalii (aş deveni aproape licenţios), şi-o să trec direct la descrierea tabloului, actualmente aflat în posesia mea.

În acel portret, colonelul nu-şi purta uniforma. Iovik îl înfăţişase relaxat, îmbrăcat într-un tricou boţit, aşezat sub un umbrar, cu un pahar de vin roşu în faţă. Când priveai tabloul pentru prima oară, ai fi zis că fostul secretar de partid îţi zâmbea, dar după câteva clipe, îţi dădeai seama că, de fapt, personajul avea un rictus răutăcios care nu-ţi rezerva nimic bun.

– La prietenii lu’ Andu nu prea le-a plăcut tabloul, îmi spusese văduva. Ziceau că pictoru’ şi-a cam bătut joc de el.

– De ce?

– Păi, zici că Andu are ceva cu toată lumea. Da’ lu’ Andu i-a plăcut mult. Zicea că aşa fusese el în tinereţe. Zicea că doar în tablou’ ăsta i se vede adevărata putere.

Tehnic, portretul secretarului de partid era foarte departe de tabloul cu cele două femei la Balcic. Era într-atât de perfect schiţat şi colorat încât, într-adevăr, îţi dădea senzaţia de nesiguranţă pe care o încerci în faţa unui instantaneu fotografic. Cu toate astea, încet-încet, aceeaşi tehnică extrem de amănunţită te târa după ea, de parcă te-ar fi atras într-un sorb, şi-am să dau un singur exemplu ca să pricepeţi: pe arătătorul mâinii drepte, în interiorul degetului, răposatul colonel avea o dungă pe care, fără să-ţi dai seama cum, o atribuiai fără multă vorbă, urmei unui trăgaci de pistol.

Ca să fiu sigur că nu exagerez, am întrebat-o pe văduvă ce credea că era dunga aceea.

– Ia-uite, p-asta n-o văzusem, se miră ea. Păi, zici că-i urma de la un trăgaci, îmi zise ea fără să stea mult pe gânduri. Uite-te şi tu cum l-a făcut pe bietu’ Andu, fir-ar să fie…

La patru luni după ce a terminat armata, Iovik a intrat la facultatea de Arte Plastice. Discuţiile referitoare la tehnică s-au reluat, iar Iovik, atât datorită insistenţelor celor din jur cât şi derivei stilistice naturale pe care o trăieşte fiecare artist, a lunecat, treptat, către un binemeritat expressionism and fauvism remixed. Cu toate acestea, înclinaţia sa către un figurativ desuet, făcea ca, indiferent cât de încărcate tehnic îi erau lucrările, personajele şi locurile să fie deîndată recognoscibile, impunând, parcă, un anume setting şi o galerie de oameni… precişi, ca să zic aşa, cum nu se poate mai convingători.

Pe vremea aceea, studenţii la Arte Plastice se pregăteau şi pentru o carieră pedagogică, motiv pentru care erau obligaţi să predea câteva ore de artă elevilor de liceu. La o astfel de lecţie, Iovik n-a ajuns la timp. Profesorii şi elevii îl aşteptau, oarecum jenaţi de întârziere, când, deodată, de pe culoar, s-a auzit un zdupăit ritmic. Uşa clasei s-a deschis, iar Iovik a făcut semn unui elev mai solid aflat în primele bănci, (pssst, hai încoa’), să vină să-l ajute. După câteva clipe, cei doi aduceau în clasă o roabă plină cu lut, iar Iovik şi-a început lecţia, extrem de relaxat, vorbind despre felul în care formele dormitează în materiale.

Aici, ar fi fost momentul să vi-l descriu pe Iovik – mai ales datorită multiplelor conexiuni pe care mi le-a trezit ultima propoziţie a paragrafului precedent. N-am s-o fac, însă, dintr-un motiv care va deveni evident la finele povestirii.

Prin anul III de facultate, Iovik îşi stabilizase tehnica cea nouă: dorinţa lui de a mixa recognoscibilul cu expresionismul strident se echilibrase, iar „tendinţele contrare ale fotograficului fuzionaseră cu entropia ucigătoare a cromaticului incandescent”, după cum îl caracteriza un critic care făcuse vogă în acei ani – mă refer la deceniul opt al secolului XX.

Un lucru straniu s-a petrecut atunci: grupa lui Iovik a avut de pictat un nud într-o anumită poziţie, într-un decor academic consacrat, în aer liber – o femeie cam planturoasă a trebuit să se aşeze într-o poziţie extrem de à l’aise lângă un havuz spart, localizat în curtea interioară a Facultăţii, mă refer la clădirea cea veche, situată vizavi de Catedrala Sfântul Iosif.

Lui Iovik i-a ieşit cu acea ocazie unul dintre cele mai teribile tablouri – îl am, aşa că ştiu despre ce vorbesc. Femeia aceea planturoasă (una cu trăsături de spălătoreasă, sau de franzelăreasă, cumva), tolănită lângă havuzul real al Facultăţii, femeia aceea, aşadar, părea că te priveşte de pe altă lume – nu vă gândiţi prea departe: era doar lumea ideală a franzelăreselor, alcătuită din făină trei nule, o icoană cu Maica Domnului, un bărbat care nu bea decât sâmbăta şi-un video la care rula, neîntrerupt, O floare şi doi grădinari, cu Sanjay Khan, Balraj Sahni şi Sadhana Shivdasani. A fost primul tablou pe care profesorii lui Iovik l-au notat cu zece, semn că, până la urmă, reuşise să-i dea pe brazdă.

Prima lui notă de zece luată în facultate, însă, a purtat ghinion modelului – deşi pictaseră la finele lunii mai, un frig nemaipomenit se lăsase în Bucureşti: era coada unei ninsori şi a unei vijelii apoteotice, tardive, survenite în Carpaţii Meridionali. Acea femeie zdravănă, care la prima vedere plesnea de sănătate, a făcut o pneumonie cumplită şi, în mai puţin de o săptămână, murea în Pavilionul V al  spitalului de Boli Infecţioase Colentina, după cum i se spunea pe atunci.

După terminarea facultăţii, Iovik a fost repartizat la Teatrul Foarte Mic, ca scenograf şi, vreme de aproape un deceniu, nu s-a mai ocupat de tablouri – practic, făcea decoruri, de dimineaţa până seara.

În 1988, însă, pasiunea reprimată vreme de ani de zile a răbufnit, iar Iovik, care între timp făcuse un caz din relaţia sa dangereuse cu actriţa P., (ea era cu 15 ani mai în vârstă decât el), s-a reapucat de pictură.

 

Mănăstire în vechiul Tver

 

–//–

 

Tags: foileton mainstream

 

 

Pondicherry atacat de britanici 

 

1. Allegro, ma non tropo

Îmi amintesc perfect ziua şi ora în care am văzut, pentru prima oară, un tablou semnat de Iovik: era în 21 aprilie 1996, pe la ora 16.00. Pe vremea aceea eram încă un începător în ale antichităţilor, aşa că mă ţineam, toată ziua bună ziua, după coada domnului M. – un ins voinic, la vreo 55 de ani, cu obrajii roşii, mereu îmbrăcat la costum şi cu un limbaj extrem de preţios. D-l M. mi-a injectat morbul comerţului cu obiecte de artă. Morbul cu pricina ar fi fost acceptabil, cu condiţia să nu fi aflat vreodată de existenţa lui Iovik – e un lucru de care acum sunt conştient clipă de clipă.  

– Comerţul cu obiecte de artă are în el ceva ilicit, îmi spunea d-l M. pe vremea aceea. Ca să-l duci la bun sfârşit, îţi trebuie, în egală măsură, gust şi rafinament pentru a percepe substanţa eterică a unei lucrări, dar şi puterea de negociere, extrem de par terre, a unui telal evreu nesătul. Ai nevoie de trăsăturile de caracter ale unui broker, pentru a vinde cu profit substanţial un taburet semnat de Inigo Jones, să zicem, dar dorinţa ta de profit se va învârti în jurul capacităţii de a-l înţelege pe acelaşi Inigo Jones. Dar, cel mai mult şi mai mult, negoţul ăsta te costă pentru că tu însuţi trebuie să devii artist – şi nu vei fi un artist prin empatie cu creatorii obiectelor pe care le vinzi sau cumperi. Arta ta va fi ca, după ce recunoşti valoarea unui obiect luat ieftin, să te lupţi să încarci respectivul obiect cu valoare financiară. Aşadar, vei fi critic, negustor, diplomat şi director de marketing în acelaşi timp. Cocktailul ăsta poate să fie letal, aşa să ştii de la mine.

Să revenim la Iovik, însă. Intrasem la Hanul cu Tei, urmându-l pe domnul M. Dintr-un club de heavy rock de pe Lipscani, se auzea (teribil de nepotrivit) Oye como va, cu Tito Puente, varianta înregistrată live, la Lima, în 1991 – variantă după care mă dădeam în vânt. Era patru după-amiaza, după cum v-am spus, când am intrat în galeria întunecoasă a lui Herşcovici, în căutarea unui cabinet englezesc, executat de marele Inigo Jones, pasiunea de-o viaţă a domnului M.

 

Inigo Jones

 

Cabinetul era, trebuie s-o recunosc, remarcabil: din amboyna roşie de Pondicherry, era furniruit cu iarbă de mare şi cu poligoane din carapace de broască ţestoasă, cu un simţ al echilibrului absolut exemplar, echilibru ce constituia, prin el însuşi, semnătura maestrului Inigo Jones. Ciudăţenia cea mai mare a cabinetului, însă, era că pe vremea în care crease Inigo Jones, lemnul de amboyna nu era o esenţă curentă, asta ca să nu mai vorbim de furniruirea cu iarbă de mare.

– În arta asta a noastră, mai obişnuia să-mi zică d-l M., povestea obiectului, vezi bine, face parte integrantă din preţ. Cum de-a ajuns esenţa de amboyna în mâinile bravului nostru Inigo, în anii aceia în care nici picior de negustor englez nu ajunsese, încă, la Pondicherry? Ştii bine că, pe atunci, cei care făceau comerţ pe coasta Coromandel erau doar portughezi şi danezi – aşa că, banala poveste a acestui cabinet, ne poate spune o grămadă de lucruri. Să fi ajuns amboyna în Anglia pe o corabie daneză? Sau să fi luat calea, mult mai grea, a arabilor, care să-l fi dus la Lattakia sau Constantinopol? Sau, te pomeneşti că arabii or fi vândut-o unor evrei eskenazi, din cei ce ajungeau pe la Antiochia, şi că aceştia au cărat-o pe uscat prin toată Europa?

Aşadar, cabinetul cel vechi realizat de Inigo Jones fusese cel care ne dusese în galeria lui Herşcovici. Numai că, deîndată ce-am intrat în depozitele evreului, ochii mi-au căzut asupra unui tablou mai degrabă mărunt, schiţat din câteva pete de culoare fauves, îngrozitor de agresive. Apropiindu-mă, mi-am dat seama că ceea ce iniţial păreau a fi doar nişte pete de culoare, erau, de fapt, un fundal extrem de bogat în amănunte, realizat printr-o tehnică ce amintea de pointilism. Una peste alta, tabloul înfăţişa două femei plimbându-se pe faleza de la Balcic, chiar la vărsarea în mare a cascadei ce cobora din grădina botanică. Ceea ce mi-a atras atenţia de la bun început au fost chipurile celor două femei pentru că, altminteri, tabloul nu ieşea din calapodul picturilor legate de Balcic, de la Petraşcu şi Constantinescu încoace.

Ei bine, cele două femei, care păreau angajate într-o discuţie extrem de vioaie, abia dacă aveau schiţate trăsăturile feţelor, iar ochii le lipseau cu desăvârşire.

Am mai privit o dată tabloul: mă interesa distribuţia generală a detaliilor care, după cum v-am spus, era mai profuză decât părea la prima vedere. Mda, într-adevăr – abundenţa detaliilor era de-a dreptul năucitoare, iar cele două chipuri, în context, erau mai mult decât paupere prin sărăcia trăsăturilor şi prin absenţa desăvârşită a ochilor.

– Hm, îţi place Iovik? – mă întrebă d-l M.

– E cel puţin ciudat.

D-l M. nu spuse nimic. Îşi puse ochelarii şi se aplecă asupra picturii. După câteva clipe, Herşcovici îl strigă, iar M. se grăbi să se ducă în spatele magazinului, să examineze cabinetul lui Inigo Jones.

 

cabinet din esenţă de amboyna

 

– Nu vii? – mă întrebă d-l M. peste umăr.

– Vă supăraţi dacă mai rămân aici?

Nu mi-a răspuns, iar eu am rămas cu ochii ţintă la tablou. Nu proveneam din ceea ce s-ar numi o familie cu tradiţie de connaisseurs şi nu eram, nici măcar, instruit în acest sens (cu excepţia pe care am s-o amintesc mai jos), aşa că am avut, dintotdeauna, un grad de nesiguranţă în evaluarea unei lucrări. De fapt, ştiţi bine că eu am fost, iniţial, inginer electronist, ceea ce reprezintă un handicap într-o ocupaţie legată de artă, ocupaţie mult prea susceptibilă, oh, de a opera cu aprecieri subiective. Electronica o abandonasem de mult, însă, aşa că avusesem timp să deprind flexibilitatea vieţii reale: din motive asupra cărora n-am să stăruiesc, în anii ’80 am rămas fără serviciu (acest simplu fapt ar trebui să vă dea de gândit) ceea ce m-a obligat să trăiesc din depanarea televizoarelor şi a radiourilor.

Ca să depanezi radiouri şi televizoare, trebuia să intri din casă în casă şi, aşa se face că după vreo doi ani, am ajuns să am clientela mea, mai degrabă selectă, dar, la fel ca şi mine, fără o sursă serioasă de venit. Cum nu eram un tip hrăpăreţ şi pentru că nu făceam nazuri dacă nu-mi erau plătite serviciile la timp, am ajuns destul de curând să fiu cadorisit cu tot soiul de obiecte de valoare – o manieră prin care clienţii mei (oameni cu simpatii interbelice, exilaţi de comunism în garsoniere sordide) înţelegeau să-mi recompenseze, totuşi, eforturile.

Cam la asta s-a rezumat educaţia mea artistică fundamentală numai că, atenţie, a fost o educaţie pe care am primit-o direct de la obiectele de artă – tablouri, sculpturi, argintărie şi piese de mobilier – şi nu ex cathedra. Fireşte, d-l M. apăruse şi el, cam tot pe atunci, în viaţa mea, şi a avut grijă să mă înveţe una şi alta, astfel încât să dobânesc oarece pricepere în preţăluire. Cu alte cuvinte, în ziua în care am păşit în magazinul lui Herşcovici, aveam deja un nas bun în a recunoaşte valoarea, iar tabloul lui Iovik era un obiect de valoare.

De foarte mare valoare, simţeam eu, deşi n-aş fi putut să spun cam cât de mare putea să fie acea valoare… Zeci de mii de dolari? Sute de mii? Poate mai mult?

Tot privind tabloul, mi-am amintit de o lecţie de istorie a artei pe care am încasat-o în clasa a cincea – ei, da, în 1971, la o şcoală din periferia bucureşteană, am avut parte de o profesoară de desen care ne preda o oră de istorie a artei pe lună. În clasa a cincea, aşadar, doamna Cartianu, o brunetă îngrozitor de mioapă, dar cu o pereche de picioare superbe, situaţie complexă pe care a plătit-o cu nenumărate oglinzi strecurate sub fustă, în clasa a cincea, aşadar, doamna Cartianu ne-a prezentat un portret fără chip, sau, mai bine zis, cu un chip lipsit de trăsături.

– Avem de-a face cu o pictură introspectivă, ne explica ea în acea şcoală situată la o aruncătură de băţ de balta Momearca, baltă doldora de stuf, plină de mătasea-broaştei şi surmontată de o cărămidărie abandonată încă din anii 50. Pictorul nu a schiţat nici măcar o trăsătură a chipului, spunea domna Cartianu, lăsându-ne pe noi să recompunem, cu propria noastră imaginaţie, portretul.

Fiind un ins cam ruşinos de felul meu (e calea cea mai sigură spre fetişuri), am reţinut figura cu pictura introspectivă, în timp ce colegii mei, mai practici, s-au ales cu o imagine panoramică aţintită către les dessous de madame Cartiano (ah, anii ’60 – ’70!), chestie care i-a îndrumat pe mai toţi spre ţărmul precis al standardelor masculine.

Ei bine, tabloul lui Iovik asta mi-a evocat – termenul de pictură introspectivă. Încă priveam pictura când d-l M. a ieşit din spate. L-am văzut cu coada ochiului cum se îmbrăţişa cu Herşcovici, dar nu eram în stare să mă desprind de tablou – vioiciunea celor două femei şi lumina extrem de limpidă degajată de pictură, reflectată, parcă, de zidurile vechii reşedinţe a reginei Maria, îmi aduceau în nări (cred) întreg cortegiul olfactiv al Mării Negre, inimitabil, absolut particular prin trimiterile istorice la temeri ancestrale, geologice chiar, care fac din Pontul Euxin marea misterioasă prin excelenţă, poarta spre Hyperborea – marea princeps, ce mai încoace şi încolo.

D-l M. a dat să mă apuce de cot, dar Herşcovici (am văzut-o şi pe-asta) i-a făcut semn să mă lase în pace, iar ei au început să şopocăiască, grăbit, oarecum exaltat. D-l M. tot îi făcea semn că nu, dar Herşcovici era extrem de insistent.

Mă rog. Până la urmă m-am extras de unul singur din faţa tabloului. Cam năuc, l-am salutat pe Herşcovici, după care am ieşit în umbra răcoroasă a Hanului cu Tei. Acolo, m-am împiedicat de o bârnă de lemn şi am dat peste o florăreasă care mirosea a usturoi – după ani de zile, am ajuns să aflu că acea florăreasă a murit la scurtă vreme după fulguranta noastră ciocnire, după ce a interacţionat cu Iovik, într-un mod pe care am să-l expun mai jos.

Aşadar, am ieşit din Hanul cu Tei şi am luat-o prin centru, buimac, auzind încă foşnetul mării din tabloul lui Iovik şi imaginându-mi chipurile celor două femei care discutau aprins pe faleza din Balcic. După o vreme, am eşuat la terasa searbădă, cu scaune pe trei sferturi scâlciate, care se afla lângă Palatul Telefoanelor, acolo unde actualmente se ridică hotelul Novotel, cel care conservă faţada vechiului Teatru Naţional.

– Şi zi aşa, mă luă d-l M. deodată. Îţi place Iovik.

– Nu-l ştiu pe Iovik. Mi-a plăcut doar acest tablou.

– Mmm… – făcu d-l M. Mai ţii minte ce ţi-am spus despre felul în care noi, comercianţii de artă, devenim artişti la rândul nostru?

Îmi aminteam, cum să nu.

– Dacă-ţi aminteşti, e bine, pentru că de-aci înainte, arta ta va fi să-i încarci opera lui Iovik cu valoare financiară. Te simţi în stare să scoţi din el un pictor de peste 200.000 de dolari pe tablou?

Am pufnit în râs, cum altfel.

– Şi dacă n-o să-mi placă celelalte lucrări ale lui Iovik?

D-l M. nu-mi răspunse. Comandă un cognac Henessey şi-mi arătă o farfuză care se învârtea pe stradă. Nu ştiu de ce, dar mereu i-au plăcut lui M. femeile din topor, chit că obiectele care îi hrăneau cel mai mult apetitul estetic erau măruntele sagemono, cu resturi de tuş şi cu sigilii cât mai minuscule. Era un om ciudat – puteai să spui despre el că încerca să contrabalanseze obiectele diafane şi subtile care, nu odată, îi aduceau lacrimi în ochi pe când le preţăluia, cu o biologie grosieră, voire scabreuse. Aşa că, în acea zi în care achiziţionase un cabinet Inigo Jones cu o istorie incertă, d-l M. a plecat spre casă la braţ cu o târfă burtoasă, cam şuie şi cu o lăptărie exuberantă.

 

sagemono

 

L-am urmărit cu privirea, amuzat. Era un moment din acela bun: seară bucureşteană de primăvară, cu bure de aer mirosind a verdele Cişmigiului. Era şi un moment ciudat: după ani de zile, aveam să aflu că Iovik, aflat pe trotuarul din faţa Hotelului Continental, îl petrecuse cu privirea pe d-l M., care exersa un mers tineresc alături de his perfect female.

Mda. După o vreme, chelnerul care ne servise se apropie de masă:

– Un tip cam puriu şi cu rufe de firmă v-a lăsat pachetul ăsta, mi-a zis.

Era un colet dreptunghiular, plat. Am simţit încă din clipa aceea cam ce ar fi putut să fie.

– Unde… Unde e domnul acela? – l-am întrebat pe chelner.

– Nu vă mai uitaţi după el, c-a ieşit prin spate.

Am plătit şi m-am repezit într-un taxi, ca să ajung mai repede acasă, să desfac odată coletul. Bineînţeles – era tabloul lui Iovik, alături de care se afla un bilet de la Herşcovici:

 

Ai grijă. Cota lui Iovik o să fie opera ta. Şi-acum, arde biletul, că nu vrem să ne facem de râs pentru că am scris vorbe mari.

 

După numai un an, puteam să vorbesc ore în şir despre Iovik, chit că nu-l văzusem, încă, niciodată.

 

–//–

Tags: foileton mainstream

 

 

oţel fulgerând

foşneşte în vânt precum

apa-ngheţândă

Tags: poe-m

Buuun! I-auite ce lea dat pân cap celor de la Societatea Academică din România! Vai de moi şi de moi…. Cum deo-r fi îndrăznit să se agaţe de universitarii locali?

Hm…

Oare cum de şio-r fi permis să se iade cei care, în 71% din cazuri, ignoră regulile privitoare la plagiat? Păi, cei cu neseriozitatea asta? Universitarii români studiaza dă le sar capacele…. Doar no să se împotmolescă de nişte prevederi legale imbecile, băh, flaşnetari de societate academică!

Da’ cum de şiau permis academicii ăştia să pună ntrebări la numărul de articole ISI publicate de universitarii români? ‘ai? Ce? Suntem pă locu’ 67 în lume şi asta ne ajunge, ce mama mă-sii…. Ce? E lucru puţin să publici atâtea şi atâtea articole când, între timp, mai ai treabă cu: politica de alegeri universitare, politica de promovare a cadrelor, alergătura între universităţi de stat şi private, examenele cu cei nevăzuţi la faţă, producţia dă diplome dân bucătărie, corespondenţa cu Nigeria care te anunţă oficial că renunţă să-ţi mai trimită studenţi că ajung prea nepregătiţi în Africa după enşpe ani de studii româneşti etc?

Băi, tată! Păi ne iexplicaţi voi, băh, cacademicilor, care e treaba cu universităţile şi cu studiu’, băh? Noi suntem generaţia lui 50% procente partinice pecereu, băh, noi am inventat sereleurile universitare, dând semn că ne adaptăm la economia dă piaţă, noi am inventat integrarea clinică pentru ăia de n-au luat nici un concurs sau examen (un fel de recalificări pe blat, ce mă-sa…), noi ne-am băgat rudele toate pân facultate, că cineva trebuia să aibe grijă de voi şi de copiii voştriii, băh – şi-acu’ ne judecaţi voi pe noi, băh?

Ne întrebaţi de ce n-avem declaraţiile de avere pă saituri, băh?

Da’ cine kilu’ meu sunteţi voi, băh? Ioropa? USA? Nţţ… Băh! Păi, noi conducem doctorate p-aci dă doo mii dă ani, măgarilor, avem şcoala julei dân cap de holdă, băh, nu luăm noi lecţii dă la nimeni, aţi auzit, băh, taNpiţilor!

Mda. Şi pentru că mediciniştii trece şi pe la universitate, pentru o maaare bucată dân vieaţa lor, ia luaţi dă cetiţi şi d-aci, ca să vedeţi parte dân iexplicaţiile posibile pentru brambureala locală, care brambureală se situează pe undeva cam supt nivelul mării!

Uite, citiţi de AICI!

p.s. Nu uita-ţi să vă uitaţi şi peste TOP, ca să înţelege-ţi de ce peştele dă la cap să-mpute…

Tags: situaţia

visează la iesle

calul ce galopează-ntr-un cal

mâine soseşte

e mort ca un mort nenăscut

e orb ca pruncul în mamă

şi are gura cusută

e plin de săgeţi

miroase a ape

şi-ascultă o stea vâjâind cu-o ureche

ce sânge cât sânge ce sânge

ce bale cascadă de bale maree de bale

căci suliţa-i grea

toporu-ascuţit

şi spada luceşte

şi moare şi moare şi moare

calul cel mort galopând într-un cal

calul cel mort visând la o stea

calul cel mort săgetat-săgetat

calul cel mort rătăcit de stăpân

Tags: poe-m