împricinatul de Corn

(sau ceea ce nici un politician n-o să vă spună despre Legea Sănătăţii)

 

 Regula cinstită îmi impune ca atunci când operez un pacient să-i explic beneficiile şi riscurile intervenţiei chirurgicale. Este pasul obligatoriu prin care tu, pacientul meu, capeţi încredere în mine, medicul tău.

Iată că acum, noi toţi, pacienţi şi medici deopotrivă, ne pregătim de o operaţie dificilă. Politicienii o numesc reformă sanitară dar, câtă vreme nu ştim despre ce e vorba, ce garanţii avem că intervenţia pe care o operează statul va reuşi? Ce beneficii ne aduce? Ce riscuri are? Şi, mai ales, dispunem de alte variante în afara celor preconizate de stat?

Să ne reamintim – în ianuarie, legea sănătăţii a fost retrasă teatral de pe piaţă, ocazie cu care ne-am ales cu o promisiune: dezbaterea ei publică. Tu, pacientul meu, cât de multe ai aflat despre această lege? Ai idee cât o să te coste? Iar tu, colegul meu medic, ai idee ce vei deveni după ce legea va fi publicată în Monitorul Oficial? Vei fi funcţionar de stat, sau te vei bucura, în sfârşit, de statutul unei profesii liberale, statutul tău dintotdeauna?

Din păcate, după cum ne-au obişnuit, decidenţii mimează comunicarea. Ei aruncă în presă doar frânturi de lege, pretinzând că adoptă regula cinstită a consimţământului informat. În realitate, acest lucru nu are loc. Pentru moment, să reţinem că orice consimţământ informat se încheie cu o semnătură, o semnătură prin care pacientul îi conferă medicului dreptul de a-l opera.

Noi, românii, pacienţi şi medici deopotrivă, pe ce document ne punem semnătura?

 

GENERALITĂŢI – SAU CE SOARTĂ AU BANII NOŞTRI?

 

Suntem cu toţii la curent cu scandalul Cupru Min. Din variile calcule, să reţinem cea mai optimistă cifră de afaceri avansată în presă: un miliard de euro anual. O altă industrie locală – mă refer la fastfood – este şi ea în prefaceri, iar McDonald’s, Burger King, KFC etc. se luptă pentru o piaţă de cinci sute de milioane de euro anual.

Şi acum, fiţi atenţi: piaţa sănătăţii din România înseamnă de trei ori mai mult decât Cupru Min şi industria fastfood luate la un loc. Vorbim despre aproape cinci (!) miliarde de euro anual. Iată o piaţă atrăgătoare pentru asiguratori! În plus, spre deosebire de banii din cupru şi din fastfood, banii din sănătate sunt siguri. Nu trebuie să foreze nimeni după ei şi nu trebuie să se lanseze nici o campanie promoţională ca să fie obţinuţi, pentru că vorbim despre banii pe care îi scoţi din „buzunar” la fiecare salariu, conform prevederilor legale, fie că eşti de acord, sau nu. Cu toate acestea, pentru fiecare român în parte, suma se ridică la numai… 250 de euro anual.

Să reţinem, aşadar: banii din sănătate sunt suficienţi pentru un business serios, dar ţie, personal, nu prea îţi ajung, chit că tu plăteşti.

Un alt lucru care merită amintit este că, oriunde şi oricând, reformele sanitare au avut loc în ţări în care accesul la serviciile medicale era restrâns şi scump. Reforma lui Bismarck în Germania a fost un cadou oferit populaţiei care, astfel, putea să ajungă mai uşor şi mai ieftin în faţa unui medic. Motive similare au stat şi îndărătul reformei Thatcher: un număr mai mare de englezi căpăta dreptul la sănătate, în condiţii de egalitate a şanselor.

În România, lucrurile stau pe dos. La noi, reforma sănătăţii înseamnă cheltuieli suplimentare pe care le vei suporta chiar tu, pacientul sau medicul român. Îţi aminteşti cum în luna ianuarie era cât pe ce să plăteşti nişte servicii de urgenţă care deja funcţionau? Ştiu că-ţi aminteşti, pentru că ideea te-a înfuriat. Legea a fost retrasă, iar tu ai crezut că ai câştigat, din moment ce SMURD-ul a rămas cel pe care îl ştiai, adică gratuit, aşa cum este şi în cele mai ultraliberale ţări.

Ceea ce nu ştii, însă, este că decidenţii au motive serioase să sprijine urgenţele: SMURD-ul trebuie să funcţioneze bine şi pentru ei. Oricât ai fi de bogat, odată accidentat, nu mai ai cum să iei primul avion către un spital occidental. Când ai căzut în stradă, ai nevoie de un serviciu care să te ridice şi să te ducă degrabă la un spital românesc, prin urmare, SMURD-ul le e necesar şi decidenţilor.

Cu totul alta e problema dacă te pregăteşti de o internare obişnuită. El, decidentul care ţine în mână pâinea şi cuţitul, ia de regulă avionul, în timp ce tu, pacientul-elector, iei loc pe un scaun într-o sală de aşteptare. S-ar putea ca el, decidentul, să fie consultat înaintea ta, poate chiar de unul dintre medicii români care au ţinut cont de sfatul preşedintelui:

– Plecaţi din ţară, eu n-am ce să fac pentru voi!

 

DE CE PIERZI BANII DE SĂNĂTATE CHIAR ACUM, CÂND CITEŞTI ACEST TEXT?

 

Ştii bine că sistemul românesc de sănătate funcţionează pe baza a numeroase erori şi incorectitudini. Iată doar două dintre ele – cele fundamentale.

În primul rând, CNAS este singurul jucător financiar de pe piaţa de sănătate. Această situaţie ar mai fi cât de cât corectabilă, cu condiţia ca sănătatea să fie reglementată, dar cea de-a doua eroare tamponează orice fel de strategie cu beneficiu public: mă refer la faptul că preşedintele CNAS este numit politic.

Monopolul şi obedienţa politică a CNAS sunt cei doi factori care îţi scot, de ani de zile, bani buni din buzunar. Monopolul şi obedienţa politică sunt factorii care permit deturnarea girată de stat a contribuţiilor (adică a banilor tăi privaţi!) pe care le plăteşti pentru sănătate şi care ajung în ceea ce se numeşte bugetul consolidat, de unde cine ştie câţi mai ajung înapoi în sistem. Tot monopolul şi obedienţa politică sunt factorii care permit CNAS să plafoneze accesul pacientului la medic. Ca să fiu mai clar, dacă un spital îngrijeşte 50.000 de pacienţi anual, CNAS găseşte toate motivele din lume ca să nu semneze contract cu spitalul decât pentru 45.000, să zicem (şi asta e o situaţie bună!), generând datorii perpetue ale aceluiaşi CNAS la spitale. Aceeaşi plafonare, v-o amintesc, o întâlnim şi la medicul de familie.

Motivele plafonării? Insuficienţa banilor. De ce sunt banii insuficienţi? Păi, nu au luat calea bugetului consolidat? Nu s-au comportat politicienii români, de 22 de ani încoace, ca şi cum sănătatea era gratuită? Iată cum beneficiul electoral al tuturor politicienilor români a ajuns să se traducă prin colapsul sistemului.

Să revenim. Tot pe monopol şi pe obedienţă politică se bazează şi subevaluarea pe care CNAS o practică pentru fiecare caz rezolvat, tarifele casei fiind inferioare costurilor reale. Şi, ca să pună capac la toate, dereglementarea din sistemul nostru sanitar permite CNAS să stabilească tarife distincte pentru un acelaşi tip de caz, în funcţie de factori… subiectivi. În context, cum ţi se pare faptul că CNAS plăteşte mai mult spitalelor private per caz rezolvat, şi asta în condiţiile în care spitalul privat îţi solicită şi ţie, pacient, onorarii? Vă reamintesc că, în prezent, reţeaua privată de medicină din România nu poate încă să absoarbă cazurile dificile, adică acele cazuri care sunt cele mai mari consumatoare de fonduri.

Dacă legea sănătăţii ar fi trecut în luna ianuarie, lucrurile ar fi derapat şi mai mult. Practic, se menţinea atât monopolul CNAS, cât şi obedienţa politică a preşedintelui său. În plus, banii tăi, cei pe care îi colecta statul, ajungeau în mâna unor societăţi private de asigurări, care se trezeau în braţe cu un cadou la care nici o casă de asigurări din lume n-a visat: obţinerea unor pacienţi (clienţi) fără concurenţă şi fără efortul de a le colecta contribuţiile. Practic, CNAS s-ar fi transformat într-un ordonator de credite centralizat, care ar fi înmânat fondurile strânse din banii tăi unor operatori privaţi, care nu se oboseau nici măcar să lupte unii cu alţii pentru clientelă. Cât despre casele de asigurări, ele privatizau profitul, în timp ce riscurile şi pierderile conexe cu activitatea medicală deveneau datorie publică. În concluzie, sistemul nostru public-privat de sănătate căpăta dreptul de a obţine beneficii financiare, în timp ce pierderile erau suportate, în primul rând, de asiguraţi şi, în al doilea rând, de personalul sanitar subplătit.

Să fie acesta adevăratul capitalism? Să fie aceasta libera iniţiativă, cea pe care în naivitatea noastră o credeam obligată să-şi asume riscuri pentru a obţine beneficii?

În fine. Spuneam că legea retrasă cu tam-tam permitea atât caselor de asigurări, cât şi noului CNAS să facă profit, şi asta în condiţiile în care cele mai multe case europene de asigurări din sistemul public au obligaţia de a prezenta un bilanţ zero la finele anului financiar. Să presupunem că românii sunt şi aici originali şi că vor o lege deosebită de uzul european, dar atunci se pune întrebarea: profit? De unde? Din cei 250 de euro cu care tu pleci la drum în fiecare an şi care şi-aşa nu-ţi ajung? Profit? Pe seama unor pacienţi din ce în ce mai bolnavi şi, prin urmare, din ce în ce mai costisitori? Profit? Pe seama medicilor care sunt plătiţi cu un ordin de mărime sub cele mai slabe salarizări europene?

O altă întrebare este: oare casele de asigurări ştiau în ce se bagă? Oare îşi făcuseră calcule la modul serios, sau mirajul celor 5 miliarde de dolari anual le punea în braţe un cadou otrăvit?

Cum-necum, profitul despre care discutăm îţi mai scotea din circuit nişte bani, din cei şi aşa foarte puţini (doar 3,5% din PIB, nu uita, pe când calculele europene ne arată un necesar de minimum 7%) cu care îţi plăteşti sănătatea. Oare ce prevede legea care se elaborează acum, la adăpost de ochii noştri, referitor la profitul caselor de asigurări?

 

EXISTĂ SISTEME PERFECTE DE SĂNĂTATE PUBLICĂ?

 

Răspunsul este NU. Practic, orice sistem de sănătate se confruntă cu o cerere mult mai mare decât oferta, iar disparitatea dintre necesarul şi resursele de sănătate se accentuează perpetuu, indiferent de ţară. Cu alte cuvinte, sistemele publice de sănătate au ca scop fundamental gestionarea deficitelor. Dacă Declaraţia Drepturilor Omului ar fi abolită, problemele sistemelor de sănătate s-ar rezolva imediat, pentru că am putea, nu-i aşa, să includem o sumedenie de pacienţi în categoria pierderilor colaterale.

Asta să fie soluţia sistemelor publice de sănătate? O politică eugenică, justificată prin raţiuni financiare?

În context, să amintim cum este caracterizat sistemul medical britanic (NHS), adică sistemul unei ţări capitaliste prin excelenţă: „o insulă de socialism într-o mare a pieţei libere”. Momentan, aşa sună esenţa unui sistem naţional de sănătate publică. Dar, despre NHS vom mai vorbi.

 

SISTEME DE SĂNĂTATE – CONTROVERSA PROFESIONIŞTILOR

 

Cu aproape doi ani în urmă, am avut prilejul să discutăm cu doi dintre autorii legii de sănătate retrase de pe piaţă. Cu acea ocazie, am găsit multe puncte comune de discuţie.

Să le luăm pe rând.

În primul rând, domniile lor au fost de acord că atât monopolul CNAS, cât şi dependenţa politică a acestei structuri trebuie desfiinţate. Cu alte cuvinte, căzuserăm de acord asupra principiului ca în România să existe mai multe case de asigurări concurente, care să se „bată” între ele atât pentru pacienţi, cât şi pentru medici. Ne imaginam că o concurenţă reală între asiguratori ar fi determinat scăderea costurilor, pe principiul că un asigurator n-o să-şi fure căciula făcând achiziţii bazate fundamental pe comision. Totodată, speram ca un astfel de asigurator va oferi pachete de sănătate concurenţiale, astfel încât să-şi atragă o „pacientură” cât mai numeroasă. Speram ca asiguratorul să fie interesat să ofere pachete de salarizare la fel de concurenţiale pentru medici, astfel încât să-i atragă în spitalele şi cabinetele lor. Naivi fiind, speram ca în acest fel, asiguratorii de sănătate din România să devină ceea ce sunt oriunde: avocaţii din oficiu ai pacienţilor şi plătitorii corecţi ai medicilor.

Între timp, această paradigmă pare să se fi schimbat, iar profitul cu orice preţ este cuvântul de ordine al noilor asiguratori de sănătate. Aşa că, ne punem următoarea problemă: este obligatoriu să fim de acord cu paradigma profitului în sistemul public de sănătate, în condiţiile unei ţări care alocă prea puţini bani acestui sector?

Revenind la discuţia cu autorii legii retrase de pe piaţă, propusesem atunci organizarea unui grup de profesionişti (specialişti în sănătate publică) care să discute care este varianta de sistem care se adaptează cel mai bine la realitatea noastră socio-economică. Toată lumea a fost de acord, numai că până la urmă, grupul de lucru a fost alcătuit doar din cei doi specialişti ai administraţiei prezidenţiale. În plus, principiile cu care fuseseră de acord în ce priveşte casele de asigurări s-au dovedit a fi apă de ploaie. Ei nu discutaseră despre capitalism, ci despre bişniţa românească standard. Ei ne vindeau cafea şi ţigări la suprapreţ şi ne explicau cât de bine o să ne fie.

La scurt timp după aceste discuţii, am avut prilejul să discut cu o profesoară de sănătate publică neimplicată în dezbatere. Cu acea ocazie, ea m-a întrebat aşa:

– De ce crezi tu că doar societăţile de asigurări reprezintă soluţia pentru România?

I-am furnizat argumentele de mai sus, dar profesoara a clătinat din cap:

– Oare un sistem naţional de sănătate n-ar fi mai potrivit pentru noi? Suntem o ţară săracă, oamenii au venituri scăzute, eu cred că asta este soluţia pentru România.

Sigur m-am schimbat la faţă – un sistem naţional de sănătate nu-mi aducea aminte decât de situaţia pre ’89, nu-mi sugera decât eşecurile socialismului, un alt tip de monopol etc. Simţindu-mă, profesoara m-a întrebat:

– Tu crezi că la noi, acum, cu existenţa CNAS, avem de-a face cu vreo diferenţă faţă de sistemul de dinainte de ’89? Ceea ce avem acum este tot un fel de sistem naţional de sănătate, numai că el beneficiază de cosmetizarea şi costurile suplimentare denumite CNAS. Şi, ca să nu mă mai acuzi de socialism, a adăugat, te rog să reflectezi la sistemul de sănătate britanic. Englezii au sistem naţional. Ţi se pare că merge prost?

Pe vremea aceea nu ştiam decât că Marea Britanie oferă salarii dintre cele mai bune pentru medici. Această realitate a fost suficientă ca să mă gândesc mai atent la ce înseamnă un sistem naţional de sănătate. Cu acea ocazie, am aflat că şi canadienii, de pildă, se bucură de un sistem similar.

 

CE SISTEM DE SĂNĂTATE NE DORIM?

 

De fapt, cu această întrebare ar trebui să înceapă argumentaţia pro şi contra, pentru că, după cum am spus, nu există un sistem perfect de sănătate. Şi, pentru că ne aflăm, totodată, în faţa unui consimţământ informat, care consimţământ informat este sancţionat politic prin vot, ar trebui să ştim măcar care sunt costurile şi beneficiile diferitelor sisteme de sănătate.

Vom discuta despre doi „poli sanitari”. Pentru că legea retrasă în ianuarie se inspirase, iniţial, pe un model american, o să începem cu un rezumat al felului în care pacientul plăteşte în USA.

În USA, serviciile medicale sunt în totalitate private. Dacă nu eşti asigurat, vei beneficia doar de tratamentul urgenţelor majore, şi asta, pe o perioadă limitată de timp. Dacă nu eşti asigurat şi ai nevoie de medic pentru o problemă serioasă, ai varianta de a face un împrumut ca să ieşi din impas. Dacă vrei să te asiguri, fii sigur că vei avea de plătit, lunar, o grămadă de bani. Iar dacă doreşti să fii tratat de o somitate în domeniu, te costă suplimentar de te usucă.

Ei, bine, în ciuda faptului că USA vehiculează în sănătate aproximativ 16 % din PIB şi în ciuda faptului că la ora asta clinicile americane sunt primele din lume în ce priveşte know-how-ul şi organizarea (dar şi salarizarea medicului!), sistemul de sănătate american în ansamblu are carenţele sale. Iată un singur exemplu: a treia cauză de mortalitate pe teritoriul american este infecţia, iar infecţia este un marker de mortalitate al ţărilor în curs de dezvoltare.  

Aşadar, un sistem de sănătate care să se asemene cu cel american ar presupune: contribuţii ridicate pe care nu le pot plăti toţi cetăţenii, la care se adaugă plăţi suplimentare pentru serviciile speciale. Atenţie: intrarea în sistemul unei case de asigurări presupune o evaluare a pacientului de la bun început! Spun asta pentru că nu există casă de asigurări care să acţioneze din altruism şi care să te aştepte cu braţele deschise, indiferent de starea sănătăţii tale. În context, casele de asigurări private sunt obligate, prin natura jocului financiar, să te consulte la includere şi periodic, astfel încât contribuţiile pe care le vei plăti vor fi deosebite, în funcţie de riscurile pe care le prezinţi. Un pacient de 30 de ani, nefumător, fără probleme de sănătate aparentă, care practică sport de trei ori pe săptămână, va plăti mult mai puţin decât un pacient de 75 de ani, diabetic, cu hipertensiune şi cardiopatie ischemică.

Să reţinem acest aspect şi să-l transferăm în România. Pensionarul, mult mai expus problemelor de sănătate, dar cu mult mai sărac decât pensionarul american, va fi obligat să plătească (logic!) o contribuţie mai ridicată decât un pacient activ. Totodată, la includerea într-o casă de asigurări, va avea de plătit consultaţiile prin care se stabileşte cât de bolnav este şi, implicit, nivelul contribuţiei. Să mai adăugăm ceva: pacientul român din 2012 nu mai seamănă cu pacientul român din 2002 – pacientul actual este mai bolnav, cu mai multă patologie asociată, deci mai costisitor. Oare este suficientă media de 250 de euro pe an pentru a susţine într-un sistem orientat pe profit, ceea ce nici acum sănătatea publică românească nu poate susţine? Cum vor face casele de asigurări beneficiile la care le dă dreptul legea, cu pacienţi mult mai costisitori, dar mult mai săraci decât în sistemul-mamă? Oare americanii îi asigură pe… homeleşi?

Cu alte cuvinte: mai putem să vorbim de un sistem public de sănătate?

La polul opus se află sistemul britanic, sau cel canadian. Marea Britanie beneficiază de un sistem naţional de sănătate, prin urmare, orice cetăţean se poate considera acoperit când are nevoie de medic. Dar, reprezintă sistemul britanic, sau cel canadian, garanţia că pacientul român va căpăta satisfacţie? Care este costul acestei asigurări cvasitotale?

Costul este… timpul. Timpul, adică lista de aşteptare. Lista de aşteptare de luni de zile, ba chiar mai mult, pentru operaţii, pentru examene CT, pentru RMN, pentru programarea la specialist etc. Urgenţele nu au listă de aşteptare dar, să nu vă imaginaţi că urgenţa va fi examinată deîndată la camera de gardă. Iată un singur exemplu. Pacientă, gravidă, la termen. Încep „durerile facerii” şi se adresează unui spital londonez. Spitalul îi spune: „Nu te internăm decât începând de la dilataţie 6.” (Dilataţia completă este 10, iar travaliul începe în condiţii de dilataţie 0, ca să simplific.) Pacienta locuia departe de spital, aşa că decide să aştepte până la dilataţie 6 în parcul din apropiere. După vreo oră, se rupe apa. Pacienta se duce din nou la camera de gardă. Răspunsul (foarte politicos) a fost: „Aveţi dilataţie 3. Nu vă internăm decât de la dilataţie 6.”

Aşadar, iată că pentru a asigura egalitarismul în faţa unui sistem care nu poate plăti la nesfârşit, apar altfel de costuri, care nu se concretizează în bani, ci în timp de aşteptare. Oricum, britanicii nu par foarte deranjaţi de acest sistem: practic, doar 11% dintre ei recurg la serviciile private paralele, acestea fiind asigurate separat. Cu alte cuvinte, ei au un sistem în două viteze, iar dacă dintr-un motiv sau altul consideri că nu vrei să intri pe lista de aşteptare, plăteşti suplimentar acelor societăţi care, dintru bun început şi-au asumat riscurile de a intra pe piaţă, fără sprijin de la stat şi fără ca statul să le preia funcţiile şi datoriile generale ale întreprinzătorilor.   

Între cei doi poli există varii metode de asigurare, pe care le puteţi studia aici. Dintre toate exemplele de pe hartă, m-aş opri asupra Cehiei. Cu un sistem sanitar care primeşte 7,2% din PIB, Cehia a reuşit să ofere un pachet de asigurare de bază într-atât de copios, încât doar 0,1% din populaţie se asigură suplimentar. Ei cum au reuşit performanţa asta? Să fie imposibilă pentru noi?

 

PROBLEMELE ROMÂNEŞTI

 

Problema pachetului de asigurare de bază este cheia sistemului nostru de sănătate. Care este oferta statului sau/şi a caselor de asigurări pentru acest pachet? Este oare o ofertă 0, ca în USA, ceea ce implică să plăteşti foarte mult? Este o ofertă completă, ca în Marea Britanie, dar care te obligă să aştepţi? Este oare o ofertă „mutuală”, de tip francez, la care 82% din pacienţi plătesc asigurări suplimentare, în condiţii de 11% din PIB direcţionaţi către sănătate?

Răspunsul corect pe care o să ţi-l dea decidentul român (fără să mintă!) este: habar n-am! Sunt ani de zile de când decidenţii se feresc ca de dracu să stabilească plafonul ofertei de bază. Vei primi tu, pacient român, bani doar cât să stai de vorbă cu medicul timp de 20 de minute, sau vei putea, în aceiaşi bani, să beneficiezi şi de operaţii pe cord deschis? Vei primi un pachet de bază pentru un salon curat, de cel mult două persoane, sau vei sta în pat cu alt pacient, din lipsă de locuri?

De ce nu ştim care este valoarea pachetului de bază? Foarte simplu: pachetul de asigurări de bază este elementul de negociere critic, care permite statului român să vândă o afacere de 5 miliarde de dolari anual unor societăţi de asigurări care, spre deosebire de alte ţări europene, au permisiunea prin lege de a face profit pe investiţii publice. Dacă, tu, pacient român, ai avea de făcut o afacere, ai proceda la fel ca societăţile de asigurări. Ai stabili abia după cumpărare pachetul minim de servicii, iar acesta va fi extrem de scăzut, astfel încât să poţi să-ţi taxezi clienţii în vederea obţinerii unui profit maxim, pe o investiţie publică distrusă în mod sistematic, în acelaşi fel în care au fost abandonate alte industrii şi întreprinderi româneşti. Totodată, ai lansa tot soiul de fumigene pe piaţă, legate de calificarea medicilor şi de plata lor, astfel încât să-i salarizezi cât mai jos pentru că, nu-i aşa, legea română îţi permite profit fără ca tu să-ţi asumi riscurile unor cheltuieli. Statul român nu te obligă să concurezi pentru pacienţi, statul român nu te obligă să-ţi ridici contribuţiile prin propriul tău efort, statul român doreşte doar să facă un cadou asiguratorilor pentru că el, statul român, se doreşte incompetent.

Numai că voi, pacientul şi medicul român, vă aflaţi la celălalt capăt al afacerii. Şi vă mai paşte, pe amândoi, încă un set de cheltuieli de care habar n-aveţi. Pe lângă pachetul de bază pe care Ministerul Sănătăţii şi CNAS nu au catadicsit să-l facă public, statul mai are un as în mânecă la vânzare: costurile per serviciu medical. Vă reamintesc ce am spus mai sus: CNAS găseşte toate motivele din lume ca să nu plătească toţi pacienţii şi ca să subevalueze fiecare caz rezolvat… Ce anume le permite acest lucru?

Absenţa standardelor de cost. Nici o structură responsabilă cu sănătatea nu a fost interesată în ultimii 22 de ani de o operaţiune economică elementară: stabilirea costurilor serviciilor medicale. Astfel, dacă o apendicită banală costă efectiv, să zicem, 1000 de lei, nimeni n-o să împiedice un decident să stabilească, în absenţa unor standarde de cost, că ea nu costă decât 900 de lei şi să nu-ţi dea ţie, pacient, doar această contravaloare, pretinzând că restul până la 1000 îţi sunt imputabili sub forma de servicii suplimentare sau că ar trebui să ţi-i recuperezi chiar de la medic.

Pentru cine nu mă crede, să întrebe Ministerul sau CNAS: cât costă o arteriografie, să zicem, la Iaşi? Dar la Bucureşti? Există diferenţe de preţ? Dacă da, de ce? Realitatea este că absenţa standardelor de cost este cea care permite, oricând, „umflarea” cheltuielilor care, ulterior, vor putea fi transferate asupra asiguratului.

Absenţa standardelor de cost mai este „bună” la ceva: în absenţa lor, orice decident, fie el Minister, CNAS, sau casă de asigurări, poate să pretindă că protocoalele de diagnostic şi tratament sunt valide în ţara noastră şi că este doar vina medicilor că nu au fost introduse încă. Dar, ce te faci dacă afli că respectarea protocoalelor are costuri prea mari faţă de câţi bani catadicseşti să dai (investeşti) în sistem şi că tu, stat, sau casă de asigurări, nu ai puterea financiară de a le susţine?

Vei introduce… lista de aşteptare, asta vei face. Vei introduce lista de aşteptare specifică sistemelor naţionale de sănătate, chit că tu ai pretenţia să te numeşti societate privată de asigurări. Şi atunci, ne întrebăm, oare ce fel de sistem ne vor vârî pe gât decidenţii?

 

CONSIMŢĂMÂNTUL PROPRIU-ZIS

 

Aşadar, ce vă doriţi? Un sistem bazat pe asigurări, care va presupune mai mulţi bani scoşi din buzunar, sau un sistem naţional de sănătate, care presupune liste de aşteptare? Veţi dori un sistem de asigurări care, în peisajul românesc se pretează extrem de uşor la cartelizare şi la umflarea preţurilor, sau un sistem naţional care, prin monopolul său şi prin obiceiurile pământului, se asociază cu politica de achiziţii la nivel înalt prin comision?

Indiferent ce ai dori, însă, şi indiferent ce opinii ai, nu uita că sănătatea nu are culoare politică, nu uita că sănătatea nu se poate face fără bani şi nu uita că vrei să ştii foarte bine pe ce dai banii despre care vorbim… Nu uita nici că tu însuţi, pacient, ai o responsabilitate. Şi, ca să nu te laşi zăpăcit de vorbele goale ale decidenţilor, nu face rabat de la următoarele întrebări simple, la care orice politician va trebui să-ţi răspundă:

1)         Ce pachet de bază îmi oferi, ca să ştiu ce cheltuieli suplimentare îmi vor cere asigurările?

2)         Vrei să-mi oferi un sistem public de sănătate căruia îi este permis, prin lege, să facă profit?

3)         De ce nu elaborezi standarde de cost, astfel încât să ştiu cu cât m-ar încărca în plus asigurările?

4)         De ce nu-mi explici ce înseamnă un sistem naţional de sănătate şi de ce-l acuzi (aluziv) de stângism, din moment ce ţări precum Marea Britanie şi Canada se bazează pe un asemenea sistem?

5)         De ce nu-mi plăteşti doctorii aşa cum sunt plătiţi oriunde la vest de Szeged, astfel încât să nu mai plece din ţară şi să mă trateze la mine acasă şi peste câţiva ani, fără ca eu să recurg la alte expediente?

6)         De ce refuzi să aloci serviciilor de sănătate măcar 7% din PIB?

7)         Dacă vei aloca 7% din PIB sănătăţii, ai curaj să-mi spui, înainte de alegeri, cât o să mă coste povestea asta?  

Ei, bine, dacă tu, politician, o să-mi răspunzi vreodată la aceste întrebări fără să te refugiezi în termeni tehnici şi în justificări stupide, poate că am să semnez acest consimţământ informat – dar dacă nu….

Ei, bine, dacă nu, eu o să te întreb mereu:

– Tu chiar îţi propui să ai grijă de sănătatea mea, sau te interesează doar votul meu?

Iar când o să te întreb asta, o să-ţi aduc aminte că peste doar 15 – 20 de ani, cineva, un editor sau un ziarist, îţi va tipări portretul în cărţile de istorie şi în articole… Şi după ce-o să-ţi aduc aminte asta, o să-ţi mai spun aşa:

– Azi, s-ar putea să mă fraiereşti ca să te votez – dar mâine, ce vrei să scrie sub portretul tău?

 

 

 

Tags: guerilla blogging

 

 

Nu-mi plac teaserele. Cu toate astea, exact un teaser urmează.

Mâine, cel târziu poimâine, o să public aici un fel de manifest. De fapt, este vorba de un Consimţământ Informat legat de Legea Sănătăţii.

Nu de alta, dar am impresia că oricine trece pe aici trebuie să înţeleagă ceva mai mult despre Legea Sănătăţii şi nu s-o înghită pe nemestecate. Barem să ştim ce înseamnă una, sau alta, barem să ştim ce întrebări să le punem distinşilor care acum fac planuri fără să întrebe pe nimeni.

Nu de alta, dar vin alegerile, după cum ne tot ameninţă Turambar.

Tags: guerilla blogging

 

 

 

Oare de câte ori îi trece unui medic prin minte, la modul serios, cuvântul “eutanasie”?

Mie mi-a trecut de trei ori. Prima oară s-a întâmplat prin 1993, sau 1994. Era vorba de un pacient perfect lucid, cu o inimă brici, cu o funcţie renală fără cusur, cu un ficat impecabil şi cu o radiografie pulmonară care nu spunea nimic. (În România, pe vremea aia, CT-ul era de găsit doar în cărţi). Cu toate astea, omul se sufoca, şuiera din greu, era vânăt şi abia se putea mişca. Diagnosticul lui a fost stabilit doar la bronhoscopie, care a evidenţiat o tumoră de bifurcaţie traheală. Cu alte cuvinte, omul acela, sănătos în rest, nu mai avea pe unde să tragă aerul. Era ca şi cum cineva i-ar fi acoperit gura şi nările, non-stop, cu o pătură groasă şi udă.

Cel mai cumplit a fost într-o noapte. Deja ajunsese la capătul puterilor şi m-a chemat în salon. M-am uitat la el: n-aveam ce să-i fac. El m-a privit cu ochii scoşi şi a înţeles: doctorul ăsta nu ştie ce să-mi facă. Era coerent, avea cam în jur de 45 de ani – înţelegea totul perfect. Am mimat o acţiune terapeutică, el a sperat, dar ineficienţa manevrelor mele i-a dezvăluit, fără drept de apel, ceea ce-i mai rămăsese de aflat. Prin urmare, pacientul s-a învârtit dintr-o parte în alta a salonului, a ieşit pe terasă ca să nu-i deranjeze pe ceilalţi – bietul de el făcea mult zgomot şi nu putea să stea locului – a sperat că aerul curat al nopţii o să-l ajute…

Nimic, nimic, nimic… Nu-l ajuta nimic.

M-am dus în camera de gardă. Între noi doi se spusese tot, se consumase tot, nu mai aveam ce să fac, el ştia că n-am ce să-i fac. După câteva minute, însă, mi s-a făcut ruşine şi m-am dus înapoi la el. Pe vremea aceea, încă nu se efectuaseră la noi nişte operaţii cu nume pretenţios, denumite “rezecţie de carenă traheală”, iar eu oricum n-aş fi ştiut să fac ceva atât de complex. Citisem despre ele, ce-i drept, dar în chirurgie, drumul de la lectură până la operaţie e lung, unde mai pui că schemele şi fotografiile nu sângerează… Aşa că am stat cu el restul nopţii, oscilând între dorinţa de a-l părăsi, generată de neputinţă, şi obligaţia de a-i sta alături, ca să nu se simtă singur.

Doamne, cât am sperat să-l lase cordul! Doamne, nu înţelegeam de ce nu-i creşte odată bioxidul de carbon arterial, cel care l-ar fi cufundat într-o binemeritată comă… Din păcate, v-am spus, pacientul era altminteri sănătos. Toate organele îi funcţionau perfect, numai că el avea o tumoră în căile aeriene şi nimeni din spitalul ăla, nimeni din ţara aia, pe atunci, nu se pricepea să i-o scoată.

Dimineaţa, când i-a venit familia, l-am cărat la maşină. Se târa pe scări, nevenindu-i să creadă că tocmai el păţeşte aşa ceva. Cu toate astea, era demn şi asta durea cel mai tare, credeam eu pe atunci. Cobora două-trei trepte, se oprea, şuiera şi deodată trăgea aer în piept din toate puterile, de parcă abia ar fi ieşit la suprafaţă după o scufundare… L-am petrecut cu privirea pe când ieşea din spital într-o Dacie hărtănită şi m-am gândit, pentru a câta oară în acele ore, la eutanasie…

Din cauza acelui pacient am învăţat “rezecţia de carenă”. După mulţi ani am practicat-o. Acum suntem mai mulţi cei care o facem în România.

Un al doilea pacient care mi-a adus în minte eutanasia era intubat şi susţinut de aparate. Era un copil. Avea tot o patologie de trahee – organul nepereche care îţi conduce aerul acolo unde e nevoie de el. Fusese accidentat cu aproape un an înainte, fusese intubat şi dezvoltase nişte complicaţii specifice intubaţiilor îndelungate: traheomalacie, plus granuloame, plus traheopathia osteoplastyca, un complex de leziuni care obstruează traheea. Încercasem să-l operăm, dar treaba nu ne ieşise: leziunile traheale erau pietrificate, invadau structurile vasculare de vecinătate (carotidele şi jugularele) de parcă ai fi aruncat beton pe ele, şi se întindeau pe o lungime atât de mare încât împiedicaseră rezecţia .

Pe vremea aceea nici stenturi traheale nu prea se puseseră în România. Până la urmă, am făcut rost de unul şi, împreună cu bronhologul şi cu anestezistul, l-am amplasat în traheea copilului, după cum citisem în cărţile cele mari. Ne-am bucurat şi noi, şi copilul care de-acum putea să respire liniştit, şi maică-sa. Crezusem că gata, izbândisem.

După numai două săptămâni, însă, granuloamele au recidivat deasupra şi sub stent, iar copilul a dezvoltat din nou obstrucţie respiratorie. Alte stenturi nu mai aveam, iar terapie locală pe bronhoscop n-aveam cum să facem pentru că ne lipseau nişte pense, asta ca să nu mai vorbim de endocautere sau de laserul YAG. De acum, puştiul ajunsese exact în situaţia primului pacient. Ştiţi ce maturi sunt copiii care stau multă vreme în spital? Nu vă daţi seama, nici nu trebuie să vă daţi seama… În plus, devin iscoditori, te scotocesc din priviri şi caută în fiecare gest pe care-l faci licărirea ta de speranţă, pentru că ştie bine că speranţele tale sunt totuna cu speranţele lui. Ce să mai spun, băiatul ajunsese să ne privească la fel ca adultul care mă privise cu nişte ani în urmă: înţelegea tot, absolut tot.

După o vreme, bietul de el a intrat în comă. Se mai trezea când şi când, ne privea, noi încercam să facem tot ceea ce citisem, chit că n-aveam tot ceea ce cărţile ne spuneau că ne-ar trebui, făceam orice ne trecea prin minte, improvizam, dar situaţia era clară – puştiul ne scăpa printre degete. Atunci, nu numai că ne-am gândit la cuvântul “eutanasie”, dar cineva l-a şi pronunţat. Am căzut de acord că era singura soluţie. Anestezistul, însă, a întrebat:

– Bine, bine, asta-i rezolvarea, dar injecţia cine i-o face?

N-a mai zis nimeni nimic. Pur şi simplu ne-am cărat fiecare prin alte părţi, să rezolvăm te miri ce treburi.

Din cauza acelui biet copil am ajuns să învăţ rezecţia de trahee cervicală.

Zilele trecute am avut o pacientă cu un cancer pulmonar care invada plexul brahial, adică ceea ce se chema o tumoră depăşită de superior sulcus. Acum, avem la dispoziţie şi CT, şi RMN, acum ştim cu mult mai mult decât pe vremea când lucram la acel spital mic din centrul oraşului. Acum avem o echipă sudată în 12 ani de lucru împreună. Ne imaginăm că rezolvăm tot soiul de chestii, ştiţi… Prin urmare, vine pacienta cu pricina şi examinez explorările ei imagistice, doar-doar aş găsi o falie în felul în care s-a amplasat cancerul. Îmi dau seama că e un caz fără viză chirurgicală radicală, numai că pacienta avea şi un revăsat lichidian pleural care o împiedica să respire. În plus, durerile erau atât de mari, încât am hotărât că merită să intervenim. Speram să obţinem un examen histo-pat al neoplasmului şi să trimitem apoi pacienta, repede-repede, la chimio-radioterapie. Lichidul aveam să i-l scoatem, deci avea să respire mai uşor, iar obţinerea examenului histo-pat ar fi permis un atac oncologic al tumorii, cu o prezumtivă diminuare a durerilor. N-aveam s-o vindecăm – dar măcar puteam să sperăm că n-o s-o mai doară la fel de tare.

Am intervenit. Am obţinut examenul histo-pat. Am golit pleura de lichid. Numai că, imediat postoperator, durerile s-au accentuat într-atât de mult, încât au urmat câteva zile în care nici o terapie n-a mai avut efect. Neurochirurgul a spus pas la cordotomii. Peridurala nu mergea, bolnava fiind grasă şi cu vertebre tasate, morfina nu avea efect, cocktailurile analgezice suplimentare, nici atât. Pacienta urla, se zvârcolea, plângea, ne chema, iar noi ajunsesem la capătul resurselor medicale.

Ce folos să-i mai dai zile, dacă se chinuie atât?

Aşa că, din nou ne-am gândit la eutanasie. Dar, pentru că ştiam unde avea să ne ducă discuţia, n-am făcut altceva decât să turnăm analgezice în ea pe toate căile: pe vene, pe gură, transdermic şi subcutanat. După o vreme, pacienta şi-a pierdut conştienţa. Dar, chiar şi aşa, striga, gemea, ofta, urla, icnea şi se răsucea. Pleca dintre noi într-un cortegiu algic, ameţitor, pe valurile buimăcitoare ale opiaceelor şi ai inhibitorilor de COX2.

Nu ştiu – nu ştim de ce a murit, chiar nu ştim, pentru că restul funcţiilor mergeau, iar nouă nu ne venea să credem că cineva poate să moară numai de durere. După ce a murit, m-am uitat din nou în cărţi. Am căutat despre durere – am parcurs o grămadă de chestii, dar nu scria pe nicăieri, explicit, despre faptul că durerea atroce poate să inducă moartea. Textbook-urile ne ofereau doar succesiunea unor trepte de atac analgezic, nişte protocoale şi explicaţii sterpe care nu strigau, nu tresăreau şi care îţi dădeau siguranţa că n-ai cum să dai greş.

Dar, între timp, ne-am cam prins de diferenţele dintre tratate şi situaţiile reale. Am văzut noi cum vin chestiile astea şi ne-am dat seama că, din când în când, singura soluţie este să aducem vorba despre o eutanasie pe care nici unul n-o s-o facă.

Asta-i tot ce putem.

Tags: asta-i situatia, da, intrebare, medicale, offf

 

Există o specie de pacienţi…

Mai bine să vă dau un exemplu. Acum mulţi, foarte mulţi ani, lucram într-un spital bucureştean, la colţul unui bulevard faimos. Locul, excelent: miniparc cu copaci seculari, piatră cubică pe alei, băncuţe printre tufe de crini, clădire trainică, arbori de tuya la poartă, tradiţie locală (pe vremuri, spitalul aparţinuse ordinului Diaconeselor), plăcuţă pe care scria NU SCUIPAŢI PE JOS la intrare, poziţie centrală lângă un mare stadion. Dincolo de gard se înălţa palatul ighepeului. Ce mai tura-vura, spital cu aromă interbelică.

Eram eu mai pe la început de carieră şi, într-o noapte, mă trezesc cu un pacient. Insul avea empiem pleural, adică era plin de puroi în torace. Ţin minte de parcă ar fi acum: avea un empiem pleural drept din care am scos, la prima strigare, opt (8!) litri de mizerie. Îl investigăm noi, îl şi operăm şi, după cum e obiceiul la chirurgie toracică, după intervenţie pacientul s-a trezit cu două tuburi de dren în torace, fiecare tub fiind cuplat la ceea ce se cheamă o baterie de aspiraţie. Pe atunci, o baterie din asta consta din trei borcane de sticlă groasă cuplate în serie, iar fiecare borcan din ăla semăna cu echivalentul lui gastronomic de borcan de murături, din cele cu capacitatea de un litru.

Trei borcane per baterie ori doi fac şase borcane. Borcanele, chiar goale, erau barosane şi grele, că le făceam la Curtea Sticlarilor, nu altundeva, pe bune! Dacă mai pui şi lichidele puse de noi în borcane sau cele scurse din pacient, ieşea o masă frumuşică, extrem de greu de manipulat.

Să reţinem acest aspect.

V-am spus că spitalul ăla cu aromă interbelică dădea la stradă. De fapt, între miniparcul spitalului şi bulevard nu se ridica decât un gard din tablă verde-veceu, înalt de doi metri. Dincolo de gard, pe trotuar, două-trei gherete cu de toate. Lângă gherete, o staţie de taxiuri. Era tractir mare pe acolo, câteodată aduceau şi fete. Să reţinem şi acest aspect.

Pacientul cu pricina mergea bine după operaţie, totul era OK, controalele radiologice erau brici, numai o chestie mă deranja: insul mi se părea mai mereu ameţit. Altminteri, om obişnuit, de periferie, la vreo 40 de ani: avea capul rotund şi ochii roşii, avea nasul borcănat şi plin de vinişoare, era un ăla cu picioare groase, precum stabilopozii, cu obrajii căzuţi, mai mereu supărat şi buimac, cam nesigur pe vocea lui. Cum pacienţii noştri aveau zicala „mai bine doi ani vultur decât treij’ de ani şoarec”, am intrat la ceva bănuieli. L-am căutat noi la noptieră, i-am întrebat pe convivii de salon, le-am pus pe fete să stea cu bunghiul pe el, nimic! Omul părea curat. De altfel, ori de câte ori mă vedea, îmi tot arăta că el nu bea decât cafea.

– Asta… hâc… e singuhra mea meteahnă… dom doctor… hâc… hai să thrăieşti! Te cheamă… hâc… Marcu?

Avea el damblaua asta – mereu mă întreba dacă nu mă cheamă cumva Marcu. Cred că avea chef să bage chestia cu arcu’, dar n-a finalizat niciodată.

Mă rog. Omul era destul de bolnav, aşa că a trebuit să-l ţinem mai mult în spital. Prin urmare, după vreo două săptămâni de băut cafea şi de stat la aspiraţie, insul s-a îndrăgostit lulea de ţiganca de la salonul 4. Aia era o slăbănoagă nemaipomenită, una trasă la faţă şi supărată, o femeie care nu ştia să privească în jur decât după ce se încrunta bine de tot. Încruntată-încruntată, dar a izbit-o şi pe ea amorul, un amor mare, maaare de tot! Cum se lăsa seara, cum pleca insul cu cele şase borcane după el, de parcă ar fi cărat două genţi, langa-danga, langa-danga, prin miniparc, alături de aleasa inimii sale. Ah, dragostea! Cei doi căutau un buisson mai des şi mai înalt, la mare căutare printre pacienţii noştri, având în vedere cât de mult timp petreceau în spital, departe de casă.

Ei, şi într-o dimineaţă, deîndată ce ajung la spital, le văd pe fetele din tura de noapte disperate.

– Sângerează cutare, sângerează de rupe! – îmi spun ele despre omul nostru.

Mă reped în salon, insul era beat pulbere. Sângera valuri-valuri din orificiul unui tub de dren, dar lui nici că-i păsa: zăcea răscrăcărat în pat, se scărpina între picioare şi sforăia de se cutremurau geamurile. Simt eu un miros mai aparte şi, până să-l reped în sala de operaţie, le întreb pe fete:

– Băh, da’ ce-a făcut ăsta?

– Nemernicu’, face una dintre ele. A sărit gardu’ la gheretă şi şi-a cumpărat votcă.

– A sărit gardu’?! Cum naiba de-a sărit gardu’ cu şase borcane de-un kil după el?!

– Le-a pus pe toate într-o sacoşă de plastic şi a sărit gardu’ cu ele cu tot! A pus după aia borcanele pe trotuar şi s-a apucat de băut cu derbedeii ăia, la mesuţe, şi după aia a mai luat două sticle (p-astea i le-am confiscat!) şi a sărit înapoi, numa’ că fiind mangă, nu i-a ieşit aterizarea şi a căzut di-rect pe borcane. Le-a spart, da’ nu-n ele s-a tăiat. L-au apucat dracii şi a început să tragă de drenuri – d-aia sângerează… Când l-am ridicat de jos, înjura pe toată lumea, că dacă nu i-am fi pus noi drenurile astea, el n-ar fi avut nici o treabă şi…

– Băh, da’ voi n-aţi văzut că ăsta lipseşte dân salon?

– Păi, el lipseşte mereu! Că se duce cu aia de la salonu’ patru în tufişuri şi ne-a fost nu-ştiu-cum să mergem după ei…

– Da, domne, da’…

– Lăsaţi-le pe fete, dom’ doctor, că nu-s ele de vină, se bagă un pacient. După ochi, îmi dau seama că nu mai are mult şi c-o să-l dea pe sângerând în gât: E greşeala noastră că nu v-am spus de la început, aia e! Ăsta bea non stop, dân prima zi bea, de când l-aţi scos dân operaţie. Carmol, mitilic, de toate…E campion mare… Coniac-canoe, halbere, toate alea… ’mneavoastră-l căutaţi de băutură, da’ el turna alcoolu’ în cana de cafea, aşa să ştiţi! Cică-i cere organismu’…

În sfârşit. L-am dus la sală, l-am operat din nou. După vreo două săptămâni, l-am externat şi, dacă n-o mai fi ratat vreo aterizare la punct fix, mai trăieşte şi astăzi.

Deci asta e specia de pacienţi la care mă refeream.

Acum câteva luni, la spitalul ăsta maaare unde lucru acum, care spital nu mai are aromă interbelică şi unde pacienţii nu-şi permit să sară gardul, aflându-se ei la etajul 11, ei bine, vin la spitalul nostru cam în acelaşi timp doi înjunghiaţi, dar nu din aceeaşi luptă. Îi operăm. Scapă amândoi. Având în vedere că veneau din teatre de operaţiuni diferite, îi aşezăm unul lângă celălalt. Fiecare dintre ei era purtătorul unei baterii de drenaj alcătuită din numai două borcane – ştiinţa a evoluat de când practic eu chirurgia toracică.

După operaţiile celor doi, care au avut loc una după alta, încep să se scurgă alene zilele necesare recuperării. De regulă, operaţii stau frumos în pat, ascultă muzică la telefoane, se uită la TV, citesc ziare, nah, ştiţi cum e…

Ăştia doi, în schimb, mai mereu furioşi. Nu le convenea nimic, erau plini de ifose, chiuiau, răcneau, râgâiau, aduceau rude care umpleau salonul, întinzând un fel de picnic pe paturile celorlalţi pacienţi. Chemăm noi badigarzi, poliţie, alea-alea, ni se pune străjer la intrarea în secţie, în fine, scăpăm de vizitatorii turbulenţi, dar nu şi de pacienţi. Ăştia erau mai mereu la fumat pe afară, dispăreau prin spital pe la bufetul de la paişpe’ sau la ăla de la unu, ba, la un moment dat, unul dintre ei, grăbit să se repeadă nu ştiu unde, şi-a spart borcanele bateriei, drept pentru care a aspirat aer la loc în pleură, chestie care NU TREBUIE să se întâmple. Prin urmare, evoluţia mergea mai lent în ce-i privea, chit că abia aşteptam să scăpăm de ei. O chestie ciudată, căreia iniţial nu i-am acordat atenţie, dar pe care o s-o ţin minte: deîndată ce ajungeam la vizită, îi găseam pe ăştia doi spate în spate, ca să zic aşa, ignorându-se reciproc.

Asta până într-o noapte, cu doar o zi înainte de externarea planificată la dublu. Uitasem să vă spun că unul dintre pacienţi, mai tuciuriu de felul lui, avea obiceiul să vorbească în somn. L-am ascultat şi eu într-o noapte, curios. Nu vorbea – atenţie mare! – nimic inteligibil. Bălmăjea ceva, vraişte, un fel de arăbească amestecată cu chineză, da’ cu accent nemţesc. Vecinul lui, un arian şturlubatec, mereu cu ochii căscaţi şi obraznic, stătea cu privirea în tavan şi nu zicea nimic, doar îşi muşca pumnii.

– Te doare ceva? Ai nevoie de ceva? – dau eu să mă fac util.

– Nu vreau nimic, să muară mama, n-am nevoie de nimic, m-am săturat.

Să revenim la noaptea fatidică, însă. Se face întuneric, adorm pacienţii, tuciuriul iarăşi începe să bălmăjească în somn. Proabil că apropierea plecării l-a făcut să fie mai expresiv, mai volubil, ce ştiu eu, cert e că nu se mai oprea din sporovăit în traco-slava aia de n-o înţelegea nimeni.

– Băh, face celălalt pacient, arianul adică, taci în plm din gură!

Tuciuriul, nimic! Baldogndanou favdmnaort naorttpamnf – îi tot dădea el înainte.

– Băh, scoală-te, băh, că te omor! Taci în morţii mă-ti din gură!

Ăla, nimic.

Se dă arianul jos din pat, îl zgâlţâie pe alălalt, ăla se trezeşte:

– Ce plm mă trezeşti, băh, albitură?

– Vorbeşti dreacu’ în somn, nu pot să dorm!

– Şi ce te fute grija? Ce? Vorbesc în somn, care-i treaba?

– Îmi faci mie magie neagră, băh!

– Ce faceeee?!

– Magie neagră, vorbeşti păsăreşte şi mă blestemi, ţigane!

Între timp, se strânge toată echipa de gardă în salon, dar cei doi nu mai pot fi opriţi. Urlând a sânge, se reped unul în altul, târând bateriile de aspiraţie pe podea; sticlele zornăie, se varsă, dau să se spargă, dar băieţii, nimic! În ce-i priveşte, ei reiau treaba de unde o lăsaseră înaintea internării, numai că atunci avuseseră alţi vrăjmaşi şi că acum n-aveau cuţitele la ei. Se lasă cu o încăierare haotică, cu icnete, dărâmă ei o noptieră, noi ne băgăm să-i separăm, dar ăia doi sunt mai antrenaţi în chestii d’astea, plus că nici n-avem voie să dăm cu ei de pământ.

– Ce vrăjitorie, băăăh, târtane? – făcea tuciuriul. Ce vrăjitorie?

– Neagră, băh, neagră! – făcea arianul. Neagră ca mă-ta-ntre craci!

Şi pleosc, şi dă-i, şi îmbrânceşte-l, şi încearcă o directă, ba un croşeu, ba un upercut – în fine, nu prea le aveau ei cu bătaia aşa că n-au reuşit decât să spargă bateriile de aspiraţie şi să scoale toată secţia în picioare. Pacienţii mai precari şi-au tras cearşafurile sub bărbie, privind păruiala cu ochi holbaţi, cei mai întregi la trup au luat-o, târâş-grăpiş, spre ieşirea din salon, pacienţii din celelalte saloane s-au adunat în uşă să vadă ce şi cum, pacientele au început să-şi facă cruce, noi ne-am băgat între preopinenţi şi am gâfâit cot la cot cu ei, până ce-am reuşit să-i despărţim. Înfruntarea i-a obosit peste poate pe luptători – ce-i drept, erau şi operaţi recent – aşa că, după ce am avut grijă de aspiraţii şi de pansamente, indivizii au căzut laţi în pat, vineţi la faţă, cu limbile pe pernă. Bagă-le miofilin, bagă-le ventolyn, ia-le tensiunile, ascultă-i cu stetoscopul, în fine…

După ce-şi revin ei, altă belea. Trebuia să-i despărţim, naibii, să nu mai stea unul lângă celălalt. De altfel, şi ei pofteau acelaşi lucru.

– Io nu mai stau lângă ăsta, făcea arianul. Îmi face vrăji, auziţi? Bagă vorbe din alea… Magie neagră să nu mă fac bine!

– N-am, băh, nevoie de nici o vrăjitorie ca să te sparg la mufarină!

Dăm să-l mutăm pe arian în alt salon, că el începuse, dar insul făcea un scandal de nedescris.

– Ce, băh, asta-i democraţie? D-aia a murit ăia-n decembrie, ca să mă mutaţi voi dân salon? Mutaţi-l pe el, că-i ţigan!

Dar tuciuriul:

– Al dreacu’ să fie ăla care s-o muta d-aci! Ce, io am început? Târtanul ăsta a făcut şi-a dres, muieeee…

– Te omor, sare arianul din pat, te omor, băh, hapsâne!

Până la urmă, cădem la pace cu ei. Îi ameninţăm cu poliţia, zicem că-i dăm în faptă, în fine, reuşim să-l mutăm pe arian în alt salon. N-apucăm însă să-l instalăm în pat când, din primul salon, tuciuriul începe din nou:

– Bargandkloe miajhdgeklw valifocnbakler! Uhuuuu! Uhuuuu!

– Aaaaaaaah! Îl auziţi? – urlă arianul ca din gură de şarpe. Are ceva cu mine! N-auziţi dom’ doctor, cum îmi face vrăji? Sculaţi-l! Sculaţi-l că vrea să mă cureţe…

– Visează, domne, pe onoarea mea, încerc eu. Doar visează. Credeţi-mă, ştiu ce spun, sunt medic şi…

– Ştii pă dracu’, dom’ doctor! Beleuzul ăsta vrea să mă verse!

– Hanfownf ptnbsgofi qagrposxbndfzr!

– V-am spus? V-am spus? – arianul era din ce în ce mai furibund. Io vreau să plec d-aici! Mă cac în spitalu’ vostru! Acu’ vreau să plec d-aici!

– E noapte, domne, un’ să te duci? Unde mai pui că ţi-ai spart bateria, trebuie să te verificăm mâine la raze…

– Ba nu mai stau nici o secundă! Să muară mama că plec! Îl asmut pă Băse pă voi! Ăsta are ceva cu mine! Vrea să mă omoare cu magia neagră! Sparg geamuri dacă nu plec, sparg geamuri!

Mă apucă furia. Îi explic că trebuie să semneze, să-şi asume toate riscurile etc. Iar el:

– Adu hârtiileeeee! Adu-le-ncoa’ că semnez tot, mânca-ţi-aş! Tot semnez!

Îi aducem foaia de observaţie. Îi mai repetăm drepturile o dată, cu martori de faţă ca să nu existe probleme, dar arianul nu se răzgândeşte: îmi smulge pixul din mână şi semnează că-l doare în cot de soarta lui, că-şi asumă toată răspunderea, că a fost avertizat asupra riscurilor, că-şi bagă picioarele şi că suntem neşte proşti, că el e om liber şi neînduplecat – tii, i se îmbogăţea lexicul cu fiecare frază pe care o scotea…

Dă-l încolo! Îi trag drenul afară, că aşa-mi spune legea, iar arianul se repede în salon, scoate dintr-un săcotei un fel de trening, îl trage peste pijama, încalţă nişte croci din ăia de plastic şi o ia degrabă spre ieşirea din secţie. Badigardu’ se ridică în picioare la trecerea lui, îl urmăreşte cu privirea.

– Băh! – se face arianul la el, cu umărul. Nu te mai uita aşa că te dau şi pe tine în judecată!

– Ce, băh? – face badigardul.

– Nici un băh! Ce, io-s băh cu tine! Te dau în judecată, pă toţi vă dau în judecată, pă toţi, auzi? Păi asta-i democraţie? Vine lumea la spital să se facă bine şi apare unii aici care le face vrăji să-i îmbolnăvească mai rău? Magie neagră, băh, m-auzi? M-aţi pus în pat lângă unu’ care mi-a făcut vrăji din prima clipă când m-a scos ăla dân operaţie! Io vream să mă vindec, şi voi… Pă toţi vă dau în judecată, pă toţi!

Şi dus a fost.

 

 

 

 

Tags: ai nostri ca brazii!, de pe la noi, medicale

 

 

… aşadar, fiţi atenţi: buful era pus la loc sigur, în ascunzătorile cele mai dosite de pe vapor (veneam cu electronice şi cafea de la Anvers, plus blugi şi ţigări de toate naţiile de la Tripoli de Liban), iar noi ne îndreptam, fericiţi, spre casă – casa se numea şi atunci, ca şi acum, România, numai că era mai socialistă şi nu găseai în ea de nici unele. Nu fusese un voiaj lung: abia dacă lipsisem vreo două luni din ţară dar, cu toate astea, băieţii se bucurau din cale afară şi mă întrebau pe mine, învăţăcel la prima ieşire pe mare, botezat la dublu şi la Bosfor şi la Oceanul Atlantic, novice cu două rânduri de naşi maritimi, mă tot întrebau, aşadar: „Băh, ia spune-ne tu nouă, că te vedem om citit, a ce mama naibii miroase Marea Neagră?”

Simţeam capcana, aşa că mă uitam la ei cu ochi piezişi:

– Cum adică, a ce miroase? A apă sărată, a ce dracu să miroasă? – întrebam.

P-ăia îi umfla râsul, îşi dădeau coate şi-mi răspundeau, făcând cu ochiul:

– Băh, să ştii de la noi: pentru vaporenii români, Marea Neagră miroase a p- – – ă, băăăî, a p- – – ăăăă!

Drept pentru care începeau să chiuie în fel şi chip şi să se laude cu ce le lăsaseră „reclamanţilor” acasă („reclamanţii” erau bărbaţii aleşi care le vizitau nevestele cât timp erau ei plecaţi peste mări şi ţări), că atâtea sticle de whisky, că atâtea cartoane de ţigări, că deh, nu se face să ducă „reclamanţii” vorba despre tine că ai fi vreun scârţan ceva.

Ei, şi ajungem noi prin dreptul insulei Cipru (aveau ăia un post de radio absolut senzaţional, BFBS) când, îi văd pe băieţi cum se trag la faţă şi încep să înjure.

 

 

– Al naibii, doctor, numa’ din cauza lui se întâmplă asta, că el vrea să meargă mereu unde a înţărcat mutu iapa.

– Ai noroc, doctore, îmi zice unul. Nah, că o să vezi şi Grecia în voiaju’ ăsta.

– Grecia? Ce Grecie?!

– Păi ne ducem la Itea să încărcăm nişte îngrăşământ (sau erau niscaiva bolovani?). O să-ţi placă de-o să înebuneşti, că e un templu d-ăla vechi p-acolo, din alea de mergi tu să le vezi.

Habar n-aveam pe unde venea Itea,

 

 

dar dacă venea la pachet cu un templu, cu atât mai bine. Era 1989, iar eu eram un belfer: călătoream în Occident într-o vreme când românul standard nu se plimba nici pe acasă, că avea dreptul la numai două plinuri pe lună. Acasă , în apartamentul meu (pe bulevardul Socului cum i se spunea pe vremea aceea) era un ger de încremeneai, iar la chiuvetă nu curgeau decât sloiuri – asta în timp ce la mine în cabină era cald şi aveam apă fierbinte 24/24. Acasă, te dădeai cu capul de toţi pereţii să găseşti o Pepsi Cola sau o bere la litru, în timp ce boierul călător care eram băuse toate răcoritoarele posibile şi se învăţase cu drafturile prin Anglia şi prin Ţările de Jos. Acasă rula Ceauşescu nu-ş’ câte ore pe zi, la noi pe vapor vâjâiau rotativele cu porneturi de toate naţiile 100 de ore din 24, că difuzau băieţii filme la mai multe mâini, concomitent.

Eram un profitor al regimului, frate, un măgar călător! Nu prea făcusem eu buf în călătoria aia, că eram nepriceput, da’ tot îmi luasem nişte pantalonaşi, o gecuţă şi niscaiva ţigarete pentru prieteni. Mă plimbasem de mă dureau picioarele şi-mi făceam deja planul cum să mă laud la papagalii rămaşi în patrie, să le spun ce lucruri bazate văzusem eu, să le povestesc cum venea chestia cu Occidentul ăla şi cu autostrazile, să le explic ce e aia o piaţa liberă, să le povestesc cum fugiseră doi la Anvers şi cum făcuserăm o şedinţă de excludere din partid a transfugilor – o şedinţă la care mai mult fumaserăm Marlboro în timp ce degustasem din interminabilele recolte de Cognac Napoleon, ah, ce tare aveam să fiu acasă, plus că aveam să le dau amănunte deviante despre fetele pe care le văzusem în vitrine şi cum…

V-am povestit cu negresa din vitrină de la Anvers? Eh, dacă nu, fiţi atenţi… Eram cu brutarul de pe navă, cu nea Mache, un nene cu păr alb, la vreo 60 de ani, cu o faţă rotundă de om cuminte, şi ne întorceam de la cumpărături. Nea Mache era om cumpătat şi nu ieşea pe uscat decât dacă se însemna că e ceva rost de buf – al’fel, ştia că prăduieşte bănuţii câştigaţi al naibii de greu, bând apă din tanc după cum se spune. Ei, şi ne întorceam noi pe jos de la cumpărături, nea Mache căra două genţi pline, iar eu mergeam cu mâinile în buzunare că nu m-a lăsat să-l ajut neam.

– Ete al dracu doctor, mă tot lăuda el, odată ai ajuns şi tu la Anvers şi ştii scurtăturile mai bine ca mine, fratele meu…

Ce-i drept, ieşeam şi de trei ori pe zi în oraş ca să casc gura la pietroaiele şi zidurile vechi ale ălora, să mă bucur de peisajul feminin ambulant din oraş (calitatea a II-a, cu os!) şi să intru prin anticariate. Cumpărasem, printre altele, o antologie de proză SF de Brian Aldiss, văzusem cum un evreu de acolo care vorbea româneşte cumpăra hârtii de o sută (130 de lei vechi la dolar, curs mai prost ca acasă, în Piaţa Chiliei, cea mult prea hulită), mă plimbasem noaptea prin cartierele de doi lei ale Occidentului biruitor, intrasem prin catedrale, nah, făcusem tot ceea ce se presupune că face orice individ care se dă gânditor.

Acum, însă, mergeam spre vapor fluierând, însoţindu-l pe nea Mache, ghidonându-l prin reţeaua de stradele înguste din oraşul vechi. La un moment dat, ajungem la o intersecţie. Dăm noi să traversăm şi, brusc, simţim o prezenţă nelămurită în dreapta noastră. Era ceva maaare, mare de tot, ceva copleşitor… Ce să fie? Întoarcem capul cu grijă şi, pe nepusă masă (lăsasem mult în urmă cartierul fetelor), o zărim într-o vitrină din aceea specifică pe însăşi Mother Africa!

Doamne, câtă era! Avea cam unu nouăzeci, avea o volumetrie natur bine pusă la punct (pe vremea aia femeile ieşeau la piaţă netunate), avea un cap uriaş, cât frapiera şi purta doar un tanga minuscul şi un fel de miniplatoşă cu cimilituri peste lăptărie, dumnezeule, dumnezeule, dumnezeule – unde mai pui că era cocoţată pe nişte tocuri care o făceau să pară de doi douăzeci.

O vedem noi în timp ce traversam (ea discuta cu un belgian din ăla malac care, totuşi, părea mărunţel pe lângă ea), ne holbăm la ea, ea se gineşte că noi ne-am însemnat de ea, îi face brusc semn malacului s-o lase dracului în pace şi se repede afară din vitrină, pe urmele noastre.

– Monsieurs, monsieurs, strigă ea spre noi, zâmbind larg.

Frate, dacă aţi şti cum am luat-o la goană, amândoi! În disperarea aia, am tras din mâna lui nea Mache o plasă din aia arhiplină, doar ca s-o tăiem cu viteză mai mare.

– Mais, monsieurs…

Nici un dar, cucoană! Nici un dar, că n-avem chef de mata… Adevărul e că avea insa aia ceva… ceva felin, dar totodată hipopotamic în felul în care se repezise după noi, cu gura deschisă larg, unduindu-şi cărnurile colosale şi lansând un surâs crateriform peste strada liniştită. Acu’, să nu credeţi că noi fugeam aşa de toate femeile, dar Mother Africa era mult prea grandioasă şi, fără nici o exagerare, ne-a băgat în sperieţi când am văzut-o cum dă iama după noi. Hm… M-aş mai fi întors eu pe acolo după aia aşa, de curiozitate şi ca să-mi dovedesc că sunt plin de curaj, numai că un short time la o asemenea piesă nu era moca: se ridica la peste 30 de dulăi, adică venitul meu socialist pe aproximativ douăzeci de zile.

 

 

Of, pe bune că mi-a părut rău după negresa aia uriaşă, dar dumnezeu mi-a băgat atunci în sac, drept recompensă, un final de voiaj la greci.

Aşadar, ajunsesem pe lângă Cipru, când am schimbat direcţia de marş şi am pus cap compas spre Itea.

– Dacă ai noroc, îmi ziceau băieţii, o să vezi şi canalul Corint, dracului, numai să ne dea Navromul bani.

Nu ne-a dat bani, aşa că am rămas cu Corintul nevăzut şi am mai pierdut două zile pe drumul de întoarcere acasă, dar la Itea tot am ajuns.

– Cum se cheamă templul ăla din apropiere? – îi tot întrebam pe băieţi.

– Habar n-avem, vere, da’ e frumoooos… frumos de tot! E la munte, pe înălţimi, hai că mergem să probăm camera video acolo.

Camera video era un gheşeft de la Anvers. Costase cam şase-şapte sute de para, iar în ţară făcea pe puţin o mie.

În fine. Itea se află într-un golfuleţ arid, înconjurat de munţi destul de înalţi care se ridică în depărtare, spre nord-vest şi spre sud. Nu mai călcasem în Grecia, aşa că prima impresie a fost cam scârbavnică: iarbă, nu, pomi, nu, holde, nu, doar un fel de pământ uscat, roşu spre galben şi ceva grohotiş în care zăcea un fel de târguşor cu arhitectură de doi bani, pătrăţoasă, din prefabricate sărăcăcioase. Mă uit eu de jur împrejur după templu – nimic! Pietre, coline şi după aia munţi cât vezi cu ochii.

– Băh, voi m-aţi făcut! Nu se vede nici un templu.

– Doctore, să-nţepenim, ai templu în apropiere, pe bune.

Clank! – Aud lanţul de la ancoră şi văd că încremenim ca proştii în mijlocul golfuleţului, la nu ştiu câte sute de metri de waterfront.

– Aoleo, zic, iar facem radă…

– Nici o radă, doctore, da’ ăştia n-au cheu pentru noi. Aici ne încarcă, pe apă. Da’ tu fii liniştit – da? – că ne duc ăştia pe uscat cu şalupa. Vii cu noi, nu?

Era 6 după-amiaza, era luna aprilie, se cam pregătea să se însereze, iar eu eram un dromoman făcut la repezeală, pe puncte, ca să zic aşa.

– Da’ templul ăla e departe rău?

– Dă-l dracu’ de templu că nu mergem azi acolo! Vii cu noi să tragem o raită pân Itea, sau nu? Hai, că ne duc ăştia moca cu şalupa.

– Cum naiba să nu vin…

– Păi atunci, hai să ne pregătim.

Să ne pregătim însemna să luăm ceva la noi ca să testăm piaţa. În seara aia, ceva-ul ăla s-a dovedit a fi un număr apreciabil de pachete de Camel superlong, cumpărate la un preţ promoţional din Tripoli de Liban: patru parai cartonul ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, era excelent. Eu am vârât vreo cinci pachete în chiloţi şi câte două în fiecare şosetă. Purtam nişte reiaţi gri, groşi, care nu lăsau să se bănuiască mare lucru, iar şosetele erau din alea rezistente, flauşate. Chestia asta pe care mă pregăteam s-o fac se chema contrabandă, v-aţi prins, dar zău dacă-mi păsa: la Tripoli practicasem ceea ce se cheamă baraterie, adică să prăduieşti propria marfă ad usum navegatores. La Tripoli, aşadar, furasem cot la cot cu băieţii nişte zeci de kile de zahăr pe care îl duceam ca proştii dintr-o parte a lumii în alta, în timp ce la noi acasă zahărul se dădea pe cartelă. Am cărat şi eu nişte saci din cală, într-o noapte, şi m-am dus cu ei, clătinându-mă, până în cambuză – acum pot să mărturisesc chestia asta că au trecut peste 20 de ani şi sper că s-a prescris. Odată ajunşi în cambuză, am deşertat sacii, astfel încât după două-trei drumuri călcam în zahăr ca printr-un nisip extrem de fin, afundându-ne în el până la glezne. Ne intra în pantofi, al naibii!

– Tu câte kile vrei, doctore? – mă întrebaseră băieţii în noaptea aia.

Vă jur, pe bune că le-am zis că nu am nevoie de zahărul ăla, că ai mei se descurcă, că am participat la barateria cu pricina doar din camaraderie, ca să nu se simtă ei singuri şi ca să văd ce simte un hoţ când fură ceva. Mă rog, aş fi putut să le bag şi ceva din Bhagavad Gita, chestia aia cu omul responsabil care nu-şi doreşte uzufructul propriilor sale acţiuni, dar aş fi fost un ipocrit, unde mai pui că pe atunci nu citisem Bahagavad Gita. Cum-necum, nici că am luat vreun gram de zahăr de pe vapor. Senzaţia de robinhudeală, însă, v-o mărturisesc, a fost indescriptibilă. Stau să mă întreb dacă nu e, cumva, un dat genetic naţional.

Acum, însă, iată-mă coborând pe scara de pisică în şalupa din golful Itea. Eram atent să nu mă bălăngăn prea tare, că mă cam înţepau pachetele alea de ţigări prin zonele intime, asta ca să nu mai spun că alea din şosete ameninţau să facă buf în apă, de unde şi numele consacrat al procedurii.

Ne duce şalupa pe cheul lung, pentru vaporaşele mici, ne lasă liberi, iar noi o luăm la pas către ţărm. O chestie: nu se auzea nici pasărea şi nu se mişca mai nimic, parcă intram într-un oraş din ăla mort, din westernuri. Ajungem noi la capătul cheului şi acolo, ce să vezi: un frigider. Un frigider cu îngheţată. Nu mai văzusem în viaţa mea aşa ceva.

– Ce faci, doctore, salivezi?

Da. Salivam.

– Las’ că dacă merge treaba, bagi la tub o îngheţată din asta mai pe seară.

Drept pentru care lăsăm dracului frigiderul şi ne îndreptăm pe faleză. Abia atunci ne-am dat seama că urbea era populată. Pe faleză, ca la greci: tavernă lângă tavernă. În faţa fiecărei taverne, măsuţe multe de tot, iar la fiecare măsuţă, sumedenie de inşi. Aveau în faţă table şi jocuri de dame dar nu mai dădea nimeni cu zarul. Se uitau cu toţii la noi, încremeniţi, nu zâmbeau, nu se încruntau, doar aveau capetele întoarse, pe toată faleza, şi ne examinau ca în filmele alea cu partizani.

 

 

Noi, ce să facem? – facem pe pistolarii şi, fără o vorbă, o luăm pe faleză, ca pe un catwalk, expunându-ne carnaţia masculină şi pantofii Guban.

– Hei, Vasili, strigă la un moment dat unul de la o masă, făcându-ne semn cu mâna.

– Frate! – ridică mâna unul de-ai noştri, cu ochii sticlind – aici suntem, frate!

Am uitat să vă spun că românii sunt strigaţi în jurul Mediteranei fie cu apelativul Gheorghe (în Africa de Nord, mai ales), fie Vasile, în rest.

Grecul ne cheamă la masa lui – masa era plină de bărbaţi (oare unde erau femeile?) – noi ne ducem, lumea începe să zâmbească, apar şi nişte tamburele nu ştiu de unde, ne aşezăm, ne uităm unii la alţii. Grecii căutau să focalizeze pe unul dintre noi şi, al naibii să fiu, dar în mai puţin de zece secunde şi-au aţintit cu toţii privirile asupra ăluia care avea cei mai mulţi bani. Să-mi cadă mâna dacă vă mint, dar ăla nu era nici mai bine îmbrăcat, nici mai înalt, nici mai frumos nici mai nicicum decât oricare altul dintre noi, dar grecii l-au citit din prima.

– Veniţi de departe? – întreabă tatal grecilor.

– Am plecat de acasă de două luni.

– Vai de voi, două luni… of.

Iar se lasă linişte, iar ne uităm de la unul la altul. Ăilalţi, pe toată faleza, tăceau mâlc şi se chiorau la noi pe sub sprâncene. Apoi:

– Nu beţi şi voi o bere? – face tatal grecilor.

– N-avem bani schimbaţi, răspunde tatal nostru.

– Las’ c-o să aveţi, face grecul şi pocneşte din degete.

Zdrang! – nah, c-apare un fraier cu nişte beri, Amstel la sticlă, scoase de la rece, brumării, aburinde, ca-n reclamele lui Sadoveanu. Puf! – le desface, grecii ridică sticlele, le ridicăm şi noi…

– Epif, epif!

Se face iarăşi linişte, sorbim din bere, ne ştergem pe bot, apoi facem pauză. Iar ne uităm unii la alţii.

– Da’, ia ziceţi, ne ia tatal grecilor, acu’ de unde veniţi?

Tatal nostru se uită peste capul grecului, spre intrarea în tavernă. Nu fumează, da’ mestecă ciungă. Lasă să treacă mai multe clipe înainte să răspundă.

– Venim de la Tripoli. Tatal grecilor se holbează la noi. Tripoli de Liban, punctează al nostru, nu ăla din Libia.

– Aha, se linişteşte grecul.

Iarăşi sorbim o gură de bere. Tii, ce rece e, merge la casa sufletului! Iar tatal grecilor, după ce ne lasă să ne bucurăm de băutură:

– Tripoli? Liban? Şi cum e p-acolo?

– Cum să fie? Război. Sirieni şi miliţii. Hezbollah şi sunniţi. E tare cald pe-acolo, pe la ei.

– Cald, aha…

– Cald rău, nu aşa. La voi e parfum.

Tatal grecilor duce sticla la gură. Se uită fix la al nostru, al nostru nu lasă privirea jos şi, uite-aşa, beau amândoi din bere, privindu-se drept în ochi. Când pun sticlele la loc pe masă, zâmbesc amândoi.

– Frumos la noi, nu-i aşa? – face tatal grecilor.

– Frumos, frumos. Da’ acolo e şi război, face al nostru un semn de scuză peste umăr, dincolo de mare, cumva.

– Război, zici. Aha. Da’ am auzit că nu-s chiar săraci lipiţi. Libanezii, vreau să zic.

– Fii liniştit, face al nostru, se ajung ei.

– Se ajung, aha, face tatal grecilor.

– Păi, ce credeai, face al nostru. Se descurcă. Oameni sunt, şi ei.

Mai trec câteva secunde, cei doi se uită unul la altul după care, fără nici o vorbă, se ridică amândoi în picioare, grecul o ia înainte şi-i cheamă pe ai lui, tatal nostru după el, făcându-ne semn să-l urmăm şi, uite-aşa, ne repezim cu toţii în tavernă, trecem val-vârtej prin faţa tejghelei, zâmbim, în sfârşit, la prima grecoaică de-o vedeam în seara aia şi dispărem în spatele sălii de mese, într-o curte interioară betonată, cu gard înalt de ciment acoperit cu rafie şi trestie. În mijlocul curţii, crescând direct din beton, un pom cu frunze mari şi grase.

Dar nu ne oprim acolo. Trecem pe lângă un WC şi debuşăm într-un fel de debara mai mare. Acolo, grecii scot cât ai zice peşte o ladă de sub o canapea veche, jugănită, o trântesc pe o masă şubredă care scârţâie, iar tatal nostru (totul se petrece fără o vorbă) scoate ţigările de pe unde le-a dosit şi le azvârle în ladă. Grecii, dibaci, aşează pachetele în ordine pe măsură ce le scoatem din chiloţi şi şosete. Ah, ce-mi place… De undeva din spatele gardului miorlăie o pisică dar n-o bagă nimeni în seamă. Dincolo de gard cântă o mierlă, că se înserează. Tatal grecilor zâmbeşte, scoate nişte drahme din buzunar (eheu, fugaces…) şi le aşează pe masă, pe căprării, în pachete uşor de numărat. Tatal nostru le contorizează dintr-o privire, îi face grecului cu ochiul, înfundă pagnosul în buzunar, după care ne repezim înapoi pe unde am intrat şi ne trântim iarăşi în jurul mesei. Parcă zâmbim ceva mai uşuraţi.

– Mai băgaţi o bere? – face tatal grecilor.

– Păi, mai întâi s-o plătim p-aia de-am băut-o, face al nostru.

– O-chi, face grecul, aia a fost din partea palicarilor, se uită el cu drag la ai lui. Eraţi tare însetaţi, ne-am însemnat noi.

Aşa că nu plătim decât cea de-a doua bere. Iar grecul, mustăcind:

– Vasile, se uită el la mine, parcă mi s-a părut că ţi-a fost poftă de îngheţată, măi…

– Noo, nooo, fac eu pe regăţeanul.

– Parakallo, mi-o retează el, şi trimite un puştan apărut de nu ştiu unde după îngheţată. Ăla dă fuga la frigiderul din capătul cheului, se întoarce şi-mi dă îngheţata cu ştaif şmecheresc, îmi face cu ochiul şi se cară nu ştiu unde. Mă uit la tovarăşii mei, ăia încep să râdă şi-mi zic:

– Bagă, doctore, îngheţata pe gât, bag-o mai repede că lepezi!

Ne bucurăm noi laolaltă cu grecii, după care se face ora să ne cărăm. Între timp, toţi ăia de la mesele de pe faleză îşi reluaseră jocurile de table sau de dame, discutau potoliţi, erau toţi numai un zâmbet. Era linişte, era răcoare şi mirosea frumos, atât de frumos cum numai în Grecia poate să miroasă.

 

 

Încă de atunci m-am întrebat din ce naiba trăiau oamenii ăia, că aveau în ei o pace atât de cumplită încât mi-era clar că cel mai mult şi mai mult se pricepeau să stea la tavernă şi să sporovăiască. Pe urmă, după ce am făcut mai multe drumuri la ţărm şi după ce-am aflat cam la ce preţuri mergeau ţigările şi băuturile şi electronicele la Itea, m-am citit că buful nostru era extrem de valabil şi în Elada.

Poate că aveau şi ei bufurile lor? Mai mult ca sigur şi iată de ce. Când să plecăm, după ce am încărcat praful ăla grecesc, sau bolovanii, sau îngrăşământul, ce dracu-o fi fost, patronul grecilor a găsit de cuviinţă să ne facă cinste pe vaporul nostru – a adus haleală de toate felurile, ne-a lovit cu friptane şi cu vin de-al lor dulce, totul servit de două grecoaice numai zâmbet, iar la sfârşit ne-a făcut cadou, uite-aşa, câte trei sticle de Metaxa cinci stele per cap de fiinţă furajată. Sticlele alea le-am prăduit mai apoi la Sulina cu un prieten, în seara când am ajuns înapoi acasă.

Acu’, o să vreţi să ştiţi care e tâlcul povestirii. Păi, să vi-l spun tot eu. Atât de bine mi-a fost la grecii ăia atunci, la prima întâlnire, şi atât de împăcaţi mi s-au părut cu soarta (nu vroiau nici mult, nici puţin, doar cât trebuie), başca talentul lor neţărmurit la a nu face nimic, că zău că-mi pare rău că trec acum prin ceea ce trec.

Nu merită. Nu grecii.

La ce naiba să înjugi nişte oameni liberi care, în plus, mai sunt şi de gaşcă? Şi, de ce să le mai faci şi morală, după ce ţi-ai umplut muzeele cu pietre pe care ei, grecii, le-au fasonat acum mii de ani? Asta ca să nu mai spun că faţadele, domnilor, mai toate faţadele din Europa şi US, alea mari, care ne dau pe spate, toate faţadele au copyright grecesc pe care nu-l plăteşte nici dracu’ şi pe care nimeni, niciodată, n-o să fie în stare să-l descarce de pe nici un torrent!

Cât despre templul din apropiere, dacă vă mai interesează, aflaţi că am ajuns şi acolo într-una din zile. Şi, ca semn că tot ce am scris mai sus este adevărul-adevărat, mai ales concluziile, uite o poză de acolo frate:

 

 

Hai, kallispera!

Tags: anarhia kult, guerilla blogging, jurnal de front, vietnam huey uber dachstein

 

 

N-am ţinut în mână nici o carte de Yukio Mishima până acum. Sunt doar trei zile de când mi-am cumpărat pentru prima oară un roman de-al lui şi, uite ce chestie, mi-e o teamă cumplită să mă apuc să-l citesc din scoarţă în scoarţă. Sunt trei zile de când nu fac altceva decât să deschid prima pagină a romanului şi s-o parcurg pe îndelete, să-mi fac o ţigară forţoasă (tutun Van Nelle, Zware Shag, nu altceva!) şi să mai citesc pagina o dată, cât se poate de lent, agale, prefăcându-mă că aş avea un handicap de lectură. Mă păcălesc că mă poticnesc de ceva, doar-doar să am motiv să deschid şi mâine aceeaşi pagină, ca şi cum n-aş înţelege-o pe deplin, cu scopul foarte simplu de a relua parcursul cunoscut al lecturii.

Experienţa e suficientă până una-alta. E – nesperat! – o deflorare reuşită.

Oare ce naiba e acolo, în prima pagină a romanului lui Mishima? Pândeşte ceva? Te iscodeşte ceva? De fapt, hai să n-o mai dau cotită… Nenorocitul ăsta de Yukio, renegat al artelor şi terorist al imaginii propriului trup, experimentator sexual pentru iudeo-greco-creştini, voyeur nestăvilit al oţelului, shinobi exhibiţionist sub o invazie a hamburgerilor, nestăvilită de nici un kamikaze care să agite valurile Pacificului, Yukio ăsta care şi-a eşafodat motive mai mult decât suficiente lăudabile pentru un sepukku public sub o maree de flegme cu grade pe umăr, Yukio (blestematul!) îmi arată negru pe alb de unde începe un text literar. E o curgere lină, fără accidente, care pe parcursul a mai puţin de 500 de cuvinte te balansează între armată şi fotografie, regrete şi frustrări, katana şi asfalt, mâhnire, furie şi violenţă junghietoare, copaci singuratici şi ambiţie, celule vizibile la microscop,  hakama şi aerostate.

Fără efort, cu priză directă la mintea ta, spontan ca un sniper care spulberă craniul preşedintelui inamic, eficient precum un pilot din timpul Conquistei – aşa te ia cu el la o plimbare de seară liniştită, invitându-te să-i bei ceaiul şi să-i adulmeci florile de cireş din parcul Maruyama. Povestea curge din prima clipă, unhindered and smoothly, numai că DEMONUL e agăţat acolo – aşteaptă, e în tine ca şi în Yukio, ca şi în vânătorul Himba, ca şi în ciobanul sicilian – e acolo precum dragostea moartei ce-l aştepta pe Genjuro, cel din Ugetsu Monogatari, fostul olar devenit samurai. Anticipaţia – asta te învaţă Yukio în mai puţin de 500 de cuvinte, anxietatea, ambuscada pe care o meriţi şi de care n-ai dreptul să scapi, cea pentru care n-o să-ţi baţi capul niciodată.

500 de cuvinte: îţi povestesc despre un tânăr contaminat de dezagregare. 500 de cuvinte. Atât. Şi tot ar fi suficiente.

Tags: anarhia kult

 

 

Eu sunt un ins care se bagă ca musca-n lapte (în c- – – l calului, după alţi autori), iar voi sunteţi nişte cititori curioşi – prin urmare, am să vă povestesc cum am ajuns să-mi cumpăr, pentru întâiaşi dată, o amărâtă de maşină.

În primul rând că maşinile nu-mi plăceau – nici acum nu mă dau în vânt după ele. Sau, mă rog, ştiu foarte clar că n-o să pot să-mi cumpăr niciodată maşinile care-mi plac: un automobil adevărat trebuie să fie britanic, trebuie să aibă o moacă aparte şi să fie ceva de la Aston-Martin în sus, ca să-şi merite numele. În rest, discutăm despre vehicule, nu despre maşini, drept pentru care mă umflă râsul ori de câte ori îi aud pe unii şi pe alţii comentând performanţele… maşinilor lor, că atâţia cai, că atâţia centimetri cubi, că atâţia decibeli, că postcombustii şi servoprostii…

Flapsuri! Mă doare în cot de maşini – mă durea în cot de ele şi pe vremea când am hotărât, cândva, să-mi cumpăr şi eu una. Ce vremuri! Locuiam singur la etajul 10 din 10 pe strada Lotrioara, apartamentul meu era pe colţ, iar der sozialistiche blockhaus se înălţa, ah, fastuos, lângă complexul cultural-agronomic Matei Ambrozie, la doi paşi de staţia lui 102. Era minunat! Aveam o panoramă feroce asupra Bucureştiului, vedeam cele mai ţapene apusuri urbane, când era senin zăream chiar şi avioanele care veneau la aterizare la Băneasa sau la Otopeni, când era furtună vedeam bulevardul potopit de ploaie, cu maşinile care se târau penibil prin intersecţia cu Fizicienilor, iar prin fereastra de la baie vedeam CET Sud, care se afla la numai câteva sute de metri depărtare, emanând aburi – se afla doar puţin mai încolo de unica şcoală de şoferi disponibilă pe vremea aia în Bucureşti, mă refer la şcoala de pe strada Ilioara, o stradă parţial acoperită cu piatră de râu.

Doamne ce bine era! Nu simţeam deloc lipsa vreunei maşini!

Iarna era cald în casă, chit că aveam apartamentul pe colţ, verile nu erau atât de călduroase, iar zilele, ei bine, zilele de la 39 de ani erau cu mult mai lungi decât zilele astea de acum, de după cincizeci de ani. N-aveam nici măcar telefon mobil (vorbim de 1999) şi tot nu-mi păsa… De fapt, ce vorbesc, nici telefon fix nu prea aveam – în fond, posedam două aparate vechi, cu cadran, montate în serie, pentru că unul dintre ele suna, dar nu-i funcţiona receptorul, în timp ce la celălalt puteai să vorbeşti, dar nu suna. Apa de la WC nu curgea, drept pentru care aveam mereu o găleată pregătită în baie, dar cada era cea mai cadă în care am intrat vreodată: lungă, lată, să te lăfăi în ea şi alta nu. N-aveam televizor şi nu-mi păsa, la radio nu ascultam decât muzică, ziare nu cumpăram – habar n-aveam cine-mi conduce ţara şi de ce. Cărţile le ţineam în nişte lăzi, iar mobila din casă era doar câtă trebuia: un pat uriaş, gigantic, primul în care am început să pot să adorm, un şifonier de fiţe, cu oglinzi colosale, chiar în faţa patului, noptiere, două fotolii, o canapea, hm, cam asta era tot. Ah, şi mai aveam o mochetă bleu ciel care acoperea linoleumul tot. Dispuneam de un CD-player şi, extrem de important, de un PC 484 care semăna cu o valiză de rachetă Stinger FIM-92, din alea cum aveau talibanii pe vremea războiului cu URSS.

Aveam toate astea, dar n-aveam maşină, n-aveam mobil, n-aveam TV, n-aveam nici măcar nevastă. Mă ţineam băţ, de parcă aş fi ştiut că un singur item din ăsta dacă mi-aş lua, o să se ducă de râpă zilele alea nemaipomenite în care, din clipa în care intram în casă şi trăgeam zăvorul (zic şi eu, aşa), nu mai aveam nici-o-treabă! Eram belfer pe proprietatea mea şi nici capul nu mă durea.

Vrei doi-trei ani m-am ţinut tare şi nu mi-am achiziţionat nici un accesoriu din ăsta, care marchează vremurile în curs. Aflam de alegeri după ce avuseseră loc, călătoream cu trenul şi cu metroul, citeam sau scriam şi cam asta era tot. În fine, mă mai duceam la spital, unde aveam treabă, dar cine lucrează pe la un spital cu chirurgie şi anestezie ştie bine că asta ţine loc de orice: şi de viaţă socială, şi de tot.

De fapt, de la spital mi s-a tras totul. Pe vremea aceea nu aveam în dotare un device extrem de simplu care se numeşte electrocauter. Electrocauterul este o sculă care arde ţesuturile, ca să zic aşa. Le arde cu scopul bine definit de a opri hemoragiile „în pânză”, adică acele sângerări în suprafaţă care nu au o sursă vizibilă cu ochiul liber. Dacă vreţi, hemoragia „în pânză” se aseamănă cu un geam care se abureşte din ce în ce mai tare, până ce apa condensată ajunge să-ţi inunde pervazul. Când treaba asta se întâmplă în… interiorul unui pacient, e jale, mai ales dacă nu ai electrocauter. Pe vremea aceea (1999, repet) recurgeam la o manevră de care orice chirurg toracic de vârsta mea îşi aminteşte cu oarecare stupoare amestecată cu groază şi cu nostalgie:

– Ia adu-l pe Ştefan cel Mare, strigai în acei ani, iar asistenta îţi pasa o răzuşă cu coada groasă şi aprindea o feştilă din aceea, nu mai ştiu cum îi zice, o chestie care semăna cu un bec Teclu. Ea aprindea feştila, tu ţineai coada răzuşei în flacără până se încingea bine de tot, după care o vârai, fierbinte, în pacient, arzând suprafaţa sîngerândă. Procedeul este vechi şi a fost pus la punct încă din antichitate, ajungând ca atare până pe vremea domnului Ambroise Paré, cel care a reinventat ligaturile vasculare descrise pentru prima oară de Herofil din Alexandria.

În fine, cert e că pe atunci nu aveam electrocauter, aşa că ardeam suprafeţele sângerânde cu ajutorul lui Ştefan cel Mare. Nu mai strâmbaţi din nas, că cine ştie câţi pacienţi se uită în zilele noastre la televizor, sau se plimbă pe stradă, sau vă ascultă, doar pentru că un chirurg toracic, cândva, l-a solicitat pe Ştefan cel Mare pe masa de operaţie!

Ştefan cel Mare, însă, după cum bine se ştie, n-a fost infailibil. Vreau să spun că nu se compară cu un electrocauter Valleylab Force3, drept pentru care, după ce făceai un anumit tip de operaţie, decorticare pre numele ei, stăteai cam lipit de telefon, nu beai bere seara la culcare şi, în general, dormeai iepureşte.

– De ce? De ce? – vă aud cum întrebaţi.

– Pentru că după decorticări, mai ales la tuberculoşi, apar mai mereu hemoragii în pânză, vă răspund eu, doct. Şi pentru că francezii, de pildă, au interzis aceste operaţii înainte de inventarea electrocauterului, dar lor nu le-a dat în minte cum ar putea fi utilizaţi Bayard, Guillaume d’Orange, d’Artagnan, sau alţii ca ei.

Aşadar, mi-am cumpărat maşină pentru că statul român nu m-a dotat la timp cu un electrocauter. Preţ de câţiva ani, ca să fiu cinstit, nu s-a pus problema maşinii, chiar dacă nu posedam electrocauterul în speţă. După ce operam o decorticare, puneam cele două telefoane montate în serie lângă pat şi, dacă mă suna de la spital, mă trezeam, mă aruncam în haine, apoi în stradă şi opream primul taxi. Reţeta nu dădea greş – nu mi s-a întâmplat niciodată să nu găseasc taxi, indiferent de ora din zi sau din noapte.

Asta până când, într-o noapte din aceea care seamănă cu toate nopţile, a sunat din nou telefonul. Pe vremea aceea, trebuie să vă mai spun, aveam nişte asistente brici la ATI. Dacă te suna una din aia, nu mai puneai întrebări: plecai degrabă la spital, târâş-grăpiş. Între timp, asistentele cu pricina au emigrat la vest de Szeged sau în privat, dar asta e o altă poveste care nu ne interesează acum.

Aşadar, trecuse cu mult de crucea nopţii şi sună telefonul. Mă îmbrac, mă reped pe bulevard şi dau să mă chiorăsc după taxi. Mă uit în faţă, mă uit în spate, nimic! O iau în pas-ale către Dristor, mă uit la dreapta, mă uit la stânga, taxiuri neam! Încep să mă panichez, o iau de-a dreptul la fugă, trec de două intersecţii – nimic! Bulevardele erau pustii.

– Unde gura mă-sii au intrat cu toţii?

Nu-mi răspunde nici dracu. Mă ia cu fierbinţeală, mă trec toate apele: ce mama naibii fac acum? Cum să ajung mai repede la spital?

La staţia de metrou, la Dristor, fac dreapta, spre Inframicrobiologie. Dau din mâini înspre maşinile care trec în viteză pe lângă mine, chiui – nu opreşte nimeni. Când ajung în rond la Baba Novac colţ cu Michel le Brave, zăresc un fel de patru ori patru cu nişte sigle… hm, pizdoase, pe el. Zic eu: Ahaa, poliţia! – şi-mi renaşte speranţa, mă reped spre maşină, doar-doar ar fi nişte poliţişti cazaţi pe banchete şi m-ar lua şi pe mine, fuga la spital.

Mă apropii, fac semne de om în detresă, până când, deodată, îmi dau seama că nu era poliţia – erau doar unii de la o privată de badigarzi, aşa că-i las baltă şi rămân aşa, ca un prost (ceea ce şi eram), în mijlocul rondului, chiorându-mă în toate părţile după un taxi.

Măre, şi în clipa aia aud nişte frâne în spate. Un taxi, tresar, să vezi că a apărut un taxi, în p- – – a mă-sii! Mă răsucesc ca un ninja luat prin surprindere, dau să fac un salt spre maşină şi, brusc, înţepenesc.

Nu – nu era nici un taxi… Era un VW Golf din ăla micuţu’, cu roţile cam ieşite în afară, lucios, uluitor şi tunat. Era violet metalizat. Opreşte lângă mine şi, până să apuc să scot vreo vorbă, geamul din dreapta-faţă coboară alene:

– S-a întâmplat ceva?

Chiar şi acum, când doar îmi amintesc păţania, parcă am un nod în gât. În cadrul geamului, o cucoană – dar cucoană, frate, cucoană mare, la vreo treij’ de ani, cucoană cu bani mulţi, cu bani din aceia într-atât de mulţi încât dacă s-ar afla lângă neveste, bărbaţii ar zice cu toţii că ei nooo, ei niciooodată, în timp ce femeile ar gratula-o direct: Ietee, cuurva dracu’!

Doamne, da’ ce profesionistă! Ah, diviziunea muncii… în cazul ei era mai mult decât justificată! Nu era escortă din aia de pe centură, ci doamnă de fiţe, ceva spre gheişă, cu glas grav, cu fustă îngrozitor de scurtă, machiată doar cât trebuie şi care mirosea a Boucheron, sau ceva pe acolo, ca să fie foarte clar despre ce fel de profesionistă vorbim.

– S-a întâmplat ceva? – mă întreabă din nou.

– Nu, nu… ştiţi, eu… lăsaţi că mă descurc.

Între timp, o văd şi pe şoferiţă. Să mă preling pe portieră, şi alta nu! Băh, erau perfecte, ale dracului să fie ele, păsări de noapte, da’ per-fec-te, nu slăbănoage din astea din zilele noastre, aveau carne pe ele, excrescenţe nobile acolo unde dădea mai bine, erau încălţate în cizme, aveau unghii lungi şi îngrijite, nu aveau ştrasuri, aveau pielea la vedere, erau per-fec-te!

– Ce-aţi păţit? – mă întreabă şoferiţa. Sunt sigură că ceva e în neregulă.

– Doamnă, zău… nu… vă mulţumesc foarte mult… Trebuie să ajung… ăăă… repede undeva, dar găsesc eu o soluţie. Îmi cer scuze că v-am… că eu… ştiţi, nu doream să… de fapt mă uitam după un taxi…

– Unde trebuie să ajungeţi? Văd bine că aveţi o problemă, zice prima.

– Lăsaţi, lăsaţi, sunt doctor şi am…

Dau să pun mâna la gură – pe atunci eram îmbrăcat cam ca şi acum, moaca nu prea mă ajuta: să vezi că astea o să spună că-s vreun descreierat ceva, că noile perversiuni sunt atât de stupide că ridică tribunele în picioare, că…

– Păi, treceţi în maşină, dacă aveţi o urgenţă, mă ia şoferiţa pe sus. La ce spital lucraţi?

Îi spun unde (era gard în gard cu Ighepeul) dar ele nu se formalizează. Aia de pe locul mortului se dă jos, se unduieşte spre bancheta din spate, lasă o cumplită dâră de feromoni deasupra carosabilului, mă invită din gene pe locul ei, iar eu mă bag în maşină, buimac. Dacă nu v-aş spune că uitasem de pacient cu desăvârşire, aş mânca ce nu trebuie, dacă nu v-aş spune că salivam abundent, aş minţi ca un porc – numai că ele, indubitabil, erau obişnuite cu mizeria umană.

Mai apuc să-i aud pe badigarzii din patru ori patru hăhăind ca în cinematografele de cartier: „Pă iele, băăăăî, să le meargă fulgii, băăăăăăî!”, dar şoferiţa nu se lasă şi, a naibii, schimbă vitezele cu atâta savoir-faire că-i scrâşnesc cauciucurile şi se repede drept spre maşina şmecherilor. Ăia îngheaţă, îi văd cum belesc ochii, dar şmechera de şoferiţă (ah, ce femeie!) trece la un fir de mustaţă de cotoi de maşina lor, în timp ce cucoana din spate scoate capul pe geam:

– Puiule, vezi că-n noaptea asta o s-o înşeli pe dreapta cu stânga! – Apoi, se bagă la loc în maşină şi-mi zice: Mă scuzaţi, domnule doctor!

Pe bune că aşa mi-a zis. Mi-a zis-o cu stil, chiar. Între timp, ce să fac, arborez şi eu mina unui om de lume. Aprob din cap, relaxat, ca un belfer, adică, vezi doamne, pe mine unul nu mă atinge nimic. Sunt sigur că nici nu m-au băgat de seamă, mai ales că şoferiţa parcă înnebunise: ajunsese într-a cincea şi băga o sută douăzeci pe Michel le Brave, claxonând din răsputeri când se năpustea în intersecţii.

– Ştiţi, încerc eu s-o mai potolesc, când o maşină particulară are asemenea urgenţe, se scoate o batistă albă pe geam şi…

– Nu vă fie frică, domnule doctor (de unde naiba ştiau ele să zică „domnule” şi nu „dom’ ”, habar n-am!), că am mai mers aşa. Conduc foarte bine şi pe mine nu mă opreşte nimeni.

Dumnezeule, nici eu n-aş fi oprit-o pentru nimic în lume!

Estimp, intrăm în Pasajul Obor cu 140 la oră, femeia aia de neoprit clipea cu farurile şi claxona ca dementa, în timp ce tovarăşa ei de pe bancheta din spate îşi aprindea o ţigară.

– Vă deranjează fumul? – mă întreabă.

Nu mă deranja nimic – adică, nu mă deranja decât că n-aveam cum să petrec mai mult timp cu ele, să le întreb una-alta, să ne împrietenim, să… pfuaai! Până la urmă, am cerut voie să aprind şi eu o ţigară. Măcar atât să fac împreună cu ele.

Vuaaaaauuu! – aşa am trecut prin intersecţie pe la Lizeanu, apoi prin faţă pe la spitalul Colentina şi pe la Circul Globus, până la Ighepe.

– Pe unde se intră în spital? – întreabă şoferiţa.

– Nu, nu, staţi liniştită, pot să cobor şi aici, mai am doar 50 de metri…

– Haideţi, zău, nu e nici o problemă, vă ducem până la intrare.

Intrăm în spital ca nişte antemergători SPP, stârnind trâmbe de colb, clipind din faruri şi claxonând fabulos. Eu, mai prost ca oricând, dau să întreb cum aş fi putut să le recompensez pentru…

Nici n-apuc să deschid gura. Hoaţa de şoferiţă se prinde imediat ce vreau şi se apleacă peste mine (pe vremea aia, ah, nu erau închideri centralizate), îmi deschide portiera şi-mi zice:

– Poftim! Aţi ajuns, domnule doctor!

Vreau să sper că m-a atins măcar în treacăt cu ocazia gestului cu pricina. Vreau să sper că îmi amintesc că am respirat puţin din aerul pe care-l exhala, dar zău dacă mai ştiu cum a fost.

Cobor din VW. Câtă vreme le mulţumesc celor două doamne, pe trei sferturi ameţit, cea din spate iese din maşină ca o panteră ideală, ia loc înapoi pe locul mortului, se aşează picior peste picior şi-mi zâmbeşte:

– Multă baftă, domnule doctor!

Clank! – Portiera se închide, iar Golful se retrage din curtea fostului Spital al Diaconeselor, cu mult mai potolit decât a intrat. Îl petrec cu privirea cum iese printre porţi, lucitor şi magnific, cu motorul care-i torcea la ralenti, cu gazele de eşapament duhnind a Eau d’Issey, până ce brusc răsare, nu ştiu de unde, idiotul de portar. Era mascul, era păros şi mirosea a poşircă ieftină.

– Aoleo, aoleo, dom’ doctor! – îşi smulge ăla părul din cap. Aoleo, ce meserie aveţi şi mneavoastră! Acu, aveţi urgenţă, este? Aoleo, ce păcat, aoleo, aoleo!

Şi uite aşa, după păţania asta, am ajuns la concluzia că-mi trebuie şi mie o maşină. Una a mea, care să nu fie nici Aston-Martin, nici Catterham, nici Hispano-Suiza şi nici măcar vreun Daimler reciclat, drept pentru care am schimbat destinaţia banilor puşi deoparte şi mi-am luat o Dacia 1310. Mda. O Dacia 1310 pe care am fost nevoit să învăţ s-o conduc chiar eu.

Fireşte, lumea din spital a aflat cum am ajuns în noaptea aia la urgenţă, iar acţiunile mi-au crescut maximal în zilele următoare. Numai că eu ştiam prea bine că acţiunile îmi crescuseră fără motiv şi zău dacă nu jinduiam după motivele cu pricina. Tot speram ca măcar vreuna din cele două gheişe o să vină într-o zi pe la cabinet şi o să mă întrebe:

– Dar cum a mers operaţia aceea, domnule doctor? Poftim?! Decorticare, ziceţi? Puteţi să-mi spuneţi, şi mie, ce înseamnă?

Iar eu i-aş fi explicat cât de dăştept şi cât de tare eram, cu câtă bravură mă comportam, mai ales când îl puneam pe Ştefan cel Mare pe foc şi cum mă pricepeam eu să salvez lumea – nişte tuberculoşi, în fond – zău că asta i-aş fi depănat.

Numai că ele n-au venit niciodată să mă vadă, iar eu, de supărare, după ce mi-am cumpărat Dacia, m-am trezit la scurtă vreme şi cu un mobil Siemens, drept pentru care mi-am reparat şi rezervorul de la WC cu nişte piese turceşti Ilikadrar, unde mai pui că mi-am luat şi un telefon fix Panasonic, astfel încât, după numai câteva luni, am ajuns să-mi cunosc şi actuala soţie (ea, slavă ălui de sus, n-are nevoie de nici un fel de brand!), că aşa e cu chestiile astea moderne: ofertele vin, toate, numai la pachet!

 

Tags: ai nostri ca brazii! medicale, offf, persoane cenzurate

 

… deoarece sunt un nenorocit de pervers misogin, de-aia n-am scris nimic! Deoarece odată cu marşul glorios spre andropauză (ah, les grands plaisirs du pouvoir, cică se zice…) am căpătat o ciudată dependenţă de femei. De pildă, dacă mă plimb pe stradă de unul singur şi merg mai mult de cinci minute fără să zăresc o femeie interesantă, simt aşa, un fel de gol în stomac. Mă cuprinde agitaţia, mă ia cu călduri şi mi se pare că plimbarea nu mai are nici un rost, că ziua se duce naibii şi că, în general, ar fi mai bine să mă urc într-un taxiu şi să-l ascult p’ăla de la volan cum îmi toarnă verzi şi uscate.

N-am scris deoarece până şi în metrou când mă urc, trag cu ochiul la publicul călător feminin înainte să se oprească garnitura, doar-doar aş zări o femeie veritabilă care să-mi descurce sinapsele pe parcursul periplului meu zilnic underground. Dacă zăresc o fiinţă care să merite, mă duc cât mai aproape de ea şi zău dacă o mai privesc: mi-e suficient să ştiu că există lângă mine o doamnă/domnişoară care să justifice deplasarea la numai doi paşi de pânza freatică a oraşului. Mda, femeia în speţă poate să fie scurtă sau lungă, dreaptă sau şuie, îngustă sau groasă, tânără sau mai puţin tânără, sexoasă sau frigidă, ridată sau catifelată – nu contează nici cum are părul, nici ce fel de ochi roteşte dintr-o parte în alta, nu mai contează nimic: nu-i cer decât să nu fie implantată sau botulinizată şi îi mai cer, o implor, de fapt, să degaje chestia aia… Nu, nu e vorba de feromoni – v-am spus că-s om bătrân şi că jinduiesc după alte alea!

N-am scris deoarece le aud mersul pe tocuri de la mare depărtare şi pentru că mă prind, doar din cadenţa mersului, dacă merită sau nu să întorc capul. N-am scris deoarece femeile au început să fie confundate cu femelele rătăcite pe bannere, postere şi panouri publicitare. N-am scris deoarece văd tot mai multe femei care se prefac că vor fi urcate, cândva, în pixelii spoturilor TV dedicate săpunului şi parfumurilor, n-am scris deoarece văd nenumărate femei care au impresia că toate străzile, din toate oraşele, s-au transformat în catwalkuri, pentru că văd femei cărora le joacă picioarele în pantofi, pentru că văd femei-cuier, pentru că văd femei care ţin poşeta de parcă ar cosi aerul şi lumea din jur, pentru că mi s-a povestit că există femei care se gudură când dau ochii cu creatorii locali de chiloţi despre care cineva le-a învăţat că ar fi designeri de modă…

Mda. Pentru acestea din urmă, nu scriu nimic. Însă, pentru femeile după care mă tot uit pe stradă şi în metrou, fără sens şi finalitate, iată cadoul meu tardiv – hai, ascultaţi-l pe Jeff Beck (că de la el se trage postul ăsta) cu Nadia, din partea unui misogin, voyeur cam ratat de felul lui, dar inventator de nimicuri:

 

 httpv://www.youtube.com/watch?v=YpqlwRvGeDA&feature=related

Tags: asta-i situatia

 

după: http://geneticsandliterature.wordpress.com/

 

Nu, nu, nu, nu se dezbracă de tot, fiţi liniştiţi: e o specie mai nou apărută, sunt unii care-şi dau jos de pe ei, încă de când coboară în staţie, pălăria sau căciula/şapca, fularul, mantoul/paltonul şi sacoul, câteodată chiar şi vesta. Fireşte, obiceiul este valabil pe timp de iarnă, când e ger. Odată ajunşi pe peron, aşadar, inşii cu pricina se angajează într-un stripping rapid, rămân doar în pantaloni şi cămaşă, cu cravata de mătase şi cu o curea de piele fină la vedere şi înţepenesc în aşteptarea garniturii. După ce soseşte metroul, se reped înăuntru cu dibăcie (ai dracu’, nu-ş’ cum fac dar stau mereu în dreptul uşii), se bagă într-un colţ al vagonului, stau cu rufele într-o mână şi cu diplomatul/servieta în cealaltă, privesc în jur plictisiţi şi aşteaptă să ajungă la destinaţie.

Aceşti domni (sunt numai domni) sunt încadrabili într-un tipar. Sunt aproape raşi în cap, sunt mereu bărbieriţi proaspăt, sunt roşii în obraji, mai toţi au buze subţiri şi-şi cam punguiesc gura. Au gesturi bruşte şi se mişcă trunchiat. Ai mereu senzaţia că nu le convine ceva numai că sunt civilizaţi: se poartă astfel încât să înţelegi ce efort fac ei ca să nu te prinzi că sunt perpetuu scârbiţi. Zici că-s doar obligaţi de împrejurări să se amestece cu lumea din metrou şi că se străduiesc cumplit ca să treacă cu bine, demni, prin baia de mulţime de la care n-au cum să se sustragă. Prin urmare, au priviri vultureşti, dar tu te însemnezi că inşii nu se uită nicăieri. Nu ştiu din ce cauză, îţi vine să zici că-i strigă nevestele sau concubinele, acasă, pe nume ca Relu, Bebe, sau Marcel.

Cu o staţie înainte de destinaţie, încep operaţiunea inversă: îşi fac loc în mulţime, se îmbracă la loc, se închid până în gât şi-şi acoperă capetele voit chele, după care găsesc itinerariul optim astfel încât să ajungă primii la uşă. Au mers săltăreţ, cam aşa cum păşea gaşca fesene prin anii ’90, când se dădeau pe sticlă în faţa popohrului de rând: inşii ţopăie, pretins tinereşte, în ciuda burdihanelor, a urechilor clăpăuge şi a fălcilor mai mult sau mai puţin căzute. Una peste alta, îi cred în stare să bea un pahar cu băieţii, dar numai în bombele cu firme de neon de la moluri. Încă ceva: umblă, cu toţii, cu hendsfriul în urechi şi strâng din dinţi ca bezmeticii când mestecă la ciungă. Când te uiţi mai bine, îţi dai seama că până şi ciunga au băgat-o în gură plini de parcimonie: mestecă aşeaa, meschin şi puchinos, economic, de parcă ar fi luat o porţie de doar juma’ de lamă sau tabletă.

Habar n-am de ce fac împricinaţii tot baletul ăsta. Habar n-am de ce încurcă lumea din jur cu ţoalele adunate pe braţ, ca pe cuier: metroul este climatizat şi în cele mai reci zile, câteodată chiar se face curent. Nu-ş’ ce naiba vor să-mi demonstreze. Când fetele alea frumoase şi voluptuoase fac fiţe din astea prin jurul barelor răspândite în oraş, o fac plenar, ca să-şi arate nurii la maxim – ăştia ce vor să-mi arate? Cămăşile călcate proaspăt? Cravatele lucitoare? Curelele din imitaţie de piele de şarpe? Burţile? Gâţii prelinşi peste gulerele albe?

Îmi amintesc că pe vremuri, când blugii erau marfă de contrabandă venită în ţară odată cu bufurile bazariere ale marinarilor şi ale aviatorilor, ei, blugii adică, erau marcă distinctivă, brand şi prilej de afirmat, sus şi tare, că eşti conectat la realitatea de afară. Aveai conexiuni cu tărâmul celălalt, pricepeţi? În ce-i priveşte pe împricinaţi, mă gândesc că au condiţionări similare: practic, dezbrăcându-se, ei nu fac altceva decât să-mi arate cum lucrează ei pe la transnaţionale, pe la bănci şi pe la firmele barosane de care scriu ziarele şi vorbesc televiziunile. Paltoanele, căciulile de miel şi fularele i-ar face să decadă la loc, printre rumânii de rând, în timp ce cravatele şi vestele (unele, lucitoare de-ţi plesneşte retina) ţin de o heraldică evidentă, care-i extrage din mulţime – inclusiv din mulţimea subalternilor lor…

Dar atunci, de ce mama dracului nu-şi cumpără ei şi nişte pantofi pe potrivă? Pantofii, ah, uitasem să spun, pantofii sunt ca ai tuturor, pantofii sunt la fel ca pe vremuri, când până şi tarabagiii din bazarele arăbeşti ne recunoşteau de la o poştă ca români şi începeau să strige după noi, chit că n-auziseră de Radu Gyr: „Hei, Vasile, hei, Gheorghe, hai la mine gumberi djeva!”

Singura explicaţie a pantofilor ordinari este că acolo, sub birouri, unde dospesc în picioarele stripperilor de metrou, nu sunt vizibili. Pantofii pereni ai românilor din transnaţionale şi bănci nu pot fi văzuţi nici de clienţi, nici de subalterni, deci n-au nici cel mai mic rol în PR-ul lui Relu, Bebe sau Marcel, care circulă cu metroul în aşteptarea bonurilor de benzină de la firmă.

 

după leonardo, başca vitruviu!

Tags: ai nostri ca brazii!, de pe la noi, guerilla blogging, româneşte vorbind

 

 

Pe vremea aceea nu se auzise nici de Putin, nici de Steve Jobs, nici de Lehmann Brothers… Era aprilie ’90, iar noi abia ieşisem din epoca lui Patrocle cel crunt, trezindu-ne în ceva ce ni se părea a fi capitalism, numai că, cinstit şi lăutăreşte, un nume mai corect ar fi fost: electronicul timpuriu. În timp, o să pricepem cu toţii în ce fel de epocă păşisem. Acum, pentru uzul povestirii noastre însă, e suficient să amintesc că pe atunci, în Bucureşti nu prea erau reclame, că pe bulevardele din centru circulau numai Dacii, că încă aveam piatră cubică pe Aviatorilor şi că oraşul (ah!) era în fierbere: nu trecea nici o zi fără demonstraţii.

Ei, şi iată că într-o zi din aceea aterizează la mine un amic timişorean. Omul, psihiatru. În plus, era şi cam ţărănist – un ţărănist nedus la biserică, degrabă vărsătoriu de cuvinte şi scandalagiu cu parapon. Într-o după-amiază, auzim noi de o mare demonstraţie a feseneului pe undeva pe lângă Herăstrău, pe unde a tronat preţ de câţiva ani Nasturele lui Charles de Gaulle. Pe vremea aceea, piaţa cu pricina se numea Piaţa Aviatorilor şi nu prea avea gropi, iar partizanii lui Ilici îşi ziseseră că locul era taman bun ca să exerseze vocalize, să arate publicului călător ce tari erau, că aveau opinii şi că nu doar dreapta scotea lumea în stradă.

Prietenul meu, psihiatrul, zice:

– Ce-ahr fi, doumnule, să dăm o hraită pe acoulo?

– Frate, dă-i naibii… Sunt fesenişti… Ce treabă avem noi cu ei?

– Păi, toucmai de aia. La Timişoahra, feseniştii n-au cuhraj să zică nici câhr. Poftesc să le văd feţele, doumnule.

În fine, ne hotărâm noi să mergem, nevasta prietenului insistă să fim cuminţi, să alea-alea şi, uite că ne cărăm. Ajugem noi cu metroul la televiziune, ieşim în piaţă şi acolo, ce să vezi: ciopor de lume! Era cald, se apropia de asfinţit. Într-o parte a pieţei, mai spre intrarea în Herăstrău, feseniştii ridicaseră o tribună (parcă-mi amintesc că era învelită într-un fel de foietaj albastru) şi se produceau, rând pe rând, la microfon. Vorbeau ca proştii, pe bune – erau plicticoşi, chemau la luptă, înfierau, hăhăiau de-ţi venea să borăşti, ştiţi reţeta.

– Iote ce dăştepţi sunt, îi zic amicului. Acu’, că i-ai văzut, hai acasă, că am pus un vin bun la rece şi…

– No, io zic să maai stăm. Nu înţeleg nimic din ce spun ăştia, în Dum-ne-zeu la mu-ma lohr…

– Nici n-o să înţelegi. Hai, că ne aşteaptă acasă o friptură cu sos de cimbru.

– Lasă-mă, doomnule, cu cimbhrul matale… Iahrtă-mă, eu poftesc să în-ţeleg ce vohr oamenii ăştia. Vhreaau să intru cu ei în vohrbă.

Şi, nici una nici două, o ia psihiatrul nostru spre lumetul din piaţă. Eu, după el, bombănind. Ne băgăm printre demonstranţi şi, până să-mi dau seama ce şi cum, ne trezim la doi paşi de tribună. Un tip dădea din gură la microfon. Era un descreierat cu cămaşa pe-afară, descheiat la guler, cu pantaloni cu vedere la gleznă, cu pantofi maro şi cu ciorapi albi. Tocmai vorbea despre Petre Mihai Băcanu, un hoţ şi-un bişniţar de maşini, şi de Ana Blandiana, vândută cu trup, suflet şi tot ce mai avea, intereselor maghiare. Ăia în jur chirăiau de plăcere, descreieratul stropea cu salivă, lumea se încingea. Mă uit în jur: demonstranţii erau tunşi, femeile lor erau grase şi şleampete, bărbaţii erau neraşi şi roşii la faţă, în general nu prea aveau dinţi în gură şi rânjeau extrem de uşor.

– Priviţi pe mâna cărui blestemat de agent maghiar a ajuns ziarul nostru, România Liberă…! – urla dizeuzul. Îl beliţi?

– Îl beliiim!

– Toat-te currvele s-au luat de scris poiezii, se ambala ăla de-i fluturau ciorapii. O beliţi, băăăăî?

– O belim, o beliiiim!

Începuseră să tropăie, ai naibii. Tropăiau şi chiuiau, erau fericiţi nevoie mare. Noi doi, ca proştii, nici nu tropăiam, nici nu chiuiam. Ăia se însemnează că printre ei sunt doi tâNpiţi care le încurcă ghişeftul şi-ncep să ne privească cam prea lung. Se face uMpic de loc în jurul nostru, câţiva se uită cruciş, unii murmură…

– Da’ de faraonu’ ăla-mbălsămat de la peneţeu, ce ziceţi, băăăî? Ajunge metalurgia ţării pe mâna la nepoţii lui, băăăîîî… Îl beliţi?

– Îl belim! Îl beliiiim!

– Scuuze, se bagă amicul psihiatru în vorbă cu un ins campestru care zdupăia lângă noi. Ce se pethrece, domnule dhragă?

Ăla încremeneşte. Ne priveşte lung şi nu ştie ce să facă. Parcă ne-ar fute în cur, parcă ne-ar răspunde frumos, da’ nu e încă sigur pe el. Ne ia pe departe:

– Cum adică, ce se-ntâmplă? Tre’ să-i terminăm odat’ pe băşinoşii ăştia… – Auzind un îndemn de la microfon, însă, ne lasă baltă şi se apucă să urle: Îi beliiim, îi beliiiim!

– Dahr, iehrtaţi-mă că vă înthreb, reia psihiatrul, potolit, ce doamne iahrtă-mă a făcut Ana Blandiana de vhreţi s-o beliţi?

Ăla amuţeşte. Se uită în jur, se uită la amicul meu – ăsta zâmbeşte serafic, nevinovat, plus că-l ajută şi fizicul: e blonduţ, are mustaţă, are un chip serios şi vorbeşte cu accent transcarpatic. Zici că s-a rătăcit.

– I-auziţi la omul ăsta, face campestrul, cică ce-a făcut Ana Blandiana de vrem s-o belim, hă, hă!

– Hă, hă, hă, încep cei din jur.

– Păi, i-o curvă, domne!

– Are dolari şi-n chiloţi!

– Scârţa-scârţa pe hârtie, proasta dracu’!

– Păi, reia amicul, şi chredeţi, dhragă domnilor, că pentru atâta luchru mehrită s-o beliiţi? Ce-a făcut dânsa, de faapt?

Ăia încep să-şi dea coate. Ia-uite, băh, ce fraieri sunt, habar n-au ce-a făcut Blandiana! Currva! Proasta! Cică poietă – păi se compară iea cu Păunescu? Iar unul, mai dibaci:

– Băh, păi voi n-aţi auzit că Blandiana e pretenă cu Băcanu?

– Ah, se miră amicul, dar doumnul Băcanu, fie-mi iehrtat, dânsul ce-a făcut de vhreţi să-l beliţi?

– E porc, domne, porc! Porc! Scrie numa’ minciuni despre domnu’ Iliescu! Mai e şi bişniţar!

– Bişniţar, domne, bişniţar, ce dracu, n-aţi auzit?

Instantaneu, vocile celor din jur se agregă într-un strigăt nou:

– Biş-ni-ţa-ruuu, biş-ni-ţa-ruuu!

– Băcanu bişniţaaa-ru, Băcanu bişniţaaa-ru!

Se apucă ei să urle cu nesaţ, se înverzesc la faţă, până ce, deodată, apare un ins mai aranjat, unu’ cu rufe puse în ordine pe el, mai tuns şi cu privire mai aprigă.

– Băh! Ce mama dracului faceţi voi, băh, aici?

– Hă, hă, hă! Uite, şefu’, ăştia doi habar n-are ce-a făcut currrva şi cu bişniţarrru!

– Care, băh?

– Uite, ăştia doi!

– Voi, mă? Păi, voi, ce ziare citiţi? – se apropie el de noi. N-aţi luat Dimineaţa de azi-dimineaţă, c-acolo scrie tot?

– Dimineaţa?! – se holbează psihiatrul. Dahr ce fel de ziahr e Dimineaţa, dacă nuu vă e cu soupăhrare?

– Cum adică? – se blochează barosanul. E ziarul nostru… ăăă, adică e ziarul feseneului!

– Ia-uite, băh, la ăştia, habar n-au de ziarul Dimineaţa! – se amuză lumea. Băh, voi de unde sunteţi, băh?

– Eu suunt de la Timişoahra, face prietenul. Tu ai auzit, coumva, de ziaahrul ăsta, Dimineaţa? – se uită el la mine, nevinovat.

Simt că mă trec apele. Dau să zic ceva de vinul de acasă, de friptura în sos de cimbru… Dar barosanul:

– Timişoara, băh? Timişoara?! Băh, păi voi sunteţi din gaşca ailantă!

– Care e gaaşca cealaltă, dacă nu vă supăhraţi?

Între timp, se dusese naibii corul, lumea începuse să se întrebe ce se întâmplă, până şi dizeuzul amuţise şi se uita spre noi. Era nasol, pe bune că era nasol.

– Băh, da’ proşti sunteţi, se inervează barosanul, privindu-şi acoliţii din jur, păi voi nu vedeţi că ăştia doi au venit ca să ne strice nouă treaba aici?

– Despre ce threaabă voohrbiţi? Eu văd aici niişte cetăţeni caahre îşi manifestă dreptul la liibehră exphrimare şi…

– Hait! – face ăla cu care vorbisem primul. Păi ăştia vorbeşte ca dujmanii lu’ dom’ Iliescu! Ia ieşiţi, mă, dintre noi, că acu’ vă altoim…

– Daahr noi nuu suntem duşmanii nimănui, se apără psihiatrul. Threceam pe aici şi, văzând lumea asta adunaată, ne-am înthrebat…

– Băăă, iote la ei, se-ntreabă, sigur sunt de-ai lui Coposu…

– Ia! Băh, blondule, ia leagă tu căţeaua că vă carotăm p-amândoi acu’, pă loc! – face barosanul. Au vrut să ne infiltreze, fraţilor! Ăştia doi au vrut să ne strice mitingul!

– Iehrtaţi-mă, cum adică, să vă infilthrăm?

– Căraţi-vă, băh, d-aci! Iete la ei, mai fac şi mişto! Căraţi-vă! Marş la ai voştri!

– Siincehr, douhream să…

– Căraţi-vă, băh, că vă ia mama dracului! Ţi-ai dracu’… Huo! Muie! Marş la căcat!

Ne cărăm. Ne cam îmbrâncesc ăia, dar să nu mă plâng: nu ne-am ales decât cu ceva ghionturi şi câţiva scuipaţi. Până la urmă, scăpăm vii şi nevătămaţi şi ne îndreptăm spre gura de metrou.

– Băi, cutare, zic, ne-am făcut de cacao! Uite ce ne-am murdărit, mă uit, plin de silă, spre cămaşa plină de salivă fesenistă.

– Zi mehrsii că n-au dat cu noi de pămâânt, îi joacă ochii în cap psihiatrului. E hrevoluuţie, ce vhroiai?

– Eu vroiam să ne ducem acasă, să bem vinul ăla. Sigur s-a răcit până acum! Să vezi ce-mi face acu’, că vin cu cămaşa plină de scuipaţi…

– Mitiicii, toot mitiici, zâmbeşte amicul meu, după care deodată cască ochii: Hopaaa! Dahr, ce-avem noi aici?

Îmi arată cu degetul lumea care se cam adunase pe trotuar. După vorbă, după port, erau de-ai noştri. Înjurau la Iliescu, la Petre Roman, ţineau cu Blandiana şi cu Băcanu, umblau cu ziarul Dreptatea împăturit ostentativ în buzunar şi strigau jos comunismul.

Am răsuflat uşuraţi.

– Hai acasă, îl mai îndemn o dată pe amic. Acum, că au venit ai noştri, putem să plecăm liniştiţi. Nu-şi mai termină papagalii ăştia de la fesene mitingul.

– Păi, şi nooi nuu stăm să vedeem?

– Băh, le-am zis la alea acasă că ne întoarcem la opt. O să ne pună masa şi-o să vezi că se răceşte…

– Dă-le-ncolo de muiehri… Ajungeem noi şi-acasă. Nu siimţi că vine-o hrevoluţie?

– Nu simt, domne, nu simt! Mie mi-e foame.

Cinstit să fiu, nu prea-mi era foame, dar ştiam cât de pretenţioasă era vecina mea de apartament. Pe atunci erau vremuri tare grele, lumea comunica doar prin viu grai sau cu ajutorul telefoanelor fixe – nu exista nici skype şi nu se inventaseră nici telefoane mobile, nici măcar pagerele! În consecinţă, încep să mă uit după o cabină de telefon public, da-mi dau seama că n-am fisă. Pentru cine nu ştie cum era pe atunci, aflaţi că oamenii care doreau să comunice de pe stradă intrau în nişte cabine paralelipipedice prevăzute cu câte un telefon vertical, albastru-gri. Telefoanele acelea erau prevăzute cu nişte cadrane circulare pe care erau trecute nişte cifre în dreptul unor găuri. În acele găuri îţi vârai degetele, după care roteai cadranul de şase ori, câte cifre aveau numerele de telefon, cadranul pârâia ca toate alea şi, în acest mod simplu, dădeai telefon acasă să spui că întârzii la masă, sau că ai ieşit cu o fată, sau că, pur şi simplu, mai stai cu băieţii la una mică.

Ca să reuşeşti asta, însă, îţi trebuia fie o fisă de un leu, fie una de trei. Ei, bine, eu n-aveam nici un fel de fisă. Îi spun amicului că n-am cum să anunţ acasă că mai întârziem, doar-doar l-aş convinge să mergem la friptura aia nemaipomenită cu sos de cimbru, dar lui îi luceau deja ochii. Ai noştri se înmulţiseră pe trotuare ceva de speriat şi încă mai veneau: de pe Dorobanţi, dinspre Arcul de Triumf, dinspre Piaţa Victoriei – ce mai tura-vura, râdea inima în tine când îi vedeai cum se adună de peste tot, strigând lozinci cu nemiluita.

Ne băgăm printre ei. Ne apucăm şi noi să zbierăm. Eram mulţi, frate, eram mulţi de tot! Încet-încet, feseniştii nu se mai auziră. Apărură şi câţiva mercenari de-ai lui Ilici, de la TVR, filmau, luau interviuri, iar lumea se repezea să răspundă că a noastră va fi victoria, că jos comunismul, că jos securitatea, că dă-i dracu’ pe ruşi cu glaznostu’ lor, că nu mai vrem, nici un pic, preşedinte bolşevic – era fain, fain de tot.

Între timp, însă, feseniştii trec la partea a doua a programului. Îşi încep marşul spre centru. Pentru cine n-a auzit, şi pe vremea aceea exista o demonstraţie maraton la Piaţa Universităţii, iar oamenii lui Ilici doreau să se ducă într-acolo ca să arate opiniei publice că na, adevărata susţinere populară (vai!) era de partea bolşevicului cel zâmbăreţ după care acum (vai!) plânge o sumedenie de lume.

Măre, şi începe marşul fesenist! Aveau ei steaguri, pancarte, bannere (nu li se zicea bannere, am uitat cum), mergeau pe mijlocul străzii şi urlau cât îi ţineau rărunchii. Noi, opoziţia de dreapta, chit că eram mai mulţi, ne retrăgeam din faţa lor, mergând cu spatele, zbierând şi noi la lozinci de ne dureau fălcile. Ne ameninţa alcaloza respiratorie, dracului, da’ nu ne lăsam, nici unii, nici alţii! Pe margine, pe trotuare, coloane de-ale noastre escortau mulţimea de stânga, numai că erau mai tăcuţi. În schimb, făceau mult mişto subtil.

– Îi facem, îi faacem! – comentează amicul meu, fericit.

– Cum dracu’ să nu-i facem, suntem la Bucureşti, mă dau eu cocoş. Aici, în Capitală, nu răzbesc ei! Da’ noi hai acasă, că ni se răceşte mâncarea.

– Da’ mai lasă-măă, domnulee, cu mâncahrea ta! Vhreaau să stăăm până la sfâhrşit. Aam auzit că la voi, aici, în Rhegat, se lasă cu bătaaie după demonsthraţii.

– Da, mă, se mai lasă şi cu bătaie. Da’ hai să ne cărăm, că oricum îi caftesc ai noştri.

– Vhreaau să văăd cum îi caaftesc ai nouşthri.

– Bă, se sperie fetele dacă nu ştiu nimic de noi.

– Nu-s fete, sunt muiehri, şi las’ să se sperie! Nu dau înapoui nici un paas! E hrevoluuţie!

Ne continuăm drumul, chiuind periodic. Deodată, îl zăresc pe un amic din copilărie – umbla pe carosabil într-un grup de băieţi tineri, cam prin interfaţa neclară dintre fesenişti şi opoziţie. Era acolo un fel de no man’s land în care dreapta se mixa cu stânga, cu nedecişii, cu curioşii, cu aurolacii, cu riveranii năuci, cu presa oficială şi cu aia pe blat.

– Ia-uite, îi zic amicului. Îl vezi p’ăla? – Îl vede. E securist. Am fost prieteni buni în copilărie, la bloc. A făcut şcoala de la Băneasa…

– Ahaa, ia săă stăăm nuoi atuunci cu ouchii pe el!

Stăm cu ochii pe el. Ăla nu se prinde, da’ v-aţi prins că amicul şi cu mine eram cam popândăi. Oricum, fostul prieten de la bloc stătea de vorbă cu tovarăşii lui. Ai dracu’, purtau blugi originali şi geci. Râdeau, făceau bancuri, dar le cam fugeau ochii în dreapta şi-n stânga – aveau un nistagmus mai ceva c-al lui Mihai Răzvan Ungureanu.

Erau scrutători, frate. Nu le scăpa nimic. Erau iuţi şi se strecurau prin mulţimi.

Când să ajungem noi în Piaţa Victoriei, văd pe marginea drumului, pe zona verde dintre trotuar şi carosabil, văd aşadar pe un tip cu moacă de beţiv. Era un slinos şi-un nenorocit, un deşelat buimac, curgeau zdrenţele pe el, avea ochii roşii de ziceai că nu-şi revenise din mahmureala de anţărţ, avea părul plin de zoaie, pantofii scâlciaţi şi obrajii plini de jeg, ce mai tura-vura, părea scos direct din canale. Ce chestie! La picioarele lui, o grămăjoară de bolovani! Destul de barosani, bolovanii. Îl fac atent pe psihiatrul meu, ăla beleşte ochii:

– Ţi-am spous eu că n-avea hrost săă mehrgeem acaasă! Doamne, să veezi când oi povesti la ai mei…

Îl urmărim pe ins şi ne mirăm foarte: ne aşteptam să dea cu pietre în tinerimea română de dreapta, da’ el nimic! Îi lasă să treacă p-ai noştri, nici măcar nu-i bagă în seamă, dar începe să se agite când se apropie gloatele de stânga:

– Băăăh, internaţionaliştilor! – strigau ăia, că se cam inervaseră. Proştilor! Nu ne vindem ţaa-ra! Nu ne vindem ţaa-ra!

Ca la un semn, neanderthalul devine sagace, privirea i se ascute, spinarea i se îndreaptă, îşi revine din năuceală. Se apleacă cu un gest îndelung exersat, pune mâna pe un pietroi…

– Ahaa, face psihiatrul, sunt fehriciit, înceepe hrevoluuţia!

… dar în clipa aceea, amicul meu de la bloc, băiatul în blugi, tuns scurt şi iute ca o felină, se repede la dăulatul cu bolovanii, însoţit de tovarăşii săi.

– Îl faace, i se cască nările amicului bănăţean. Aah, haai şi nuoi acoo…

Nu mai termină îndemnul. Pe neanderthal nu-l făcea nimeni. Pretenul meu din copilărie îi strecura ceva la ureche, complice, tovarăşii lui scrutau mulţimea, mine de rien, mascând, pe cât posibil, scurtul interludiu verbal, neanderthalul dădea din cap a înţelegere. Până la urmă, lăsă piatra să cadă la picioare.

– Ce dracu…

– Mi-a ziis mie un legionaahr din ăia băthrâni… Aşa luchreaază jigodiile astea, scuză-mă că vohrbeesc aşa de phrietenul tău…

– Ee, fac eu, n-a fost decât o întâmplare, n-a fost dinadins, era şi el p’acolo pe la bloc, eram copii, ne jucam, făceam cazemate…

– Aaah… Dhragul meu, dahr aşa începe hrăzboiul civiihl, aşa, aşa, îi luciră ochii amicului. Te vei lupta cu vechiul tău phrieten, iahrtă-mă că-ţi spun. Oof, ce bine c-am hrămaas, să văd asta. Nu ne lăsăm, aşa e? Nu ne lăsăm!

N-o să ne lăsăm, n-o să ne lăsăm, zic eu puţin cam grăbit, pentru că, între timp, ajunsesem să debuşăm, aproape victorioşi, în Piaţa Victoriei, iar aici era evident că avea să se lase cu tărăboi. Feseniştii aveau acum în program o urătură de sprijin pentru guvern dar, pas să li se mai audă glasurile. Ridicaseră o amărâtă de tribună chiar în faţa Guvernului, cam pe unde a pus amicul lui Năstase, ştiţi voi care, Bejinariu ăla, pe unde a pus el strapontina aia infectă – ei, bine, acolo ridicase feseneul o tribună mică, dar n-a mai fost chip să li se adune ciracii în faţa ei. Ai noştri erau câtă frunză şi iarbă şi ocupaseră, dracului, toată piaţa. Vuiau clădirile de strigătele noastre, zornăiau ferestrele de ecouri. Stânga nu mai avea loc de noi. Una peste alta, nu puteam decât să mă simt bine – uitasem şi de vin şi de friptură, uitasem de vecinele de aprtament, uitasem de toate.

În fine, se încordează feseniştii precum francezii, dau să-şi ţină spiciurile, numai că nu le aude nici dracu – noi aveam în glasuri mai multă putere instalată decât megawaţii boxelor pe care le instalase guvernul. Cam buimăcit de reacţie, feseneu’ lasă baltă colindul pentru Petrică, iar lumea, indiferent de culoarea politică, afluează pe Ana Ipătescu, actual (şi fost!) Lascăr Catargi.

Isuse, ce tărăboi… Lumea, buluuc! Se lasă cu o înghesuială nesperată, ca la meci… Zbieram şi urlam, chiuiam şi mărşăluiam, eram aşa de mulţi că nu mai puteai să arunci un ac! Stânga, nu fusese ea prea multă nici la începutul manifestaţiei, dar acum abia dacă se mai vedea de noi, fetele şi băieţii de dreapta… Ce vreau se înţelegeţi e că pe vremea aia lumea ieşea la demonstraţii; vreau să spun că stânga aia aşa de puţină însemna cam trei-patru mii de oameni, în timp ce ai noştri, ohohoo… Ce-i drept, pe atunci nici n-avea ce să ne ţină în case în afara unor mici chefuri! Nici măcar telenovelele nu fuseseră inventate! Televiziune prin cablu – nu! Internet – nema! 4 × 4 – pas! Piţipoance – nu! Elena Udrea – nema! Jocuri pe computer – pas! Tablete, i-poduri, i-Paduri, tabloide – deloc! Gâdea, Bichir, Ciutacu şi Turcescu – nenăscuţi!

În plus, demonstraţiile aveau loc mai pe seară, după ce se lăsa răcoarea, după ce terminaseşi de citit presa de dimineaţă, aşa că le ce să mai freci menta prin sufragerie? Ce vremuri… Stânga îl citea pe CTP, care scria la Adevărul, dreapta se holba la Cristoiu, care combătea în Zig-Zag şi nu născuse încă pui vii… De căpşunari n-auzise nici dracu’, McDonald’s se băgase doar la Moscova, când vorbeai de cluburi nu te gândeai decât la lojile masonice, la facultăţile ziariştilor încă se mai predau cursuri de jurnalism de investigaţie, başca ore de reportaj literar, doza de Coca Cola de 330ml te ducea la 100 de lei în timp ce salariul se ridica la 2300 de lei, îngheţata era un fel de gem, pe Daniela Crudu o chema Bianca Brad, de Băsescu n-auzise nici dracu, Vadim rămăsese în urmă cu fluanxolul, China era ţară comunistă, dolarii mergeau cam cu 135 – 140 de lei la negru, Busuioaca de Bohotin se cultiva în doze megalitrice prin bucătăriile din Militari, actualii bogătaşi din Top 300 vindeau şlapi turceşti la tarabă, Columbeanu era net mai scund – of, of, of, ce mai vremuri!

Dar, să revenim la acţiune. Pe Ana Ipătescu, aşadar, se bulucea lumea ca la revoluţie. Se urla en gros. Se răcnea şi se chirăia, se lăsa deja cu îmbrânceli şi nu mai îndrăzneam să-i spun bănăţeanului că ni se răceşte friptura acasă, în ţigănia dintre Pantilimon şi Balta Albă: oricum, nu mai aveam cum s-o tăiem spre casă. Eram în situaţie de luptă, pricepeţi?

Când ajungem noi prin faţă pe la blocul lui Funogea, pe lângă restaurantul chinezesc aşaa, încep să zboare pietrele, frate! Bulgări de pământ, bolovani, pietre de caldarâm smulse de pe Bulevardul Aviatorilor şi de pe străduţele lăturalnice, pietroaie, bucăţi de cărămidă, crăci… Veneau din toate părţile! Nu conta că n-aveam chef de bătaie – suntem luaţi pe sus şi ne trezim că ne repezim unii în alţii. Mă pregătesc eu de impact, mă înforţoşez ca fraierul, mă năpustesc (recunosc, am închis ochii!) şi, când colo, nimic! Când ne repezeam noi la dujmani, ei o tăiau de le sfârâiau călcâiele, când se repezeau ei la noi, noi o zbugheam ca potârnichile, sfrr-sfrr! Ne înfoiam precum cocoşii de curte, băteam din pinteni, ne holbam la dujmani, urlam voiniceşte, dar când ne repezeam unii la alţii, o făceam doar ca să avem de unde să ne retragem pe poziţii dinainte stabilite.

– Ahahaaa, aasta poufteam! – răcnea psihiatrul, răguşit, alergând de beleuz dintr-o parte în alta.

Mda, ce să zic, parcă ne crescuse nivelul de adrenalină, dar lucrurile se potoliră brusc după ce ajunserăm în Piaţa Romană. Aici era suficient lebensraum pentru toate orientările politice şi nu ne mai frecam unii de alţii, aşa că pseudocaftul revoluţionar se ostoi cât de cât. Ai lor urlau ca naiba, conduşi de frezaţii ăia care făceau practica în producţie, alor noştri le sticleau ochii şi-şi aminteau ce învăţaseră pe la armată. Pe prietenul meu de la bloc nu-l mai vedeam.

Deodată, ne prindem că feseneu’ vrea s-o ia pe Magheru, spre Universitate, dar vajnicii noştri camarazi, ăia plătiţi cu dolari traşi la xerox, blocaseră intrarea în bulevard. S-a umflat tărâţa în feseneu, da’ nici ai noştri nu s-au lăsat, plus că la ferestre a ieşit mulţime de lume care s-a apucat să dea cu huo – îi înjurau cu toţii pe Ilici şi pe Petrică de ţi-era mai mare dragul.

Feseniştii, te prindeai când te uitai la ei, erau descumpăniţi: cum mama dracului se făcea că-i înjura toată lumea? Ăia de pe stradă, ăia de prin case, ăia din balcoane, başca trecătorii – toţi îi înjurau din răsputeri.

– Huo, proştilor! TâNpiţilor!

– Suus inimaa româână! – răcneşte amicul meu bănăţean, simţind aşa, un fel de mâncărici. Tot Banatu-i fruncea, mai lansează el şi se repede, de unul singur, peste fesenişti. Începee hrăzboiuul civiil!

Eu, după el. Răcnesc de moarte:

– Frate, frate, un’te duci aşa?

– Îi omohr, mă, îi omooohr!

– Dă-i, măh, dracului!

– Vhrei să spui că nu vii cuu miine? Mai invitaat la tiine, şi-acuu mă laşi singuuhr cu ăştia? Pe eei, pee ei!

– Ăăăăăăăă, ăăăăăăăă, ăăăăăăăăă!

Până la urmă, ne luăm cu toţii după psihiatru. Iese o vânzoleală nemaipomenită. Mirosea a transpiraţie. Ne înghesuiserăm în asemenea hal, iar spaţiul de pe bulevard era atât de îngust, încât iarăşi se lăsă cu bumbăceală. Cum-necum, îi covârşim pe laşii ăia de fesenişti şi-i împingem, ca pe oi, în staulul stradal din faţă de la ASE. Odată ajunşi acolo, masele dujmane se pulverizează în zeci de grupuleţe pe care ai noştri le tumbăcesc cu aplicaţie, chiuind ca haiducii. Ciudat era că nu curgea sânge deloc, dar cu atât mai bine! Ăia alergau în toate părţile, iar noi nici nu ştiam de ce să ne bucurăm mai tare: că-i pusesem pe fugă, sau că le luaserăm steagurile, bannerele şi pancartele? O văd şi acum pe o blondă masivă şi grasă, cu blugi strâmţi şi cu geacă roşie, care îi zburătăcea pe fesenişti precum o valkirie dâmboviţeană, călcându-le lozincile în picioare, dând foc la steaguri şi urlând frenetic:

– I-am caftit! I-am caftiiiiit!

N-apuc să mă bucur prea mult de toată chestia asta că mă şi simt luat pe sus de mulţime. Nu mai ştiam cu cine avem de-a face, ochii le scăpărau tuturor şi nimeni n-avea uniforme ca să ştii cu cine ai ceva de împărţit – cu toate astea, ne buluceam şi ne îmbrânceam.

– I-am caftiit, băăî, i-am caftiiiit!

– Pe ei! Nu-i lăsaţi să scape! Spargeţi-i, futu-le muma-n cur de comunişti!

Luat de val, mă trezesc deodată într-un gang, cam pe unde vine acum terasa de la Pizza Hut. În gang, o oază de linişte nebănuită. Răsuflu niţel şi, brusc, îmi dau seama că la numai câţiva paşi de mine se află un bătrân de vreo 65 – 70 de ani. Bătrânul stă întors cu faţa la perete şi e preocupat să ferească ceva. Eu îl văd, dar el nu mă vede: umblă febril, cu degetele tremurânde, la reverul unei haine de fâş, prea groasă pentru cât de cald era afară. Mă chiorăsc şi zăresc la reverul moşului o insignă de-a feseneului. Moşul era atât de îngrozit încât nu era în stare s-o scoată de la locul ei ca s-o ascundă în buzunar. În sfârşit, îşi dă seama că sunt lângă el. Se prinde că-l văd ce mestereşte. Se uită la mine cu ochii scoşi din orbite, privirea îi aleargă la intrarea în gang, vrea să vadă dacă sunt singur sau în gaşcă.

Până la urmă, uitându-se ţintă la mine, reuşeşte să-şi scoată insigna de la rever şi o piteşte cu gesturi nesigure în buzunar. Ne scotocim din ochi, nu zicem şi nu facem nimic. Bătrânul tremură din tot trupul. Aduce a strungar de pe la 23 August sau IMGB, o fi fost activist pe vremuri, o fi urlat la oameni, o fi condus şedinţe, o fi înfierat, o fi…

Sau poate că n-o fi făcut nimic. Poate că doar m-a contaminat pe mine paranoia revoluţionară, dracu’ ştie. Încă ne mai uităm unul la altul, când moşul se decide să se care cu insigna vârâtă la loc sigur, unde n-avea cum să i-o vadă nimeni. Pune privirea în pământ şi se strecoară pe lângă zid, iese în bulevard. În câteva clipe o să dispară în mulţimea care s-a mai liniştit.

– I-aam înfhrânt, face psihiatrul când dă din nou ochi cu mine. E plin de voie bună, nările îi freamătă, s-a îmbujorat. Ai văzut că a mehritaat să ne aştepte cu maasa?

– Am văzut, îi zic. Acu’ să vezi ce-o să ne certe.

– Eh, le lăsăăm să ne şi baată, măi, că bine-a foost aici… În Dumnezeu’ la muma lohr…

Drept pentru care ne îndreptăm spre staţia de metrou printre geamuri sparte, beţe frânte, bolovani plini de noroi, hârtii şi cârpe arzânde. La ferestre şi în balcoane, lumea zbiera din răsputeri. Unii scandau victorios: jos fesene, jos fesene.

Ne despărţea doar o lună de alegerile de la 20 mai. Ne despărţeau doar şapte săptămâni de 13 – 15 iunie.

Tags: ai nostri ca brazii!, legenda urbana, româneşte vorbind

 

elefant prăvălit în omăt

împrăştie aburi

tresaltă

îl îngroapă ninsoarea

ochii-i se cască

nu zăreşte nimic

ştii bine că moare

uite-l că moare

 

e mort

 

din burtă o să-i plouă la vară pe dos

şi stelele-o să-i bâzâie-n ochi

soarele-o să-l despice în două

iar luna o să-l rupă-n bucăţi

(de mult îl pândea)

ştiind bine că-i mort

 

elefantul e mort

 

fii atent c-o să duhnească la vară

adulmecă-l bine de acum

uită de viscol

şi vezi-l de carne

vezi-l de pui

vezi-l de piei şi de păr

vezi dacă are pietre prin oase

ascultă ce vifor îi şuieră-n trompă

 

elefantul e mort

 

nu te grăbi

nu întreba

nu lăcrima

tu dă nămeţii deoparte

şi priveşte-l în ochi

priveşte-l în ochi

 

căci e mort

elefantul e mort

a murit

şi-o muri

 

Ryuneo/deviantart

Tags: anarhia kult, distopia, poe-m

Ce-ai păţit, Ioane?

Ai fost în şapte ţări în cinci zile şi s-a luat lumea de matale că fac românii demonstraţii? Te-ai simţit ruşinat de conaţionalii tăi, coane? Da’ ce s-a întâmplat cu mata de te-au lăsat ăia d’afară fără replică? Cum naiba nu le-ai dat peste nas cu Londra, Paris, Bruxelles, Berlin? Chiar aşa de rău ai ajuns, coane? Nu i-ai plesnit cu faza că şi lor, la vest de Szeged, le-a scăzut ratingul de ţară, că-şi muşcă pumnii de ruşine că demonstrează, alea-alea? 

Parcă erai mai tare pe vremea când te băteai pe viaţă şi pe moarte cu Stan Smith… Ţi s-a albit sângele de la limfă, sau ţi s-a înverzit de la bani, de nu mai e roşu ca pe timpuri?

Şi te mai lauzi că te-ai născut la Braşov! Pfuai! Du-te, coane, la Balc, să-ţi revii, că şi-aşa plângeai la TV că de doi ani nu mai faci profit în România. Bea şi mata un Jaegermeister de colecţie, ceva, să te încropeşti la loc şi fă un efort să le aminteşti companionilor de vânătoare, între doi mistreţi împuşcaţi, că alegeri anticipate au fost şi în ţările lor, bine?

Hai, străduieşte-te, ştiu că poţi!

 

Tags: cuvinte cenzurate, guerilla blogging, jurnal de front, româneşte vorbind

Străzii îi lipseşte un şef.

Îi lipseşte un individ care să ducă UNDEVA, nu prea contează unde, lumea care protestează.

Nu, nu mă refer la cineva din opoziţie. Nici la cineva din sindicate. Poate că acel cineva doar pândeşte în spaţiul public. Poate că nici el nu ştie că se află acolo, pândind.

Cred că e bărbat. Cred că are cam 45 de ani, plus-minus… Poate că e înalt şi mai degrabă slab. Cred că ştie să vorbească şi mai cred că ştie să se uite pe deasupra mulţimii cu ochi destul de tăioşi-visători. Mai ales tăioşi, însă. Nu trebuie să aibe un look de gânditor, nu, nu! O chestie energică, pricepeţi, o chestie energică, başca ceva tuşe ascetice.

Dacă mai are şi tupeul să aibe o atitudine dură, bruscă, la limita legii, ba chiar să accepte un dus la secţie şi o eventuală băgare la zdup, precedată sau urmată de o palmă trasă în public unui ins de la Mircea Toader în sus (i.e. Boc, Blaga, Videanu, Ponta, Crin, ceva pe aici, dacă nu chiar un ipotetic Băse) – ei bine,  atunci, toată clasa politică românească o să capete dreptul binemeriat de a intra în carantină.

În hibernare. Acolo unde-i e locul.

Nici nu ştiu dacă să mă bucur că nu-l văd încă pe sticlă pe insul ăsta, sau să mi se facă teamă că va apărea cândva.

Străzii îi lipseşte un şef care să pună foc.

Tags: cuvinte cenzurate, da, guerilla blogging, jurnal de front

 – etapa 2011 –

 

Români,
V-am făgăduit din prima zi a noii Domnii să vă duc la biruinţă; să vă şterg datoriile şi să vă achit toate creditele, să vă trag duşmanii în ţeapă în Piaţa Victoriei; v-am făgăduit să trăiţi bine!
Iată că a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti pentru o monedă unică şi pentru integrarea bisericii în circuitul impozitelor europene, pentru ridicarea Catedralei Neamului inclusiv,

Români,
Vă ordon: treceţi Tisa!
Zdrobiţi vrăjmaşii din perfidul Albion şi din Ţările de Jos! Dezrobiţi din jugul multicolor al monedelor făr’ de căpătâi pe fraţii noştri neîmpliniţi în ale conturilor BCE! Reîmpliniţi în trupul ţării conturile străbune ale lui P. şi N. şi C. şi iarăşi C., ba chiar şi U., atrageţi în circuitele bancare codrii voievodali ai Bucovinei puşi la pământ de confraţii noştri în ale arcului guvernamental, permiteţi subcontractorilor să investească în ogoarele şi plaiurile voastre, că voi nu sunteţi buni de nimic!

Români,
Plecaţi azi pe drumul biruinţelor deschis de Ministerul Nostru de Finanţe, ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus miniştri noştri cu politica lor monetară înţeleaptă şi plină de mândrie.
Înainte! Fiţi mândri că veacurile ne-au lasat aci strajă a sărăciei perene şi zid de chirpici în Bărăganul cel văduvit de irigaţii. Fiţi vrednici de trecutul nostru recent,

Români,
Veţi lupta cot la cot şi suflet de suflet alături de cel mai puternic şi glorios sistem bancar al lumii. Îndrăzniţi să vă măsuraţi salariile şi să vă expuneţi extrasele de cont, camarazilor noştri de Local Kombat european! Ei luptă pe graficele UE pentru graniţele noastre şi pentru dreptatea lumii, că pe noi oricum ne doare-n cot. Fiţi vrednici de cinstea pe care v-au facut-o istoria, Finanţele întrunite ale Budesrepublik Deutschland şi ale République Française, precum şi neîntrecuţii lor comandanţi, fiziciana Angela Merkel şi fostul repetent de clasa a VI-a, Nicolas Sarkozy, că lor o să le pupăm condurul câteva zile de-aci înainte,

Români,
Înainte! Să luptaţi pentru conturile prietenilor mei de alcov. Să muriţi pentru vatra Bancorexului şi pentru autostrăzile neconstruite de niciunul dintre ai mei. Să cinstiţi prin foamea voastră amintirea celor băgaţi în arest de ochii lumii, a martirilor şi a eroilor rătăciţi în veşnicia extraselor de cont, cu gândul ţintă la Dumnezeu şi la reprezentantul său local, popa în blugi de l-am pus în fruntea BOR.
Să luptaţi pentru dezrobirea fraţilor noştri germani, francezi, belgieni şi de alte naţionalităţi, de sub jugul impozitelor, pentru cinstirea FMI-ului şi a ambasadorilor săi cu sex incert, a creditării fără limită şi a căminelor pe care n-o să fiţi în stare să le achiziţionaţi niciodată, pen’ că locul vostru e în bordei, cu căţeii pe care-i îmbracă ai mei de la Prada!
Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere Neamul Vostru cel adormit, Preşedintele Vostru cel ales între două cicirici şi Prim-Ministrul Vostru cel urcat pe tocuri ca să ajungă la microfon,

Români,
Izbânda va fi a noastră. La luptă.
Cu paharul sus, înainte! (şi vezi de friptura aia, să fie-n sânge!)

 

 

Anul acesta s-au împlinit 70 de ani de la trecerea Prutului.

Există nişte similitudini între iunie 1941 şi decembrie 2011.

Pe atunci, plecam la drum alături de Germania.

La fel facem şi acum.

Pe atunci, plecam la drum fără nici un acord semnat.

La fel facem şi acum.

Pe atunci, plecam la drum pe linia asta împotriva Angliei.

La fel facem şi acum.

Pe atunci, plecam la război fără să avem armata pusă la punct.

Acum, plecăm la un drum financiar cu economia făcută varză.

Pe atunci, ne băgam în seamă imaginându-ne că suntem cruciaţi antibolşevici.

Acum, ne băgăm în seamă ca luptători pro monedă unică.

Pe atunci, plecam la drum fără consultare publică.

La fel facem şi acum.

Există, însă, şi nişte diferenţe.

Pe atunci, plecam la drum fără o consultare publică. Ce-i drept, majoritatea populaţiei era de acord cu plecarea.

Acum, însă, nimeni nu ştie dacă populaţia e de acord cu manevra.

Pe atunci, plecam la drum către est.

Acum, habar n-avem unde plecăm.

Pe atunci, ştiam de ce o facem.

Acum, habar n-avem de ce.

Pe atunci, politicienii, cei români inclusiv, aveau stil.

Acum, avem de-a face cu nişte inşi rătăciţi în fotolii de decizie.

Pe atunci, duşmanul era bolşevismul.

Acum, avem de-a face cu speculaţia financiară de dragul speculaţiei.

Pe atunci, românii plecaţi la război mureau de glonţ.

Acum, mor din lipsă de medicamente şi pentru că şi-au făcut credite prea mari.

Pe atunci, complicii la măgării erau aduşi în faţa instanţelor.

Acum, complicii la creditare, recte băncile ale maaari, fac profit.

 Pe atunci, au existat şi nişte consecinţe.

De pildă, germanii l-au pus pe Antonescu şef al unui grup de armate doar cu numele – de fapt, cel care asigura conducerea operativă era un general german, Eugen Ritter von Schöbert pre numele lui. Respectivul grup de armate făcea parte din rezerva Grupului de Armate Sud care avea să atace URSS.

Întrebare: cine o fi, în zilele noastre, Ritter von Schöbert? A cui rezervă la rezervă e România zilelor noastre?

2)  După ce am trecut, în sfârşit, Prutul (nemţii aveau treburi mai importante), am recucerit Basarabia şi am ajuns la Nistru, pe care l-am traversat în urma unei decizii extrem de disputate.

Întrebare: după ce-om trece Tisa în acest elan eliberator, la ce râu o să ne mai oprim? Sau, n-o să ne împiedicăm noi de nişte amărâte de râuri şi-o să ne scăldăm lipiţanii de la Sâmbăta în Atlanticul conturilor bancare?

Ah, dar am uitat să amintesc două aspecte!

Una la mână: în 1941, plecam la drum alături de o Germanie care părea în formă maximă. La fel se întâmplă şi acum.

A doua la picior: ori de câte ori s-a lăsat cu forfotă, Anglia n-a pierdut. Mă rog, poate a mai pierdut ea câte ceva, dar noi, unii, am plătit mereu oalele sparte de politicienii noştri care-şi imaginau că le intrase carte.

Sincer, io sper să mă cam înşel. Pe bune! Că mi s-ar părea cam tare ca Băsescu să fi făcut vreo cacealma şi eu să scot bani din buzunar ca să-i văd cărţile, fie ele cărţile lui Croitoru, sau ale lui Vasilescu, ăia de la BNR, care nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le pute!

Tags: ai nostri ca brazii!, cuvinte cenzurate, guerilla blogging, româneşte vorbind, situaţia

 

 

 

Tags: da, de pe la noi, româneşte vorbind

… despre românii de azi?

… şi despre România ultimilor 21 de ani?

Ce-o să zică viitorimea, fraţilor, despre exerciţiul nostru politico-social? Despre Ilici şi Boc, despre Băse şi BoNbo,  despre căpşunarii care aduc mai mult PIB prin muncă personală decât industria neexilată pe alte tărâmuri, despre Olguţa şi Crin, despre Udrea şi Mazăre, despre Ion şi Vasile?

Dar despre presă, domnilor, despre presa zilelor noastre ce-o să se scrie?  O să consulte cineva Click şi Cancan, sau Adevărul şi Gândul, sau EVZ şi Jurnalul, la BCU peste ani şi ani? O să intre careva în arhivele CNA, să examineze prestaţia de la talk-show-uri, şi dacă o s-o facă, ce va afla?

Ce-o să se afle din anuarele statistice?  Dar din anuarele… artistice? Că filmele, că romanele, că picturile – astea ce-au făcut şi ce-au dres? O să aibă cineva vreun Moisil de celebrat, sau un Pesamosca mai nou de explicat, sau un Spătarul Milescu de arătat cu deştiul?

Dar monumentele şi infrastructura, distinşi conaţionali? Podul lui Saligny, daţi un leu pentru Ateneu, reţeaua de spitale a lui Carolică, Baza de cercetări pomicole de la Voineşti, alea-alea – noi ce-o să le arătăm,  dragilor?

Cre’că cel mai mult o să le arătăm pictorialele de prin Playboy şi clipurile de prin Xhamster, că nici măcar de-o industrie porno locală nu ne-a ieşit.

Şi, dacă o fi ceva cu care chiar să ne lăudăm, o s-o facem cu ăia căraţi pe afară. Ăia care sunt sincroni, totuşi, cu civilizaţia în curs.

Mentenanţa nu intră în cartea de Istorie, aşa că tu strânge datele, Turambare, că asta-i tot ce ţi-a rămas de făcut!

 

Tags: asta-i situatia, distopia, româneşte vorbind

Ce poţi să spui despre un Patriarh al României care lipseşte de la un discurs regal îndelung anunţat? 

Ce poţi să spui despre o fostă miss care a lipsit şi ea, dusă probabil să-şi refacă freza circumvoluţiunilor?

Dar despre un prim-ministru care poartă 41 la picior, deşi n-are decât unu’ şaişcinci înălţime?

Despre restul absenţilor, să auzim numai de bine. Cică s-a băgat tărie la colţ. Schnaps, nu al’ceva.

În fine. Până la un punct, absenţa politicienilor e explicabilă: împricinaţii nu prea au citit la viaţa lor, mai au şi niscaiva intenţii cotidiene, mai depozitează invidii şi frustrări fizico-psihice, simbolurile le sunt străine, nah, ce poţi să ceri de la unii care se asortează cel mai bine cu jocul de table şi cu chiloţii înfipţi în cur?

Dar Patriarhul? Se presupune că a avut ceva lecturi la viaţa lui. Se presupune că mai ţine minte câte ceva din istoria bisericii pe care o păstoreşte. Şi se mai crede că, sub rezerva unei amnezii care l-ar transforma în ereziarh, ar trebui să ştie ce e ăla un Rege, Cui îi este uns un Rege şi ce funcţie locală are un Patriarh.

Dar, nu! Patriarhul a avut o treabă cu Dimitrie cel Nou, l-a durut în cot de α şi ω.   Foarte frumos, cinste lui, cinste lui, cinste Patriarhului (ovaţii acum, vă rog!) dar, nu ştiu din ce cauză, am impresia că dacă o fi viaţă după moarte şi dacă Dimitrie o mai fi având putere să privească la rasul solului, uitându-se la noi, păcătoşii plecaţi la shopping, a ridicat cel puţin o sprânceană când l-a văzut pe capul BOR  folosindu-se de numele lui de sfânt doar ca pretext.

Dacă ar fi aşa, sunt sigur că Dimitrie cel Nou, om trecut prin multe înainte de canonizare, a înţeles motivele unui fost popă în blugi. Cică toate serviciile se plătesc şi te plătesc, nu care cumva să uiţi cine te-a sprijinit la băgatul banilor în teşcherea, la scutirile de impozite şi la construcţii miraculoase, din moment ce-s plătite din bani publici. Dimitrie cel Nou a înţeles, aşadar, da’ tot cred că se gândeşte, cu icstrem de mult scepticism, la vremelnicul Patriarh.

Păcat de blugii ăia, Înalt Prea Sfinţia Ta!

Păcat de ei, că generaţia în blugi e prea îngreţoşată ca să te salute!

Tags: asta-i situatia, offf, persoane cenzurate, româneşte vorbind

 

Am un coleg cam genicolog în Nordrhein-Westfalen. Acu’, băiatu’ s-a făcut mare, e şef, alea-alea, da’ mai demult a fost şi el mititel, proaspăt specialist pe ogorul medical german, nah. Ei, şi când era el mai micuţ, aşa, s-a trezit într-o noapte că făcea de gardă cu un alt aussländer, un belgian. Făceau ei de gardă ca doctorii, înţelegeţi, când, deodată, se trezesc cu o solicitare la UPU.

– Du-te, măh, tu, îi zice belgianu’ la românu’ ăsta mai micu’, că deh – belgianu’ era şefu’.

Românu’, ce să facă, se duce în gardă. Când colo, ce să vadă? O apucaseră durerile facerii pe o negresă din Franţa. O consultă el, îi prescrie niscaiva analize, ce mai tura-vura – îi spune că tre’ s-o interneze. Aia zice că da, privind la el cu ochi mari, liniştiţi. Avea în mână o Biblie, da’ pe moment, al nostru n-a acordat prea mare importanţă detaliului.

Băh, şi trec orele. La un moment dat, o asistentă îl cheamă pe român.

– Dom’ doctor, iete că gravida asta s-a oprit la dilataţie doi. Iete că nu progresează travaliul.

– Măh, să fie, face al nostru şi examinează negresa.

Păi, da! Avusese dreptate asistenta. Trecuseră enşpe ore de la internare, da’ travaliul nu mergea deloc. O mai testează el pe negresă, se mai uită la analize, cre’că a băgat ceva şi cu o partogramă, a băgat un echo, nah, de-ale lor, de-ale genicologilor.

– Doamnă, îi zice românaşul negresei, doamnă, aflaţi de la mine că travaliul ăsta nu merge deloc! Mă tem că va trebui să vă practicăm o cezariană.

– Une césarienne, da’ de ce?

Se apucă al nostru să-i explice, că poa’ să moară copilul, că poa’ să moară mama, că poa’ să moară amândoi, că riscurile, că malpraxisu’, că responsabilitatea medicului, alea-alea…

Dar mama:

– Oh, mon Dieu, eu nu ies din cuvântul Domnului, dacă El nu vrea, aia e, Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat…

Al nostru, proaspăt venit din Românica, intră mai tare în negresă: c-o fi, c-o păţi, că să fie atentă, da’ aia o ţinea tot pe-a ei: “Oh, Mon Dieu, aide-moi, oh, mon Dieu, fă şi drege. Nu fac la césarienne.” Abia atunci bagă al nostru de seamă Biblia pe care negresa n-o scăpa din mână defel: o ţinea strâns la piept, pricepeţi? Din ce în ce mai agitat, se apucă el să-i facă negresei desenul situaţiei, îi vorbeşte despre viaţă şi moarte, îi bagă ceva cu morala creştină, cu apocalipsa, scoate din el tot ce ştia…

Negresa, nimic. Că Mon Dieu, că Dumnezeu a dat şi că Dumnezeu, dacă vrea, ia când pofteşte, că asta e treaba şi că punct: ea îşi bagă picioarele în indicaţia medicului. Lu’ colegu’ i se suie sângele la cap, începe să regrete camerele de gardă din România, unde putea să intre peste femeie mai en force, da’ se lasă păgubaş şi se duce la şefu’ lui, belgianul ăla liniştit.

Ăla îl ascultă, dă din cap, al nostru zice că ştie el nişte tehnici mai coercitive verificate în Est, că poa’ s-o înghesuie pe negresă ca s-o convingă etc.

Dar belgianu’:

– Nu, nu, nu! Aici nu se poate aşa ceva, oh, mon Dieu! Las’ că mă duc eu să vorbesc cu doamna. Poate că tu nu ştii franceza atât de bine, da’ io mi-s belgian, măh, şi-o s-o fac să rezoneze cum trebe’… Aici e nevoie de skill comunicaţional… Dă-mi un sfert de oră şi ţi-o conving io, ca între francofoni!

Şi coboară belgianu’ la sala de travaliu. Stă el acolo un sfert de oră, o juma’ de oră – trec trei sferturi de oră, nah, după care se întoarce la românaş cu ochii scoşi şi lac de sudoare.

– Nu vrea, măh, la salope! Zice că mon Dieu, că Dumnezeu a dat, Dumenezeu a luat şi ţine strâns de Biblia aia. Nu vrea şi pace! Cum era, măh, înjurătura aia de-am învăţat-o de la tine?

– Futu-le muma-n cur!

– En cul, aşa, très en cul, până-n plăsele, parol d’honneur, ‘r-ar ai dracu’!

– Dom’ şef, încercă al nostru. Vă rog io, dom’ şef, io am mai intrat în nişte ţigănci d-astea pe la spital pe la ……….. ! Las’ că v-o pun io pe masă, dom’ şef!

– Mais non, mais non, aici nu e posibil aşa ceva! Ia, dă telefonu’ ăla, arată el spre un fix cu cablu’ mai lung, că pe vremea aia nu iera mobile.

Măre, şi dă belgianu’ telefon la Procuratură. Peste zece minute, apar în spital patru (4!) inşi. Procurorul de serviciu, grefieru’ ambulant, un traducător cu hârtie de liberă practică de la land şi un fraier de martor. Se apucă belgianu’ şi cu românu’ să povestească ce şi cum, ăia scriu în draci, după care cer s-o vadă pe împricinată.

– Bună seara, doamnă, io sunt procurorul de serviciu Stan Păpuşă, iar ăştia pe care-i vedeţi sunt slugile mele. Dumneavoastră, distinsă doamnă, o să trebuiască să-mi răspundeţi la nişte întrebări.

– Avec plaisir, bagă negresa, ţinând Biblia strâns între ţâţe.

– Doctorii ăştia v-au explicat ce vi se întâmplă?

– Da.

– Vi s-a explicat că dumneavoastră, sau copilul, sau amândoi, puteţi să daţi colţu’ dacă nu faceţi la césarienne?

– Da.

– Aţi înţeles, deci, tot ceea ce vi s-a explicat.

– Normal, ce? Crezi că-s proastă?

– Jamais de la vie! Pe mine m-aţi înţeles, distinsă doamnă?

– V-am înţeles, să moară mama!

– Şi ce hotărâre luaţi?

– Nu fac nici o cezariană, să-nţepenesc!! Moi, oh mon Dieu, eu nu ies din cuvântul Domnului, dacă El nu vrea, aia e, Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat…

Dar procurorul:

– Cum doriţi, distinsă doamnă! Şi, zicând asta, scoate un manual negru din pozonaru’ de la piept, îl deschide acolo unde ştia el şi începe să citească: Conform articolului X, paragraful Y, alineatul Z, în numele poporului german, vă suspend dreptul de a lua decizii! Având în vedere că hotărârea dumneavoastră pune în pericol viaţa unei fiinţe care nu poate decide pentru ea însăşi, proclam acum şi în clipa asta că medicii au dreptul să vă facă la césarienne, împotriva opiniei dumneavoastră! Înhăţaţi-o! – se întoarce el la belgian şi la românaş.

Da’ belgianu’, mai hoţ:

– O înhăţăm, o înhăţăm, da’ ce ne facem că bărbat’so ne-a ameninţat că ne ia beregăţile dacă o operăm pe nevas’sa…

– Îi luăm noi lui beregata înainte, rânji procurorul, înhăţaţi-o!

Dau ei s-o înhaţe, dar negresa:

– Stop, stop, stop! Gata, m-am prins, am pierdut. Pot să fac un pipi?

– Fără îndoială, distinsă doamnă!

Îşi ia ea Biblia, se duce la pipi şi…. şi… ei, bine, se-nchide în WC, tată! Blochează uşa după ea.

– Poftim situaţie, face belgianu’, da’ românaşu ridică din umeri: mai văzuse el d-astea. Iar procurorul, puţin mai nervos, că-l văzuse pe soţul distinsei doamne că rânjea dupe un stâlp:

– Spargeţi uşa! Înhăţaţi-o! Operaţi-o!

Uşa, nimic – era uşă solidă, nemţească, probată în secole de închisori, lagăre şi oubliettes. Foraibăr, ştiţi şi voi, vine din germană… În fine. Până la urmă, au chemat descarcerarea şi poliţia, adică pe Raezii şi Igaşii lor, iar ăştia făcură uşa ţăndări. Se cree o vânzoleală, o zăpăceală, o foială şi-o bulibăşeală. Negresa urla cu Biblia la piept, bărbat’so vroia să sară la bătaie, răcnete, icnete, vene prinse pe două roţi, pour une césarienne foutue, urlete, j’accuse!, ce kilu’ meu, les droits de l’hoooomme, ce p- – a mea, sacrés boches, intubaţie din mers, nah, ca la noi în Obor.

Normal că în câteva minute gravida a fost placată la sol. Legată fedeleş, a ajuns pe masa de operaţie. Numa’ Biblia nu reuşiseră să i-o smulgă din mână.

Ehei, dragii moşului, şi după aia, doctorii o operară aşa cum toţi doctorii de pe pământ le operează pe toate femeile, chit că-s mai samavolnice sau că le iubim, chit că-s negre, albe, roşii sau galbene, chit că-s creştine, musulmane, budiste sau angajate în transnaţionale, chit că-s frumoase cum altele nu-s, sau urâte ca porcu’.

O să mă credeţi dacă vă spun că doctorii şi cei doi soţi, başca plodul temporar oprit la ieşire, au rămas prieteni?

Habar n-am dac-o să mă credeţi sau nu, eu doar vă spun că lucrurile chiar aşa au stat într-un târguşor din Nordrhein-Westfalen, acu’ v’o câţiva anişori, în epoca aceea de dinainte de inventarea telefoanelor mobile, în anii ăia demult trecuţi, pe când interesele copiilor incapabili de exprimare erau privite mai serios decât în zilele noastre.

Tags: asta-i situatia, medicale

4 octombrie, 2011. La staţia X, intră în metrou trei fete de 16 – 17 ani. Aş fi putut să le fotografiez, dar n-am făcut-o şi iată de ce. Două erau frumoase, iar una era cam urâtă. Ca un făcut, cea urâtă era şi mai sărăcăcios îmbrăcată. Veneau toate trei, evident, de la şcoală şi erau împreună.

Din întâmplare, vizavi de mine erau trei locuri libere. Cele trei fete s-au aşezat. Cele două frumoase stăteau una lângă cealaltă, cea urâtă a fost lăsată la margine. Preţ de patru staţii, cele două frumoase n-au vorbit decât una cu alta deşi, repet, era clar că toate trei erau împreună. Frumoasele erau zglobii, vorbeau tare, îşi azvârleau părul pe spate cu gesturi bine dozate, zâmbeau ca fetele de la pagina 5 şi n-o băgau în seamă pe tovarăşa lor care privea în podeaua metroului, la doi-trei metri în faţă, cu ochi inerţi. Fata cea urâtă a stat nemişcată şi tăcută tot drumul.

La staţia Y, se ridică toate trei. Una dintre frumoase o ia la dreapta, în timp ce cealaltă, dimpreună cu fata cea urâtă, o iau la stânga. Îşi iau toate trei la revedere şi, abia după ce s-au despărţit, frumoasa a băgat-o în seamă pe tovarăşa ei mai puţin norocoasă: a început să vorbească cu ea. Fata cea urâtă a zâmbit şi, în sfârşit, a căpătat viaţă, gesticula, râdea, schimba idei, era vioaie, era veselă, nah, în fond, era şi ea o puştoaică de 16 – 17 ani… De acum, cele două vorbeau între ele la fel cum o făcuseră şi frumoasele mai devreme – în plus, din limbajul corpului, puteai să bănuieşti că erau extrem de bune prietene, poate cele mai bune, mi-a venit să zic, văzându-le cât de aprins discutau.

Apoi, au coborât, iar eu am rămas în metrou doar cu nişte plictisitori de bărbaţi care citeau Click, Sportul şi Cancan. Mă uitam la ei şi mă întrebam: oare ce mecanism face ca frumuseţea fizică să se agrege, ostracizând cu atât de mult egoism, urâţenia?

Tags: intrebare

 

Mai ţineţi minte cum a început criza să treacă Atlanticul?

A făcut, mai întâi, o scurtă escală în Islanda. Cu acea ocazie, Islanda a fost declarată falită. Şi au venit băieţii să-i explice ce şi cum, cum să-şi revină, ce să mai pape, ce credite să mai şi de la cine să le ia…

După care, s-a făcut o linişte deplină. Mai vede cineva Islanda la TV sau o aude la radio sau o mai citeşte în ziare? Nu. Nu se mai ştie nimic. Îţi vine să crezi că s-a scufundat. Că au şi împărţit-o, tu iei peştele, io iau vulcanii, eu mă ocup de turism, eu o amestec cu Grecia etc.

Asta până recent, când, iată cu ce  m-am trezit în email:

http://sacsis.org.za/site/article/728.1

Auzi la ei, să pună tampoane FMI-ului şi să uşuiască Banca Mondială… Doamne, păzeşte-ne pre noi de aşa fioroase ispite…! Da’… ia ziceţi… Mai ţineţi minte, în context, cine e Islanda? Mmm?

Pentru cine nu-şi aminteşte, Islanda e ţara aia care a inventat în 930 d.Hr., la Thingvellir, Althing-ul.

Cum adică, ce e aia Althing-ul? Păi, ce să zic, a fost, la vremea lui, Noua lor Republică, numa’ că pe invers, he, he…

Vikingi bătuţi în cap, tată…

Tags: cuvinte cenzurate, guerilla blogging, situaţia