Frumos, frumos, frumos… Munții Penteleu, satul Varlaam. Toamna, mda.
De ce-o fi satul mai frumos în poze decât IRL?
Oricum, de scăpat, ei o să scape, indiferent ce iese pe Wall Street, în Biroul Oval, la Kremlin sau în Piața Tiananmen (sau cum naiba s-o mai scrie…).
Iar vinul a fost din ăla gros, cu gust plin, vin d-ăla, nemedaliat, nestrecurat, nefiltrat, neetichetat.
mi-am cumparat o poezie
şi poezia avea cam paişpe-cinşpe tone
şi vreo trei sute de metri lungime
am dat nas în nas cu ea
plutea
zbura peste parcul iiore
ca un cuirasat
ca un elefant plin de talidomidă
ca o fleică lunecând prin fiorduri de aer
ca planeta saturn
era ţâfnoasă ca o hienă
ea mă iubea şi eu o iubeam
nu mirosea a nimic
se plictisise de atâta plutire
de atâta lungime
de asemenea greutate
cică
hai să mă cufund în lac
vreau să înfulec ciumaţi
vreau să-i înfulec pe toţi ăia
daţi cu var din balta albă
sunt plictisită
nu vezi
du-te dracului
hai mai bine să întemeiem o familie
eu te scriu
tu mă reciţi
ce tot visezi la ciumaţii ăia
nu vrei și tu copii?
ba copii am prea mulţi
toţi ai tăi cică-s ai mei
ne râde lumea
uite la tine ce pricăjit eşti
eşti din carne şi te uiţi la reclame
mai şi fumezi kent
doar ciumă nu ai
eşti din carne şi doar ciumă nu ai
doar ciumă
Să ne imaginăm că doamna M.V. sau doamna D.P. sau perpetuu inexistenta doamnă I.Ț., soții de oameni bogați, care țin pagina întâi a presei online, ar fi cuprinse de plictiseală. Dacă s-ar întâmpla așa, atunci, pe la vârsta de 35-36 de ani, ele s-ar apuca de un curs de „înțelegere a artei” și, poate că după vreo două-trei decenii, ne-am alege și noi cu un muzeu de pus în ramă.
În realitate, însă…
În realitate, însă, n-o să rămânem decât cu niște colecții rătăcite prin case de care nu se aude. Ieri am vizitat colecția familiei Macovei, din strada 11 Iunie – picturi de Petrașcu, Ciucurencu, Tonitza, Pallady, Maxy, Țuculescu, printre piese de mobilier și de feronerie veche, într-o casă cu stil, de la îngemănarea secolelor XIX – XX, ridicată de un pălărier evreu kocher… Cărți de istoria artei și de filozofie, statuete mexicane și rusești, acuarele de-ale Ligiei Macovei, artă populară, icoane pe sticlă, plus un oarecare Paul Miracovici, de care habar n-aveam și care mi-a amintit (fără motiv) de Signac, Seurat et. comp…
Să reținem două aspecte: 1) domnul Pompiliu Macovei a fost (printre altele…) mintea care a mânat de la spate apariția revistei Secolul XX, și 2) statul român nu e interesat în nici un fel de colecția cu pricina, refuzând donația respectivei colecții.
Să ne mirăm? Verdunul românesc, după cum a denumit un coleg bătălia de la Mărășești, are un monument, dar statul român n-a catadicsit să-l reabiliteze din bani proprii. Chestia asta mă duce cu gândul la vorba curatorului de la colecția Macovei, care spunea că viciul românesc fundamental este absența recunoștinței. Ca să zicem așa, nici măcar monumentul de la Mărășești nu l-am reparat cu bani proprii, ci am făcut-o cu bani europeni; noi, românii, am fost niște șmecheri și n-am scos arginții din buzunar în memoria celor care (ce desuet!) au murit pentru țara care îți găzduiește și ție terminalul online.
Olanda, în schimb, nu are atari probleme. Pe la începutul secolului XX, echivalenta doamnelor M.V sau D.P. sau a perpetuu nedescoperitei doamne I.Ț. a hotărât că, din moment ce afacerile soțului mergeau strună (era un creator de transnațională, nu altceva), să se apuce de artă. În consecință, s-a înscris la un curs de… apreciere a artei, împreună cu fiica ei. Povestea asta s-a întâmplat pe la 1906, iar după trei decenii, bogata doamnă Kröller-Müller, scăpătată între timp, își vedea visul cu ochii: muzeul perfect din mijlocul unei rezervații de pini pletoși.
Muzeul se află în Parcul Național De Hoge Veluwe, în apropiere de Appeldoorn. Doamna Kröller-Müller și-a donat colecția de artă statului olandez, în timp ce soțul și-a oferit terenurile de vânătoare, care au devenit Parc Național. Și, pentru că vorbim despre un Parc Național, primul lucru marfă care ți se întâmplă când te duci la muzeul cu pricina e că mașinile nu prea au voie înăuntru; în schimb, la intrare, găsești sute de biciclete albe, pentru copii inclusiv, pentru care nu trebuie să plătești nici o drahmă suplimentară ca să te duci la galeriile de artă.
Așadar, intri în parc, iei o biclă din rastel (merge ca focul!) și te-apuci să pedalezi. După câteva sute de metri, iei o pauză, că ți se pare că au dat curatorii cu cine știe ce spray prin pădure, un spray dulceag-amărui, cam aspru, dar plăcut. Adulmeci, te uiți de jur-împrejur, nu știi de unde vine mirosul – doar n-or fi spălat carosabilul cu detergenți aromați!
Și îți dai seama că nu, slavă domnului, nu e vorba de nici un detergent, pur și simplu așa miros pinii din parc, sunt copaci duri, sănătoși și curați. Drept pentru care: pedale, frate! Te repezi pe aleile parcului și începi să râzi așa, ca un fraier, îți dai seama că ești liber, greu de descris senzația, râzi din tot trupul, cu mâinile și cu picioarele, cu stomacul, cu gâtul, cu tot – pedalezi și ești fericit.
Și ajungi la muzeul propriu-zis. Au fost angajați să-l proiecteze, la vremea lor, o sumedenie de arhitecți de prin tratatele cele mari, cu pagini multe, Ludwig Mies van der Rohe, printre alții, numai că doamna Kröller-Müller l-a preferat până la urmă pe un oarecare Berlage. Acesta a început planurile, a și ridicat câteva ziduri, dar imixtiunile proprietarilor l-au făcut să se zbârlească și a abandonat lucrările. Le-a continuat Henry van de Velde, care a construit așa-numita „clădire de tranziție”, iar aceasta a rămas neschimbată până în 1953, când s-a decis construirea unei galerii de sculptură și a unei aripi care să găzduiască congrese. În 1965, s-a decis extinderea complexului, sub conducerea arhitectului Wim Quist, care a finalizat lucrările în 1977, sub forma clădirii pe care o putem vedea și azi.
E momentul să amintim crezul doamnei Kröller-Müller despre artă. În opinia ei, arta plastică se împarte în artă realistă și artă idealistă, dar, atenție, cele două aspecte se potențează reciproc, coexistând și dând viață fiecărei lucrări în parte. Cu alte cuvinte, Bosch, de pildă, are o mai mare încărcătură idealistă decât Rembrandt, să zicem, iar pictura în sine, meșteșugul ei, dacă ar fi să simplificăm foarte mult, nu este decât mijlocul prin care artistul ne face părtași la metafora creației sale. Realismul este preocupat, mai ales, de observație, în timp ce idealismul tinde să abstragă formele, oferindu-ne propria-i idee despre realitate – sau, în fine, cam așa ceva… Datorită acestui crez, la muzeul Kröller-Müller vom întâlni adesea apropieri care în alte galerii sunt tabu: renascentiști alături de cubiști, suprarealiști qui cotoyent des pointillistes, abstracți vizavi de minimaliști…
În linii mari, galeriile propriu-zise ale muzeului găzduiesc pictură – de la Tintoretto până la Hans Arp, trecând prin Odilon Redon (faimosul Ciclop) și James Ensor, ba chiar și printr-un portret ale Evei Callimachi Catargi, de Henri Fantin-Latour,
totul centrat de un hol imens în care se află cea de-a doua colecție privată de van Gogh din lume. Atenție: pe lângă van Gogh cel flamboyant, pe care îl caută toată lumea de după Era Descopery, muzeul posedă nenumărate lucrări din perioada lui cenușie, dacă nu chiar neagră, cu tonuri terne, aproape monocrome, de dinaintea migrației lui spre absint și spre lumina sudului.
După parcurgerea galeriilor, ajungi în grădina sculpturilor, unde se află lucrări de Dubuffet, Jean Richard Serra (erata, de la Ciutura Franta citire…) , Auguste Rodin, și un pavilion în aer liber creat de Aldo van Eyck.
Cum-necum, nu știu cum se face că toată arta aia de la Kröller-Müller nu-ți cade în cap – muzeul este extrem de relaxant. O fi din cauza contrapunctului artă veche/artă contemporană? O fi din cauza volumetriei galeriilor și a alternanței cu spațiile exterioare? O fi din cauza arhitecturii frugale, care nu-ți încarcă simțurile cu artă în exces, lăsând cale liberă doar exponatelor? O fi din cauză că vezi muzeul după o teribilă plimbare cu bicicleta, știind că la ieșire te mai așteaptă o tură printre pini și oameni liniștiți, care vorbesc în șoaptă, care se spală zilnic și care nu văd politicieni tembeli și jurnaliști imbecili la televizor?
Habar n-am! Cert e că după doza de sculptură subtilă (la un moment dat, pe o alee cu copaci bătrâni, te trezești trecând pe lângă un trunchi de fontă, pe care nu-l ghicești că-i „fals” decât cu greu),
iei iarăși bicla și pornești mai departe, pe alei unduitoare, până în miezul unor dune întinse, mărginite hăt, la orizont, de nesfârșita pădure de pini, după cum se spune.
Un parc național. Un muzeu. O familie cu dificultăți financiare, care și-a donat căpătuiala (hm…) unui stat aflat, și el, în criză financiară, în 1935, alături de restul lumii.
Cu toate astea, Olanda a găsit și atunci, și acum, modalitatea de a întreține un muzeu, deși, după cum ar dezbate analiștii de pe sticla cretină din provincia comisarială Carpato-danubiana-pontica, ei, olandezii adică, nu aveau nevoie de muzee suplimentare: erau, oricum, doldora de spații expoziționale!
Așadar, era seară pe Dunăre când am aflat povestea lui Anatolie, starețul peștilor de lângă Capidava, și a lui Romulus Bărbulescu, scriitorul. Nu știu dacă am aflat-o înainte sau după ce am făcut poza de mai sus, dar cam asta era ora zilei. Era cald, stăteam pe puntea unui bac, Haralambina se afla în cealaltă parte a insulei (se juca de-a sniperii pe lângă telescop, printre stâncile alea mărunte), iar noi beam un vin alb, rece ca gheața, dintr-o sticlă brumată, care scotea abur de înghețată ce era. Așteptam țânțarii și ne înfofoliserăm în cârpe, care cum putuse.
– Sărbătorim ceva? am întrebat-o pe M, fata roșcată și cu pistrui care adusese vinul.
– Ce sărbătoare, bem în amintirea domnului Anania, știi ce mult îi plăcea vinul ăsta?
Uitasem de promisiune – vreau să spun că stabilisem să bem vinul cu pricina, la ceremonia de incinerare a lui George Anania, cu câteva luni în urmă, numai că eu, unul, uitasem ce promisiuni făcusem, că ăsta mi-e obiceiul, fir-ar să fie. Vinul era dulce, semn că domnul Anania nu se omora cu băutura, iar locul era frumos, ales special: cică aici îi plăcea domnului Anania să stea seara, să se bucure de apus și de liniște. În spate era insula toată, acoperită cu pădurea aceea aproape tropicală, cu liane și copaci răsuciți; dincolo de ea, pe mal, se ghiceau ruinele cetății Capidava, iar dacă te gândeai mai mult îți aminteai de legendele arheologilor de la aceeași Capidava – cică pe vremuri, venea un drum aici tocmai de la Sarmisegetusa Regia, dar eu n-am crezut niciodată în legenda asta.
Îmi plăcea doar s-o aduc în vorbă, ca să adaug sare și piper conversațiilor.
Ne-am apucat să discutăm de una-alta, ne-am gândit că ce păcat că George Anania și Romulus Bărbulescu nu sunt înmormântați în același loc, să fie unul lângă altul după câte cărți au scris împreună. Pe urmă cineva a zis că se pare că și domnul Bărbulescu are urna depusă la Vitan Bârzești (cică și el se incinerase), așa că, vezi bine, soarta potrivise lucrurile până la urmă, drept pentru care M. ne-a spus povestea pe care v-o spun și eu vouă acum.
Domnul Bărbulescu n-a fost doar scriitor, ci și actor – a jucat la Teatrul Ion Vasilescu, dacă nu mă înșel, și a mai jucat și în filmul „Toate pânzele, sus!” Era un ins înalt și slab, cu nas mare și glas profund, avea părul creț și nu-l încurcai cu una cu două. Pe cât era de cuminte George Anania, pe atât de pus pe arțag părea Romulus Bărbulescu, dar, ce să zic, nu se dădea la om decât cu motiv, poate că i se trăgea de la faptul că se născuse departe de pavajul marilor orașe – cică era de fel din Sulina.
Fiind din Sulina, domnului Bărbulescu îi plăcea să dea la pește, așa că venea cu drag pe insulă, la Capidava, Atlantykron, după cum i se spune printre connaisseurs, mda… Mă rog, nu venea pe insulă doar ca să pescuiască – mai înmâna el și niscaiva premii literare învățăceilor, după ce George Anania, tăcut și cumințel precum un școlar silitor, citise pogoanele de hârtii scribăluite în fel și chip, le adnotase, le clasificase și mai și găsise, pe deasupra, câte un mesaj de încurajare pentru fiece surescitat de autor.
Chestia asta din urmă, cu mesajele de încurajare adică, îl cam enerva pe Romulus Bărbulescu, așa că el se ducea la pește cât timp Anania era ocupat să-și facă temele. Își vedea prietenul dimineață, îl anunța că totul e OK, îi spunea că pleacă să ia ceva votcă de pe mal, după care, hop! – în barcă, și tuleo! – pe gârlă.
Lumea îl știa pe Bărbulescu de aiurit, cică mereu trebuia să aranjezi lucrurile astfel încât omul să nu-și facă singur rău, drept pentru care bossul Atlantykronului, Sorin (bezmeticii îl porecliseră pe atunci Repti), tocmea în fiecare an câte un lipovean ca să aibă grijă de el. În 1993 l-a tocmit pe un oarecare Anatolie, mare stareț de pești, să vadă de scriitor și să nu-l scape din ochi carecumva, că o cam lua cu barca pe șenalul navigabil, unde puteau să dea barjele și vapoarele peste el. Și așa se face că Bărbulescu și Anatolie au pescuit câteva zile împreună, în august 1993.
Anatolie, ce să zic, era lipovean ca toți lipovenii – avea barbă lungă și roșcată, creață, avea ochii albaștri, umezi, și vorbea cu accent. Era un slăbănog, știți voi – un ăla uscat, cu picioarele goale, cu tălpi și mâini late, zgrepțănoase, ferfenițite de funii, sfori și vâsle, cu pantaloni negri, abia ținuți de o curea roasă, lucioși; era un ațos și-un ăla cu piele albă, plin de riduri, bronzat atât cât îl lăsau pălăria și bluza. La oraș, ălora de se bronzează așa, cu dungi, le zicem că seamănă cu tractoriștii, dar uite că și lipovenii se bronzează la fel.
Se spune că Anatolie al nostru era foarte tare când venea vorba de pești. Cică într-un an, după ce plouase zile în șir, lipovenii dăduseră de belea: nici plevușcă nu le mai pica. Se vârâseră cu toții prin case și blestemau potopul, căci ei sunt foarte credincioși. Iată că într-o zi, însă, îi cheamă Anatolie pe baltă:
– Bă, vouă nu vă mai e foame?
– Ba da, dar ce să facem? Plouă de se înnoadă apa, ce să prindem?
– Ia veniți, mă, cu mine, că v-oi scoate la liman și de astă dată.
Și se urcară în lotci și o luară pe Dunăre. Ploaia – ploaie: turna de nu se mai oprea. La un moment dat, le face semn Anatolie să se oprească. Adulmecă el, se uită la nori, bagă mâna-n apă, ăia încep să-și dea coate:
– Ce pești să scoatem pe ploaia asta, Anatolie? Îți bați joc de noi…
– Mă, vouă nu prea vă e foame, văd.
– Ba ne e, Anatolie, dar pe potopul ăsta se ascund toți peștii, ce te faci că nu știi…
– Io zic să mai mergem să căutăm peștii ăia, dacă tot vă e foame!
Și porniră mai departe – luară Dunărea în vâsle. Iar îi oprește Anatolie după o vreme, iar se-apucă să miroasă, să se uite la ploaie, să guste apa, na, de-ale lui… Tot nu era mulțumit, însă, așa că-i puse să meargă mai departe, și mai departe, tot mai departe. Ei, și ajunseră ei într-un loc ca oricare altul, pe ploaia aia care era la fel de nu știu câte zile încoace. Lipovenii se cam înfuriaseră că vâsleau ca orbeții, așa, fără să se întrevadă nimic, unii mormăiau, alții comentau de-a dreptul, ce mai tura-vura, aveau chef să-l lase baltă pe zănaticul de Anatolie.
Dar Anatolie, iscodind locul:
– Aici, mă! Ia băgați, mă, plasele-n apă! Ia să vă văd, mă!
Și umplură lotcile de pești, de se afundară în apă pe trei sferturi, și-avură ce mânca luni de zile, ca să vezi!
Se mai spune despre Anatolie că, într-o vară, îl luase de suflet pe unul mai nebun dintre puștanii care se strângeau pe insulă: mergea cu el la pește, îi arăta locurile de știucă, îl ducea la el acasă, îl omenea, stăteau toată ziua pe gârlă, așa, doar pentru că puștanul era cam mărunțel și-i dădea lui Anatolie senzația că era bolnav de ceva, iar Anatolie făcea chestia asta chit că el și ai lui, lipovenii adică, n-aveau voie pe insulă câtă vreme se strângeau puștanii în tabără. Prin urmare, puștiul (acum e ceva specialist în rezistența materialelor și locuiește, pasămite, la Roma), puștiul, așadar, a tăcut mâlc și n-a spus nimănui nimic de escapadele lui, căci Anatolie n-avusese voie decât cu domnul Bărbulescu, și numai cu domnul Bărbulescu, și asta doar în august 1993 – îl lua de pe insulă și-l aducea seara înapoi, cu barca plină de pește, la fix ca să înmâneze niște premii literare: Ana are mere, mama țese frumos, cerul este albastru și limpede, cosmosul este negru, iar racheta din Alpha Centauri…
În fine, așa s-a împrietenit Anatolie, starețul peștilor, cu Romulus Bărbulescu, jumătate din scriitorul Fermei Oamenilor de Piatră, pe care bine-ați face s-o citiți. Din cauza acestei liaison dangereuse, domnul Bărbulescu s-a trezit un fel de pescar-șef printre scriitorii ăia care chefuiau pe insulă, astfel încât, tot în august, 1993, a fost rugat să organizeze un concurs de pescuit la care să participe amărâții ăia de citadini.
Romulus Bărbulescu, conștiincios, s-a dat peste cap să aleagă un loc anume pe insulă, a stabilit unde să stea fiecare concurent, a organizat toată treaba și a arbitrat concursul – asta nu mai era literatură de concediu, era pescuit, frate! Ei, bine – la concurs, abia dac-a prins vreunul ceva; numai niște fâțe, niște ăia mici, mai mult morți decât vii, nu știai: erau pești sau mormoloci?
– Domne, da`era plin de pești ieri! și-a smuls domnul Bărbulescu părul din cap. Erau numai pești barosani, ieri, p-aicea, unde naiba s-au dus, unde s-au dus?
Dracu știe!
– Ah, o să-l întreb pe lipovean care-i treaba, a stabilit scriitorul.
În sfârșit. Trece anul și, în vara următoare, când lumea se adunase din nou pe insulă, apar niște namile de lipoveni, noaptea, la un foc de tabără – veniseră pâș-pâș.
Lăsaseră lotcile în golfulețul de lângă poiana cu corturi și se strecuraseră până la chefliii care, fiind 1994, ascultau la maxim Nirvana:
Come/ As you are / As you were/ As I want you to be…
– Cine sunteți? Ce căutați aici? i-a întrebat M., făcând un pic pe înțepata, căci v-am spus: lipovenii n-aveau voie să calce pe insulă.
– Taci din gură, fătucă! o puse la punct una din namile. Noi îl căutăm pe ăl bătrân. Unde e?
– Pe cine?! Care ăl bătrân?
– Ăl de-a mers la pește anul trecut cu Anatolie. Ăl bătrân. Unde e?
– Da` cum îl cheamă, nu știți?
– Nu știm. E un om așa și-așa. Unde e, că trebuie să vorbim cu el.
Pe vremea aia nimeni nu știa de Anatolie – doar Romulus Bărbulescu și cu puștanul îl cunoșteau, dar puștanul, civis romanum sum, își pusese fermoar la gură.
Încep discuțiile: cine dracu era ăl bătrân? Da` lipovenii ce treabă aveau cu el? Până la urmă, se prinde lumea că împricinatul nu putea fi decât Romulus Bărbulescu, așa că plecară după el și-l aduseră la foc, în fața namilelor.
Iar lipovenii:
– El e! Ahaaa… Îți mai aduci aminte mata de Anatolie?
– Anatolie?! … nu… care Anatolie?
– Ei, Anatolie! Anatolie care ți-a arătat locul de știucă!
– Ah, Anatolie… Știu, știu acum, lipoveanul de anul trecut! Anatolie, da!
– Ei, uite că Anatolie a murit astă-iarnă! Dar ne-a lăsat cu limbă de moarte să așteptăm să se facă vară și, când s-o umple insula de oameni, să îndrăznim să venim aici cu lotcile (știi că „ăștia” nu ne dau voie!), să te căutăm și să-ți dăm o ciorbă de pește în amintirea lui. Acum stai jos!
Și Romulus Bărbulescu se puse jos, la foc, în timp ce lipovenii aduseră din lotci un ceaun uriaș, în care turnară pește de toate felurile, apă din Dunăre, roșii, ardei, ceapă și verdeață (leuștean, mai ales), mai scoaseră și niște ardei usturat și niscaiva pâine proaspătă, coaptă în țest de nevasta lui Anatolie în casa ei cu acoperiș de tablă ruginită, cu ziduri strâmbe și coșcovite și date cu alb, cu ferești mărunte și mobilă veche, șantalie, acoperită cu așternuturi obosite, dezurzite și vechi, alea de miroseau a stepele pline de mărăcini din care veniseră lipovenii demult, demult de tot, încă din vremea Preslavului.
M., care mi-a spus povestea, crede că nevasta lui Anatolie a făcut și vreo vrajă ceva în noaptea aia înstelată, căci din ciorbă n-a mâncat doar domnul Bărbulescu, ci toată suflarea de pe insulă, cu oficialități cu tot, pe săturatelea – și au mâncat cu toții așa, clandestin, și, din cauza asta, cu mult mai fioros de plăcut, salivând cu kilogramele, pentru că namilele de lipoveni n-aveau voie să calce pe Atlantykron – neam! – decum să pună ceaune la fiert, ca să nu-i sperie pe orășenii veniți să-și arate unii altora ce deștepți sunt ei.
Și au băut și niște votcă și s-au bucurat împreună de Anatolie, cel ce prindea, de-acum, ca stareț ceresc, peștii cei mari din apa raiului.
Văd o călătorie de la un pol la altul din 1991, mi-a fost anunțată de visul cu banane de azi-noapte. Imaginile din 1991: ce fețe, ce fel de a vorbi… Vremuri plicticoase, mă zbăteam ca dracu să ajung la capătul zilei – acum, pe la prânz, nu mai am chef nici să mă uit în jur, nici să ascult ce zice lumea. Erau alte zâmbete în 1991; chipurile erau mai variate și obiceiurile mai migăloase, ce oameni, puțini pofteau la contul perfect, nu bântuiau botoxul și silicoanele, graba era pentru fraieri, „a gentleman will walk but never run”. Și culorile erau mai șterse, retina nu-ți crăpa pe stradă, nu te mâna nimeni la shopping. Se râdea de prostii, mda, lumea se prostea, era o chestie, te amuzai.
Numai zilele alea erau tare lungi, erau unele care țineau cât un an întreg.
Să vorbim despre muhaielizarea românească. Să nu ne ascundem după deget – cei trei distinși de mai sus au făcut un biznis excelent, dar la pachet cu banii lor a venit imbecilizarea noastră.
Să fi fost ea, imbecilizarea, dinainte, așteptându-i? Habar n-am, nu mă bag, eu nu știu decât că acești inși au stabilit norma televizoristică română: ei ne-au învățat cu maneliștii, cu curvele cu fason, cu playback-ul, cu Lundgren, van Damme și cu o sumedenie de filme imbecile, cu analiști politici rătăciți în propriul lor creier (nu-așa? se întreba Brucan, la începuturi, iar jurnaliștii dădeau ochii peste cap, a admirație), cu cititoare de pe prompter ridicate în slăvi (ce fete deștepte, ați văzut, aah…), cu fotbaliști drogați care pierd meciurile naționalei, cu homosexuali care se dau hetero deși dacă ești gay nu mai e o problemă, cu patroni vârâți în tomberoane pregătite dinadins, cu nunți și divorțuri în direct, cu pumni, palme și râgâituri, cu politicieni care eructează prin dos și emit flatusuri pe gură, cu bucuria tembelă că a venit canicula și plecăm să ne facem praf la Mamaia, cu jurnaliști profeți cam peltici, cu filozofi care au făcut trafic cu edituri, cu realizatori de tocșouri îmbăloșați în propria inteligență, cu crimele de la ora 5, cu vedete care-și bagă supozitoare în nas din cauză că nu știu ce-s alea, cu bâlbâiți și hăhăiți, cu decidenți corijenți pe bune, cu fete scoase din parcări și catapultate direct în politica înaltă…
Ne-au muhaielizat de tot! Suntem exact ce ne-au oferit prin politica lor de programe, timp de 20 de ani, unii din ei cu datoriile la stat șterse sau cu matrapazlâcurile palmate de oficialități, doar pentru că din patru în patru ani e nevoie de ratingul lor, de vectori de imagine, și de ei înșiși – patronii ascultători care vehiculează mesajele unei clase politice cu creierul cufundat în colesterol și clisă viermănoasă de Bărăgan.
Uitați-vă pe grila de programe de oriunde de pe pământ – unde-o să mai vedeți cretini cu ifose care stabilesc standardul public? OK, OK, știu că s-a isprăvit epoca cenzurii – e dreptul oricui să difuzeze orice, dând glas chiar și frustrărilor din uterul mamelor lor și aspirațiilor din mahalaua ce i-a adus pe lume… Acum mai mulți ani, prin nu-ș ce manual alternativ de istorie, figura Andreea Esca, la categoria eveniment de ținut minte – cinste ei! Mă întreb… Peste 10, 20, 30 de ani, ce naiba o să scrie manualele de istorie despre televiziunile astea? Pe bune! Ce-o să scrie despre televiziunile astea și despre mult-prea-cinstitul CNA, sub oblăduirea căruia băieții difuzează imagini pe sticlă de parcă ar trage țuică din alambic?
Boască, frate, boască, pufoaică, matrafox!
Până atunci, noroc cu telecomanda! Noroc cu National Geographic, cu Discovery și cu Viasat, BBC și TV5, pentru că dacă ne rezumam la oferta distinșilor de mai sus, emigram cu toții în somnul lor fără de REM, generator de mangoți!
Să-i pape sănătoși, dar să ne mai lase, frate!
Later edit: stimabilii care lipsesc din poze să nu se simtă jigniți! Ei n-au făcut decât să preia modelele grațioase de mai sus, deci nici măcar de-o bișniță pe cabluri nu sunt în stare. Să fie iubiți, și ei, cu toți ai lor!
Au trecut câţiva ani de când un eseist român „en vogue” stabilea în câteva vorbe de ce ne-au făcut rău scrierile lui Marx: omul avea, pur şi simplu, hemoroizi… Durerile permanente generate de patologia anală erau răspunzătoare pentru acele scrieri care, finalement, au dus la apariţia unui dezastru politic. Lăsând la o parte faptul că hemoroizii nu dor şi că, mai probabil, Marx suferea de fisuri anale, simplificarea cu pricina m-a cam umplut de silă, chit că pe vremea aceea aveam certuri cumplite cu taică-meu pe probleme politice: el era marxist, eu nu eram, el citise Marx, eu nu citisem, dar de certat, ne certam cu vigoare. În ce mă privea, nici nu simţeam nevoia să-l parcurg pe Marx; în definitiv, insul o dăduse în bară în văzul lumii întregi, demonstraţia fusese făcută, istoria se pregătea să încaseze pierderile colaterale determinate de marxism, prelungind şirul de experimente sociale ratate, cel care a debutat cu prima diviziune a muncii şi care ne spune: unde-s doi, unul e şeful – aşa se zice după blocuri şi asta e treaba pe bune, să nu ne mai dăm după deget…
Aşadar, Marx făcuse rahatul praf, iar noi ne trezeam în zorii unei ere noi: capitalismul se pregătea de izbândă la oraşe şi sate.
Şi totuşi… Cum naiba să dai vina pe nişte hemoroizi? Hm, neştiute sunt căile propagandei…
Cam astea-mi erau gândurile ieri, când dădeam fuga pe străduţele Trierului, să văd cu ochii mei casa în care s-a născut Karl Cel cu Anusul Îndurerat… Ciudat: la Trier, autorităţile au altă opinie despre Marx, cică insul ar fi născut o cultură şi că, pe deasupra, mai reprezintă şi imaginea unei culturi.
Nimic despre hemoroizi, nimic despre eseistul român în mare vogă, nimic despre dezastrul social care a reieşit exclusiv din paragrafele lui Das Kapital, acel Das Kapital despre care noi, ortodocşi sau gânditori cu glas adânc, incerţi dpdv sexual, ştim foarte clar câte parale face: omul a scris la nervi, Marx a imaginat un sistem filozofic în timp ce-l hăituia durerea în cur, cea atât de danubiano-pontică…
La Marx acasă, însă, destul de mulţi vizitatori. Unii, indieni probabil, se fotografiau. Alţii, cu trăsături mai degrabă chinezeşti, se fotografiau şi ei. Alţii, albi de-a dreptul, se grăbeau dejur-împrejur cu Canon-urile în braţe. Ce chestie… Ăştia n-au avut niciodată hemoroizi sau fisuri anale?
În fine. Fotografiez şi eu casa. Se află între un magazin de ţoale italieneşti
şi o pizzerie,
în acelaşi oraş cu cea mai veche episcopie situată la nord de Alpi, în acelaşi oraş care a fost prefectura Galliei Belgica, în acelaşi oraş al cărui arhiepiscop era unul dintre cei şapte prinţi-electori ai Sfântului Imperiu Roman.
Şi uite aşa, pe negândite, am ajuns să fotografiez casa lui Marx chiar în ziua în care s-au împlinit trei ani de când a murit taică-meu, cel cu care m-am certat de atâtea ori din cauza unui Marx pe care nu l-am citit nici până acum.
Sosesc la noi în spital pacienţii români tranferaţi de la Podgorica. Îl examinăm pe primul dintre ei.
– Diagnostice?
– Confirmate.
– Rezolvare chirurgicală?
– OK!
Îl examinăm pe cel de-al doilea.
– Diagnostice?
– Confirmate.
– Rezolvare chirurgicală?
– OK!
Şi tot aşa, preţ de unsprezece pacienţi. Evaluaţi impecabil la Podgorica, cu diagnosticele de transfer scrise în latină, trataţi la milimetru, economic, direct la ţintă, fără exces de investigaţii şi fără figuri de stil – colegii din Muntenegru practică o medicină limpede, curată, asemănătoare unui text de Hemingway. Mai rar în zilele noastre…
Nu suport emoticoanele. Cu toate astea, pentru colegii din Muntenegru mi-aş imagina unul, căci cuvintele sunt de prisos.
Ei, bine, emoticonul cu pricina ar trebui să fie un personaj tăcut, serios, care-şi scoate pălăria în faţa lor.
Respect, stimaţi colegi!
Eram foarte aproape de dânsul atunci când a plecat. Extrem de aproape. Ne despărţeau doar două etaje, doar patru rânduri de scări, doar câţiva metri. Nu credeam c-o să ne abandoneze şi tot amânam vizita pe care i-o promisesem, pe care le-o promisesem… Un om delicat, nu se băga în faţă, vorbea puţin şi cu miez. Îşi ştia bine boala şi o ştia de mult. Rabi mi-a spus povestit că odată, domnul George Anania i-ar fi spus aşa:
– Boala nu trebuie să ne împiedice să facem ceea ce avem de făcut.
Drept pentru care dânsul nu s-a lăsat. Liniştit, fără iureş, fără figuri de stil şi fără zarvă – nu prea era din zilele noastre.
Am fost şi vecini, dacă vreţi să ştiţi. Dar nici atunci nu l-am vizitat, nici atunci n-am stat de vorbă mai mult, nu ne-am întâlnit, l-am luat de bun, că o să fie mereu prin preajmă, că o să putem noi să stăm de vorbă, cândva, pe îndelete, că o să vină la vară pe Atlantykron, că o să ne mai vedem noi la vreun târg de carte, că o să…
Şi uite-aşa facem cu toată lumea. Sunt toţi la îndemână, doar un telefon să le dăm şi-o să ne răspundă. Iar cei cu adevărat liniştiţi, cei ce nu fac zarvă, cei ce nu se înghesuie la figuri de stil, ne trag clapa într-o bună zi, chiar şi după ce ne dau semne, chiar după ce ajung la numai câţiva metri de noi, de parcă soarta i-ar îndemna să ne atragă atenţia – şi pleacă. Uite-aşa, pleacă! Pleacă şi ne lasă cu conversaţii în vânt, cu întrebări nepuse, cu nelămuriri şi cu ce altceva de negăsit mai vreţi voi.
Iar gândul că cel ce pleacă e scriitor şi că, prin urmare, n-are cum să plece de tot, nu mai ajută la nimic. A plecat, e bun plecat, de-acum a intrat în marele circuit al elementelor şi nu mai are glas…
Iertaţi-mă, domnule Anania! Eu vă mulţumesc pentru tot.
Vă rog, un moment de pauză. O să vă comunic un banc.
Întrebare: Ce înseamnă USL?
Răspuns: Uite Sfârşitul Lumii!
Întrebarea mea: să-şi fi revenit “serviciul” cu pricina?… lol
(sursa comic: http://yard-gnome-sanity.blogspot.ro/)
Vă place hip-hopul?
Şi mie… Mor de plăcere când văd nişte colo… pardon, nişte afroamericani care râgâie ritmat prin decapotabile, cu lanţuri aurite de treij’ de kile la beregată, tatuaţi în mandarină, îmbrăcaţi în costume beton cu etichetele p-afară, cum plâng ei de fericirea curvei care le-a tras-o la foc mic. Aş da zile de la mine pe varianta US sună la fel de carcalacic ca o scrisoare de dragoste redactată de un masturbator trecut, discret impotent.
În fine. Văd că magnificele noastre zile în curs ne pun şi în faţa unor manifestări televizionistice echivalente şoricăriei, mai ales că e ceva british, dear. E acolo un indian, frate, un indian care face teoria vinului de colecţie şi a traseelor de golf superbazate. Vorbeşte direct în glossy, semn că a studiat en gros tabloidul major, merge în piceoarele goale (are număr cam mare la pantofi şi nu s-o fi obişnuit cu pantofii Ferragamo după care-i curg balele), merge în picioarele goale, reiau, pe gazoane puse unde a înţărcat mutu’ iapa, enunţă preţuri pe noapte care ar băga în boală pe orice milionar suedez, degustă Chateaubriand de vită încălţată cu o pasiune asimilabilă unei brăgi băute din pahare de plastic, uitând că vaca e solemnă în slumsurile din Calcutta şi Mumbai, se bucură de cifre astronomice, scuipă când le recită şi alta nu – ce mai tura-vura, s-a ajuns şi el.
În timp ce foştii colonizatori, după ce au dus cu hinduşii un lung război al şipailor, călătoresc la clasa a enşpea, indianul translatat în City se dedă la mangleală de imagine şi frământă aerul cu degetele de la piceoare pentru că cineva l-a învăţat – şi pe el – că ce mişto e să fii politically correct. N-am nimic cu indienii, doamne fe, dar de la Bhagavad Gîta şi Sakuntala la o înşiruire de sloganuri fără saţ scoase dintr-un potpourri de Clickuri anglo-saxone, distanţa e cam prea mare pentru unul care fuge de TV ca americanii de petrolul lui Chavez.
Trăiască Sarma, sau Sharma, că nici nu-i mai nemeresc numele! A ales bine, puiuţul!
Înainte de a intra în politică (dar e valabil şi pentru cei care au făcut-o deja), aveţi de citit OBLIGATORIU (!!!) o carte comodă, nu foarte lungă, extrem de inteligibilă.
Mă refer la “Autobiografia” lui Benjamin Franklin, care a apărut şi în limba română într-o perioadă în care n-ar fi avut cum să facă parte din bagajul de lecturi obligatorii ale unui politician local. Faceţi acest efort, n-o să vă ia multă vreme – cel mult o după-amiază. Se ţine minte uşor. Poate fi citită şi în tren sau pe plajă. Puteţi să citaţi din ea pe la tocşouri şi-o să daţi bine. V-ar ajuta chiar şi la Bruxelles, sau la Strasbourg, pe cuvântul meu. În plus, la cât de explicită e, v-aţi puteţi opri din lectură ca să răspundeţi la mobil, sau să vă căutaţi niscaiva acte, bulendre, adrese, numere de cont, ce ştiu eu… Vă garantez că n-aţi pierde şirul ideilor pentru atâta lucru.
Faceţi ce faceţi, numai citiţi-o. Ca să înţelegeţi cam ce treburi aveţi şi cam în ce fel ar trebui ele administrate. N-o să vă pară rău, pe cuvânt, iar nouă, beneficiarilor actelor voastre, nici atât!
Lectură sprâncenată!
Înainte de 89, în plin pseudocomunism, pe când eram conduşi de foarte mulţi cretini, îmi menţineam speranţa abstractă cum că pe pământ există totuşi (hmm…) democraţie, capitalism, şi că oamenii ar putea să fie conduşi şi de politicieni meritorii.
Providenţa a fost mai mult decât civilizată şi, surprinzător, a spulberat societatea din jurul meu. După aceea, însă, capitalismul local a avut timp să eşueze cu vârf şi îndesat, iar de condus, am ajuns să fiu condus tot de nişte imbecili. Cât despre democraţie…
Aşa că am ajuns să mă întreb: eu în ce să mai sper?
Acum, hai să fim cinstiţi, căruţa noastră s-a stricat din primele clipe ale înghesuielii din decembrie când, de pe surse citire, un Om Providenţial s-a aşezat în capul bucatelor. Acest Om Providenţial n-ar fi avut cum să mişte lucrurile în nici o parte fără alţi oameni providenţiali (aceştia din urmă, cu „p” mic), astfel încât într-o noapte de taină i-a chemat la el în sălaş. Cred că sălaşul era la Televiziunea Română Liberă, sau într-o casă din acea neştiută de pe Calea Victoriei – sursele nu sunt elocvente pe tema asta.
– Cum merge treaba, băeţi? – îi întrebă Providenţialul, că-i ştia pe ceilalţi de mici, copilăriseră cu el în cartier doar…
– Cum să meargă, tataie, iaca încercăm să punem ţara pe roate…
– Mă, băeţi, mă… Mă băeţi… Cum adică: să puneţi voi ţara pe roate?
Providenţialul cu “P” mare avea el stilul lui de a vorbi în subtext, aşa că ăilalţi se prinseră deîndată că urmau niscaiva comunicări importante.
– Mă, ce vreţi voi să faceţi, mă? – îi luă din nou Providenţialul.
Ăia se uitară unii la alţii. Apoi, unul mai curajos şi mai pidosnic ieşi în faţă şi, cu mâna pe inimă, grăi:
– Bani, măria ta, noi vrem să facem mulţi bani! Ştii bine…
– Bani, aha, făcu Providenţialul. Doar bani?
Ăilalţi iarăşi se chiorâră unii la alţii. Ce mama dracu’ vrea şefu’? Să vezi că iar are cafard din ăla, cu tovarăşa Anna…
– Doar bani, măria ta, doar bani, ce al’ceva? – recunoscu, cinstit, pidosnicul.
Iar Providenţialul:
– Asta-i de bine, mă, băeţi. Ştiţi, eu n-am treabă cu banii voştri. Eu vreau doar puterea, înţelesu-m-aţi?
Ăia răsuflară puţin mai uşuraţi, dar nu prea tare. Parcă ar fi zis că trecuseră puntea, dar cu unul ca Providenţialul n-aveai cum să fii sigur niciodată: era om cu hachiţe.
– Şi ce vreţi voi, mă, să faceţi cu banii?
– Aaah, zâmbi pidosnicul, cleios, ştiţi, noi vrem să consfinţim tradiţiile noastre negustoreşti, măria ta, alea întemeiate pe la Scala şi pe la Patria, în faţa cinematografelor, când cu vânzarea de bilete… Visăm cu ochii deschişi să ducem mai departe biznisurile puse pe picioare cu Kentane, în port la Constanţa, aspirăm să facem şi noi o treabă de nădejde, în amintirea străbunilor care au adus la Timişoara tone de Vegeta de la sârbi… Am vândut carne la negru, Dacii pe sub mână şi am adus video de afară… Asta vom face şi d-aci înainte, căci asta-i pohta noastră, stăpâne, numai c-o s-o facem cu legea în braţe.
Providenţialul se scărpină după ureche. Se strâmbă un pic. Ia să le arate el, totuşi, cine era la butoane:
– Iar plecaţi, mă, după blugi şi cafea?
– Oh, nu, stăpâne, nu, nu, nu! Occidentul ăsta, mata nu prea le ai cu astea, da’ Occidentul ăsta e plin de bogăţii nemaipomenite: fac ei nişte automobile care-ţi iau ochii şi pe care noi le putem importa fă-ră-pro-ble-me, în spicial dacă suspendăm vama pe v’o doo săptămâni, mai au şi nişte roşii şi ardei făr’ de gust, dar care cresc mai mari ca bostanii, care dacă le-om cumpăra, o să putem să scoatem la vânzare ţevăria aia de doi bani, de la irigaţii, ştii mata, că ai fost în branşă, apoi cu banii de acolo o să facem flota praf, că şi-aşa nu-i ecologică şi-avem şi om priceput, e vecinu’ meu de deasupra, de la gospodăria de… pardon, de la RAPPS… Dar asta n-o să fie nimic, stăpâne, că după aia o să dăm platoul continental al Pontului Euxin, la timpul potrivit, la neşte preteni din Canada care se pregătesc să facă facultatea de extracţii de petrol, după care prăbuşim cursul de referinţă al picturilor şi al chosonilor de la Sarmisegetusa care…
– Hoooo, hoooo hooooo! – se inervă bătrânul. Nu mă interesează cum o să faceţi. Vream doar să văd dacă sunteţi, într-adevăr, interesaţi numai de bani.
Ăilalţi rânjiră.
– Măria ta, măria ta, păi dă-o-n gura mă-sii! Noi de bani am ţinut toată…
– Henţ, băi tâmpitule, i-o reteză Providenţialul. De ce vorbeşti urât? Noi, comu… ăăă… noi, democraţii am vorbit mereu frumos! Asta ne e tradiţia! ’nţeles?
Ăia au zis că da, cum de uitaseră. Iar Providenţialul:
– Deci cu puterea n-aveţi treabă, ne-am înţeles? Voi doar cu banii, iar puterea: angaua! O vreu io, mă, o vreu pe toată!
Providenţialii cu „p” mic simţiră că li se ia un bolovan de pe inimă. Deci, slavă domnului cu „d” mic, doar asta vrea şefu’… Să facă repartiţia fiecăruia după talente, posibilităţi şi nevoi. Era clar că nimeni n-avea nimic de pierdut, că la noi în ţară, e lucru ştiut, doar turcul plăteşte.
– Pupa-ţi-aş picioru’, barosane, exclamă pidosnicul, fericit, te asigurăm că pe noi ne doare-n cot de putere, noi vrem doar banii.
– Te juri, mă?
– Să moară mama!
Providenţialul dădu ochii peste cap:
– Mă, v-am spus, mă, să vorbiţi frumos? Io am studiat cum e cu democraţia asta: e tot un fel de comunism numai că se pun în altă ordine vorbele în propoziţie. În plus, ca să fraiereşti bizonul, foloseşti numai cuvinte frumoase, elegante, decente…
– Capră, varză, viezure, brânză, se băgă unul cu glas subţire, ca să se dea mare.
– Taci, băh, cretinule, îi închise gura pidosnicul pe dată.
– Hă, hă, hă, râgâi un altul, gata să tragă şi-un vânt.
– Abur, amurg, barză, beregată, bordei, nu se lăsă ăla cu glas ascuţit, dar nu-l mai băgă nimeni în seamă. Îl ştiau de prost încă din era geologică trecută, de când îl cunoscuseră la ceea ce avea să devină, peste ani şi ani, şcoala de maici Jean Monnet, cea la care aveau să se pună bombe care nu explodează şi în care vor fi studiat virgine cu himen compliant: viitor de aur ţara noastră are!
– Deci, îi aduse Providenţialul la chestiune, voi luaţi banii, da’ n-aveţi pretenţii la putere!
– Aşa să rămână, stăpâne!
– Aşa să fie!
– Ia tu puterea, să fie a ta, toată, măria ta.
Dar un ispravnic mai fraier:
– Măria ta, măria ta, îi suflă el la ureche Providenţialului, dar eşti mata sigur că ăştia n-o să… fure, doamne fe, banii ăia?
– Să-i fure?! – se miră Providenţialul în şoaptă.
– Păi, da. Ispravnicul se uită de jur-împrejur, cu teamă. Să-i fure, măria ta. Supuşii noştri sunt, majoritar, români.
Providenţialul rămase pe gânduri. Văzându-l aşa, ăilalţi simţiră un fior rece. Oare ce mai punea tataie la cale?
– Şi dacă-i fură, îl întrebă Providenţialul pe ispravnic, cu puterea mea ce se întâmplă?
Ispravnicul încremeni.
– Nu înţeleg întrebarea, măria ta, îngăimă el într-un târziu.
– Dacă ei fură, am eu ceva de pierdut?
– Nu asta vream să subliniez, păcatele mele… Eu mă gândeam aşaa, depedeve abstract… Ce naiba, era un argument ce ţinea de morală, găsi el formularea optimă.
– Morala e o invenţie mic burgheză, idiotule! Între clitoris şi metafizică nu-i decât un haos substanţial-ideatic, ce morală visezi? Nu-nţelegi că democraţia e tot un fel de comunism? Cine crezi tu c-o să ne sufle nouă în ceorbă? Cine crezi tu c-o să judece binele şi răul în ţara… hm… în ţara mea?
– Ei, nu te supăra, frate, ziceam şi eu aşa…
– Unde mai pui, se ambală Providenţialul, unde mai pui că dacă ei fură bani, sunt la mâna mea, şi dacă ei sunt la mâna mea, sau le luăm banii, sau le închidem pliscul când poftim, eu şi urmaşii mei în vecii vecilor! Bătrânul pufni în râs: Aşa se clădeşte o nouă clasă politică, puiule, zise el şi-l bătu pe ispravnic pe umăr. Scrie-n Marx! Ia fii acu’ atent la mine!
Se întoarse la providenţialii cu „p” mic şi le zise aşa, micşorând un ochi:
– Mă, voi vreţi cumva să prăduiţi banii ăştia?
– Noi?! – săriră prăpădiţii ca arşi. Începură să facă mişcări specifice, arătând că sunt gata să se tăvălească prin praf la picioarele magistrului. Noi?! Adică insinuaţi că am vrea să furăm? Tocmai acum, când intrăm într-o minuntă lume nouă?
– Voi, mă, voi, că vă cunosc pe toţi. Voi, cine alţii?
Începură ei să se jure, să se scălâmbăie şi să facă ca toţi dracii, să mormăie şi să clatine din cap ca loviţi de filoxeră, că ei nu, niciodată…
Dar jupânul:
– Să nu vă prind că furaţi, nenorociţilor! Păi ne-am chinuit în halul ăsta, în furtună la Malta, în Sovietul Suprem, acasă la Voiculescu-Guevarra şi la Buckingham ca voi să daţi cu mucii-n fasole? Să nu vă prind că furaţi! Fut la voi cur dacă furaţi!
Providenţialii cu „p” mic îngheţară. Doar pidosnicul găsi putere să dea replica:
– Apăi, dacă-i p-aşa, măria ta, începu el, dându-şi jos pantalonii şi punându-se în patru labe, cu spatele la magistru, dacă-i p-aşa, jupâne, poţi fut la mine cur preventiv, doar ca să-mi palpezi sinceritatea.
Providenţialul cu „P” mare zâmbi, căci era mare pişicher. Din păcate, sursele noastre sunt icstrem de tăcute asupra celor ce s-au întâmplat după aceea la întâlnirea de taină. Oare Providenţialul i-o fi arătat tânărului pidosnic puterea serenă a mătărângii sale celeste, umblate şi pe la Moskau, şi pe la Iassy, şi pe cine mai ştie unde? Oare pidosnicul s-o fi bucurat de omagiul adus de un vechi trombonist? Oare cei ce aveau să se perinde prin ministere, ambasade, legaţii şi agenţii de stat, au voyeurizat, plini de nerv şi bucurie, cum Providenţialul îl făcea pe pidosnic?
Habar n-avem, dar ştim sigur că orice societate nouă se întemeiază pe jertfă.
În sfârşit. Un singur lucru a mai scăpat de la acea întâlnire. Cică, pe când se pregăteau să iasă, fiecare cu gura plină ca să zic aşa, Providenţialul le-a lansat în timp ce se ducea către debaraua secretă:
– Şi nu uitaţi să vă faceţi şi voi neşte televiziuni private, puilor! Doamne, de când visam s-o văd pe tovarăşa Ana în deshabillé!
Şi aşa se face că am ajuns, cu toţii, să nu mai sperăm nimic, nimic, nimic, ceea ce nici măcar nu ne deranjează prea tare: în fond, putem să stăm pe canapea, cu ochii la o televiziune privată din altă ţară, urmărind un program minunat despre călătorii în alte ţări, sau despre istoria altor ţări, sau despre cercetările din laboratoarele din alte ţări, doar-doar am uita că trăim în nemaipomenita ţară a lui Hübsch în care un Providenţial cu “P” mare a arvunit puterea pe nişte bani, de care el ca om cinstit, nu s-a atins niciodată.
În 6 martie, 2012, la ora 5.31 GMT, Curiosity a “amartizat” în craterul Gale.
Punct!
Oare cum stăteau lucrurile pe vremea când nu existau oglinzi ? Ia fiţi atenţi : acum două – trei sute de ani, în cea mai mare parte a caselor (acolo unde erau case) nu existau nici oglinzi, nici geamuri, nici nimic altceva care să-ţi reflecte chipul.
Nu vedeai decât trăsăturile celorlalţi şi, cel mai bine, îi ştiai şi îi interpretai pe cei din jur. De tine însuţi habar n-aveai : aveai chipul prelung sau rotund, aveai sprâncene groase, sau nu, aveai ochi iuţi, sau blegi, aveai o mimică vie, sau adormită ? Ce chestie bizară, nu te cunoşteai mai deloc – dacă-ţi vedeai figura de două-trei ori în viaţă …
Iar lucrurile au stat aşa preţ de mii de ani.
Cum se reflecta în firea ta absenţa propriilor trăsături din întreg amalgamul înconjurător ? Erai mai egocentric, sau nu ? Cât despre autoscopie – ea cum se desfăşura ? Cum făceai planuri cu tine însuţi când nu puteai să verifici cum arăţi ? Sau, poate, tocmai absenţa trăsăturilor personale din weltanschauung (ah ! ) era cea care-ţi permitea să fii mai strict, mai obiectiv, mai pertinent ?
Oare gapul dintre concreteţea celor din jur şi inconsistenţa trăsăturilor tale pentru tine însuţi – oare gapul acesta a fost plombat de religie, de morală, de gregaritate şi cooperare ?
O ţară de fleţi! Ucrainenii au rackeţi – noi nu!
În Bulgaria se împuşcă ăia pe stradă – la noi nu!
La ruşi te şantajează derbedeii să-ţi ia casa, nevasta, cardul şi tableta – la noi nu!
Peste tot ai curve la vedere – la noi le vezi doar prin parcări şi pe centuri, pe la Băicoi şi la Câmpina, nişte baragladine crăcănate, chioare, slute, ştirbe, dăulate.
N-avem rackeţi, n-avem mafioţi transpiraţi, nu-l avem nici pe Capone, nici pe franţuzu’ ăla de-a săpat pe sub Marsilia ca să spargă o bancă.
Ca şi dinozaurii descoperiţi în Românica, nişte ăia mici, orbeţi, deşelaţi şi năpârliţi, nişte buimaci de jurasic, ca şi reptilele alea cu limba pe pernă, golănimea românească nu e-n stare decât de-o miuţă.
Şi, cum mama naibii să avem mafioţi sau rackeţi în toată puterea cuvântului? Cum să-i avem, din moment ce la noi locul rackeţilor, al şantajiştilor, al cartoforilor, al peştilor şi al mafiilor, e luat de partide, de absolut toate partidele şi numai de partide?
“Ei”, adică prietenii de la “mi-au publicat o carte”, sunt Editura Millenium Books.
Cartea se cheamă Skipper de Interzonă şi e un text pe care am dat să-l public pentru prima oară în 1995, în Antologia Nemira pe care o pregăteam pentru Worldcon-ul de la Glasgow… Pe vremea aia, Skipperul era doar o nuvelă. Mi-a fost tradusă în engleză, dar n-am apucat s-o verific în timp util, aşa că n-am mai tipărit-o.
Şi bine-am făcut.
După vreo cinci ani, i-am trimis Skipperul lui Mike Hăulică. Nu-mi mai plăcea, aşa că l-am mai scris o dată înainte să apară on-line, în revista Lumi Virtuale. Pe vremea aia, Skipperul tot nuvelă era. Speram să apară şi pe hârtie, tot în Lumi Virtuale, dar n-a fost să fie.
După alţi cinci ani, i-am trimis textul lui Cătălin Badea Gheracostea, pare-mi-se, după încă o prelucrare. Speram să văd Skipperul, naibii, pe hârtie, dar nu-ş’ ce s-a întâmplat de n-a mers nici atunci. Tot nuvelă era.
Acum, iată, Skipperul apare, în sfârşit, pe hârtie, graţie efortului redactorial al lui Ştefan Ghidoveanu şi Mike Hăulică, cărora le mulţumesc pentru chinul de noapte şi viteza de corectură. Umărul editorial îi aparţine lui Horia Nicola Ursu, de la Millenium Books – îi mulţumesc şi lui şi sper să bem palinca aia, pe care mi-o tot promite, la el în curte, la Sâi, printre gutui şi piersici. O să mâncăm ciolan cu fasole, ştiu prea bine. În fine..
Să revin la Skipper, însă. Nu mai e o nuvelă – s-a transformat într-un miniroman. Vă mai arăt o dată coperta, o să pricepeţi de ce:
Ah, asta este coperta… Deja mă ia cu un scurt frison… Ooof, aveţi uMpic de răbdare, zău că vă explic care e treaba…
Mda… coperta asta e semnată de Valentina Kallias, iar ea, artista adică, arată cam în acest fel:
sau aşa:
Staţi că înghit în sec….
Ceea ce vedeţi în pozulica de mai sus sunt nişte ochi reali… La fel şi buzele, mda… Cât despre frunte… Nu ştiu ce-o fi de capul romanului meu, dar zău că am rămas bujbe când am văzut cine mi-a pasat ilustraţia copertei. De altfel, şi acum când scriu, mi-e puţin cam rău. Am aşa, un fel de ameţeală şi simt o amorţeală prostească; braţele îmi atârnă şi emit doar două-trei vocabule pe minut. În plus, mi-e foarte sete şi mă ţin cu o mână de masă. Ca să fiu icstrem de cinstit, joacă inima-n mine de bucurie că mă invidiaţi, chiar dacă până la urmă o să-mi treacă…
Cartea va fi lansată (la modul magistral!) la BookFest, sâmbătă, doi ale lui Cireşar, la orele 14.00 (sper că nu greşesc), la stand la Millenium Books. Trag nădejde că HNU o să bage şi cu această ocazie niscaiva palinca, mai ales că ăştia la Meteo ne ameninţă cu ploi reci.
Maîtr
e Corbeau, sur un arbre perché,
Tenait en son bec un fromage bon pain (ahem!)
Maître Renard, par l’odeur alléché,
Lui tint à peu près ce langage :
“Hé ! bonjour, Monsieur du Corbeau.
Que vous êtes joli ! que vous me semblez beau !
Sans mentir, si votre ramage
Se rapporte à votre plumage,
Vous êtes le Phénix des hôtes de ces bois.”
A ces mots le Corbeau ne se sent pas de joie ;
Et pour montrer sa belle voix,
Il ouvre un large bec, laisse tomber sa proie.
Le Renard s’en saisit, et dit : “Mon bon Monsieur,
Apprenez que tout flatteur
Vit aux dépens de celui qui l’écoute :
Cette leçon vaut bien un fromage bon pain, sans doute. “
Le Corbeau, honteux et confus,
Jura, mais un peu tard, qu’on ne l’y prendrait plus.
Mda. Haralambina s-a dedat la întregistrarea realităţii. A început cu o amărâtă de cioară p’o cracă din cartierul Titan. Drept pentru care, la vară, pe Atlantykron, se va procopsi cu lecţii de la Rabi Selim.
Nu de alta, da’ să nu se înveţe care cumva cu cosmetizările sau să dea cioara din mână p’aia dă pă gard.
Realismus, da?
Povestea de mai jos ne spune câte ceva despre noi, românii…
Pe vremea când americanii ne bombardau cu sârg, deasupra Bolintinului, la doi paşi de Bucureşti, a avut loc o luptă aeriană în care câteva avioane de vânătoare româneşti au atacat o escadrilă de fortăreţe zburătoare. Unul dintre piloţii români, ne spune Pamfil Şeicaru, a reuşit să doboare trei „balauri” americani, dar a fost şi el doborât.
Spre seară, ziaristul a plecat spre Bucureşti cu maşina. Pe drum, a luat un ţăran bătrân în maşină (cât de vechi e autostopul!) şi, din vorbă în vorbă, au ajuns să discute despre lupta aeriană din cursul zilei.
Iată ce a spus ţăranul, şi aici, cităm:
„ – Mare ruşine, domnule. Am văzut bătălia. Ce curaj au avut ai noştri să se înfrunte cu balaurii americanilor. Unul a căzut, dar a doborât trei balauri. Oamenii au adăpostit la şcoală pe americani, să fie toţi laolaltă, iar într-o casă de gospodar, i-am adăpostit pe ai noştri. Am avut timp să-i aprindem o lumânare căpitanului, înainte de a-şi da sufletul. Şi n-a trebuit mult, s-a auzit un vârtej pe şosea, veneau boieroaicele să-i vadă pe americani şi să le dea toate bunătăţurile: băuturi, prăjituri, ţigări. Dar una nu s-a dus să-i vadă pe ai noştri. Jandarmul le-a spus că sunt şi doi aviatori români care au doborât balaurii americani. Dar parcă nici n-au voit să audă, i-au întors spatele, de a rămas jandarmul cu gura căscată. Aşa că au rămas ţăranii de veghe lângă ai noştri, că i-am văzut cum s-a repezit ca şoimii…
Apoi, după un timp de răzgândire:
– Ne trădează boierii, nu mai încape îndoială, bătu-i-ar Dumnezeu de păcătoşi!”
Am rămas şi eu, ca jandarmul acela, cu gura căscată după ce am citit faza asta. Cum-necum, însă, boieroaicele alea (başca ai lor consorţi) au luat-o rău de tot în freză: dacă tot nu se poate şi trebuie să mergem la “Poartă” cu daruri, ei bine, ele au greşit “Poarta” radical …
Bine ar fi ca acum, când citeşti aceste rânduri, să fii sănătos tun. Când eşti sănătos tun, ţi se pare că discuţiile legate de sănătate au doar conotaţii generale, că ţie n-o să ţi se întâmple nimic şi că problemele sănătăţii publice ţin exclusiv de moralitate, de principii etc. Când eşti sănătos tun, nu faci alteva decât să te întrebi, pe îndelete, fără sentimentul urgenţei: oare chiar merită să mă asigur? Dacă mă asigur, cum e mai bine s-o fac? Merită să investesc în sănătatea mea şi dacă da, cât? Să trag statul la răspundere pentru politicile sanitare?
Pentru cei sănătoşi, întrebările de mai sus par să facă parte dintr-o perspectivă extrem de îndepărtată… Aşa să şi rămână, aş adăuga!
Dar… dacă vei avea nevoie cândva, totuşi, de medic? Mai mult: dacă vei avea nevoie, cumva, de medic după ce vei fi ajuns la pensie? Cu ce anume o să „cumperi” sănătate? O să ai bani în „buzunar” ca s-o cumperi?
De fapt, întrebarea pe care ţi-o pun azi sună astfel: o să mai ai ce să cumperi?
Te întreb pentru că, peste nu mai mult de 5 – 10 ani, medicina europeană va beneficia de o „gaură” de personal estimată la cel puţin un milion de medici, asistente şi personal auxiliar (vezi aici). În acest timp, guvernele europene, cele pe care tu le votezi periodic, îşi freacă deja mâinile: ah, ce bine, vom avea de plătit cu cel puţin un milion de salarii mai puţin!
Habar n-am ce-i face pe politicienii europeni să se bucure atât de mult de trimiterea în neant a acestor salarii . Nu mă gândesc decât la faptul că, oricât de mulţi bani am avea în cont, cele un milion de salarii lipsă o să ne usture unde ne doare mai tare.
În context, să sperăm, oare, că aceiaşi politicieni vor reconsidera (cu aplomb economic, bine înţeles) problema eutanasiei?
Pentru studiul deficitului de personal medical european, iată încă două linkuri: