O şefă dă cabinet – apare şi Oprescu, da’ e cam evanescent…

 
Prin primăvara lui 2003, băieţii care se ocupă dă sistemul sanitar au hotărât să desfiinţeze un serviciu chirurgical dân Bucale – mă refer la serviciul meu, bien sûr. Acel serviciu funcţiona în spitalul Sf. Ştefan, dă lângă IGP, fiid cunoscut, îndeobşte, ca spitalul Tunari.
Buuuun… Spitalul ăsta avea şi iel o tradiţie, acolo… Fusese întemeiat pă la începutul secolului XX de un ordin monastic protestant, ordinul călugăriţelor Diaconese – călugăriţe d’alea, pă bune, cu mantii lungi şi negre, cu bonete albe, exuberante, care le transformau capetele într-un soi de fluturi uriaşi.
Acu’, să vedeţi chestie! Ce fel dă medicină propuneau călugăriţele alea. Într-o parte a spitalului iereau săracii – ăştia nu dădeau un ban pentru ce păţeau p’acolo. În altă parte a spitalului, însă, hmm… veneau îmbarzotaţii cu bani. Dacă un îmbarzotat din ăsta avea chef să fie operat dă profesorul Gerota, păi atunci venea Gerota să-l opereze, contra cost, iar urmărirea post festum a pacientului era efectuată de medicii spitalului. Printre pacienţii de lux, s-a numărat Take Ionescu, care şi-a permis să cheme nu-ş’ ce doftori să-l îngrijească, având în vedere că locuia aici:
 
 
Vreau să spun că, în nici într-un caz, Take Ionescu n-a ajuns în salonul pe care îl vedeţi mai jos, salon care încă se mai afla în folosinţă la spitalul Sf. Ştefan, pă vremea când ieram io p’acolo.
 
 
Salonul pe care îl vedeţi este plasat strategic: vreau să spun că dă în Barbu Văcărescu, pă lângă chioşcurile dă la colţu’ cu Ştefan cel Mare, care chioşcuri oferă şi bere plus vodcă, dă mare folos pacienţilor cu TBC. Pe când mai lucram io acolo, pacienţii fie se duceau la gard, fie chiar săreau gardu’ ca să-şi ia de-ale gurii.
Unul dintre pacienţii noştri a fost cu totul şi cu totul ieşit din comun. Era cuplat la două baterii de aspiraţie toracică – nu vă explic ce-s’ alea, vă spun doar că discutăm despre 6 (şase!) borcane mari, din sticlă, cu capacitatea de un litru, icstrem de asemănătoare cu borcanele dă murături. Normal că între borcanele alea şi om există nişte furtunuri, mă rog, o să vă fac desenul ca să vedeţi cam cum arată.
 
Eh, omul nostru avea două astfel de sisteme, cuplate la hemitoracele stâng cu ajutorul unor furtunuri de cauciuc de v’o juma’ dă metru. După ce s-a gândit bine, a pus borcanele într-o plasă şi a sărit gardu’, cu iele cu tot, după vodcă, pă timp dă noapte, pen’ că aşa-i cerea organismu’. Nu le-a spart (nici vodca, nici borcanele dă aspiraţie), da’ nici bine nu i-a fost că l-a apucat sângeratu’ după aia, de a trebuit să-l operăm repede-repede. A scăpat şi, dacă nu i s-a făcut rău dă la altceva, mai bea, bine mersi, şi în zilele noastre,
Eh, cam ăştia erau pacienţii noştri când statul s-a hotărât că mai bine să-i dea în mă-sa şi să ne desfiinţeze şi pă noi, alături dă iei. Acu’, pacienţii majoritari iereau amărâţi dân ăia dă care v-am spus, da’ mai operasem noi şi ceva somităţi, că tebeceu’ nu să uită mereu la ştaif. Pun io mâna pă telefon când aflu că vor să ne dizolve şefii (prin mâna lui onor. madam Bartoş) şi iau legătura cu v’o două-trei somităţi d’astea. Tipic româneşte, ajung icstrem dă rapid să obţin o întâlnire cu şefii lu’ madam Bartoş pă linie dă partid – adică ajung în casa asta dă pă Kiseleff:
 
 
Casa a fost a lu’ tanti Lupeasca pă vremuri şi, zău că am înţeles cum de-a ajuns pân’ la urmă în mâna pesedeilor. În casa aia, parchet, fresce, tavane pictate, cărţi, mobilă stil, catifea, chestii d’astea. Într-o bibliotecă, două birouri. La un birou, o cucoană d’aia, model vechi, temeinic, dă la pecere – în jur dă cinzejcinci dă ani, îmbrăcată corect dar seacă, cu părul strâns în agrafe, cam asexuată. Glasul: discret impregnat testosteronic. Tonul aspru. Femeie dăşteaptă, una peste alta, tare deşteaptă, pă bune….
Îi prezint io problema, îi zic dă amărâţii cu pricina (pentru ei, problema nu s-a mai rezolvat niciodată), îi prezint hârtiile cu statistica, mă rog, fac ce se face în astfel de situaţii.
Iea pune mână pă un telefon.
- Alo? Vreau cu Cutăriţa.
I-au dat-o pă Cutăriţa la telefon. Fuaaarte repede.
- Auzi, dragă… Ce mai faci? Ahh, nici io… Da’ pă la Breaza ai mai fost?
Nu. Nu fusese.
- Bine, trece madam cu pricina la subiect. Ia spune-mi tu ce ştii despre situaţia…. – şi pasează tema de lucru.
Cutăriţa începe să bage. Că una, că alta (era icstrem de bine informată), iar cucoana dă la birou ba cască ochii, ba se crispează, ba să joacă cu pixu’. Mai zice câte un mda, mai pune câte o întrebare ţintită perfect, eh, chestii d’astea dă politician. Ah, ce uitasem să vă zic era că doamna cu pricina era şefa de cabinet al lui Adi cu oole, ca să ştiţi.
- Draga mea, i-o retează iea brusc lu’ Cutăriţa, pă mine nu mă interesează ce zice ics sau igrec! Io-l am în faţă pă doctoru’ d’acolo şi iel îmi zice al’ceva, aşa că vreau să rezolv problema asta. Cine vrea să facă… porcăria asta?
Cutăriţa să cam codeşte. Şefa dă cabinet scrâşneşte, da’ numa’ un pic, că ailantă începe să dea pă gură tot. Trebuie că e v’un barosan mare-mare, că şefa dă cabinet trage aer adânc în piept. Între timp, apare în bibliotecă şi tov. Guşe (Cozmin, pour les connaiseurs moskovites), care Guşe e cam vocal în clipa aia da’, numa’ ce-o vede pă şefa dă cabinet, că deodată începe să meargă în vârfu’ picioarelor şi să vorbească în şoaptă.
- Ei bine, conchide şefa, să-i spui lu’ ăla că n-o să fie aşa, după care: zdrang! – închide telefonul şi începe să-mi zâmbească.
Mă citeşte instant. Îşi dă seama că m-a dat pe spate, chit că e prea puţin estrogenică, aşa că se face că priveşte în zări. Nu-i ia prea mult, că sună telefonul. Nu-ş’ ce zice ăla la cel’lalt capăt al firului, că şefa i-o şi dă pân gură:
- Aici, i se spune domnu’ Preşedinte, aţi înţeles? Aici, suntem în Kiseleff, aţi priceput, nu la Guvern! (îi era tare silă când spunea Guvern). Acolo, în Piaţa Victoriei e domnule prim-ministru, aici e Preşedinte, capisci?
Guşe, care tocmai se lansase într-o vorbă-două cu o activistă d’aia mai tinerică, tace dân nou. Să uită şi el, cu gura căscată, la şefă şi-mi pare bine că nu lucrez acolo, cu ei, şi că nu-s’ coleg dă birou cu Cosmin, moscovitul.
- Fuaaarte bine! – se bucură şefa şi, demonstrativ, orientează receptorul spre mine, ca să aud: "… şi să-i spuneţi domnului Preşedinte că noi…"
Mă rog. Omu’ spunea ceea ce trebuia să se audă. Şefa a prins să zâmbească. Guşă a recăpătat glas. După v’un minut, toţi eram mulţumiţi. Umbra lu’ Adi cu oole a râs, discret, dintr-un tablou. Un imbecil a frânat brusc în faţa sediului, da’ nu ne mai interesa nimic: ţara se mişca în parametri ştiuţi.
- Bine! Făceţi adresa aia şi mai vedem! – conchide şefa, ăl’lalt începe s-o pupe da’ iea-i trânteşte telefonu’ în pline mulţumiri.
- Vorbeşte pă banii noştri, înţelegeţi? – se uită iea la mine, iar mie nu mi-e clar: ai cui, dracu’ ierea banii ăia ai noştri? Ai românilor? Ai partidului? Ai lu’ Adi, marele sponsor?
- Hmm, îşi aminteşte iea ce căutam p’acolo, hai c’o rezolvăm! Am mai salvat io spitale. Dacă mă împotmolesc io, dom’ Preşedinte rezolvă iel lucrurile cât ai clipi.
Deodată, devine icstrem de gânditoare. Un zâmbet îi înfloreşte în colţul gurii.
- Ştiţi ceva? Aş putea să-i dau lucrarea asta chiar lu’ Bartoş, că  iea n-o să fie în stare s-o rezolve, aşa c-o să-şi rupă gâtu’…
Zâmbetu’ şefei se transformă în rictus şi io nu-ş’ de ce trebuie să aflu că iea n-o are pă Bartoş la inimă. Mă rog, după ce mai răspunde la v’o două-trei telefoane, îmi dau seama tot mai clar că între Ilici cu înghesuiala dân ’89 şi Adi cu oole dă la Cornu e supărare mare – da’ dă ce tre’e să aflu io dă treaba asta?
- Las’ că nu i-o dau lu’ Bartoş! Asta o s-o rezolve Sorin! Ia! Hai, că trebuie să faceţi un scurt memoriu, ca să ştie şi dom’ Preşedinte ce se întâmplă!
Se prinde că-s’ cam taNpit, aşa că-mi face iea programu’ pă viitoarele ore. Mi-l găseşte şi pă Sorin (i.e. messer Oprescu), îmi spune când şi unde dau dă iel şi mă trimite în natură.
Buuuun. Sar peste detalii. La ora stabilită, ajung la Elias la spital, unde Oprescu convocase o conferinţă de presă. Încăperea era chiar asta:
 
 
Mese, pahare dă plastic, sucuri, prăjituri, pateuri, lume ziaristică, profii hăi mari dân UMF Carol Davilla – se pregăteau să discute chiar iureşul care ne dobora şi pe noi, ca efect secundar.
Mă duc la Oprescu:
- Vin din partea doamnei…
- Băh, tată, ia-mă uşor! Toţi ăştia, îmbrăţişează el cu un gest larg preacinstita adunare profesorală, toţi ăştia au aceeaşi problemă! Ai puţină răbdare… uite! Ia şi tu o prăjitură d’asta, că nu-i cu zahăr!
Îmi face cu ochiu’ şi-mi arată un scaun. Sunt ascultător. Lumea era nervoasă şi, cu toţii, se îmbrăţişau cu Oprescu dă parcă se pregăteau dă marele asalt dă la Griviţa, Rahova, Războieni, Rovine pân câmpii, chestii d’astea…. Buuun, apar şi ziariştii, cu camere, cu pixuri, cu foamea-n gât şi setea-n glandă – cu toate astea, ele mi-au părut, încă de-atunci, cam prea scoabe.
Şi începe scandalu’! Oprescu et. profii se ridică pe rând, să iau dă minister (Bartoş era pesedistă!), să iau dă Casa dă asigurări, să iau dă politicieni, de rămân, naibii în scaun, incapabil să pricep dân ce partid face parte Oprescu (staţi liniştiţi – între timp, m-am prins că e dân pesede!). Când şi când, Oprescu făcea semn ziariştilor, să oprească înregistrările, iar el se lansa într-o diatribă suculentă, susţinut dă profi, care-şi desfăceau cravatele, combătând şi iei după cum puteau. Mato Grosso modo, replicile se succedau cam aşa.
Oprescu:
- Îi beliţi?
Profii:
- Îi belim, băăăăh!
După care, Oprescu le făcea iar semn ziariştilor să înregistreze, lumea se calma şi-şi aranja lucul, şi iar începeau să bage cu Ioropa, cu necesităţile medicinei moderne, cu flapsuri legate de Hippo ăl bătrân, cu minciunile politicienilor, mă rog, you know the drill….
Am reţinut că Oprescu, printre altele, plănuia o "clismă cu pietriş" directorului Casei Naţionale de Asigurări, chestie la care am subscris şi io, ovaţionând, alături dă profii mei care ierea fuarte mulţi – era atât dă mulţi încât, dacă ar fi dat v’unu cu v’o bombă p’acolo, faţa medicinei româneşti s-ar fi schimbat niţel, da’ nu prea mult, pen’ că mulţi profesori, puţini doctori, după cum zice unu’ care chiar ştie medicină, da’ n-a intrat cu iei în sereleu’ umefe Carol Davilla.
După o vreme, se consumă veninu’ şi să încheie, naibii, conferinţa de presă. Mă duc la Oprescu cu jalba în proţap, dau să bag o introducere, da’ iel îmi spune să trec la subiect.
- Statisticile noastre bla-bla, bag io.
- Toţi au statistici bune, mi-o taie iel. Zi-mi, mai bine, ce vor să-ţi facă ăştia.
Îi zic. Omu’ se gândeşte umpic. După care, spune:
- Băh, treaba asta a ta să rezolvă cu v’o 5 milioane dă dolari. Mă vede că-mi cad mâinile, pen’ că simte, instant, nevoia să mă liniştească: Stai, băh, că nu-s’ aşa dă mulţi bani!
Şi se-apucă să explice: parteneriat public-privat, fiţe d’astea, mai îmi dă v’o două-trei nume, mă pune să fac un proiect – pfuuuh, şi să-l sun în două-trei zile. Ciudat e că, la numa’ doo zile după întâlnirea cu Oprescu, apare un domn care lucra în capu’ străzii Dinu Vintilă (acolo e o întreprindere veche, mare, da’ fără firmă, fără nimic), aproape dă spitalul Sf. Ştefan şi începe să-mi zică că-i bonlav. Dau io să-l întreb ce are (adică să-i iau anamneza), da’ iel mi-o taie scurt:
- Da’ parcă vă văz cam supărat, dom’ doctor.
Io, atât aveam nevoie, că-l mai consultasem pă domnu’ şi ştiam că ierea niţel cam ipohondru. Îi povestesc toată tărăşenia, iar, după o vreme, omu’ se plictiseşte şi-mi zice:
- Dom’ doctor! Păi treaba asta să rezolvă cu v’o 5 milioane dă dolari. Uite cum m-am gândit… Băgăm un parteneriat public-privat care…
Şi se apucă să-mi explice una şi alta, cum o să mă facă director, cum o să mă plătească în dolari etc.
Mă rog. S-a ales prafu’ şi dă proiectu’ cu Oprescu şi dă proiectu’ cu domnu’ cel ipohondru şi, după luni dă hinghereală, ne angajează Oprescu la SUUB pă toţi doctorii pă care ne goniseră pesedeii ăi mari dă la spitalu’ Sf. Ştefan. Dă fapt, am aflat că pă iei îi interesa un alt spital, Sf. Ecaterina, dă pă strada cu acelaşi nume, pă undeva pă lângă Patriarhie. Ca să-i scoată pă doctori şi pă pacienţi d’acolo, avuseseră nevoie dă loc, care loc fusese obţinut la Sf. Ştefan. Nu ştiu ce s-a mai petrecut în Sf. Ecaterina, că noi am ajuns la marele bloc medical din Bucale, ăla definit cel mai bine pân faptul că nu-i mai merg lifturile, deşi are 13 niveluri utile, doldora dă pacienţi.
 
 
Băh, şi ne mutăm noi la bloc, după cum a spus un coleg. În anu’ ăla am aflat cam care e treaba când ai de-a face cu autorităţile localnice: în primu’ şi singuru’ rând, îţi trebuie o poziţie standard. Poziţia e cam aşa: dai capu’ uşor pă spate, caşti gura larg şi închizi ochii, astfel încât să încasezi plenar felaţia administrată de autorităţi care, în ciuda genului, asta ne oferă cel mai des, fiind autorităţile, totuşi, substantiv colectiv, deci potente.
Mda. Cât despre surprizele dă la bloc, au fost reprezentate, fundamental, dă rasele dă oameni bizari peste care am dat. O singură chestie aş mai vrea să mai zic. Şefa aia dă cabinet, cât ierea ea dă dură, era cât pe ce să-i luxeze pă băieţii dân minister, aşa, mine de rien.
Cu puţină vreme înainte de a ne muta la Universitar, am o întâlnire la direcţia sanitară a municipiului, în care trebuia să rezolvăm problemele adminsitrative ale mutării. Nu mică mi-a fost mirarea când, directoarea m-a întâmpinat cu urlete şi strigături:
- M-ai minţit! Aaaaaah! M-ai dus cu vorba! Mi-ai spus că te muţi la Municipal şi m-ai lucrat pă la spate! Aaaaaaah! Mincinosuleeeeee!
Habar n-aveam dă nimic. Îi spun că nu pricep. Iar iea:
- Au sunat! Au sunat ăia dă la sediu’ central! Au zis că dom’ Preşedinte, însuşi, (Adi cu oole) se interesează dă soarta voastră şi că recomandarea lui e să rămâneţi pă loc.
- Da’ io nu ştiu nimic…
- Ooooff! Ne distrugeţi! Aaaaaah! Picăm, naibii, dă proşti… De ce ai zis că te muţi dacă nu vrei să te muţi?
- Doamnă! Dacă am zis că mă mut şi dacă îmi rezolvaţi şi personalul pă deasupra, zău că mă mut dincolo!
- Atunci opreşte-i p’ăia dă la partid! Să nu mai dea telefoane, că nici Bartoş nu mai are curaj dă nimic!
- Cum naiba să-i opresc io, doamnă! Io n-am mai vorbit cu ei dă v’o lună! (Că atâta durase alergătura, numai până atunci.)
Am aflat numa’ după mai multă vreme ce s-a petrecut. Hăitaşă trecută prin ciur şi dârmon, şefa dă cabinet a lu’ Adi a urmărit desfăşurarea problemei în linişte maximă, fără să facă valuri dăloc. Eh, şi când a văzut că madam Bartoş nu lua seama la cele spuse dă dom’ Preşedinte al tuturor oolor, a coborât din preaînaltul poziţiei ei dă partid şi-a intrat peste cucoanele astea dân birourile ministerului, spulberându-le dintr-un singur telefon. Un martor ocular mi-a povestit, după v’o doi ani, cum s-a înmuiat receptoru’ (şefa de cabinet vorbea doar la telefonul fix!) în mâna lu’ tanti-ta Bartoş şi cum l-a aşezat la loc, în furcă, după cum se spunea odată.
- Măi, Cutăriţelor, măi, a explicat iea, madam Bartoş, adică, interlocutoarelor, da’ ăştia-l ştiu pă domnu’ Năstase. Cică au o rezoluţie pozitivă semnată dă dânsu’… Hai să-i lăsăm unde sunt, voi ce ziceţi?
Ele au zis că da, ce să facă.
Treaba e că nici io, nici colegii mei, nu l-am văzut pă Adi nicicând. S-a întâmplat numa’ că am dat un motiv serios şefei lui dă cabinet, să-şi plătească nişte poliţe pân partid, la un mod absolut măiastru.
Femeie aprigă, băh, aprigă rău, nu aşa, ca s-o citez pe tovarăşa Ana Pauker, via Eliade, dân vremea când să plimba iel "Pă strada Mântuleasa"…
După care ne-am mutat cu toţii la Universitar, după cum v-am spus, şi-am încălecat pe-o şa care şi acum mi se pare cam grea. Cât despre pacienţii cu TBC, iei au rămas să se înghesuie şi mai şi, pă unde-or apuca, că doar aşa le-a fost scris!
 
 

32 Responses to “O şefă dă cabinet – apare şi Oprescu, da’ e cam evanescent…”

  1. 1
    lollitta says:

    tre sa il mai citesc o data sa vad daca rezolvarea a fost pozitiva pentru spital, ca n-am prea inteles. da faptul ca politica e o mare treaba spurcata o stiam de mult. si ca itele se trag undeva muuuuuuuult deasupra nivelului omului comun, ca nu vom avea habar nicicand de tot ceea ce ni se intampla… si asa mai departe, asta stiam de mult…

  2. 2

    spitalu’ s-a dus, parţial, în mă-sa. soarta spitalului nu prea a contat, nici măcar în ceea ce am scris. am vrut doar să nu uit cum puneau problema oamenii din spaţiul de decizie.

  3. 3
    Dan Selaru says:

    De unde apar Suzanicile Gadea, e un tip aparte de femeie, trece prin toate regimurile. Ma fascineaza genul Ana Pauker, cum e sa faci dragoste, amor, sex, sa copulezi cu un asemenea personaj? Ganditi-va, aia care aveti sexul sau doar daruirea necesara cum e sa te culci cu…, cu…, cu Norica Nicolai sau cu? las lista deschisa

  4. 4

    oh, da, ăsta e genul: norica nicolai, femeia-tanc, cu ţâţe ca dirijabilele, cu glas căprăresc. acu’, însă, nu mai e suficient să fii ca tovarăşa Ana -- se cere şi puţină intelectualitate sugerată homeopatic, nu prea tare, că românu’ să sparie când vede muiere dăşteaptă, da’ numa’ puţin, cât să nu mai fie muiere volitiv-proletară!
    sexu’ cu una ca asta… pfuuuuh… păi… cred că are loc în ordine şi disciplină, nu?

  5. 5
    Dan Selaru says:

    Tovarasa Ana era fata desteapta, cam prea desteapta, a avut 4 copii personali, obtinuti prin mijloace specifice cu 2 cetateni si parca 2 prin adoptie. Stia vreo 3 limbi straine bine, a stat prin Elvetia si Franta, Moscova e la pachet, personaj fascinant, Stalin in fusta, don doctor chiar ca ar merita o incursiune biografica romantata de mata. Ce zici?

  6. 6

    păi… hm… punct ochit, punct lovit! vreau să scriu o cărticică, Planul lui Nolli se va numi, care are ca subiect, printre altele, Românica. Tovarăşa Ana chiar o să apară prin text.
    Ciudat… Ciudată remarca ta… Da’ face parte dintre chestiile care îmi plac foarte mult!

  7. 7
    Dan Selaru says:

    Personajul e tragic de la un capat la celalalt al viforoasei lupte revolutionare, un copil al revolutiei hapait de aceasta. Unde sunt si ce fac copii? Cum reflectia mamei lor le-a distorsionat viata? Ma rog, am deturnat sandramaua, sorry.

  8. 8
    Vio says:

    Dom’le, nush’ce se intampla, numai ce scrisei in memoriile mele despre V Voiculescu http://google-viorica.blogspot.com/2008/07/ce-verde-era-valea-

    <<care facuse ceva puscarie din motive de politica interzisa mai apoi si nealiniere la sfatul Anei Pauker, inainte de Mazilire (sau mizilire, cum vreti) "Camarade nu fi trist/ Garda merge inainte/ Cu partidul comunist">> ca am si dat, de doo ori in aceeasi zi, in doo bloguri diferite, peste numele Anei.
    O fi cevain atmosfera?

  9. 9
    Dan Selaru says:

    Puschea pa limba, e numai obsesia mea ca altfel e nasol, se intorc astia. Noi suntem dintr-o retea diferita, vorba celei mai cretine reclame de azi.

  10. 10
    greenfield says:

    Nu-mi revin din uimire: cum sarea omu’ gardu’ cu borcanele alea?
    Povestirea e dementiala, mai ales atunci cand apar ziaristii cu "foamea-n gat si setea-n glanda", ca asa sunt ei agitati si importanti.
    Dar de Lina Ciobanu vad ca n-ati amintit nimic, inseamna ca n-ati trait aproape de ea…as putea sa va povestesc multe.

  11. 11
    Dan Selaru says:

    Alexandrina Gainuse e favorita mea.

  12. 12
    Inah says:

    vai, dom’ doctor…ce bine ai surprins atmosfera locala….
    incredibil
    am senzatia ca o cunosc pe doamna sefa de cabinet a lu aditza….trasaturile ei de caracter imi amintesc de fosta sefa de cabinet a "distinsului" cozmanca…
    muiere apriga care si-o scos pantoful cu toc cui….si o dat cu sete intr-un politist ….numa’ fiinca indraznise si prostu ala sa comenteze la cum mergea ea "in interes de serviciu" pe linia de tramvai.
    ….fabuloase povestiri.

  13. 13
    Vio says:

    @ greenfield
    Si cine te opreste sa povestesti?

  14. 14
  15. 15

    unele scenarii trebuie sa se repete.
    o zi minunata iti doresc

  16. 16

    văd că despre tovarăşa II nu spuneţi nimic…

  17. 17
    Vlad says:

    Domnule, acesta e cel mai subversiv blog pe care l-am cetit până acum! Nu vă atenţionează nimenea? Că mie îmi vine să sar în picioare şi să izbucnesc în urale. Mulţumesc mult!

  18. 18
    sebastian a. corn says:

    stiu io daca blogu’, însuşi, e subversiv?! realitatea îl forjează, ca pă oţelu’ dân bătrânul roman sovietic.

  19. 19
    Scaevola says:

    Genial, Florin! Gogol ar fi fost invidios, ce sa-i faci, traim intr-o tara trista, plina de umor. Noroc ca ne-a ramas hazul de necaz, materie la care esti… doctor!

  20. 20
    Vio says:

    Pai despre tov II pot sa spun prin ricoseu. Eram in parc la Grovavesti,in fata ferestrelor unei cladiri a ICECHIMului, si nu stiu ce nu le-a convenit tovaraselor de acolo, ca ne-a amenintat ca ne spune lu’ tovarasa, care era directoarea lor, da’ s-au razgandit cand au vazut, mirate, ca n-am facut pe noi de frica.

  21. 21
    greenfield says:

    Vad ca de fapt aici ati vrut sa ajungeti; la femeile celebre de alta data. Depindea viata noastra si cariera de ele? DA.
    Adevarul gol-golut.
    Lina obisnuia sa primeasca biletele pe sub usa cabinetului, era cea mai buna sursa de informatii:)
    Daca vroia cineva sa te termine scria un biletel despre tine. A doua zi erai celebru si dat afara.

  22. 22
    sebastian a. corn says:

    @ greenfield : cum a sărit gardu’? păi, nu vă daţi seama ce sete-i era! tuberculoşii au nişte rezerve mentale şi trupeşti incredibile!

  23. 23
    greenfield says:

    Aneta Spornic nu-ti spune nimic?

  24. 24
    Inah says:

    io am avut "deosebita onoare" sa o am in birou , in vizita (dupa ’95) pe "tovarasa ana muresan" ( avea niste probleme cetatenest)….care mi-e explicat ce mare scula o fost ea pe vermea lu tovarasu….cum dadfea ea toate aprobarile pentru masini..si ce mai tremurau tovaerasii in fata ei…nu ca azi…cand n-o baga nimeni in seama:(
    chiar ar fi interesanta o incursiune in lumea "tovaraselor de fier forjat".
    personaje de top, nu alta.

  25. 25

    @ greenfield : credeţi că acum, situaţia a radical diferită din acest p.d.v.? un bilet bine plasat, o şoaptă în lift, o explicaţie dublată de expresia feţei cum că "aşa nu se mai poate"…
    caracterul uman e destul de transpartinic şi depăşeşte orânduirile sociale. vezi Radu Aldulescu şi Constanţa Vintilă-Ghiţulescu pentru problema caracterelor din… Bucureşti, indiferent de vremuri.

  26. 26
    mack says:

    ce final de şeherezada :)

  27. 27

    ah, da’ are şi o continuare, cu agent 2008, ăla care ţi-a plăcut atât de mult… e tot un fel dă 1001 Nopţi, numai că-s’ nopţi d’astea, mai mocirloase, dă la noi dă pă Dâmboviţa.

  28. 28
    mack says:

    cred că ar fi interesante povestiri de pe malul dîmboviţei (nu din pădurea neagră). serios acu’.

  29. 29

    păi… de povestirile astea mă pregătesc, cu blogu’ ăsta.

  30. 30
    vio says:

    @mack "Ce verde era valea mea" iti spune ceva?
    Am cam luat-o de la Adam si Eva, dar despre valea Dambovitei e vorba,in blogul meu.

  31. 31

    De prin spitale III…

    Pentru că nu am mai scris de ceva timp pentru categoria “Suveniruri“, revin astăzi cu o continuare la seria “De prin spitale“. Ultima dată scriam despre experienţele trăite în spitalul Tunari. La acest spital am ajuns prim…

  32. 32
    samaim says:

    Caragiale se lua rau de tot de burghezimea care-si fandosea inteligenta in fel si chip, icoana fidela acestor zile, si se “razbuna ” pe aceasta inteligenta prin punerea in scena a matalutelor.
    Ce ziceti, d-le doctor, sunt sanse de a fi pus in scena textul dv-stra? Taaare mi-ar placea; va asigur ca vor fi puneri in scena in toata casa europeana.

    Cam putine astfel de “relaxari” pe blog.

Leave a Reply


− 2 = four

Subscribe without commenting