PACIENTULUI ROMÂN – UN CONSIMŢĂMÂNT INFORMAT

(sau ceea ce nici un politician n-o să vă spună despre Legea Sănătăţii)

 

 Regula cinstită îmi impune ca atunci când operez un pacient să-i explic beneficiile şi riscurile intervenţiei chirurgicale. Este pasul obligatoriu prin care tu, pacientul meu, capeţi încredere în mine, medicul tău.

Iată că acum, noi toţi, pacienţi şi medici deopotrivă, ne pregătim de o operaţie dificilă. Politicienii o numesc reformă sanitară dar, câtă vreme nu ştim despre ce e vorba, ce garanţii avem că intervenţia pe care o operează statul va reuşi? Ce beneficii ne aduce? Ce riscuri are? Şi, mai ales, dispunem de alte variante în afara celor preconizate de stat?

Să ne reamintim – în ianuarie, legea sănătăţii a fost retrasă teatral de pe piaţă, ocazie cu care ne-am ales cu o promisiune: dezbaterea ei publică. Tu, pacientul meu, cât de multe ai aflat despre această lege? Ai idee cât o să te coste? Iar tu, colegul meu medic, ai idee ce vei deveni după ce legea va fi publicată în Monitorul Oficial? Vei fi funcţionar de stat, sau te vei bucura, în sfârşit, de statutul unei profesii liberale, statutul tău dintotdeauna?

Din păcate, după cum ne-au obişnuit, decidenţii mimează comunicarea. Ei aruncă în presă doar frânturi de lege, pretinzând că adoptă regula cinstită a consimţământului informat. În realitate, acest lucru nu are loc. Pentru moment, să reţinem că orice consimţământ informat se încheie cu o semnătură, o semnătură prin care pacientul îi conferă medicului dreptul de a-l opera.

Noi, românii, pacienţi şi medici deopotrivă, pe ce document ne punem semnătura?

 

GENERALITĂŢI – SAU CE SOARTĂ AU BANII NOŞTRI?

 

Suntem cu toţii la curent cu scandalul Cupru Min. Din variile calcule, să reţinem cea mai optimistă cifră de afaceri avansată în presă: un miliard de euro anual. O altă industrie locală – mă refer la fastfood – este şi ea în prefaceri, iar McDonald’s, Burger King, KFC etc. se luptă pentru o piaţă de cinci sute de milioane de euro anual.

Şi acum, fiţi atenţi: piaţa sănătăţii din România înseamnă de trei ori mai mult decât Cupru Min şi industria fastfood luate la un loc. Vorbim despre aproape cinci (!) miliarde de euro anual. Iată o piaţă atrăgătoare pentru asiguratori! În plus, spre deosebire de banii din cupru şi din fastfood, banii din sănătate sunt siguri. Nu trebuie să foreze nimeni după ei şi nu trebuie să se lanseze nici o campanie promoţională ca să fie obţinuţi, pentru că vorbim despre banii pe care îi scoţi din „buzunar” la fiecare salariu, conform prevederilor legale, fie că eşti de acord, sau nu. Cu toate acestea, pentru fiecare român în parte, suma se ridică la numai… 250 de euro anual.

Să reţinem, aşadar: banii din sănătate sunt suficienţi pentru un business serios, dar ţie, personal, nu prea îţi ajung, chit că tu plăteşti.

Un alt lucru care merită amintit este că, oriunde şi oricând, reformele sanitare au avut loc în ţări în care accesul la serviciile medicale era restrâns şi scump. Reforma lui Bismarck în Germania a fost un cadou oferit populaţiei care, astfel, putea să ajungă mai uşor şi mai ieftin în faţa unui medic. Motive similare au stat şi îndărătul reformei Thatcher: un număr mai mare de englezi căpăta dreptul la sănătate, în condiţii de egalitate a şanselor.

În România, lucrurile stau pe dos. La noi, reforma sănătăţii înseamnă cheltuieli suplimentare pe care le vei suporta chiar tu, pacientul sau medicul român. Îţi aminteşti cum în luna ianuarie era cât pe ce să plăteşti nişte servicii de urgenţă care deja funcţionau? Ştiu că-ţi aminteşti, pentru că ideea te-a înfuriat. Legea a fost retrasă, iar tu ai crezut că ai câştigat, din moment ce SMURD-ul a rămas cel pe care îl ştiai, adică gratuit, aşa cum este şi în cele mai ultraliberale ţări.

Ceea ce nu ştii, însă, este că decidenţii au motive serioase să sprijine urgenţele: SMURD-ul trebuie să funcţioneze bine şi pentru ei. Oricât ai fi de bogat, odată accidentat, nu mai ai cum să iei primul avion către un spital occidental. Când ai căzut în stradă, ai nevoie de un serviciu care să te ridice şi să te ducă degrabă la un spital românesc, prin urmare, SMURD-ul le e necesar şi decidenţilor.

Cu totul alta e problema dacă te pregăteşti de o internare obişnuită. El, decidentul care ţine în mână pâinea şi cuţitul, ia de regulă avionul, în timp ce tu, pacientul-elector, iei loc pe un scaun într-o sală de aşteptare. S-ar putea ca el, decidentul, să fie consultat înaintea ta, poate chiar de unul dintre medicii români care au ţinut cont de sfatul preşedintelui:

- Plecaţi din ţară, eu n-am ce să fac pentru voi!

 

DE CE PIERZI BANII DE SĂNĂTATE CHIAR ACUM, CÂND CITEŞTI ACEST TEXT?

 

Ştii bine că sistemul românesc de sănătate funcţionează pe baza a numeroase erori şi incorectitudini. Iată doar două dintre ele – cele fundamentale.

În primul rând, CNAS este singurul jucător financiar de pe piaţa de sănătate. Această situaţie ar mai fi cât de cât corectabilă, cu condiţia ca sănătatea să fie reglementată, dar cea de-a doua eroare tamponează orice fel de strategie cu beneficiu public: mă refer la faptul că preşedintele CNAS este numit politic.

Monopolul şi obedienţa politică a CNAS sunt cei doi factori care îţi scot, de ani de zile, bani buni din buzunar. Monopolul şi obedienţa politică sunt factorii care permit deturnarea girată de stat a contribuţiilor (adică a banilor tăi privaţi!) pe care le plăteşti pentru sănătate şi care ajung în ceea ce se numeşte bugetul consolidat, de unde cine ştie câţi mai ajung înapoi în sistem. Tot monopolul şi obedienţa politică sunt factorii care permit CNAS să plafoneze accesul pacientului la medic. Ca să fiu mai clar, dacă un spital îngrijeşte 50.000 de pacienţi anual, CNAS găseşte toate motivele din lume ca să nu semneze contract cu spitalul decât pentru 45.000, să zicem (şi asta e o situaţie bună!), generând datorii perpetue ale aceluiaşi CNAS la spitale. Aceeaşi plafonare, v-o amintesc, o întâlnim şi la medicul de familie.

Motivele plafonării? Insuficienţa banilor. De ce sunt banii insuficienţi? Păi, nu au luat calea bugetului consolidat? Nu s-au comportat politicienii români, de 22 de ani încoace, ca şi cum sănătatea era gratuită? Iată cum beneficiul electoral al tuturor politicienilor români a ajuns să se traducă prin colapsul sistemului.

Să revenim. Tot pe monopol şi pe obedienţă politică se bazează şi subevaluarea pe care CNAS o practică pentru fiecare caz rezolvat, tarifele casei fiind inferioare costurilor reale. Şi, ca să pună capac la toate, dereglementarea din sistemul nostru sanitar permite CNAS să stabilească tarife distincte pentru un acelaşi tip de caz, în funcţie de factori… subiectivi. În context, cum ţi se pare faptul că CNAS plăteşte mai mult spitalelor private per caz rezolvat, şi asta în condiţiile în care spitalul privat îţi solicită şi ţie, pacient, onorarii? Vă reamintesc că, în prezent, reţeaua privată de medicină din România nu poate încă să absoarbă cazurile dificile, adică acele cazuri care sunt cele mai mari consumatoare de fonduri.

Dacă legea sănătăţii ar fi trecut în luna ianuarie, lucrurile ar fi derapat şi mai mult. Practic, se menţinea atât monopolul CNAS, cât şi obedienţa politică a preşedintelui său. În plus, banii tăi, cei pe care îi colecta statul, ajungeau în mâna unor societăţi private de asigurări, care se trezeau în braţe cu un cadou la care nici o casă de asigurări din lume n-a visat: obţinerea unor pacienţi (clienţi) fără concurenţă şi fără efortul de a le colecta contribuţiile. Practic, CNAS s-ar fi transformat într-un ordonator de credite centralizat, care ar fi înmânat fondurile strânse din banii tăi unor operatori privaţi, care nu se oboseau nici măcar să lupte unii cu alţii pentru clientelă. Cât despre casele de asigurări, ele privatizau profitul, în timp ce riscurile şi pierderile conexe cu activitatea medicală deveneau datorie publică. În concluzie, sistemul nostru public-privat de sănătate căpăta dreptul de a obţine beneficii financiare, în timp ce pierderile erau suportate, în primul rând, de asiguraţi şi, în al doilea rând, de personalul sanitar subplătit.

Să fie acesta adevăratul capitalism? Să fie aceasta libera iniţiativă, cea pe care în naivitatea noastră o credeam obligată să-şi asume riscuri pentru a obţine beneficii?

În fine. Spuneam că legea retrasă cu tam-tam permitea atât caselor de asigurări, cât şi noului CNAS să facă profit, şi asta în condiţiile în care cele mai multe case europene de asigurări din sistemul public au obligaţia de a prezenta un bilanţ zero la finele anului financiar. Să presupunem că românii sunt şi aici originali şi că vor o lege deosebită de uzul european, dar atunci se pune întrebarea: profit? De unde? Din cei 250 de euro cu care tu pleci la drum în fiecare an şi care şi-aşa nu-ţi ajung? Profit? Pe seama unor pacienţi din ce în ce mai bolnavi şi, prin urmare, din ce în ce mai costisitori? Profit? Pe seama medicilor care sunt plătiţi cu un ordin de mărime sub cele mai slabe salarizări europene?

O altă întrebare este: oare casele de asigurări ştiau în ce se bagă? Oare îşi făcuseră calcule la modul serios, sau mirajul celor 5 miliarde de dolari anual le punea în braţe un cadou otrăvit?

Cum-necum, profitul despre care discutăm îţi mai scotea din circuit nişte bani, din cei şi aşa foarte puţini (doar 3,5% din PIB, nu uita, pe când calculele europene ne arată un necesar de minimum 7%) cu care îţi plăteşti sănătatea. Oare ce prevede legea care se elaborează acum, la adăpost de ochii noştri, referitor la profitul caselor de asigurări?

 

EXISTĂ SISTEME PERFECTE DE SĂNĂTATE PUBLICĂ?

 

Răspunsul este NU. Practic, orice sistem de sănătate se confruntă cu o cerere mult mai mare decât oferta, iar disparitatea dintre necesarul şi resursele de sănătate se accentuează perpetuu, indiferent de ţară. Cu alte cuvinte, sistemele publice de sănătate au ca scop fundamental gestionarea deficitelor. Dacă Declaraţia Drepturilor Omului ar fi abolită, problemele sistemelor de sănătate s-ar rezolva imediat, pentru că am putea, nu-i aşa, să includem o sumedenie de pacienţi în categoria pierderilor colaterale.

Asta să fie soluţia sistemelor publice de sănătate? O politică eugenică, justificată prin raţiuni financiare?

În context, să amintim cum este caracterizat sistemul medical britanic (NHS), adică sistemul unei ţări capitaliste prin excelenţă: „o insulă de socialism într-o mare a pieţei libere”. Momentan, aşa sună esenţa unui sistem naţional de sănătate publică. Dar, despre NHS vom mai vorbi.

 

SISTEME DE SĂNĂTATE – CONTROVERSA PROFESIONIŞTILOR

 

Cu aproape doi ani în urmă, am avut prilejul să discutăm cu doi dintre autorii legii de sănătate retrase de pe piaţă. Cu acea ocazie, am găsit multe puncte comune de discuţie.

Să le luăm pe rând.

În primul rând, domniile lor au fost de acord că atât monopolul CNAS, cât şi dependenţa politică a acestei structuri trebuie desfiinţate. Cu alte cuvinte, căzuserăm de acord asupra principiului ca în România să existe mai multe case de asigurări concurente, care să se „bată” între ele atât pentru pacienţi, cât şi pentru medici. Ne imaginam că o concurenţă reală între asiguratori ar fi determinat scăderea costurilor, pe principiul că un asigurator n-o să-şi fure căciula făcând achiziţii bazate fundamental pe comision. Totodată, speram ca un astfel de asigurator va oferi pachete de sănătate concurenţiale, astfel încât să-şi atragă o „pacientură” cât mai numeroasă. Speram ca asiguratorul să fie interesat să ofere pachete de salarizare la fel de concurenţiale pentru medici, astfel încât să-i atragă în spitalele şi cabinetele lor. Naivi fiind, speram ca în acest fel, asiguratorii de sănătate din România să devină ceea ce sunt oriunde: avocaţii din oficiu ai pacienţilor şi plătitorii corecţi ai medicilor.

Între timp, această paradigmă pare să se fi schimbat, iar profitul cu orice preţ este cuvântul de ordine al noilor asiguratori de sănătate. Aşa că, ne punem următoarea problemă: este obligatoriu să fim de acord cu paradigma profitului în sistemul public de sănătate, în condiţiile unei ţări care alocă prea puţini bani acestui sector?

Revenind la discuţia cu autorii legii retrase de pe piaţă, propusesem atunci organizarea unui grup de profesionişti (specialişti în sănătate publică) care să discute care este varianta de sistem care se adaptează cel mai bine la realitatea noastră socio-economică. Toată lumea a fost de acord, numai că până la urmă, grupul de lucru a fost alcătuit doar din cei doi specialişti ai administraţiei prezidenţiale. În plus, principiile cu care fuseseră de acord în ce priveşte casele de asigurări s-au dovedit a fi apă de ploaie. Ei nu discutaseră despre capitalism, ci despre bişniţa românească standard. Ei ne vindeau cafea şi ţigări la suprapreţ şi ne explicau cât de bine o să ne fie.

La scurt timp după aceste discuţii, am avut prilejul să discut cu o profesoară de sănătate publică neimplicată în dezbatere. Cu acea ocazie, ea m-a întrebat aşa:

- De ce crezi tu că doar societăţile de asigurări reprezintă soluţia pentru România?

I-am furnizat argumentele de mai sus, dar profesoara a clătinat din cap:

- Oare un sistem naţional de sănătate n-ar fi mai potrivit pentru noi? Suntem o ţară săracă, oamenii au venituri scăzute, eu cred că asta este soluţia pentru România.

Sigur m-am schimbat la faţă – un sistem naţional de sănătate nu-mi aducea aminte decât de situaţia pre ’89, nu-mi sugera decât eşecurile socialismului, un alt tip de monopol etc. Simţindu-mă, profesoara m-a întrebat:

- Tu crezi că la noi, acum, cu existenţa CNAS, avem de-a face cu vreo diferenţă faţă de sistemul de dinainte de ’89? Ceea ce avem acum este tot un fel de sistem naţional de sănătate, numai că el beneficiază de cosmetizarea şi costurile suplimentare denumite CNAS. Şi, ca să nu mă mai acuzi de socialism, a adăugat, te rog să reflectezi la sistemul de sănătate britanic. Englezii au sistem naţional. Ţi se pare că merge prost?

Pe vremea aceea nu ştiam decât că Marea Britanie oferă salarii dintre cele mai bune pentru medici. Această realitate a fost suficientă ca să mă gândesc mai atent la ce înseamnă un sistem naţional de sănătate. Cu acea ocazie, am aflat că şi canadienii, de pildă, se bucură de un sistem similar.

 

CE SISTEM DE SĂNĂTATE NE DORIM?

 

De fapt, cu această întrebare ar trebui să înceapă argumentaţia pro şi contra, pentru că, după cum am spus, nu există un sistem perfect de sănătate. Şi, pentru că ne aflăm, totodată, în faţa unui consimţământ informat, care consimţământ informat este sancţionat politic prin vot, ar trebui să ştim măcar care sunt costurile şi beneficiile diferitelor sisteme de sănătate.

Vom discuta despre doi „poli sanitari”. Pentru că legea retrasă în ianuarie se inspirase, iniţial, pe un model american, o să începem cu un rezumat al felului în care pacientul plăteşte în USA.

În USA, serviciile medicale sunt în totalitate private. Dacă nu eşti asigurat, vei beneficia doar de tratamentul urgenţelor majore, şi asta, pe o perioadă limitată de timp. Dacă nu eşti asigurat şi ai nevoie de medic pentru o problemă serioasă, ai varianta de a face un împrumut ca să ieşi din impas. Dacă vrei să te asiguri, fii sigur că vei avea de plătit, lunar, o grămadă de bani. Iar dacă doreşti să fii tratat de o somitate în domeniu, te costă suplimentar de te usucă.

Ei, bine, în ciuda faptului că USA vehiculează în sănătate aproximativ 16 % din PIB şi în ciuda faptului că la ora asta clinicile americane sunt primele din lume în ce priveşte know-how-ul şi organizarea (dar şi salarizarea medicului!), sistemul de sănătate american în ansamblu are carenţele sale. Iată un singur exemplu: a treia cauză de mortalitate pe teritoriul american este infecţia, iar infecţia este un marker de mortalitate al ţărilor în curs de dezvoltare.  

Aşadar, un sistem de sănătate care să se asemene cu cel american ar presupune: contribuţii ridicate pe care nu le pot plăti toţi cetăţenii, la care se adaugă plăţi suplimentare pentru serviciile speciale. Atenţie: intrarea în sistemul unei case de asigurări presupune o evaluare a pacientului de la bun început! Spun asta pentru că nu există casă de asigurări care să acţioneze din altruism şi care să te aştepte cu braţele deschise, indiferent de starea sănătăţii tale. În context, casele de asigurări private sunt obligate, prin natura jocului financiar, să te consulte la includere şi periodic, astfel încât contribuţiile pe care le vei plăti vor fi deosebite, în funcţie de riscurile pe care le prezinţi. Un pacient de 30 de ani, nefumător, fără probleme de sănătate aparentă, care practică sport de trei ori pe săptămână, va plăti mult mai puţin decât un pacient de 75 de ani, diabetic, cu hipertensiune şi cardiopatie ischemică.

Să reţinem acest aspect şi să-l transferăm în România. Pensionarul, mult mai expus problemelor de sănătate, dar cu mult mai sărac decât pensionarul american, va fi obligat să plătească (logic!) o contribuţie mai ridicată decât un pacient activ. Totodată, la includerea într-o casă de asigurări, va avea de plătit consultaţiile prin care se stabileşte cât de bolnav este şi, implicit, nivelul contribuţiei. Să mai adăugăm ceva: pacientul român din 2012 nu mai seamănă cu pacientul român din 2002 – pacientul actual este mai bolnav, cu mai multă patologie asociată, deci mai costisitor. Oare este suficientă media de 250 de euro pe an pentru a susţine într-un sistem orientat pe profit, ceea ce nici acum sănătatea publică românească nu poate susţine? Cum vor face casele de asigurări beneficiile la care le dă dreptul legea, cu pacienţi mult mai costisitori, dar mult mai săraci decât în sistemul-mamă? Oare americanii îi asigură pe… homeleşi?

Cu alte cuvinte: mai putem să vorbim de un sistem public de sănătate?

La polul opus se află sistemul britanic, sau cel canadian. Marea Britanie beneficiază de un sistem naţional de sănătate, prin urmare, orice cetăţean se poate considera acoperit când are nevoie de medic. Dar, reprezintă sistemul britanic, sau cel canadian, garanţia că pacientul român va căpăta satisfacţie? Care este costul acestei asigurări cvasitotale?

Costul este… timpul. Timpul, adică lista de aşteptare. Lista de aşteptare de luni de zile, ba chiar mai mult, pentru operaţii, pentru examene CT, pentru RMN, pentru programarea la specialist etc. Urgenţele nu au listă de aşteptare dar, să nu vă imaginaţi că urgenţa va fi examinată deîndată la camera de gardă. Iată un singur exemplu. Pacientă, gravidă, la termen. Încep „durerile facerii” şi se adresează unui spital londonez. Spitalul îi spune: „Nu te internăm decât începând de la dilataţie 6.” (Dilataţia completă este 10, iar travaliul începe în condiţii de dilataţie 0, ca să simplific.) Pacienta locuia departe de spital, aşa că decide să aştepte până la dilataţie 6 în parcul din apropiere. După vreo oră, se rupe apa. Pacienta se duce din nou la camera de gardă. Răspunsul (foarte politicos) a fost: „Aveţi dilataţie 3. Nu vă internăm decât de la dilataţie 6.”

Aşadar, iată că pentru a asigura egalitarismul în faţa unui sistem care nu poate plăti la nesfârşit, apar altfel de costuri, care nu se concretizează în bani, ci în timp de aşteptare. Oricum, britanicii nu par foarte deranjaţi de acest sistem: practic, doar 11% dintre ei recurg la serviciile private paralele, acestea fiind asigurate separat. Cu alte cuvinte, ei au un sistem în două viteze, iar dacă dintr-un motiv sau altul consideri că nu vrei să intri pe lista de aşteptare, plăteşti suplimentar acelor societăţi care, dintru bun început şi-au asumat riscurile de a intra pe piaţă, fără sprijin de la stat şi fără ca statul să le preia funcţiile şi datoriile generale ale întreprinzătorilor.   

Între cei doi poli există varii metode de asigurare, pe care le puteţi studia aici. Dintre toate exemplele de pe hartă, m-aş opri asupra Cehiei. Cu un sistem sanitar care primeşte 7,2% din PIB, Cehia a reuşit să ofere un pachet de asigurare de bază într-atât de copios, încât doar 0,1% din populaţie se asigură suplimentar. Ei cum au reuşit performanţa asta? Să fie imposibilă pentru noi?

 

PROBLEMELE ROMÂNEŞTI

 

Problema pachetului de asigurare de bază este cheia sistemului nostru de sănătate. Care este oferta statului sau/şi a caselor de asigurări pentru acest pachet? Este oare o ofertă 0, ca în USA, ceea ce implică să plăteşti foarte mult? Este o ofertă completă, ca în Marea Britanie, dar care te obligă să aştepţi? Este oare o ofertă „mutuală”, de tip francez, la care 82% din pacienţi plătesc asigurări suplimentare, în condiţii de 11% din PIB direcţionaţi către sănătate?

Răspunsul corect pe care o să ţi-l dea decidentul român (fără să mintă!) este: habar n-am! Sunt ani de zile de când decidenţii se feresc ca de dracu să stabilească plafonul ofertei de bază. Vei primi tu, pacient român, bani doar cât să stai de vorbă cu medicul timp de 20 de minute, sau vei putea, în aceiaşi bani, să beneficiezi şi de operaţii pe cord deschis? Vei primi un pachet de bază pentru un salon curat, de cel mult două persoane, sau vei sta în pat cu alt pacient, din lipsă de locuri?

De ce nu ştim care este valoarea pachetului de bază? Foarte simplu: pachetul de asigurări de bază este elementul de negociere critic, care permite statului român să vândă o afacere de 5 miliarde de dolari anual unor societăţi de asigurări care, spre deosebire de alte ţări europene, au permisiunea prin lege de a face profit pe investiţii publice. Dacă, tu, pacient român, ai avea de făcut o afacere, ai proceda la fel ca societăţile de asigurări. Ai stabili abia după cumpărare pachetul minim de servicii, iar acesta va fi extrem de scăzut, astfel încât să poţi să-ţi taxezi clienţii în vederea obţinerii unui profit maxim, pe o investiţie publică distrusă în mod sistematic, în acelaşi fel în care au fost abandonate alte industrii şi întreprinderi româneşti. Totodată, ai lansa tot soiul de fumigene pe piaţă, legate de calificarea medicilor şi de plata lor, astfel încât să-i salarizezi cât mai jos pentru că, nu-i aşa, legea română îţi permite profit fără ca tu să-ţi asumi riscurile unor cheltuieli. Statul român nu te obligă să concurezi pentru pacienţi, statul român nu te obligă să-ţi ridici contribuţiile prin propriul tău efort, statul român doreşte doar să facă un cadou asiguratorilor pentru că el, statul român, se doreşte incompetent.

Numai că voi, pacientul şi medicul român, vă aflaţi la celălalt capăt al afacerii. Şi vă mai paşte, pe amândoi, încă un set de cheltuieli de care habar n-aveţi. Pe lângă pachetul de bază pe care Ministerul Sănătăţii şi CNAS nu au catadicsit să-l facă public, statul mai are un as în mânecă la vânzare: costurile per serviciu medical. Vă reamintesc ce am spus mai sus: CNAS găseşte toate motivele din lume ca să nu plătească toţi pacienţii şi ca să subevalueze fiecare caz rezolvat… Ce anume le permite acest lucru?

Absenţa standardelor de cost. Nici o structură responsabilă cu sănătatea nu a fost interesată în ultimii 22 de ani de o operaţiune economică elementară: stabilirea costurilor serviciilor medicale. Astfel, dacă o apendicită banală costă efectiv, să zicem, 1000 de lei, nimeni n-o să împiedice un decident să stabilească, în absenţa unor standarde de cost, că ea nu costă decât 900 de lei şi să nu-ţi dea ţie, pacient, doar această contravaloare, pretinzând că restul până la 1000 îţi sunt imputabili sub forma de servicii suplimentare sau că ar trebui să ţi-i recuperezi chiar de la medic.

Pentru cine nu mă crede, să întrebe Ministerul sau CNAS: cât costă o arteriografie, să zicem, la Iaşi? Dar la Bucureşti? Există diferenţe de preţ? Dacă da, de ce? Realitatea este că absenţa standardelor de cost este cea care permite, oricând, „umflarea” cheltuielilor care, ulterior, vor putea fi transferate asupra asiguratului.

Absenţa standardelor de cost mai este „bună” la ceva: în absenţa lor, orice decident, fie el Minister, CNAS, sau casă de asigurări, poate să pretindă că protocoalele de diagnostic şi tratament sunt valide în ţara noastră şi că este doar vina medicilor că nu au fost introduse încă. Dar, ce te faci dacă afli că respectarea protocoalelor are costuri prea mari faţă de câţi bani catadicseşti să dai (investeşti) în sistem şi că tu, stat, sau casă de asigurări, nu ai puterea financiară de a le susţine?

Vei introduce… lista de aşteptare, asta vei face. Vei introduce lista de aşteptare specifică sistemelor naţionale de sănătate, chit că tu ai pretenţia să te numeşti societate privată de asigurări. Şi atunci, ne întrebăm, oare ce fel de sistem ne vor vârî pe gât decidenţii?

 

CONSIMŢĂMÂNTUL PROPRIU-ZIS

 

Aşadar, ce vă doriţi? Un sistem bazat pe asigurări, care va presupune mai mulţi bani scoşi din buzunar, sau un sistem naţional de sănătate, care presupune liste de aşteptare? Veţi dori un sistem de asigurări care, în peisajul românesc se pretează extrem de uşor la cartelizare şi la umflarea preţurilor, sau un sistem naţional care, prin monopolul său şi prin obiceiurile pământului, se asociază cu politica de achiziţii la nivel înalt prin comision?

Indiferent ce ai dori, însă, şi indiferent ce opinii ai, nu uita că sănătatea nu are culoare politică, nu uita că sănătatea nu se poate face fără bani şi nu uita că vrei să ştii foarte bine pe ce dai banii despre care vorbim… Nu uita nici că tu însuţi, pacient, ai o responsabilitate. Şi, ca să nu te laşi zăpăcit de vorbele goale ale decidenţilor, nu face rabat de la următoarele întrebări simple, la care orice politician va trebui să-ţi răspundă:

1)         Ce pachet de bază îmi oferi, ca să ştiu ce cheltuieli suplimentare îmi vor cere asigurările?

2)         Vrei să-mi oferi un sistem public de sănătate căruia îi este permis, prin lege, să facă profit?

3)         De ce nu elaborezi standarde de cost, astfel încât să ştiu cu cât m-ar încărca în plus asigurările?

4)         De ce nu-mi explici ce înseamnă un sistem naţional de sănătate şi de ce-l acuzi (aluziv) de stângism, din moment ce ţări precum Marea Britanie şi Canada se bazează pe un asemenea sistem?

5)         De ce nu-mi plăteşti doctorii aşa cum sunt plătiţi oriunde la vest de Szeged, astfel încât să nu mai plece din ţară şi să mă trateze la mine acasă şi peste câţiva ani, fără ca eu să recurg la alte expediente?

6)         De ce refuzi să aloci serviciilor de sănătate măcar 7% din PIB?

7)         Dacă vei aloca 7% din PIB sănătăţii, ai curaj să-mi spui, înainte de alegeri, cât o să mă coste povestea asta?  

Ei, bine, dacă tu, politician, o să-mi răspunzi vreodată la aceste întrebări fără să te refugiezi în termeni tehnici şi în justificări stupide, poate că am să semnez acest consimţământ informat – dar dacă nu….

Ei, bine, dacă nu, eu o să te întreb mereu:

- Tu chiar îţi propui să ai grijă de sănătatea mea, sau te interesează doar votul meu?

Iar când o să te întreb asta, o să-ţi aduc aminte că peste doar 15 – 20 de ani, cineva, un editor sau un ziarist, îţi va tipări portretul în cărţile de istorie şi în articole… Şi după ce-o să-ţi aduc aminte asta, o să-ţi mai spun aşa:

- Azi, s-ar putea să mă fraiereşti ca să te votez – dar mâine, ce vrei să scrie sub portretul tău?

 

 

 

51 Responses to “PACIENTULUI ROMÂN – UN CONSIMŢĂMÂNT INFORMAT”

  1. 51

    Excelenta postare din care am invatat multe.
    In propria-mi contributie la discutia publica, am acoperit doar un mic aspect al noii legi respectiv adaugarea la decontare a unor terapii nefunctionale.
    Integral e aici: http://insulaindoielii.wordpress.com/2012/08/16/legea-sanatatii/
    Pe scurt, pe langa faptul ca sistemul de sanatate s-ar putea sa o ia in jos s-ar putea ca pacientii sa fie si tratati cu placebo finantat de stat.

Leave a Reply


three − 2 =

Subscribe without commenting