Oare de câte ori îi trece unui medic prin minte, la modul serios, cuvântul “eutanasie”?
Mie mi-a trecut de trei ori. Prima oară s-a întâmplat prin 1993, sau 1994. Era vorba de un pacient perfect lucid, cu o inimă brici, cu o funcţie renală fără cusur, cu un ficat impecabil şi cu o radiografie pulmonară care nu spunea nimic. (În România, pe vremea aia, CT-ul era de găsit doar în cărţi). Cu toate astea, omul se sufoca, şuiera din greu, era vânăt şi abia se putea mişca. Diagnosticul lui a fost stabilit doar la bronhoscopie, care a evidenţiat o tumoră de bifurcaţie traheală. Cu alte cuvinte, omul acela, sănătos în rest, nu mai avea pe unde să tragă aerul. Era ca şi cum cineva i-ar fi acoperit gura şi nările, non-stop, cu o pătură groasă şi udă.
Cel mai cumplit a fost într-o noapte. Deja ajunsese la capătul puterilor şi m-a chemat în salon. M-am uitat la el: n-aveam ce să-i fac. El m-a privit cu ochii scoşi şi a înţeles: doctorul ăsta nu ştie ce să-mi facă. Era coerent, avea cam în jur de 45 de ani – înţelegea totul perfect. Am mimat o acţiune terapeutică, el a sperat, dar ineficienţa manevrelor mele i-a dezvăluit, fără drept de apel, ceea ce-i mai rămăsese de aflat. Prin urmare, pacientul s-a învârtit dintr-o parte în alta a salonului, a ieşit pe terasă ca să nu-i deranjeze pe ceilalţi – bietul de el făcea mult zgomot şi nu putea să stea locului – a sperat că aerul curat al nopţii o să-l ajute…
Nimic, nimic, nimic… Nu-l ajuta nimic.
M-am dus în camera de gardă. Între noi doi se spusese tot, se consumase tot, nu mai aveam ce să fac, el ştia că n-am ce să-i fac. După câteva minute, însă, mi s-a făcut ruşine şi m-am dus înapoi la el. Pe vremea aceea, încă nu se efectuaseră la noi nişte operaţii cu nume pretenţios, denumite “rezecţie de carenă traheală”, iar eu oricum n-aş fi ştiut să fac ceva atât de complex. Citisem despre ele, ce-i drept, dar în chirurgie, drumul de la lectură până la operaţie e lung, unde mai pui că schemele şi fotografiile nu sângerează… Aşa că am stat cu el restul nopţii, oscilând între dorinţa de a-l părăsi, generată de neputinţă, şi obligaţia de a-i sta alături, ca să nu se simtă singur.
Doamne, cât am sperat să-l lase cordul! Doamne, nu înţelegeam de ce nu-i creşte odată bioxidul de carbon arterial, cel care l-ar fi cufundat într-o binemeritată comă… Din păcate, v-am spus, pacientul era altminteri sănătos. Toate organele îi funcţionau perfect, numai că el avea o tumoră în căile aeriene şi nimeni din spitalul ăla, nimeni din ţara aia, pe atunci, nu se pricepea să i-o scoată.
Dimineaţa, când i-a venit familia, l-am cărat la maşină. Se târa pe scări, nevenindu-i să creadă că tocmai el păţeşte aşa ceva. Cu toate astea, era demn şi asta durea cel mai tare, credeam eu pe atunci. Cobora două-trei trepte, se oprea, şuiera şi deodată trăgea aer în piept din toate puterile, de parcă abia ar fi ieşit la suprafaţă după o scufundare… L-am petrecut cu privirea pe când ieşea din spital într-o Dacie hărtănită şi m-am gândit, pentru a câta oară în acele ore, la eutanasie…
Din cauza acelui pacient am învăţat “rezecţia de carenă”. După mulţi ani am practicat-o. Acum suntem mai mulţi cei care o facem în România.
Un al doilea pacient care mi-a adus în minte eutanasia era intubat şi susţinut de aparate. Era un copil. Avea tot o patologie de trahee – organul nepereche care îţi conduce aerul acolo unde e nevoie de el. Fusese accidentat cu aproape un an înainte, fusese intubat şi dezvoltase nişte complicaţii specifice intubaţiilor îndelungate: traheomalacie, plus granuloame, plus traheopathia osteoplastyca, un complex de leziuni care obstruează traheea. Încercasem să-l operăm, dar treaba nu ne ieşise: leziunile traheale erau pietrificate, invadau structurile vasculare de vecinătate (carotidele şi jugularele) de parcă ai fi aruncat beton pe ele, şi se întindeau pe o lungime atât de mare încât împiedicaseră rezecţia .
Pe vremea aceea nici stenturi traheale nu prea se puseseră în România. Până la urmă, am făcut rost de unul şi, împreună cu bronhologul şi cu anestezistul, l-am amplasat în traheea copilului, după cum citisem în cărţile cele mari. Ne-am bucurat şi noi, şi copilul care de-acum putea să respire liniştit, şi maică-sa. Crezusem că gata, izbândisem.
După numai două săptămâni, însă, granuloamele au recidivat deasupra şi sub stent, iar copilul a dezvoltat din nou obstrucţie respiratorie. Alte stenturi nu mai aveam, iar terapie locală pe bronhoscop n-aveam cum să facem pentru că ne lipseau nişte pense, asta ca să nu mai vorbim de endocautere sau de laserul YAG. De acum, puştiul ajunsese exact în situaţia primului pacient. Ştiţi ce maturi sunt copiii care stau multă vreme în spital? Nu vă daţi seama, nici nu trebuie să vă daţi seama… În plus, devin iscoditori, te scotocesc din priviri şi caută în fiecare gest pe care-l faci licărirea ta de speranţă, pentru că ştie bine că speranţele tale sunt totuna cu speranţele lui. Ce să mai spun, băiatul ajunsese să ne privească la fel ca adultul care mă privise cu nişte ani în urmă: înţelegea tot, absolut tot.
După o vreme, bietul de el a intrat în comă. Se mai trezea când şi când, ne privea, noi încercam să facem tot ceea ce citisem, chit că n-aveam tot ceea ce cărţile ne spuneau că ne-ar trebui, făceam orice ne trecea prin minte, improvizam, dar situaţia era clară – puştiul ne scăpa printre degete. Atunci, nu numai că ne-am gândit la cuvântul “eutanasie”, dar cineva l-a şi pronunţat. Am căzut de acord că era singura soluţie. Anestezistul, însă, a întrebat:
– Bine, bine, asta-i rezolvarea, dar injecţia cine i-o face?
N-a mai zis nimeni nimic. Pur şi simplu ne-am cărat fiecare prin alte părţi, să rezolvăm te miri ce treburi.
Din cauza acelui biet copil am ajuns să învăţ rezecţia de trahee cervicală.
Zilele trecute am avut o pacientă cu un cancer pulmonar care invada plexul brahial, adică ceea ce se chema o tumoră depăşită de superior sulcus. Acum, avem la dispoziţie şi CT, şi RMN, acum ştim cu mult mai mult decât pe vremea când lucram la acel spital mic din centrul oraşului. Acum avem o echipă sudată în 12 ani de lucru împreună. Ne imaginăm că rezolvăm tot soiul de chestii, ştiţi… Prin urmare, vine pacienta cu pricina şi examinez explorările ei imagistice, doar-doar aş găsi o falie în felul în care s-a amplasat cancerul. Îmi dau seama că e un caz fără viză chirurgicală radicală, numai că pacienta avea şi un revăsat lichidian pleural care o împiedica să respire. În plus, durerile erau atât de mari, încât am hotărât că merită să intervenim. Speram să obţinem un examen histo-pat al neoplasmului şi să trimitem apoi pacienta, repede-repede, la chimio-radioterapie. Lichidul aveam să i-l scoatem, deci avea să respire mai uşor, iar obţinerea examenului histo-pat ar fi permis un atac oncologic al tumorii, cu o prezumtivă diminuare a durerilor. N-aveam s-o vindecăm – dar măcar puteam să sperăm că n-o s-o mai doară la fel de tare.
Am intervenit. Am obţinut examenul histo-pat. Am golit pleura de lichid. Numai că, imediat postoperator, durerile s-au accentuat într-atât de mult, încât au urmat câteva zile în care nici o terapie n-a mai avut efect. Neurochirurgul a spus pas la cordotomii. Peridurala nu mergea, bolnava fiind grasă şi cu vertebre tasate, morfina nu avea efect, cocktailurile analgezice suplimentare, nici atât. Pacienta urla, se zvârcolea, plângea, ne chema, iar noi ajunsesem la capătul resurselor medicale.
Ce folos să-i mai dai zile, dacă se chinuie atât?
Aşa că, din nou ne-am gândit la eutanasie. Dar, pentru că ştiam unde avea să ne ducă discuţia, n-am făcut altceva decât să turnăm analgezice în ea pe toate căile: pe vene, pe gură, transdermic şi subcutanat. După o vreme, pacienta şi-a pierdut conştienţa. Dar, chiar şi aşa, striga, gemea, ofta, urla, icnea şi se răsucea. Pleca dintre noi într-un cortegiu algic, ameţitor, pe valurile buimăcitoare ale opiaceelor şi ai inhibitorilor de COX2.
Nu ştiu – nu ştim de ce a murit, chiar nu ştim, pentru că restul funcţiilor mergeau, iar nouă nu ne venea să credem că cineva poate să moară numai de durere. După ce a murit, m-am uitat din nou în cărţi. Am căutat despre durere – am parcurs o grămadă de chestii, dar nu scria pe nicăieri, explicit, despre faptul că durerea atroce poate să inducă moartea. Textbook-urile ne ofereau doar succesiunea unor trepte de atac analgezic, nişte protocoale şi explicaţii sterpe care nu strigau, nu tresăreau şi care îţi dădeau siguranţa că n-ai cum să dai greş.
Dar, între timp, ne-am cam prins de diferenţele dintre tratate şi situaţiile reale. Am văzut noi cum vin chestiile astea şi ne-am dat seama că, din când în când, singura soluţie este să aducem vorba despre o eutanasie pe care nici unul n-o s-o facă.
Asta-i tot ce putem.
Vezi, de-asta pacienti ca mine sunt lux curat – eu sunt nu doar consecventa cu militantismul pro-legalizarea eutanasiei la cerere, dar si saritoare-n ajutorul medicilor! Daca in secunda 2 dupa prima schimbare de bandaje post-manevra-macelareasca-inutila, cand am vazut dimensiunile “intrarii”, corelate cu “rezultatu’”, imi lasa cineva la-ndemana “preparatu’ de vis”, o, vai, singura mi-l injectam, pe loc! =)) Si, mai in gluma, mai in serios, daca prin capul unei vietati cu starea mea de sanatate – cu analize absolut beton pe toate fronturile, exceptand antibiogramele, care nu mai conteaza, cu abilitati atletice mult peste medie etc. – a reusit sa treaca de 23455465734 tentatia eutanasiei, din simplu perfectionism sau simpla incapacitate de acceptare, da-ti seama ce trebuie sa fie-n creierul unui om care nu mai aude, nu mai vede si nu mai adulmeca decat durere infernala! Habar n-am care ar fi iesirea la faza cu “cine-o face?”, dar stiu sigur-sigur-sigur ca e mai decent s-o faca cineva mai degraba decat sa nu – e doar optiunea intre a lasa un om sa moara de-o maniera infioratoare si a-l ajuta sa sara etape, atat. Idealul ar fi o solutie finala cu administrare de catre pacient, daca e in stare de constienta si capabil fizic.
Dar si ca principiu, asa, eutanasia e o treaba de maxima igiena morala si conceptuala (nu stiu sigur cum vine asta cu igiena conceptuala, dar asa simt ca trebe sa-i zica =)) ): n-ai aaaaaabsolut nici o optiune cand te nasti, nu te-ntreaba nimeni daca vrei, daca-ti convine macar forma initiala, bagaju’ genetic, daca accepti bolile ereditare, alte alea – macar sa ai dracului optiunea de-a da sa iesi civilizat din viata, futu-i! Ca n-are nimeni nici o vina ca te contrazici tu cu viata la un moment dat la modu’ iremediabil, sa-ti vada creierii intinsi pe trotuare sau alte macabritati! Si pentru familie, apropiati and all e mai usor sa te vada mort pasnic decat desfigurat ca pentru filme de groaza in era pre-CGI si pre-VFX! =))
(Printre zecile de post-uri din feed, despre guvernu’ gri inchis, duamne ce bine dadea asta cu tema mea preferata… :)))))) )
pe ce nervi apasa tumoarea la al III-lea caz? pe ceva ganglioni si pe nervii frenic si vag? daca e frenicul, te doare practic tot gatul, pieptul, coastele, umarul, la naiba, unde are radiatii nervul si pe unde e imprastiata tumora.
lichidul ala actiona cumva ca un fel de contrapondere la tumoare? asa s-ar explica exarcebarea durerilor.
local nu aveati cum sa ii administrati ceva? ceva mai tare decat morfina? de ce a zis pas neurochirurgul la cordotomie? local deafferentation nu mergea?
@ Anca: uite, asta ziceam si noi, ca tine, ca dreptul persoanei, ca chinul ca etc., dar cand te vezi in fata faptului si trebuie sa apesi pe tragaci… uite, noi n-am fost in stare.
@ WE: elfule, aia chiar era o tumora mare! cel mai probabil era un mezoteliom epitelioid, tumora extrem de dureroasa. in plus, “coafa” intreg plamanul stang, incepand de la crosa aortei si depasind asa, precum o cusma, apexul catre arcul lateral al coastei intai. in mod cert exista si o componenta vasculara a durerii, pentru ca tumora exercita un efect de masa cel putin (dupa ce am pus mana pe ea si cunoscand mezotelioamele, cred ca de fapt, invada!) asupra arterei subclavii stangi, inca de la originea din crosa aortei.
despre analgezice: incasa, de croaziera, morfina, plus durogesic, plus perfalgan, plus tramadol, plus ketorol. pasul neurochirurgului m-a lasat in ceata si pe mine. local deafferentation cred ca ar fi implicat sa-i tragi heblul direct. nu cred ca frenicul era prins (decat prin eventuala compresiune, poate) pt. ca biata femeie misca diafragmul. vagul, mai greu sa-i evaluez eu functionalitatea.
cat despre lichid: era o situatie standard, clasica: pleurezia paraneoplazica. nu cred ca avea cum sa actioneze ca si contrapondere in problema durerilor, pebtru ca tumora, repet, tapeta mediastinul posterior deasupra crosei aortei, basca apertura toracica superioara. ca sa vezi extensia ei, retine ca membrul superior era paretic, asta apropo de implicarea plexului brahial pe care, cinstit sa fiu, as fi vrut sa-l sectionez daca ar fi avut sens. dupa ce am vazut, insa, extensia mediala a leziunii, mi-am dat seama ca era prea mult.
Florin, reactia voastra a fost perfect coerenta/fireasca — un astfel de gest poate fi facut numai in conditiile in care ai o minima garantie ca e receptat ca atare de catre pacient si apropiatii lui. Ori nu-i cazu’ la noi, unde stim sigur ca eutanasia cade tocmai pe fundalul unor mentalitati perfect contra vantului. 🙂 Cu atat mai mult cu cat fanatismul religios e principala resursa aproape-naturala din subsolurile psihologiei intretinute a poporului ales. =)) (Fara sa mai intram si-n detalii despre faptul ca sunt si destui medici cu convingeri la fel de religioase care n-ar putea recurge veci la o manevra de suspendare definitiva a durerilor. Asta ar insemna sa discutam despre loteria la care joaca pacientii terminali, care pot nimeri intr-un colectiv de medici buni de trimis la manastire.)
Da, sigur ca e complicat. Mai ales daca adaugam si mana de ajutor data de filosofia “mult, nu de calitate”. Adica longevitate cu orice pret si obezitate la pret redus. 🙂
@ Anca – atentie! pe langa rezervele, sau inclinatiile noastre de a proceda asa, sau altfel, exista si o legislatie.
Pai de-aia vorbeam si io de LEGALIZARI. 🙂
Cine urla impotriva eutanasiei habar nu are despre ce vorbeste, a citit niste carti, iar legile noastre sunt niste tampenii sinistre, nu ca altii ar fi mai putin tanpiti 🙂
Eu nu am avut curajul si, mai mult, nu am stiut cata morfina sa fac sa provoc un stop cardiac sau ceva care sa termine chinul, dar daca eu as ajunge unde am vazut ca se poate ajunge mi-as face singur ce trebuie, pentru mine si pentru binele celor din jur.
Dan, intr-adevar si pentru binele celor din jur! N-as putea numi ceva mai crancen decat neajutorarea de a sta langa cineva drag si a te uita cum trece prin cele mai groaznice etape terminale fara sa poti face nimic. Cred ca e nevoie de chiar mai mult cinism sa asisti la asa ceva decat sa-ti dai acordul pentru eutanasie!
@ Dan Selaru:
offf… legea ca legea, dar nici cu legea in brate nu stiu daca as fi in stare. poate ca ar trebui inventata specialitatea de eutanatologie, nu stiu. problemele non-medicale legate de a practica, sau nu, eutanasia sunt extrem de crancene si necesita, zic eu, o perspectiva pe care eu, unul, n-as fi in stare sa mi-o asum.
Eu am fost rugat de taica-meu, a mai durat vreo 10 zile, nu am stiut ce sa fac, si mi-a fost frica sa intreb pe cineva. Si acum regret cele 10 zile, au fost terifiante, pentru toata lumea. Cat despre sanse, nu mai existau, nu mai era vorba de nimic, decat de agonie.
impricinatul a zis:
valeu, cu ce cazuri ai de-a face. cum a stat cu asemenea tumoare in ea? aia nu s-a dezvoltat peste noapte.
@ impricinatul:
ok. morfina: dupa cam ora de la administrare pt dureri tari, daca ii faceai injectie, cam incepe sa se duca. nu mai pun ca poate organismul este obisnuit cu morfina, asa ca noapte buna. daca e in drip, atunci mai e o sansa, macar sa il tina pe ala nauc, daca nu ii ia durerea cu totul.
i-ai pus fentanyl (durogesic)- astuia ii iau 8-12 ore ca sa inceapa sa isi faca efectul. e destul de lent in actiune. numai ca fentanylul ca si varul sau mai tanar, am uitat cum ii zice, sunt notorii ca sunt “moody”, la unii oameni au efect, la altii nu au. de aia se folosesc de obicei in doze crescatoare pana cand se atinge scopul.
perfalgam – paracetamol. nu stiu cat de eficace e la asa ceva.
ketorolul e eficient, da’ pt dureri moderate, pt. asa ceva, nu prea mai stiu.
tramadolul, iar, e slow-acting, iar se negociaza cu doctorul pana cand se atinge doza care trebuie.
si nu stiu cum s-au imbarligat toate astea, una peste alta (3 opiacee + 2 non). tu cred ca ai incercat o “inecare” a receptorilor de durere cu tot ce aveai la dispozitie, dar asta nu inseamna neaparat shut down de durere.
ori am pierdut, ori mi-a fost mancat un coment despre ce i-ai dat pacientului 3. ti-am inteles logica in ce ai facut – ai folosit mai multe opi cu timpi diferiti ca sa “acoperi” temporal. si in +2 non-opi.
numai ceva ca fentanylul este moody in sensul ca fiecare om are reactia sa la o anumita doza. unii o iau razna-adica nu numai ca le opreste durerea, da’ ii si zombifica, including shallow breathing et al. numa la 25mg, altii nu au pb. cu 100 de mg. la fel si cu varul sau mai tanar, generatia a II-a, care are un cocktail pt. a a acoperi 2 sau 3 din receptorii opiacei. o combinatie interesanta de agonist cu antagonist. da’ cum ziceam, depinde f. mult de pacient, asa cum el e construit.
si al treilea e destul de similar, se “negociaza” taria sa functie de pacient si doza optima nu se stabileste decat dupa ceva vreme.
o ultima intrebare: morfina era in drip sau ii faceai injectie la 2 ore, sau ambele? cele mai eficiente le stiu pe alea combinate: la 2 ore cat ii face (ca sa nu ii dau idei periculoase vreunuia de pe aici) si inca ceva in drip. macar il tine pe bolnav nauc (desi durerea inca este prezenta).
aia cu deaferentizarea locala nu e la SNC ci la locul faptei. “arzi” aferentele senzoriale. alea care pleaca din organism si se duc in SNC.
apropo cu durerea (da, vasele de sange au pain receptors), am citit un articol deunazi despre condamnatii la moarte si cei care sunt sub anestezie – e debate daca intr-adevar nu simt durerea, sau nu o mai tin minte.
sper sa nu mai imi pape si comentul asta, ca altul nu mai scriu:)
@ Dan : in cazul asta, te inteleg perfect. legea ar fi fost ultima mea preocupare daca cel implicat ar fi fost cineva ATAT de apropiat.
@ WE : abia astept sa aflu rezultatul la examenul HP. tumora respectiva mi-a dat senzatia unei rate de crestere ingrozitor de rapide, care explica, probabil, faptul ca a putut sa atinga asemenea dimensiuni. pe de alta parte, romanii au un profil aparte in a-si administra problemele de sanatate: sunt extrem de putin exigenti cu ei insisi. pacienta despre care vorbim, insa, nu facea parte din patura sociala pe care o asociem, curent, cu un mod indolent de reactie in fata bolii – pur si simplu, cred ca a fost “luata pe sus” de o evolutie extrem de agresiva.
@ we:
pana si mie mi-a mancat un coment mai acum doua ore 🙂
in ultmile doua zile am utilizat morf doar la doua ore si am incercat sa asiguram un platou analgezic pe baza de fentanyl transdermic. pe langa astea, atacam iv cu perfalgan + tramadol (opiaceu si el) + metoclopramid in perfuzii, alternand cu trei prize de ketorol (AINS). incercasem mialgin drip, dar fusese apa de ploaie.
dar, nici “asaltul” asta analgezic n-a adus cine stie ce beneficii. pacienta prezenta in continuare dureri intense, dar era nauca, you are right, chestie pe care, ca sa fiu cinstit, si-a si propus-o anestezistul nostru vazand ca batem pasul pe loc.
nu stiu daca durerea conexa cu implicarea vasculara avea un determinism nervos, sau daca nu avea si o componenta ischemica prin compresia arterei subclavii.
cat despre “nu mai tine minte” vs. “nu-l doare cu adevarat”, e un debate mai vechi. acum multi, foarte multi ani, cineva din bucuresti a iesit pe piata cu o gaselnita numita “nasterea fara dureri”. nu, nu era peridurala, nu se facea atunci la noi – era o chestie chimica, bazata pe “microdoze” (citez) de ketamina. dupa cum comentau (pertinent!) cei pe care medicina ii preocupa mai mult decat aspectul promotional al nasterii fara dureri, parturientele continuau sa simta durerea, numai ca “uitau” de ea sub asaltul ketaminei in doze mici. pacostea este, insa, ca durerea, prin ea insasi, este un trigger al unor evenimente fiziopatologice costisitoare, deci doar sa faci pacientul sa uite de ea nu este safe si nici corect fata de el. de pilda, un pacient care acuza dureri mari va avea crosete hipertensive (pacienta noastra ajungea la peste 22), va fi prone la tulburari de ritm (se tahicardizeaza) etc.
daca uita de durere dupa ce depaseste evenimentul, insa, le va spune si altora ca el nu a avut dureri si, ghici cine face un gheseft?
@ we:
am depistat de ce imi si iti halea comentul pana la azvarlirea lui in cele mai adance bezne ale tartarului denumit akismet: am folosit amandoi in comenturi un cuvant care aparea des in spamurile care m-au floodat mai deunazi, care cuvant l-am trecut pe lista de moderation. am lasat comentul 2 al tau, care era more or less la fel cu comment 1, iar pe al meu l-am extras din tartar dupa ce mi-l halise si a doua oara!
multam de explicatii si scuze daca ti-am rapit din timp.
chestia asta cu durerea ma intereseaza profesional, ca o componenta a stresului si cu adictia ce se instaleaza dupa.
acum cateva zile cineva ma intreba exact intrebarea inversa din postul tau: ce se intampla cu cei care protesteaza prin self-imolare, sau rezista la torturi. ce mecanisme sunt in joc.
scuze de offtopic.
nu stiu cum sa zic sa nu fiu acuzata de bigotism sau mai stiu eu ce…
Nu sunt de acord cu eutanasia – am trait recent in preajma ceva de genul – sotia isi asista sotul pana la sfarsit – si ambii, tot pana la sfarsit, spera ca mai e o sansa – ca, poate, in cazul lor se poate o minune…
Medic ori nu, nu ai dreptul sa le iei oamenilor aceasta speranta, altfel mai tarziu vei gandi – si daca n-am facut chiar tot-tot ce se putea?
(off topic un pic – cum e ca in Romania lui 2012 sa se moara pentru ca in spitalul in care iti duci omul drag nu se gaseste niciun trocar?)
Anca a zis:
Nu sunt sigura ca e cinism… cred ca e vorba de acea speranta 1/1000000 ca durerea va mai dura poate doar o secunda, sau un minut, sau 10minute, apoi va inceta, poate ca vreun medicament va avea un efect neasteptat, poate se va intampla o minune; stii ca sunt sanse (aproape) nule, dar totusi speri…
Sa-nteleg ca tu nu joci la loto (e ceva asemanator)…. eu joc. 🙂
@Lebada
Sunt copil de inginer, deci mmmnu, nu joc la loto. Si sigur-sigur-sigur n-as face-o pe suferinta cuiva, prin pariuri pe sperante-n fractii si milisecunde miraculoase. 🙂
Pe de alta parte, pentru un maxim de sinceritate, daca m-ar arunca viata in postura de a lua o decizie de felul asta, ceva imi spune ca puseul de curaj bazat pe coerenta argumentativa in privinta eutanasiei aplicate cuiva apropiat ar fi insotit de curajul bazat pe mult mai putina coerenta in privinta propriei “scoateri din priza”, in orice fel. In postura medicilor care ar trebui sa puna in practica tarasenia nu ma pot pune, pentru ca din bun capat nu m-as vedea nici executand excursii prin fiinte vii sau prescriindu-le diverse treburi alterante de chimii interioare, deci nu ma calific pentru domeniul pe ansamblu. 🙂
@ we : maitre, e oricand o placere sa schimb pareri cu tine, asa ca don’t mention treaba cu timpul 🙂
@ lebada & @ anca : e buna si literatura fantastica la ceva. in cantece de gheata si foc, grr martin baga o idee extrem de interesanta – condamni pe cineva la moarte; ei, bine, daca l-ai condamnat la moarte, trebuie sa ai si puterea de a duce tu insuti la bun sfarsit sentinta. prin urmare, isi pune personajul (rege-judecator, nu altceva!) sa taie capul celui pe care l-a condamnat!
Batrane, ca tema condamnarii la moarte e o treaba dificil de gestionat emotional (desi nu stiu daca tocmai “condamnare” e termenul), e clar. Dar ce zici, crezi ca dac-am fi oameni seriosi si atoateacoperitori si ne-am apuca sa ne gandim serios la revers, namely condamnarea la viata, ar fi mai lejera inaintarea inspre concluzii universal valabile sau macar majoritar acceptabile? 🙂 Ca mie nu mi se pare, da’ deloc! (Si nu ma refer doar la cazuri extreme, muribunzi, suferinzi peste limite etc.) E insa o tema vesnic maturata sub pres, de-asta nu incomodeaza moraliceste, dar ea e prezenta, al naibii de prezenta, si cred ca daca-ncepi sa te gandesti serios la ea ai cel putin tot atatea sanse de-a o lua razna ca si in cazul eutanasiei. 🙂 (Pot sa-ti detaliez o gramada despre o gramada de etape si o gramada de efecte – probably not this public though.)
sebastian-corn a zis:
Judge Dredd
mi se pare ca suntem ipocriti si atat! unii au “credinta” si daca spune la carte ca nu se face nu se face; altii nu au puterea s-o faca…dar daca rudele (apartinatorii!) au hotarat sa deconecteze de la aparate pacientul aflat in coma? oare nu tot inchinare la zeita euthanasia ar fi? dar daca la patul pacientului ar fi un tub cu co2 cu masca aferenta si invitatia de a-l folosi cand durerile si degradarea devin fara cuvinte pentru cei din jur (care oricum nu sufera decat pierderea….)?
e? cum ar fi daca-ar fi?
cum sa fie? eu, unul, tot n-as fi in stare s-o fac.
Daca n-ai acceptul suferindului… cam nasol.
Pe partea cealalta, chiar daca bolnavul nu mai poate de durere si te roaga sa-l eutanasiezi unii vor spune ca durerea i-a afectat discernamantul.
Am impresia ca s-au mai pierdut comentarii pe drum.
Apropo de minuni, cei care trec prin chinurile alea cred ca privesc ca pe o minune hotararea cuiva de a le curma suferinta prin eutanasie.
mi-ai trezit amintiri, dureroase.
Bunicul cu infectii pulmonare, pana la urma a murit dintr-o complicatie – tratamentele ineficiente. Respira prost de ceva ani (astm), dar ultimile sapt. am stat cu el in spital,constient, dar dependent de perfuzie si tub de oxigen. De cateva ori a spus: “lasati-ma sa mor, nu mai pot; boala de plamani nu doare, dar nici nu traiesti”. Atunci as fi vrut ca el sa mai traiasca macar inca putin, dar ii vedeam suferinta, in primul rand psihica
Am uitat, ale tineretii valuri.
Am ajuns si eu la spital cu insuficienta respiratorie. E greu de inteles, dar scaderea oxigenarii are efecte crunte asupra psihicului.
Solutia pt mine a fost sa plec din Romania.
Din pacate, f. putini vad ca mai este o solutie, ce merita incercata.
Apropo de durere… Pe la mijlocul anilor ’80 am vazut-o cum murea pe sora de 11 ani a unor prieteni. Leucemie si metastaze osose. Am vazut-o din pragul usii in dimineatza zilei in care a murit cum plangea ca o dor oasele (in ciuda calmantelor administrate). De atunci imi tot inchipui ca durerea aia de oase e cam ca durerea de dinti.
Daca un bolnav m-ar ruga sa-l eutanasiez din cauza durerilor iar un medic in care sa am incredere m-ar asigura ca nu mai are sanse de revenire as face-o fara ezitare.
O fi ea, speranta, virtute crestina si e frumoasa povestea aia cu speranta intr-o minune pana in ultima clipa dar…
Impricinatule…. teribil, nu am cuvinte. Cel mai mult m-a impresionat cazul copiilor. In cazul unui adult, acesta isi poate spune ca a trait ceva pe lumea asta, a vazut una-alta si daca nu mai suporta poate incerca sa se sinucida. Copii insa, niste ingerasi mici si neajutorati.
nu exista sentiment care sa ucida mai lent si mai crud ca neputinta. am trecut anul asta prin ceva asemanator cu bunica mea. daca eram o fire mai slaba probabil ma aruncam direct in cap in frumoasa curte a ambulantelor.
e bine, totusi. trebuie si moartea invatata.
On Thursday, the European Court of Human Rights will decide whether the state may refuse to assist in a suicide. Germany’s laws on assisted suicide draw a fine line between what’s permitted, and what’s not.
http://www.dw.de/dw/article/0,,16105808,00.html