INTRO – PARSIFAL – 0.9

 

 

Au trecut câteva luni. Între timp, corbul devenise o prezenţă nelipsită – deja, îl recunoşteam ori de câte ori apărea prin preajmă. Puteam să-l deosebesc de alţi corbi, aşa că eram sigur că pasărea care mă aştepta la ieşirea din bloc, la prima oră a dimineţii, indiferent că ploua, că era ger sau soare, era totuna cu pasărea care se preumbla pe pervazul biroului de la serviciu, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că eram sănătos şi că-mi vedeam de treabă.

Cei de la redacţie s-au învăţat cu el. Râdeau şi-mi spuneau că sunt vrăjit. Iar eu chiar eram vrăjit. Am încercat de câteva ori să-mi hrănesc corbul, ceea ce mi-a atras o sumedenie de ironii, mai ales că el nu se lăsa îmblânzit şi refuza orice tentativă de apropiere. Zbura – zbura ori de câte ori vroiam să-i dau de mâncare.

Anul începuse în trombă din cauza alegerilor, aşa că am intrat în malaxorul redacţiei care, de ce să n-o spun, mă scârbea din ce în ce mai mult. Singurele momente cu adevărat plăcute erau cele în care mai prindeam câte un fir către Tudor Canta. Pe la mijlocul lunii mai adunasem într-atât de multă informaţie, încât nu-mi mai lipsea decât un tête-à-tête in real life cu domnia-sa, pentru a căpăta o viziune plenară asupra personajului. Ţin să vă spun că interesul meu în ce-l privea crescuse în asemenea măsură, încât ajunsesem să-i spionez şi casa. Am petrecut ore în şir învârtindu-mă în jurul blocului în care locuia, am ajuns s-o urmăresc pe nepoată-sa, despre care am aflat că era doctor în genomică la Stanford şi că participa la un studiu în Bucureşti alături de cei de la Institutul Cantacuzino (biata de ea), ba, mai mult, i-am luat urma lui Tudor Canta pe internet, ajungând să discut verzi şi uscate cu avatarul său feminin, numai că niciodată nu ne-am aşezat, omeneşte, la o discuţie între patru ochi. După cum am mai spus, această mult dorită întâlnire în carne şi oase n-a avut loc încă. Nici nu ştiu dacă va avea loc vreodată. Mă întreb dacă e necesară.

Pe la jumătatea lui iunie, primesc un telefon de la un ins care fusese mototolit cam tare într-un talk-show televizat la postul nostru. Omul se ocupa de tot soiul de afaceri, însă scandalul care îl adusese pe sticlă era legat de nişte tranzacţii cu arme către ţările africane. Practic, anchetele nu dovediseră nimic, astfel încât omul nu se alesese decât cu o binemeritată promoţie gratuită la care puseseră din greu umărul câteva redacţii TV şi din presa scrisă.

Mă întreabă ce mai fac, cum mai merge, mă rog, parcurge tot ritualul de captatio benevolentiae (credeam eu) al insului interesat să capaciteze empatia altcuiva.

– Spuneţi-mi, schimbă el vorba la un moment dat, când credeţi că am putea să ne vedem?

Îi dau o zi şi o oră, el îmi sugerează două-trei locuri, eu insist să vină la redacţie, el zice OK şi iată-l că vine. De regulă, întâlnirile astea au un substrat prozaic: omul cu pricina vrea să comercializeze ceva informaţii; în schimb, doreşte să obţină un alibi, sau, în cazuri deosebite, protecţie. Jocul pare complicat la prima vedere, dar, la cât de îngemănate sunt interesele presei româneşti cu cele ale serviciilor oficiale, asemenea întâlniri aduc cu un sistem de vase comunicante în care informaţiile sunt ventilate dintr-o parte în alta, concretizându-se în genlemen’s agreements cu organele de anchetă. Din punctul ăsta de vedere, presa a luat locul partidului unic din România.

Aşadar, apare omul cu pricina şi, primul lucru pe care îl face este să se repeadă precum un hultan la păstaia malgaşă uriaşă aşezată pe peretele din spatele secretarei. Era un obiect bizar, de vreun metru lungime, pe care secretara mea îl primise cadou de la fostul iubit.

 

– Dumnezeule! – face el, cu ochii holbaţi, smulgând păstaia din suportul de pe perete. Ce caută aici blestemăţia asta?

– E… e un cadou… un suvenir din Madagascar…

– Doamne! – exclamă omul meu, ţinând păstaia cumva în spate, de parcă ar fi dorit să scape de ea, numai că nu ştia unde s-o arunce. Chestia asta poartă un ghinion nemaipomenit! Cum puteţi să staţi cu aşa ceva în preajmă?

– Domnule Oprea, încep eu, am să vă rog să…

– Iertaţi-mă, mă întrerupe el, dar oricine ştie că păstaia asta aduce ghinion. Nu pot s-o las aici… E ca şi cum aţi avea o ţeavă de Barak aţintită spre dumneavoastră.

– Ce-i aia, Barak? – face secretara, îngrozită.

– Un pistol evreiesc, spun eu.

Dar Oprea:

– E un pistol evreiesc care-ţi face creierii terci. Aşa şi păstaia asta… Poartă un ghinion distrugător.

– Aveţi dreptate, face secretara, înghiţind în sec. De când am adus-o, totul îmi merge rău… Sunteţi sigur că de la ea mi se trage?

– Absolut! Am să vă trimit prin email nişte dovezi că asemenea păstăi au adus boli, pierderi de averi, ba chiar şi morţi în casele celor care au crezut că-şi decorează…. – omul se scutură, ca parcurs de un frison şi întreabă: Unde s-o arunc?

– Luaţi-o de aici! Duceţi-o afară şi aruncaţi-o într-un tomberon, ceva! – zice secretara, privind speriată la vizitatorul meu.

– Domnule Oprea, încep eu din nou, lăsaţi chestia asta şi haideţi să discutăm.

– Nu, nu, nu! – se agită secretara. Eu am adus mizeria asta aici! Domnu’ are dreptate! Totu-mi merge pe dos de când am adus-o. Luaţi-o şi aruncaţi-o cât mai departe…

Insul n-are cum s-o arunce pe loc, însă, aşa că intră cu păstaia la mine în birou. O ţinea departe de corp, cu două degete, de parcă s-ar fi scurs din ea o secreţie care duhnea îngrozitor.

– Ce-a fost circul ăsta, domnule? – întreb.

– Şi dacă n-a fost circ? Sunteţi sigur că păstăile astea n-aduc ghinion? – mă întreabă el, liniştit.

– Ce-o să faceţi cu ea?

– O arunc la gunoi, ce altceva?

– Şi dacă v-o cumpăr eu?

Insul rămâne pe gânduri. Se aşezase pe scaun şi continua să ţină păstaia de codiţă, peste spătar, de ziceai că se teme s-o privească.

– Dumneavoastră trebuie să cumpăraţi altceva de la mine. Cu toate astea, n-o să vă cer nimic în schimbul a ceea ce vă ofer.

– Tocmai de-aia. Lăsaţi-mă să vă cumpăr măcar păstaia.

– Cu tot cu ghinionul pe care îl poartă?

– Iau tot pachetul. Cât mă costă?

Insul iarăşi rămâne pe gânduri. Ziceai că face calcule.

– Aş putea să fiu sincer cu dumneavoastră, dar hai să lăsăm lucrurile aşa. Secretara dumneavoastră e convinsă că păstaia i-a adus ghinion. Fiţi sigur că n-o s-o mai ia înapoi, indiferent ce-am face. Ştiu ce vorbesc: ghicesc ce e-n mintea oamenilor, chiar şi a celor cu mult mai complicaţi decât amărâta asta. Am să găsesc o soluţie, însă, ca s-o despăgubesc pentru… hm… pentru pierderea acestui suvenir.

N-am răspuns, doar l-am privit cu atenţie. Fireşte, era îmbrăcat corect. Standard, pentru un om de afaceri cu obiceiuri importate (avea şi el uniformă Armani), dar corect, în sensul că nu purta zorzoanele caracteristice – inele, brăţări – unui CEO român din noua generaţie. Ştiţi specia: din cei ce aterizează în fotolii ergonomice direct din casele şui de Bărăgan. Oprea era un tip masiv, îl bănuiam că dospeşte de colesterol, avea obrajii roşii, era bărbierit impecabil şi era tuns foarte scurt, după cum e obiceiul acum. Am vrut să-l întreb de ce naiba se tund cu toţii foarte scurt în zilele noastre. Ce speră când afişează moacele alea de penitenciar? Cred, oare, că ăia netunşi o să-i creadă agresivi? E, oare, ceva mai profund şi vor să arate că sunt dispuşi să încalce reguli? Sau, pur şi simplu, se iau unii după alţii, ca proştii?

– Poate că, spuse omul, văzând că liniştea se prelungea peste măsură, poate că am dorit să vă impresionez cu această manevră. În timp ce spunea asta, aşeză păstaia de-a curmezişul, peste birou.

– Dacă vă imaginaţi aşa ceva, puteţi să ieşiţi afară. Nu eu v-am chemat aici.

– Ştiu. M-am invitat singur, îmi zâmbi el. Se uită pe birou, luă un bileţel autocolant dintr-un top, apoi scoase din buzunar un stilou Montblanc şi se apucă să scrie ceva pe bileţel. Apoi îl întoarse cu partea scrisă spre mine.

 

– Aveţi un foc? – mă întrebă în timp ce scotea cu dexteritate, cu o singură mână, o ţigară din buzunarul interior al sacoului. Fuma Cocktail Sobranie veritabile, din cele în pachete cartonate, plate.

Am aprins bricheta şi-am întins-o peste birou, timp în care am citit ce scrisese pe bileţel:

Vreţi să ştiţi ce mai face Tudor Canta?

Am făcut semn că da, iar omul îşi aprinse ţigara, după care trecu bileţelul pe deasupra brichetei aprinse. A fost pentru prima oară în care corbul care se preumbla pe pervaz a scos un croncănit – era un croncănit într-atât de discret încât domnul Oprea nici nu l-a băgat de seamă.

Sau poate că n-a vrut să-l bage de seamă, nu ştiu. Părea preocupat, mai degrabă, de bileţel, căci se grăbi să depună în scrumieră primele fire de scrum ale ţigării împreună cu resturile arse ale bileţelului.

Mă privi lung. Am făcut din nou semn că da. Domnul Oprea îmi scrise, atunci, pe alt bileţel:

Hohenschwangau. Poimâine. 8.30 a.m. telecabina Tegelsberg

– Sunt în pline alegeri locale, i-am zis în şoaptă. Peste trei zile am emisiune cu candidaţii la primăria Bucureştiului…

– Ăia sunt nişte oameni… hm… îngrozitor de precari. Dar, n-am să insist, continuă domnul Oprea, ridicându-se. Vă cunoaşteţi priorităţile mai bine decât mine. Apucă blestemata aia de păstaie la fel de scârbit ca şi mai înainte şi se pregăti să părăsească biroul. Dacă vă hotărâţi, ne vedem acolo, îmi mai spuse el în timp ce ieşea.

Am prins un avion low cost, de noapte, spre München. Ăia de la redacţie sunau ca înecaţii după mine, eu le spuneam că am plecat după o-documentare-bombă pentru emisiunea de vineri seara, patronul m-a înjurat în faţă, eu am strigat la el, dar până la urmă am reuşit să ajung la staţia de telecabină de la Tegelsberg.

Domnul Oprea era acolo, îmbrăcat în ţinută de munte. Fuma Cocktail Sobranie şi nu mă băga în seamă. Nici n-avea cum – eram nebărbierit şi purtam haine de oraş, abia dat jos din maşina pe care o închiriasem cu noaptea în cap la München; vreau să spun că aveam mocasini în picioare şi că purtam un pullover din ăla comod, de condus, printre toţi montaniarzii şi parapantiştii înţoliţi în hanorace luminescente, care se preumblau prin staţie ca nişte claponi. Era dimineaţă, era soare şi eram cam opt-nouă proşti care aşteptam să urcăm pe munte cu telecabina. La 8.30 punct, nemţeşte, ne-am urcat în cabină. Peste un sfert de oră eram sus.

Domnul Oprea o luă pe un drumeag care urca spre vârf, eu m-am luat după el, am început să urcăm pieptiş, am ajuns la un perete asigurat cu lanţuri, am început să urcăm pe lanţurile alea infecte şi, la un moment dat, domnul Oprea a ieşit din traseu şi s-a angajat pe o potecuţă abia văzută care înconjura muntele, ducând spre un tăpşan plin de flori. Era o dimineaţă călduţă, cu aer limpede, iar Alpii germani se întindeau de jur împrejur cât vedeai cu ochii. În aceleaşi clipe, ăia la Bucureşti năduşeau ca porcii înainte de Crăciun, înroşind telefoanele, negociind informaţii şi lansând declaraţii care mai de care mai mocirloase.

În fine. Acolo, pe tăpşan, ne aştepta un ins de cel mult treizeci de ani. Avea un cercel în ureche şi purta părul strâns în coadă. A tresărit când a dat ochii cu mine.

– Nu te speria, îi spuse domnul Oprea. Eu l-am adus pe domnul…

Tânărul continua să mă privească cu nelinişte. N-avea cum să nu mă recunoască – da fapt, şi dumneavoastră, cei ce citiţi aceste rânduri, m-aţi recunoaşte deîndată ce m-aţi vedea. Mă ştiţi prea bine, numai că n-am cum să vă dezvălui cine sunt. E pur şi simplu imposibil. Prea multe lucruri s-ar duce de râpă dacă v-aş spune cine sunt.

– Linişteşte-te, făcu domnul Oprea. Ştiu foarte bine ce fac. Ai scris?

Tânărul făcu semn că da. Scoase din buzunar o hârtie împăturită de mai multe ori şi i-o dădu lui Oprea. Acesta se aşeză, tacticos, îşi aprinse o ţigară şi se apucă să citească. Îşi dădu seama că e nepoliticos şi-mi spuse:

– Numai puţin. O să înţelegeţi de ce v-am adus aici, dar trebuie să citesc chestia asta înainte.

Termină de citit, împături hârtia, o puse în buzunar, după care îi spuse tânărului.

– Ia spune-i şi dumnealui, te rog, despre domnul Tudor Canta. Zi-i ce şi cum. Dacă simt că vorbeşti ce nu trebuie, te opresc eu, dar altminteri, spune-i tot ce-ai aflat.

Tânărul oftă, încurcat. Morfolea un fir de iarbă între dinţi şi se tot uita în cele patru zări, de parcă i-ar fi fost teamă să nu-l vadă cineva că stă de vorbă cu mine. Se uită chiar şi pe cer, amărâtul. Era soare, nu bătea vântul, iar păşunile păreau pieptănate de însuşi PR-ul şef al Bundesrepublicii.

Într-un târziu, tânărul începu:

– Am fost ieri în misiune cu domnul Canta. E aşa de bătrân da’… se descurcă… Am luat urma lui – aici, tânărul se opri şi se uită, întrebător, la domnul Oprea. Iar acesta:

– Asta poţi să-i spui.

– Am luat urma lui Mihai Adrian Loghin, căruia Tudor Canta îi spune Barbicane. E o poreclă din liceu. Am dat peste Barbicane la banca Dresdana, din Füssen, iar domnu’ Canta ar fi avut chef să-l împuşte cu Barakul meu, dacă vă puteţi imagina… Mă tot ia prin surprindere, pentru un fost ataşat juridic de ambasadă… Mereu zice că e mult mai uşor să ucizi decât să câştigi o luptă dreaptă, da’ în fine… Treaba e că Mihai Adrian Loghin era însoţit de o cucoană. Nu-s sigur, da’ cred că o cheamă Sânziana Cornescu, o să verific… Canta şi Barbicane îi spuneau, însă, domnişoara Es, cred că de la iniţiala S… Ea e sora lui Tudor Canta, da’ e ceva ciudat cu ei doi… E ca şi cum ar fi avut o relaţie… mda… o relaţie intimă, ştiţi… El cu soră-sa.

 

– Vi s-a părut că domnul Canta suferă de vreo boală? – am întrebat.

– Nu. Te uiţi la el şi zici că ne îngroapă pe toţi. Noi eram pe urmele domnului Loghin pentru că…

– Nţ, nţ, nţ! – făcu Oprea. Asta nu e treaba domnului… Mai bine povesteşte-i ce-aţi făcut după ce l-aţi descoperit pe Loghin.

Tânărul respiră adânc, privind în gol:

– Păi, da. Descoperit e cuvântul, că am umblat după Loghin ăsta, ca orbeţii… vreo două luni. Fără Canta, n-am fi dat peste el. Eh, după ce l-am văzut acolo, la bancă, domnul Canta mi-a spus să nu mai stăm, să plecăm de acolo că ştie dânsul un’ să mergem. Nu prea am fost de acord, da’ până la urmă m-a convins… am plecat. Atunci s-a întâmplat un lucru ciudat: un corb s-a năpustit asupra noastră şi, după aia, a tot zburat după noi. Mă şi mir că n-a venit după mine, aici… ieri s-a ţinut scai de noi. Da’ asta e al’ceva… Treaba e că ne-am dus la Mühlberg, la casa lui Loghin şi, nenorocitul…. – tânărul făcu o pauză şi se uită, întrebător, la Oprea.

– E în regulă. Poţi să-i spui şi asta. Şi poţi să foloseşti orice fel de invective despre Canta. Adică, poţi să-l faci şi nenorocit, da?

– Bine, oftă tânărul. Nenorocitul de Canta a pătruns prin efracţie în casa lui Loghin. Eu intrasem în panică… ziceam că ne apucăm de scotocit, numa’ că domnu’ Canta m-a invitat să ne aşezăm la masa din sufragerie. Mi-a zis să fumez. Am fumat amândoi, da’ domnu’ Canta s-a dus să fumeze în altă parte. Niciodată nu fumează în faţa mea. După vreun sfert de oră, a apărut şi Loghin cu domnişoara Es. Când au intrat în casă, am văzut din nou corbu’ ăla urât, se tot învârtea pân grădină, că are Loghin o grădină tare frumoasă. Când l-au văzut ăia doi pe Canta, eu credeam c-o să facă infarct, da’ ei – nimic! Barbi… adică domnu’ Loghin a zis doar atât: “Ce mai faci, Tudor?” – Iar domnu’ Canta: “Eu sunt bine, Barbi, da’ tu?”

Iar domnişoara Es: “Pe mine nu mă saluţi?”

Şi Canta: „Ce mai faci, Es?“

Ce să zic, s-au aşezat şi ei la masă. Canta s-a apucat să le spună că venise cu o ţintă foarte precisă. Că nişte oameni de-ai…

– Hei, hei, făcu domnul Oprea, amuzat, şi-i bătu obrazul tânărului. Treci la subiect.

– Tocmai că nu mi-e clar care e subiectu’ pentru domnu…. – mă arătă el cu degetul.

– Subiectul dumnealui e însuşi domnul Canta. Ca mâine o să-şi dea doctoratul în Tudor Canta.

– Ah, exclamă tânărul, holbându-se la mine. Apoi, uitându-se la Oprea: domnule, sunteţi sigur că…?

– Dă-i drumul mai departe.

Şi tânărul îi dădu drumul. Se pare că Tudor Canta îl rugase pe Loghin cu cerul şi pământul să-i spună numai lui, până veneau cei de la serviciile nemţeşti de supravegehere, să-i spună numai lui, aşadar, unde se afla un anumit document pe care îl cunoşteau amândoi foarte bine. Era vorba de un document nedescifrat încă, lucru care pe mine, personal, m-a mirat foarte, întrucât ştiam că Tudor Canta lucrase la serviciul de criptografie al armatei române încă din timpul războiului şi că, după aceea, avusese destul de frecvent interese în zona cifrurilor şi a documentelor secrete. În timp ce tânărul tot repeta numele lui Loghin, mi-am dat seama că auzisem şi de acesta, numai că nu îi acordasem importanţa cuvenită, din moment ce relaţia strânsă a celor doi fusese valabilă doar până în 1942, când Tudor Canta căzuse prizonier la ruşi. Ce-i drept, auzisem că Tudor Canta îi păstrase resentimente adânci lui Loghin, deoarece acesta fusese îndrăgostit de domnişoara Es, se pare, informaţie care acum se confirma. Din informaţiile pe care le căpătasem până atunci, reieşea că după război, Canta şi Loghin s-ar fi pierdut din vedere – ah, cât de eronată era această părere, aveam eu să constat mai târziu, şi cât de mult timp aveam să pierd datorită acestei păreri greşite!

În fine, Canta se rugase de Loghin să-i dezvăluie unde se află documentul pe care îl ştiau amândoi atît de bine, numai că Loghin nu se lăsase:

 

– E al meu! L-am câştigat cu sânge, aşa că ştii bine că n-am cum să ţi-l înapoiez!

– Ce păcat, pretinde tânărul că ar fi zis atunci Canta, ce păcat că n-am cum să-l redobândesc tot cu sânge, că altfel n-am mai sta de vorbă acum.

– Of, Tudor! Tot n-ai învăţat să te foloseşti de armele subtile pe care ni le-au pus la dispoziţie anii din urmă… Tu crezi că sângele răscumpără tot.

– Încetaţi, a spus domnişoara Es, care era, cică, foarte răguşită. Vorbiţi la fel ca acum cincizeci de ani. Vorbiţi de parcă n-aţi şti, amândoi, că… off… îţi sunt soră, pentru Dumnezeu, Tudor, îţi sunt numai soră!

Numai că privirea ei arăta mult mai mult. Iar Canta:

– Faraonii se căsătoreau cu surorile lor. Iar Barbi a făcut în aşa fel încât să cad prizonier la Stalingrad, fără ca pe vremea aia să ştie că eşti sora mea. Corect ar fi fost să mă provoace la duel, nu? Eu încă aştept să-mi dea satisfacţie, odată şi odată.

– Şi vrei să-ţi dau satisfacţie oferindu-ţi documentul?

– Hârtia aceea a fost mereu a familiei Canta.

– Tu nu eşti un Canta adevărat.

Discuţia celor doi încetase aici, odată cu intrarea celor din serviciile nemţeşti de supraveghere în casa lui Loghin.

– Acum, domnul Canta se odihneşte, se pregăti tânărul să încheie relatarea. Diseară se duce din nou să stea de vorbă cu Loghin. Da’ o să meargă la ei, la birourile de anchetă, că ăia vor să afle ce legătură e între Loghin şi…

– Stop, stop, stop! – făcu semn domnul Oprea. Cam asta e tot ce-l interesa pe domnul, se uită el la mine.

– Doar atât? – se miră tânărul.

– Pentru dânsul e mult, foarte mult.

– Unde e Tudor Canta acum? – am întrebat.

– Hei, hei, hei, făcu Oprea, amuzat. Eu vă dau un deget, iar dumneavoastră… Pe de altă parte, gândiţi-vă că aveţi un patron care face spume chiar acum, în timp ce noi ne simţim atât de bine. Aud că vă caută şi-n gaură de şarpe. Doar n-o să rataţi emisiunea de mâine seară ca să staţi la taclale cu noi, în Germania… Ce naiba, bucureştenii au nevoie de un primar!

 

Ne-am despărţit. În aceeaşi seară, eram la Bucureşti. Am ajuns la redacţie, am avut scandalul de rigoare, eu am minţit, patronul s-a prins că am minţit dar nu avea dovezi, aşa că n-a putut decât să mă ameninţe; pe mine, însă, mă durea în cot de ameninţările lui, pentru că n-avea cum să contramandeze emisiunea care, fără îndoială, avea să-mi ridice cota de piaţă ceva de speriat. Aşa, aşa. Ţipam la el, că adică cum îşi permite, iar el, deşi furios ca un tigru înfometat, era legat de mâini şi de picioare. Ştiam însă, şi unul şi altul, că fiecare avea de câştigat dacă lăsam lucrurile aşa – în consecinţă, el a înghiţit găluşca, eu mi-am cerut scuze pentru ieşirea verbală violentă, el a zis că nu face nimic, eu am pus la punct ultimele detalii legate de înfruntarea candidaţilor la Primăria Bucureştilor, iar colegii au rămas să lucreze până noaptea târziu din cauza mea.

Mda. Am ajuns acasă abia pe la şapte dimineaţa. Eram într-atât de obosit, încât în metrou (lăsasem maşina acasă) mă tot uitam pe pereţi după o bară de progresie cum sunt cele de la computere, ca să văd cât timp mai am până ajung la mine acasă. Un ins stătea pe un scaun cu un caieţel micuţ în mână, iar eu nu ştiam dacă dezleagă sudoku sau citeşte o cărticică de psalmi. 

Apoi, am ieşit din metrou. Doamne… Era 17 iunie, era răcoare, era senin, iar corbul mă aştepta, ca de obicei, în cireşul de la intrarea în bloc. După ce aveam să intru în casă, corbul avea să dea de două-trei ori din aripi, plutind agale în cerul acela lânced de vară bucureşteană, pentru că în final să se aşeze pe pervazul dormitorului meu. După aia, avea să mai vadă el. În dimineaţa aceea, îmi amintesc foarte bine, aerul mirosea a clei de oase, căci bătea vântul dinspre crematoriul hingherilor de la Glina.

Mă rog. Am intrat în apartament şi, mai mult reflex, am deschis emailul. Primisem multe mesaje, dar unul dintre ele mi-a sărit în ochi din prima clipă. Se intitula: Fotografii – Tudor Canta. 

Cum naiba să nu-l deschid? Era plin de ataşuri pe care le-am dat jos cu maximum de viteză, uitând de oboseală, uitând de scandalul de la redacţie, uitând că patronul mă pândea ca să mi-o tragă di granda, odată şi odată.

Fotografiile. Primele erau datate 15 iunie şi înfăţişau un corb uriaş care stătea pe o turlă, iscodind împrejurimile. Erau douăsprezece imagini care îmi arătau corbul dintr-o sumedenie de unghiuri, de parcă fotograful nu se mulţumise doar să stea pe pământ, ci ajunsese chiar să zboare ca să fotografieze pasărea. 

Urmau alte fotografii: Tudor Canta împreună cu tânărul pe care îl cunoscusem pe Tegelberg, într-un restaurant. Apoi, ei doi într-o maşină, urmărind pe cineva. Când şi când, printre fotografiile lor, luate din nenumărate unghiuri din care unele sugerau zborul sau chiar satelitul, printre fotografiile lor, aşadar, se strecurau imagini de-ale corbului: când zburând, când stând pe câte o clădire, numai că, de astă dată, erau fotografii panoramice, care îmi înfăţişau atât corbul cât şi maşina în care se aflau Tudor Canta şi tânărul de pe Tegelberg.

 

Urmau apoi alte fotografii: Canta dând roată unei case, apoi Canta intrând în acea casă, după care, câteva, uluitoare, cu Canta, cu tânărul, cu Loghin şi cu domnişoara Es, care păreau a fi fost luate chiar din camera în care se aflau. Printre acestea, era chiar şi un gif mititel care le dădea roată celor patru, de parcă i-ar fi surprins într-o hologramă impecabilă.

La un moment dat, fotografiile păreau că încep să se voaleze. Acestea nu mai aveau data înscrisă şi, treptat, se metamorfozau din fotografii în nişte hibriduri poză-desen în peniţă, pentru ca în final, ultimele ataşuri să fie constituite doar din desene în peniţă: Tudor Canta discutând cu Loghin, Tudor Canta scoţându-l pe Loghin de la închisoare pe uşa din dos, Tudor Canta mergând pe munte, apoi, ciudat, câteva benzinării pe autobahn, domul din Köln, intrarea într-o bancă, câţiva inşi ucişi pe un trotuar, în faţa intrării în aceeaşi bancă, după care urmau mai bine de douăzeci de ataşuri blank, care păreau să-şi aştepte desenele nefăcute încă. Aşa m-am gândit atunci.

                                                                                                   Pătrat alb pe fond alb – Kazimir Malevici

Ce era să fac? Am sunat la Oprea. A deschis şi, înainte să apuc să zic ceva, m-a întrebat:

– Aţi intrat şi dumneavoastră în club?

Reflex, am zis că da.

– Hai că vă dau forward la emailul meu, mi-a spus. Daţi-mi şi dumneavoastră forward la mesajul pe care l-aţi primit, ca să le comparăm. Ah, şi încă ceva… Aveţi, cumva, un tatuaj la subsuoară?

Am răspuns că da. Mereu îi considerasem pe părinţii mei mai speciali, iar întrebarea pe care mi-o pusese Oprea îi doborî, parcă, de pe un piedestal.

– Nu vă formalizaţi, mă simţi Oprea. Şi eu am un tatuaj la subsuoară. La fel are şi Tudor Canta.

După vreo cinci minute, m-a sunat el:

– Aţi remarcat, desigur, că am primit aceleaşi fotografii, mi-a atras el atenţia.

Oh, da, remarcasem. În plus, îmi amintisem de proorocirile bocitoarei din Corbii Mari. Fuseseră confirmate, fuseseră confirmate de prea multe ori, chiar.

– Cinstit să fiu, i-am spus domnului Oprea, eu tot mai sper că pozele astea au fost făcute de oamenii dumneavoastră.

– Fiţi serios, domnule. Ah, făcu el deodată, vedeţi că tocmai am primit un fel de… hm… un fel de scrisoare mai lungă. Parcă i-aş spune povestire, mai degrabă? Sau raport? În fine, hai să-l denumim document. Cât de curând o să-l primiţi şi dumneavoastră, sunt sigur. După ce-l veţi deschide, o să înţelegeţi de ce mă simt destul de încurcat că am ajuns să-l citesc şi eu…

M-am uitat în email. Documentul ajunsese deja. L-am deschis. Pe măsură ce-l citeam, s-a deschis automat un fişier audio cu Dead can Dance: The Protagonist.

Sunt ziarist. Sunt ziarist şi singurul meu scop este să vă spun povestea aşa cum este. Pentru mine nu mai încăpea nici o îndoială: documentul pe care tocmai îl primisem era, în sfârşit, brânciul de care aveam nevoie ca să mă apuc să scriu povestea lui Tudor Canta – de altfel, expeditorul mi-l adresase chiar cu acest îndemn: să scriu odată povestea, înainte ca aceasta să se rătăcească de tot. Cică evenimentele din ultimii ani riscau s-o sufoce, s-o despletească şi să-i răspândească evenimentele în cele patru vânturi, amin! Am să redau documentul (sau raportul?) mai jos, cu minime corecturi, iar după aceea, pe nesimţite, am să trec la restul istorisirii.

Şi încă ceva. Fiinţa aceea – şi nu vorbesc de corb, oh, nu – fiinţa aceea neştiută din spatele meu încă trage cu ochiul la ce scriu, la fel cum corbul îl pândeşte mereu pe Tudor Canta. Dacă cei care pretind că acel corb este, de fapt, însuşi Tudor Canta, să înţeleg atunci că fiinţa care mă iscodeşte poate să fie, de fapt, tot eu?

Fie şi numai ca să capăt răspunsul la această întrebare, şi tot o să scriu povestea până la sfârşit. De fapt, n-am s-o scriu – am să efectuez doar o redactare forţată, în ritmul piesei The Protagonist, cu Dead can Dance.

 

3 Responses to “INTRO – PARSIFAL – 0.9”

  1. 1
    Lascaris says:

    Sa inteleg ca acesta este un fragment dintr-un roman/nuvela?
    Eu am citit mai demult o poveste marinareasca pe acest blog mi-a placut mult. As vrea sa citesc un jurnal, fie el fictional, despre calatoriile pe mare.

  2. 2
    impricinatul says:

    e doar un draft, lascaris. intro-ul unui text mai lung. trebuie periat, stilizat si stabilizat, insa.
    calatoriile pe mare… ma gandeam. acum, insa, stau rau cu timpul. in timp poate n-oi mai sta rau cu timpul.

  3. 3
    Laura says:

    Povestea e interesanta si merita citita. Felicitari!

Leave a Reply


seven + 2 =

Subscribe without commenting