Sep 25 2009
Cologne, Domul, grafitti
Nu sunt în stare să fac poze – Domului din Köln, în nici un caz! Nu mi-a ieşit decât flapsul de mai sus, indiferent cât m-am învârtit şi m-am sucit prin piaţa aia maaare, maaaare de tot, în căutarea unui unghi convenabil. N-a ieşit şi pace!
Domul din Köln ne învaţă multe lucruri. Vorbim despre un monument extrem de întins în timp şi în spaţiu – vreau să spun că Domul a tot fost construit (cu ceva pauze, ce-i drept) din 1248 până în 1880, ceea ce înseamnă că vorbim de acribia menţinerii unui scop preţ de 632 de ani. Domul din Köln este într-atât de năprasnic de impactos încât este singurul loc în care am înţeles ce înseamnă acrofobia – am simţit-o pe când urcam în apexul turlei de sud, şi am simţit-o mai cumplit decât de pe marginea oricărei prăpăstii pe care am ajuns pe vremea când nu lipseam de pe munte în nici un week-end.
Cu ocazia acrofobiei, însă, stupefacţie! – constat că nu suntem singura naţiune manelizată! Sus de tot, pe coridoare, aşteptau nenumărate grafitti-uri, semn că nici Germania şi nici Occidentalia, în general, nu scapă demonului gospodăresc al mârlăniei sans frontières… Mă rog! Undeva în Grecia, chiar şi lord Byron a simţit nevoia să-şi scrijelească numele, pe piedestalul unei coloane greceşti.
În fine… Povestea clopotelor catedralei din Köln are, şi ea, tâlcul ei: văzând că nu se mai termină treaba odată, Kaiserul Willy the First a avut amabilitatea de a oferi bronzul tunurilor capturate de la francezi în 1870 – 1871 (Sedan, Communa dei Pariggi etc.) ca să se toarne clopotele cu pricina. În 1918 însă, unul dintre clopote, Kaiserglocke pre numele lui, a fost dat jos din clopotniţă, redevenind, la loc, tun tocmai bun de folosit pe frontul de vest, cel pe care nu era nimic nou, semn că din pământ venim, în pământ ne întoarcem, Amen! Şi, pentru că tot nu mai era nimic de făcut pe frontul de vest, a urmat întâlnirea din vagonul de tren de la Compiègne, după care a urmat un furor theutonicus ţinut sub obroc cam 21 de ani.
După care…
După care, faptele intră pe un făgaş relativ cunoscut. Când americanii au ajuns cu Shermanurile la Köln, aduşi de peste ocean tocmai de acel furor, au avut plăcerea de a bombarda Domul care a încasat 76 de lovituri directe de obuz, ceea ce a fost poate puţin cam mult pentru simbolul unui oraş care nu a îmbrăţişat niciodată nazismul cu ardoare. Şi, cum era să îmbrăţişeze Cologne nazismul, care Cologne are tradiţii catolice străvechi, în timp ce nazismul avea o problemă de fond cu biserica catolică: printre altele, la un moment dat s-a pus chiar problema ridicării Papei en titre şi deportarea sa la loc sigur. Deh! – sângele apă nu se face, iar Germania a avut mereu un mare conflict cu Papalitatea: cine, pe cine pune şef? Papa îl unge pe Sfântul Împărat, sau Împăratul este cel care appoints the Pope, chestie care s-a tot jucat, cu suişuri şi coborâşuri (v. Canossa, de exemplu), încă de prin secolul X…
Cum-necum, Catedrala a fost izbită nemilos dar, cu toate astea, nu s-a prăbuşit. Şi, pentru că tot vorbeam de grafitti-urile din vreme de pace, cicatricile bombardamentului au schilodit oraşul şi Domul sub forma unui uriaş grafitto marţial. Războiul, oh da, războiul fusese pierdut, dar Domul, teribil de antientropic, riguros şi contaminant, persistase.
Habar n-am dacă în 1995 văzusem imaginile Domului de mai mult de 4-5 ori. Parcă le văzusem în tonuri alb-negru pe care mintea mea le conservase în linii vagi, neclare, obligatoriu proiectate pe un cer plumburiu – era o minte teribil de germanofobă pe vremea aia… Cu toate acestea, deşi imaginea îmi era extrem de nesigură şi deşi eram teribil de germanofob (ce prostie!), nu ştiu cum de s-a făcut dar n-am avut nici o dificultate în a folosi Domul pe post de simbol al persistenţei europene într-un text intitulat Poker în Valhalla.
De parcă Domul, necunoscut, incert pentru mine şi distant, îşi făcuse loc în mintea mea, insidios precum tătarii din deşertul lui Buzzatti. De parcă n-aveam cum să-l ignor, chiar neştiindu-l.
Şi acum îmi pare rău că în acel text, Domul din Köln era dominat de minaretele cu mult mai înalte ale moscheii unui Soliman care, iată, se naşte din ce în ce mai des – nu-mi pare rău din cauză că Soliman se naşte mult mai uşor (Inch’Allah!), dar îmi pare rău că, furat de-o imagine, am condensat cei 632 de ani de efort într-o metaforă care îmi ridică acum prea multe întrebări.
Oare câte simboluri eşti liber să jertfeşti pe altarul unei mult prea egoiste metafore?
), 
