Domnului George Anania, dincolo…
Eram foarte aproape de dânsul atunci când a plecat. Extrem de aproape. Ne despărţeau doar două etaje, doar patru rânduri de scări, doar câţiva metri. Nu credeam c-o să ne abandoneze şi tot amânam vizita pe care i-o promisesem, pe care le-o promisesem… Un om delicat, nu se băga în faţă, vorbea puţin şi cu miez. Îşi ştia bine boala şi o ştia de mult. Rabi mi-a spus povestit că odată, domnul George Anania i-ar fi spus aşa:
- Boala nu trebuie să ne împiedice să facem ceea ce avem de făcut.
Drept pentru care dânsul nu s-a lăsat. Liniştit, fără iureş, fără figuri de stil şi fără zarvă – nu prea era din zilele noastre.
Am fost şi vecini, dacă vreţi să ştiţi. Dar nici atunci nu l-am vizitat, nici atunci n-am stat de vorbă mai mult, nu ne-am întâlnit, l-am luat de bun, că o să fie mereu prin preajmă, că o să putem noi să stăm de vorbă, cândva, pe îndelete, că o să vină la vară pe Atlantykron, că o să ne mai vedem noi la vreun târg de carte, că o să…
Şi uite-aşa facem cu toată lumea. Sunt toţi la îndemână, doar un telefon să le dăm şi-o să ne răspundă. Iar cei cu adevărat liniştiţi, cei ce nu fac zarvă, cei ce nu se înghesuie la figuri de stil, ne trag clapa într-o bună zi, chiar şi după ce ne dau semne, chiar după ce ajung la numai câţiva metri de noi, de parcă soarta i-ar îndemna să ne atragă atenţia - şi pleacă. Uite-aşa, pleacă! Pleacă şi ne lasă cu conversaţii în vânt, cu întrebări nepuse, cu nelămuriri şi cu ce altceva de negăsit mai vreţi voi.
Iar gândul că cel ce pleacă e scriitor şi că, prin urmare, n-are cum să plece de tot, nu mai ajută la nimic. A plecat, e bun plecat, de-acum a intrat în marele circuit al elementelor şi nu mai are glas…
Iertaţi-mă, domnule Anania! Eu vă mulţumesc pentru tot.
e Corbeau, sur un arbre perché,
