împricinatul de Corn

 

(Repovestirea unui basm cules de Vasile Popa, învăţător al lui Nicolae Labiş, basm analizat de Vasile Lovinescu în lucrarea: Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti. Numele original al basmului este “Povestea Hiei”.)

 

 

 

A fost odată ca niciodată un om tare trist – era într-atât de trist încât lumea din sat spunea că n-avea gură nici pentru apă, nici pentru mâncare şi că de auzit, nu auzea decât chemările tărâmului celuilalt. Nimeni nu ştia de ce era el aşa de mâhnit, dar de dimineaţa şi până seara, omul nostru îşi petrecea timpul mergând dintr-o parte în alta a satului, când cugetând, când privind în zări, doar-doar ar zări şi el, pe vreundeva, măcar un semn de speranţă.

Ei, şi tot întrebând el pe unul şi pe altul ce să facă, iată că într-o bună zi, un călător îi spuse că departe, la munte, era o Mănăstire Albă şi că în acea mănăstire venea când şi când un schimnic care putea să-i dea răspunsul potrivit.

– Numai că, fii cu luare aminte, că schimnicul acela coboară din sălbăticie doar o dată la şapte ani, iar atunci stă printre oameni numai trei zile. Aşadar, grăbeşte-te, că mâine-poimâine coboară schimnicul… Du-te la el, că ţi-o spune şi dumitale ce ai de făcut.

 

 

 

Auzind asta, omul nostru îşi luă un săcotei cu merinde şi, uşor-uşor, o porni către munte, la Mănăstirea Albă. Acolo, avu noroc: schimnicul tocmai ce coborâse în chilia lui la care aştepta, deja, o grămadă de lume – ologi, sărăcani, păcătoşi şi nebuni.

Omul nostru se aşeză printre ceilalţi şi, cu numai câteva ceasuri înainte de trecerea celor trei zile, veni şi rândul lui.

– Ce vânt te-aduce pe la mine, fiule? – întrebă schimnicul.

– Sunt trist, preasfinţia-ta. Sunt trist de când mă ştiu; pe zi ce trece sunt din ce în ce mai trist şi nu cred c-o să-mi treacă vreodată.

– Eşti trist, zici… Păi, îi zise schimnicul, dacă eşti trist, n-ai altceva de făcut decât să găseşti izvorul fericirii.

– Şi unde se află acest izvor?

– Păi, ia caută-l, domnia-ta, pe munţii cei înalţi!

Ei, şi porni omul nostru pe munţii cei înalţi. Şapte ani merse el prin râpe, pe creste, prin văgăuni, pe culmi şi pe păşuni, iarnă şi vară, dar nu găsi nici urmă de izvor al fericirii. Aşa că, din ce în ce mai trist, se întoarse la Mănăstirea Albă, la ţanc ca să dea peste schimnicul care tocmai ce coborâse din sălbăticie.

– Ei? – îl luă acesta. Ai găsit izvorul fericirii, au ba?

– Nu l-am găsit, preasfinţia-ta.

– Să nu fie izvorul ăsta pe munte? Hm… – făcu schimnicul, gânditor. Păi atunci, ia caută-l la şes!

Şi plecă omul nostru la şes. Străbătu codrii, străbătu câmpii, se duse prin lunci, o luă de-a lungul apelor şi intră din curte în curte, zi de vară până-n seară, dar tot nu găsi nimic. Neavând ce să mai facă, se întoarse din nou la Mănăstirea Albă.

– Izvorul fericirii nu e nici la şes, preasfinţia-ta.

– Măi, să fie… Ai căutat bine-bine?

– M-am uitat şi-n gaură de şarpe, preasfinţia-ta, şi, nimic!

– Aha! Păi atunci, ia du-te, domnia-ta, şi caută-l prin târguri!

Porni omul nostru din iarmaroc în iarmaroc, ajunse în sate pierdute de lume şi în târguri mari, împrejmuite cu ziduri groase, trase la hanuri şi intră în vorbă cu negustori de toate naţiile, dar cei şapte ani trecură şi de astă dată, fără ca el să găsească nimic.

 

 

 

Se întoarse el la Mănăstirea Albă, numai că, cine ştie cum făcuse, dar ajunse prea târziu: schimnicul stătuse cele trei zile în chilie şi de-acum plecase, hăt, departe, în sălbăticie. Omul nostru, ce să facă? Intră argat la Mănăstire şi aşteptă cei şapte ani cuveniţi, până se întoarse schimnicul.

– Ia zi, fiule! – îl luă el pe omul cel trist. Ce-ai mai făcut?

– Am fost prin toate târgurile, preasfinţia-ta, dar de izvorul fericirii tot n-am dat.

– Aşa, deci… Păi, ce să zic, dacă-i pe-aşa, înseamnă că izvorul a secat, fiule. Ia, du-te la tine acasă şi vezi cum te împaci cu tine însuţi.

Şi omul cel trist o luă spre satul lui. Ajunse el acasă şi dădu să intre în curte, numai că, deodată se lovi de ceva. Se uită el drept în faţă: nu văzu nimic. Dădu din nou să intre în curte, dar iarăşi se lovi de ceva. Dădu să ocolească acel lucru nevăzut, dar iar se lovi de el. O luă omul nostru când pe o parte, când pe alta, până ce reuşi să pătrundă în bătătură. Mirat din cale afară, se apropie din nou de acel lucru nevăzut şi, tot ocolindu-l şi punând mâna pe el, îşi dădu seama că avea de-a face cu un copac neasemuit de gros, crescut chiar în poarta casei sale.

Măi, să fie, îşi spuse omul cel trist şi, iscoditor, ca orice om trist, îşi dădu jos opincile şi prinse a se urca în copac. Se căţără el ce se căţără şi se urcă el ce se urcă, până ce copacul începu să se vadă, încet-încet, mai întâi precum o ceaţă, iar apoi precum un copac ca toţi copacii, numai că era mai înalt decât orice alt copac pe care îl mă văzuse vreodată vreun ochi omenesc.

Uluit, omul nostru o luă spre vârf, mai ales că acolo sus, în înalt, i se păru că zăreşte un izvoraş cu apă cristalină care ţâşnea chiar din copac, răspândindu-şi stropii în văzduh, precum ploaia. Să vezi că ăsta-i izvorul fericirii, îşi spuse omul cel trist, strecurându-se din ce în ce mai repede prin frunziş.

Lucru ciudat, însă: pe măsură ce urca, frunzele se făceau tot mai mari, iar crengile tot mai groase. Mai merse el ce mai merse şi, după o vreme, îşi dădu seama că şi scoarţa era din ce în ce mai groasă şi că el, om în toată firea, se pierdea printre crăpăturile ei de parcă ar fi fost un bondar. Atunci, privi în jos şi-l luă cu ameţeală.

– Cum, Doamne iartă-mă, se întrebă omul cel trist, cum de se face copacul ăsta din ce în ce mai gros spre vârf, când ar trebui să dau de crengi din ce în ce mai mlădii, iar trunchiul să se subţieze?

Şi dacă tu te faci mai mic pe măsură ce urci? – răsună, atunci, un glas în urechea lui.

Holbându-se de uimire, omul se mai urcă niţeluş şi, îşi dădu seama că aşa era: copacul se subţia, spre vârf, ca orice copac, numai că el, omul, era din ce în ce mai mic – semăna cu o muscă, de acum, rătăcită pe scoarţă. Ei, şi? – îşi spuse. Mic, mic, dar dacă ajung în vârf, o să pot să mă adăp, în sfârşit, din izvorul fericirii, căci doar izvorul fericirii poate să ţâşnească din asemenea copac fermecat.

 

 

 

Aşa că, se puse iar pe căţărat până ce ajunse la mai puţin de o aruncătură de piatră de vârf. Acolo, însă, îşi dădu seama că se făcuse într-atât de mic, încât semăna cu o furnică, târându-se cu chiu, cu vai, pe scoarţa din ce în ce mai groasă. Dar, nimic nu-l mai putea opri, aşa că merse mai sus, şi mai sus, până ce ajunse la doi paşi de izvorul care, de acum, semăna cu un şuvoi uriaş ce ţâşnea cu vuiet gros şi puternic, din vârful copacului, precum cascadele cele mari din munţi.

Acum! – îşi spuse omul nostru, şi dădu să mai facă un pas numai că, în clipa aceea, îşi dădu seama că devenise într-atât de mic încât, dacă ar mai fi străbătut fie doar şi o palmă, ar fi dispărut de tot, preschimbându-se în nimic.

Preţ de câteva clipe, nu mai ştiu ce să facă. Apa era îmbietoare, dar cum să ajungă la ea? Leacul tristeţii era chiar acolo, sub ochii săi – dar cum să-l bea, dacă rămânea făr’ de trup?

Aşa că, se întoarse.

Ajuns jos, în bătătură, văzu că din copac coborau un fel de vrejuri, până aproape de pământ, şi mai văzu că din vrejurile acelea creşteau un fel de fructe nemaivăzute, aşa, ca nişte ciorchini. Însetat, rupse doi-trei ciorchini, îi mâncă pe nerăsuflate, după care îl luă somnul.

Când se trezi, o luă din nou prin sat. Acolo, ce să vezi? – Parcă nu mai cunoştea pe nimeni. Dădu să intre în vorbă cu unul, cu altul, că se gândea că de câţi ani plecase el, se mai primeniseră oamenii, numai că, mirare şi mai şi: nici oamenii aceia nu-i pricepeau vorbele şi nici el nu le pricepea vorbele lor.

Aşa că, omul cel trist se duse la el acasă, luă vrejurile acelea nemaivăzute care creşteau din copacul fermecat şi plecă din sat. Merse el ce merse, dar, peste tot, dădea numai peste oameni care nu-i pricepeau vorbele. Până la urmă, ostenit de atâta umblet, se opri la marginea unui sat şi, înţelegându-se prin semne cu oamenii de acolo, îşi ridică şi el o căsuţă şi se apucă să pună la crescut, rânduri-rânduri, vrejurile luate din copacul fermecat.

Când veni toamna, se trezi că din vrejuri crescuseră ciorchini dulci şi gustoşi, la fel cu cei ce-i ostoiseră setea atunci când coborâse din copac. Îi chemă pe vecini, le dădu şi lor din ciorchinii lui, apoi le dădu şi din vrejuri şi, aşa se face că, încet-încet, legă prieteşug cu toată lumea, le învăţă vorbele, iar după un an îşi luă şi o nevastă, de la care avu copii mulţi şi frumoşi.

Şi iată că, într-o bună zi, când se trezi din somn înaintea celorlalţi din casă, îşi dădu seama că trecuseră ani de zile de când nu mai fusese trist şi că, mai mult, nici măcar nu-şi dăduse seama când se lecuise.

– Ia să merg eu la schimnicul acela, să-i mulţumesc, că până la urmă, tot mi-a fost dat să ajung la izvorul fericirii, îşi spuse omul nostru.

Şi se duse el la bătrânii din sat şi-i întrebă cum să ajungă la Mănăstirea Albă, numai că, toţi ridicară din umeri:

– Care Mănăstire Albă? N-am auzit pe nimeni pomenind de aşa ceva.

Mai întrebă omul nostru ce mai întrebă despre Mănăstire, dar nu află nimic mai înainte ca în sat să poposească un călător venit de tare-tare departe.

– Ai auzit de Mănăstirea Albă de la munte? – îi dădu ghes omul nostru .

Călătorul îl privi pieziş:

– Ce vrei tu cu Mănăstirea aia?

– Păi, am auzit că-i acolo un schimnic care ştie toate cele, şi-aş vrea să mă duc să-i zic vreo două vorbuliţe.

– Unde să te mai duci, omule, îl luă atunci călătorul, căci dacă vorbeşti de Mănăstirea Albă cea de la munte, află că sunt sute de ani de când e praf şi pulbere! Se spune că pe acolo a trecut, odată, un om tare trist şi că un schimnic care ştia toate cele l-a învăţat cum să găsească izvorul fericirii. Numai că, după cum prea des se întâmplă, după ce omul acela şi-a găsit fericirea, un val de nenorociri s-a abătut asupra Mănăstirii, căci soarta nu se bucură când vede prea multă linişte şi împăcare, aşa să ştii de la mine.

Omul nostru mulţămi, îi ură călătorului drum bun şi se întoarse la casa lui. Se uită ce se uită la via ce-i creştea, mândră, în curte, îşi privi ce-şi privi nevasta şi copiii, după care, simţind cum i se face din ce în ce mai teamă, plecă spre munte, pe furiş, şi de-atunci, nu-l mai văzu nimeni, nicicând, niciodată.

 

 

Tags: basm

Pentru o mai bună înţelegere a textului de mai jos, nu scăpaţi din vedere următoarea aserţiune: principalul nostru inamic sunt cei ce transformă dreptul de semnătură în uzufruct. Uzufructul poate fi financiar sau relaţional; din cauza acestui uzufruct, lumea se împarte în inşi care decid într-un mod profitabil şi în inşi care prestează activităţi profesionale. Trebuie să circumscriu problema, aşa că vă anunţ că situaţia de mai sus se aplică, în special, la realitatea românească.

 

 

 

 

 

Într-o bună zi, pe când mă aflam în sala de operaţie, începe să-mi sune telefonul. Aveam un moment mai dificil, aşa că am rugat-o pe una din asistente să vorbească şi să amâne discuţia pentru când ies din sală.

Dar asistenta:

– Păi, n-am cum să amân, că vă sună de la direcţie.

Stabilizăm noi situaţia în plagă, eu aplec capul într-o parte, biata asistentă îmi lipeşte telefonul de ureche… Mda. Avusese dreptate. Era însuşi directorul, care mi-a transmis frumoasa veste că ministrul sănătăţii ne aştepta la biroul domniei-sale pentru o convorbire. N-am avut nevoie să întreb de ce mă chema ministrul: eram în 17 februarie, adică trecuseră 13 zile de la postarea scrisorii deschise adresate ministrului sănătăţii.

Chiar eram curios ce-o să-mi zică…

Termin de operat, mă prezint la direcţie, îmi strâng mâna cu directorul (deh, 50% dintre noi pretindem că avem stil!), bună ziua, bună ziua şi, ah, stupoare, ieşim pe uşa din faţă a spitalului, cea care se deschide doar pentru anumite persoane, ştiţi la ce mă refer.

În faţa spitalului, un SUV. În SUV, un şofer. Ne aburcăm în SUV şi pornim către minister. Afară – soare cu dinţi. În maşină: extrem de răcoare. Până şi şoferul, chit că era român de Dâmboviţa, tăcea mâlc. Sau, poate că nu era doar şofer? Întreb şi eu, pentru că insul avea o ceafă cam prea groasă, fiind tuns extrem de regulamentar, pe deasupra.

La un moment dat, directorul îmi spune:

– Să ştiţi că n-aveam cum să scot mai multe posturi la concurs în chirurgia toracică. Normele actuale nu-mi permit. Ştiţi, legea… – lasă el fraza în aer.

– Înţeleg, înţeleg, las eu de la mine. Legea nu vă permite. Ştiu.

Tac din gură pentru că mergem la ministru. Altminteri, îi trimisesem directorului, cu numai câteva zile în urmă o adresă prin care îi sugeram cum să rezolve problema. N-am primit nici până acum răspuns la ea, deşi a depăşit termenul legal de răspuns. Eh, să nu mă plâng: avem un director extrem de ocupat.

Un mic racursi explicativ. De la scrisoarea deschisă încoace, extrem de mulţi inşi mă privesc de parcă i-aş fi atacat personal. De altfel, după emisiunea pe care am avut-o la Victor Ciutacu, au existat câteva telefoane de la care am aflat că anumiţi decidenţi au fost foarte supăraţi din cauza ieşirii mele. Mă refer, cum altfel, la inşi din aceia, cu drept de semnătură. Am să revin asupra acestui aspect.

Pe de altă parte, deşi erau supăraţi fleaşcă, anumiţi împricinaţi au refuzat, sistematic, un face to face la emisiunile de radio sau de TV pe la care am fost invitat. Mă refer, cum altfel, la domnii Bazac şi Arafat, destinatarii scrisorii, dar ştiţi, ei au un fel de bodyguarzi verbali pe care îi trimit la astfel de întâlniri, ca să discute în locul lor. Aşa or fi învăţat, de la părinţi, pe acasă. Sau, te pomeneşti că bodyguarzii ăştia vin la pachet cu funcţiile în stat şi că politicienii sunt exoneraţi de discuţii incomode?

Mda… Revenind la atmosfera glacială din SUV, temperatura a scăzut progresiv până am ajuns la minister. Ajunşi acolo, eu mă pun pe aşteptat, iar directorul spitalului dispare prin birouri, începe să se pupe cu lumea, se bate pe spinare cu secretarele – îmi aducea aminte de acele imagini cu PSD-ul de pe la mijlocul anilor ’90, când pesediştii de frunte nu intrau în clădiri ca toţi oamenii, ci alergau precum cintezoii, mai mult ţopăind, cu spatele drept şi cu alura sportivă a inşilor abia ieşiţi din sala de fitness.

Mă rog. Dau şi eu cu ochii de câţiva cunoscuţi, discut cu ei, căutăm un loc de fumat, nah, fac şi eu ce se face când un ministru extrem de vremelnic te cheamă degrabă la el pentru ca, după aceea, să te lase să aştepţi. Chestia asta poartă numele de stabilirea locului în haită, numai că eu am făcut vreo şase ani de armată, la Medicină Militară, aşa că sunt obişnuit cu aşteptarea fără rost. În plus, folosesc orice moment liber ca să mă gândesc la tot soiul de lucruri, aşa că am ce să fac atunci când aştept, mai ales dacă o fac pe banii publici ai ministrului.

După o vreme, sunt chemat în biroul ăla mare. În birou, ministrul Bazac. Insul e înalt, cu pielea de pe figură extrem de întinsă, aproape lipsită de riduri, om tânăr, ce vrei. Are uzul întâlnirilor şi e politicos, dar nu ştiu de ce stă mereu cu capul aplecat într-o parte. Poate că reflectează intens.

Bună ziua, bună ziua, are loc şi tradiţionala strângere de mâini şi, lucru ciudat, în timp ce-mi strânge mâna mă apasă pe poignée, cu o vigoare deosebită, cu degetul mijlociu. Am mai întâlnit semnul ăsta. Unii spun că are o semnificaţie aparte. Dacă o fi având acea semnificaţie aparte, încep să am dubii faţă de legitimitatea celor care se revendică, în zilele noastre, de la magistralii lor antecesori care făceau semne similare când se întâlneau.

Enfin, passons…

Ne aşezăm la masă. Ministrul în faţa mea, directorul la dreapta mea. Pe director nu l-am mai văzut în timpul discuţiei, că e om discret. Între mine şi ministru: un ecran de laptop imens, care o să aibă rolul său în acest episod. 

– Ştiţi, începe ministrul, am citit scrisoarea dumneavoastră încă de când aţi scris-o, dar timpul nu mi-a permis să ne cunoaştem etc., etc., etc. Sunt de acord cu tot ce spuneţi acolo, motiv pentru care v-am invitat să vă fac o propunere.

Aha! Ce mai surpriză! Aproape dâmboviţeană, dar merge…

– Având în vedere că aţi deschis discuţia despre protocoale, aţi fi de acord să deveniţi şeful comisiei de elaborare a protocoalelor în specialitatea dumneavoastră?

Elegant. Concis. Practic. Eficient. Genul de propunere pe care nu poţi s-o turn down din motive de constructivitate a intenţiilor. Eh, om şcolit, domnul Bazac!

– Trebuie să reflectez, încep eu. Am două motive ca să mă gândesc la propunerea dumneavoastră care, de ce să n-o spun, mă măguleşte.

După care îi explic că, în clipa de faţă, nu mă mai reprezint doar pe mine în toată povestea asta – practic, sunt purtătorul de cuvânt al unui anumit grup de inşi, pacienţi şi medici deopotrivă, motiv pentru care, a lucra într-o echipă ministerială ar reprezenta o decredibilizare în ce mă priveşte.

Ministrul m-a privit vreme de câteva clipe fără să zică nimic, chit că am tăcut. Băh, ăsta-i prost, sau se face – cam asta cred că-şi zicea.

– Pe de altă parte, continui, deşi sunt membru în comisia de chirurgie toracică (N.B. – de pe 16 martie, nu mai sunt), eu nu sunt cadru universitar. Un set de ghiduri şi protocoale necesită o anumită autoritate sapienţală pe care, din poziţia mea de non-universitar, n-o pot avea.

Ministrul îmi spune că e sceptic în ce priveşte echipele mari de discuţii. În plus, are şi nişte rezerve faţă de corpul profesoral. Atunci, îl întreb în ce an a terminat facultatea. El îmi spune că în ’96. Ah, îi ştiu pe cei din ’96! Au dat un examen de rezidenţiat care s-a lăsat cu strigături… Cu grile vândute şi alte asemnenea, dar asta a devenit fapt curent în medicina românească, fir-ar să fie….

Prin urmare, îi spun ministrului că-i înţeleg reticenţele faţă de corpul profesoral, dar o ţin tot pe a mea: protocoalele au nevoie de autoritatea sapienţală a universitarilor pentru a avea credibilitate şi, măcar, garanţia de seriozitate. Cu toate astea, detensionez atmosfera: având în vedere că protocoalele sunt un lucru benefic pentru sistem, mă ofer să-l „ajut” în alt fel.

– Aş putea să discut cu colegii de specialitate, astfel încât să avem o întâlnire pe această temă, cu toţii. Cu profesorii şi conferenţiarii noştri. Nu mi se pare că a fi o interfaţă profesională constituie un rabat de la mesajul pe care l-am dat în scrisoarea deschisă.

Ministrul cam strâmbă din nas şi îmi spune că este presat de timp – că în luna mai, pare-mi-se, vine nu ştiu cine de la Comunitatea Europeană şi că are nevoie de un set de protocoale cât mai repede, pricepeţi?

Atunci, îi cer un răgaz de 24 de ore ca să iau contact cu colegii din specialitate.

Mai discutăm de una, de alta, cam în dezordine. Un lucru ciudat – când începea să-mi vorbească, d-l Bazac nu-şi dezlipea privirea din ecranul uriaş al laptopului. Dacă îl întrerupeam, cumva, îşi pierdea şirul şi se uita şi mai abitir în ecranul aceluiaşi laptop. Un lucru şi mai ciudat: în timp ce-mi expunea planurile sale, începeam să recunosc fraze întregi (cu topică cu tot) dintr-o discuţie purtată cu numai câteva zile mai devreme, la Realitatea FM, cu domnul Val Vâlcu.

Mă rog. Ideile ministeriale păreau OK, se suprapuneau cu multe dintre opiniile mele, aşa că i-am promis că voi suna în cel mult 24 de ore. El îmi mai oferă un set de idei de-ale sale, iar eu îl ascult politicos, fără să ştiu că le voi auzi încă o dată, rostite la o emisiune TV, de acelaşi Val Vâlcu, de parcă cei doi s-ar fi adăpat de la un rezervor ideatic comun.

În fine – or fi fraţi de cruce. La un moment dat, d-l Bazac îmi spune, destul de brusc, că medicamentele se vor ieftini în luna aprilie.

Se referea la counterul despre care scrisesem pe blog. Trebuie să recunosc, nu-i aşa, că a avut dreptate: medicamentele străine s-au ieftinit cu 10%, în timp ce cele româneşti, prescrise mult mai frecvent, s-au scumpit cu 6%. Făceţi voi calculul astfel încât să iasă în ce fel s-au ieftinit medicamentele. Dă 4%, nu?

Nu.

Mă rog. Se termină întâlnirea, ne ridicăm, dăm mâna, iarăşi încasez figura cu degetul arătător, ce mai, ne despărţim prieteni.

Spre după-miază, vorbesc în scripte şi cu sfătuitoarea mea de taină, iar ea mă învaţă să-mi iau un alibi pentru discuţia pe care tocmai o purtasem. „Dacă te-ai văzut cu el face to face, nu face publică treaba asta, că nu e elegant,” începe ea. „OK, înţeleg chestia cu eleganţa, dar ce mă fac dacă el face publică toată povestea, doar aşa, ca să-mi dea o lovitură sub centură?”

– Păi… atunci, ia-ţi un alibi! Discută chiar acum cu un ziarist în care ai încredere, relatează-i subiectul discuţiei, spune-i la ce concluzii aţi ajuns şi, dacă vreodată, simţi că Bazac face publică întâlnirea, recurge la sprijinul acelui ziarist.

Ceea ce am şi făcut. Cred că un listing serios poate să dea peste respectiva discuţie cu ziaristul în a cărui onoare am avut încredere. În plus, ca să fiu mai sigur, am luat legătura şi cu colegii din specialitate. Pe vremea aceea, şeful comisiei era conferenţiarul C., de la Institutul MN. Insul a percutat imediat:

– OK, hai să ne vedem cu ministrul dacă are chef de treabă. Să ne spună o zi şi o oră şi venim toţi membrii comisiei, cu profesorii N şi T, cu toată lumea. Numai, insistă doctorul C. după ce aude că ministrul este grăbit, numai să nu ne ceară să facem protocoalele pe genunchi.

Buun! La mai puţin de opt ore de la întâlnire, sun la directorul spitalului şi-i spun că e OK, că membrii comisiei de specialitate aşteaptă un semn de la înaltele foruri şi că sunt dispuşi să-şi pună pielea pe băţ şi să lucreze în regim de urgenţă, cu condiţia să aibă de a face cu termene de lucru raţionale.

– Deci răspunsul e DA? – mă întreabă directorul, cam neinteresat de termene şi de condiţiile de lucru.

– Răspunsul e DA, cu condiţia să venim cu toţii, cu profesorii şi cu celelalte cadre universitare din comisie.

– Of, păi ministrul nu e interesat de echipe mari. El vrea echipe mici, care să se mişte repede.

– Poate să discute aspectele legate de modul de lucru când o să întâlnească întreaga comisia. Colegii mei au spus că sunt de acord să lucreze şi aşteaptă un răspuns de la minister.

– Bine. O să-i spun ministrului…

Şi încep să treacă zilele. Şi trece o săptămână, şi trec două săptămâni. Îl sun pe conferenţiarul C. să-l întreb dacă nu a fost contactat, dar el îmi spune că nu l-a sunat, nici pe el, nimeni. Între timp, uitasem să vă spun, începuse să mă întrebe lumea: dar, ia zi, cum a fost la ministru? Chiar aţi vorbit despre protocoale? – şi zic asta doar pentru a arăta cam cu ce rimează discreţia pentru politicienii noştri.

Eu, ins cam fraier, eram preocupat, mai degrabă, de următoarea problemă: dacă, luat cumva de iureşul medicinei, directorul spitalului (intermediatorul întâlnirii, dacă-mi permiteţi!) a uitat să-i mai transmită lui Bazac răspunsul primit de la comisia de Chirurgie Toracică? Sau dacă Bazac, însuşi, prins într-atât de multe şi infinite probleme, a lăsat într-un plan secund interesul pentru protocoale?

Adică, mă întrebam eu, dacă o să creadă omul că am omis să-i dau răspunsul aşteptat şi mă fac, naibii, de râs? Prin urmare, m-am folosit de un alt canal, care canal i-a transmis domnului ministru:

– Ştiţi, psst, dom’ ministru, insul ăla cu scrisoarea, ştiţi dumneavoastră, băiatu’ ăla cu care v-aţi întâlnit! Ei bine, doctorul ăla vă reaminteşte că cei de la Chirurgie Toracică sunt dispuşi să facă şi să dreagă etc.

Cică ministrul s-a mirat foarte, dar că n-a comentat nimic. Cred că era ocupat să vorbească la telefon.

În context, abia am aşteptat să dau peste domnia-sa la Gala Medica. Aveam chef să mă bat cu el pe spinare, să-l întreb ce mai face, chestii din astea, ca să mă dau mare, pricepeţi? Aveam chef să-l întreb, mai ales: „ce mai facem cu protocoalele alea, domnule ministru?”

Numai că, extrem de ciudat, domnul ministru a părăsit teribil de grăbit gala, cam la cinci minute după ce şi-a citit mesajul, aşa că n-am putut să mai dau mâna cu dumnealui.

Zilele trecute aveam să aflu, însă, că putea să fi şi rămas la Gală. Putea să şi dea mâna cu mine şi mai putea chiar să şi asculte ce întrebări aveam să-i pun despre protocoale, pentru că, în aceeaşi zi, adică în 16 martie, domnia-sa schimbase comisia de Chirurgie Toracică, alături de multe alte comisii: fostul preşedinte, conferenţiarul C. nu mai era preşedintele comisiei, iar eu nu mai făceam deloc parte din ea. Şi-acum mi se face ruşine când mă gândesc că nu am fost, naibii, mai insistent, mai persuasiv, sau mai convingător – să fi dat, naibii şi eu din coate când ministrul mi-a oferit şansa să fiu şef peste profesori şi conferenţiari!

Dar, totul se plăteşte, după cum voi arăta într-un post următor.

Interesantă şi schimbarea punctului de vedere ministerial: de unde la întrevederea noastră şi-a exprimat circumspecţia vizavi de echipele de profesori, acum revenise la sentimente mai bune faţă de acestea, cel puţin în ce priveşte specialitatea mea, pentru că alcătuise o comisie, exclusiv, din cadre universitare.

Dar, ministrul nostru prinde ideile repede, din mers, aşa că m-am consolat cu gândul că, măcar, întâlnirea noastră l-a convins să procedeze corect, nu-i aşa?

Mda. Ce să mai spun… După aceea, nu prea l-am mai văzut pe d-l ministru – nu ştiu de ce, dar nu l-am mai interesat. Of, fir-ar să fie, dar simt că are chef să mă schimbe…. Sau, dacă domnia-sa n-o fi având chef să mă schimbe, te pomeneşti că or avea chef s-o facă subalternii lui, ca să-i facă un cadou în aceste zile cam dificile.

Cât despre schimbările dorite de noi – până acum, n-a ieşit nimic. De pildă, în zilele pare ale acestei luni, aveţi grijă şi evitaţi accidentele care interesează toracele, că încă nu avem linie de gardă decât o zi din două. În plus, pe cele 3000 de posturi deblocate de domnul ministru nu s-au înscris decât 380 de medici, aşa că, atenţie mare, foarte mare!

În fine, despre domnul ministru am mai auzit, totuşi, ceva: am auzit că, recent, a recitit Citadela, de A. J. Cronin. Dar, pentru că n-am mai avut fericitul prilej să-l văd, nu pot decât să mă întreb: oare ce i-o fi atras atenţia cel mai mult în acel roman, care, vorbeşte atât de mult despre trăirile medicului?

Şi mă mai întreb: oare o fi citit şi Val Vâlcu acest roman?

Tags: jurnal de front

Întâmplările trăite în ultima vreme în context medical (întâmplări care nu s-au încheiat, încă), m-au pus în situaţia jenantă de a nu aminti, după cum se cuvenea, despre apariţia unei societăţi literare. Mă refer la SRSFF, adică la Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy, care are link-ul aici.

Apariţia acestei asociaţii artistice a generat deja câteva dispute – sper că aceste dispute şi argumente pro şi contra se vor dilua în măsura în care respectiva Societate va furniza suficiente dovezi vizavi de scopul său fundamental: promovarea unei arte de bună calitate. Aparent paradoxal, sper că un alt tip de dispute şi de argumente pro şi contra se vor accentua în măsura în care vom avea ce să dezbatem: practic, cooperarea fără limite şi bătutul pe umăr reciproc sunt semnele decesului artistic.

Recent, pe site-ul SRSFF, a apărut şi o nuvelă pe care am scris-o acum mai bine de 14 ani. Respectiva nuvelă, A şaptea zi  a vânătorului, a încasat numeroase drafturi, rescrieri, recalibrări etc., deşi la vremea ei primise un premiu din partea Editurii Nemira. Realitatea este că nu fusesem niciodată pe deplin mulţumit de acest text.

Sper ca de data asta să fi reuşit să distilez suficient de mult acest text pe care îl puteţi citi aici.

În ce priveşte shogunatul medical, cât de curând voi veni cu un post… dindărătul uşilor închise. Postările de pe blog au fost doar un aspect al acestei perioade, care, a constat şi din anumite întâlniri şi conversaţii care merită să fie aflate de cei care ajung să parcurgă aceste rânduri electronice.

Tags: asta-i situatia

“We try to remember that medicine is for the patient. We try never to forget that medicine is for the people. It is not for the profits. The profits follow, and if we have remembered that, they have never failed to appear. The better we have remembered that, the larger they have been.”

George W. Merck, 1950

 

Fragmentul ar trebui citit, în egală măsură, de medici, de politicieni şi de pacienţi, cu maximum de atenţie, cu toate implicaţiile sale. În opinia mea, acest citat sintetizează extrem de clar spinoasa problemă morală a onorariilor şi a plăţilor din medicină, în general şi de oriunde.

Mai sunt doar şase zile până la Gala Medica de la Teatrul Odeon din 16 martie 2009. În consecinţă, sper că n-au mai rămas decât şase zile până la mult aşteptata “schimbare la faţă” a Colegiului Medicilor din România. Pentru toţi cei ce lucrează la patul bolnavului, sper ca profesia noastră să pornească, încă o dată, pe drumul foarte lung prin care să-şi recapete credibilitatea şi respectabilitatea. Iar pentru toţi cei care se vor afla, vreodată, la “celălalt capăt al bisturiului”, sper ca strategia cea nouă a Colegiului să-i includă atât ca beneficiari, dar şi ca actori – în definitiv, Colegiul este cel care, oriunde, este depozitarul securităţii pacientului. 

Între medic şi pacient nu au ce căuta interesele politicienilor, indiferent de retorica “finanţardă” a ultimilor douăzeci de ani, indiferent de justificările partinice şi  indiferent de calculele electorale. În fond, noi, medicii, lucrăm aici, iar dumneavoastră, pacienţii, va trataţi tot aici, în timp ce domniile lor, politicienii, ajung foarte uşor la tratament “afară”, ori de câte ori se îngroaşă gluma…

Prin urmare, vă aşteptăm alături de noi, mai ales pe cei care au promis că vin cu surle şi trâmbiţe… Iar premisa de la care pornim în acest demers este: cu cât mai bine îi va fi pacientului, cu atât mai bine îi va fi şi medicului.

Tags: jurnal de front

   O fază mişto. Am primit de la o pacientă o “şpagă” care constă într-o carte. Mi-a oferit-o aşa, cumva, complice, spunându-mi că a auzit de demersul cu scrisoarea deschisă adresată ministrului sănătăţii. Eh, mă felicită pacienta pentru atitudine, ne luăm la revedere etc. şi, odată rămas singur în cabinet, mă şi reped, hulpav, să văd ce cadou am primit.
   Eh, şi ce carte credeţi că mi-a oferit?
   Don Quijote de la Mancha, fir-ar să fie…

Tags: jurnal de front

Iată, aici, interviul pe care l-am dat celor de la frontnews.ro 

Având în vedere cele spuse în interviu,  aş propune, atât pacienţilor cât şi medicilor, să urmărim în viitorul extrem de apropiat ce mutări va face Colegiul Medicilor. 

Sper ca semnalele pe care le va da Colegiul să constituie un răspuns pentru problemele pe care le-am discutat în ultima vreme.  Deocamdată, Colegiul şi-a exprimat disponibilitatea de a se transforma, plecând de la premisa că împotriva politicilor deficitare din sănătate, ca să folosesc un eufemism, medicul trebuie să se alieze cu pacientul.

Aceasta este şi convingerea mea, mai ales că, printre altele… the name of the game is money! Până când nu vom afla, cu certitudine, ce soartă au banii plătiţi la sănătate, cu alte cuvinte, până când nu vom afla câtă sănătate putem oferi pe baza resurselor reale din sistem, medicii vor trebui să furnizeze mereu explicaţii pentru incompetenţa organizatorilor de sănătate en titre.

În altă ordine de idei, până când Colegiul nu va deveni cu mult mai orientat către public (vă reamintesc, Colegiul Medicilor este, peste tot, “garantul securităţii pacientului”), aşadar, până când Colegiul nu va deveni acea structură transparentă în care pacientul să capete încredere, noi, medicii, vom avea o mare problemă. Beneficiarul problemei va fi, ca de obicei, politicianul român – cel care, chiar în aceste clipe, nevăzut şi neauzit, la adăpostul scandalurilor, “taie” din resursele destinate sănătăţii publice.

Cât de curând, vom ieşi din computere, după cum spuneam mai demult. Cât de curând, sper să transferăm discuţiile de pe acest blog şi de pe numeroasele forumuri care au discutat problemele sănătăţii româneşti, în plan public.

Mulţi v-aţi declarat doritori de schimbare. Vă aşteptăm pe toţi, pe absolut toţi, pentru simplul motiv că şi medicii, ca oricare alţi oameni, vor fi pacienţi, mai devreme sau mai târziu.

Tags: jurnal de front

  

Acum 27 de ani, când intram în operaţie, primeam mănuşi chirurgicale din cauciuc gros, cu două numere mai mari decât mâna mea. Acum, în locul mănuşilor groase şi mari, primesc mănuşi excesiv de subţiri care se rup de două-trei ori într-o intervenţie. Atunci era rău, dar nici acum nu-i bine. Un profesor a sintetizat situaţia după cum urmează: „sistemul medical s-a schimbat extrem de mult, dar n-a ieşit nimic, fir-ar să fie…”

Eu am ştiut acest lucru, iar tu l-ai simţit pe pielea ta, pacient român, dar am ales amândoi să tăcem.

Mai toţi miniştrii sănătăţii din ultimii 19 ani, indiferent de culoarea lor  politică, ştiau prea bine că au buzunarul gol, dar nu s-au bătut cum se cuvine pentru banii din sistem, pentru banii noştri, de fapt: nu i-am auzit să facă scandal în şedinţele de guvern şi nici unul nu şi-a dat, măcar, demisia de onoare, ştiind ce fel de sănătate patronează.

Eu am ştiut acest lucru, iar tu l-ai simţit pe pielea ta, pacient român, dar am ales amândoi să tăcem.

Eu nu ştiu ce face Casa de Asigurări de Sănătate cu banii tăi – iar tu nici atât, pacient român. În ce mă priveşte, n-am simţit niciodată că Asigurările s-au comportat cu banii noştri după cum ar fi trebuit: de pe poziţia unui avocat care chiverniseşte banii clientului cu simţul măsurii. Şi, nu uita, pacient român: Casa de Asigurări nu este decât custodele banilor tăi, nu proprietarul lor. A existat vreodată măcar un singur preşedinte al Casei de Asigurări care să-ţi spună ce face cu banii tăi? Am văzut noi doi vreun preşedinte al Casei care să ne dea un raport financiar transparent?

Pe câţi directori ai Casei de Asigurări i-am întrebat, noi doi, pacient român, ce au făcut cu banii noştri?

Pe nici unul. Şi am continuat să tăcem, amândoi.

Mai ştiu ce te supără, pacient român – şi asta mă supără şi pe mine, medicul tău. Nu înţelegi de ce Colegiul Medicilor se eschivează de la explicaţii clare, în timp ce eu nu înţeleg de ce Colegiul nu mă reprezintă cu adevărat – cu bune şi cu rele. Uite, să-ţi spun un secret: când aud despre Royal College of Surgeons, sau despre American College of Cardiology, de pildă, simt un fel de furnicături, ba chiar şi un soi de invidie pentru felul în care colegiile sunt privite de societate. Sunt respectate. Sunt crezute. Sunt luate în considerare.

Şi ştii de ce lucrurile stau aşa, pacient român? Pentru că ele, colegiile de oriunde, sunt înzestrate cu întreaga responsabilitate a profesiei lor. Un colegiu răspunde de pregătirea specialiştilor, de elaborarea protocoalelor de diagnostic şi tratament, un colegiu oferă burse şi granturi şi… se manifestă activ în programele de protecţie a pacienţilor. Şi, ca să-ţi exemplific, am să-ţi arăt în ce fel se implică un colegiu în calitatea actului medical. Colegiul este un actor viu al scenei sociale: organizează conferinţe publice privind securitatea pacientului şi se zbate pentru obţinerea încrederii publice în profesia medicală. Colegiul consideră că „piatra unghiulară a practicii medicale este relaţia medic-pacient”, iar dacă acelaşi colegiu constată că „lucrurile merg rău şi că pacientul solicită ajutor, atunci chiar colegiul se străduieşte să-l asiste pe pacient în demersul său, încercând să menţină relaţia acestuia cu medicul său ori de câte ori este posibil”. În plus, „ca parte componentă a mandatului său de a proteja publicul, colegiul are autoritatea de a investiga formal plângerile şi de a-şi disciplina membri.” Şi, toate aceste lucruri se desfăşoară pentru că orice colegiu medical serios ţine, în primul rând, la respectabilitatea profesioniştilor care îl alcătuiesc.

Eu ştiam acest lucru, iar tu numai îl bănuiai – dar am ales amândoi să tăcem.

Acum, privim amândoi la medicii tineri care pleacă din sistem. Suntem cu 30% mai puţini cei care ar trebui să avem grijă de tine. Cât despre bani, ce să mai vorbim? Nouă ni se… hm, spune să lucrăm doar cu ce avem la îndemână în timp ce tu afli, sistematic, de ani de zile, că medicina nu costă bani. Noi ne mulţumim să ne reamintim numele predecesorilor noştri care au făcut, pe vremuri, medicină cu adevărat, în timp ce tu eşti amăgit doar cu nişte promisiuni lipsite de bază reală.

Îţi aminteşti, pacient român, de ce ai ridicat statuia Eroilor Sanitari? Ai ridicat-o demult, după primul război mondial, în cinstea sutelor de medici căzuţi în prima linie, ucişi în timp ce îţi tratau străbunicii plecaţi la război. Acum, însă, mă priveşti cu suspiciune. Te-au învăţat că stai la rând în camera de aşteptare doar pentru că aş aştepta onorarii necuvenite, dar nici un politician nu ţi-a explicat ce a făcut cu banii cuveniţi sistemului medical, nici un politician nu ţi-a vorbit că nu s-a interesat de organizarea sănătăţii, nici un politician n-a catadicsit să recunoască faptul simplu că, odată ajuns în fotoliul ministerial, spulbera ceea ce făcuse predecesorul său şi o lua de la început, de parcă sistemul medical ar fi un banal atelaj pe care fiecare ministru îl mână încotro vede cu ochii.

Ce-i drept, nici noi doi nu l-am întrebat pe nici un politician ce face cu banii noştri – am ales să tăcem, iar acum eu lucrez lipsit de decenţă profesională, iar tu continui să aştepţi în faţa cabinetului.

Şi ştii ce ne mai aşteaptă pe amândoi? Bănuieşti, măcar? Să spunem că în câteva luni sau un an, vom introduce în medicina românească faimoasele protocoale de diagnostic şi tratament despre care m-ai tot auzit vorbind de la o vreme încoace, pentru că ne sunt strict necesare, amândurora. Numai că atunci, o să constatăm amândoi că nu avem suficienţi bani ca să le ducem la îndeplinire.

Şi atunci, ce o să facem? O să tăcem din nou? O să ne cufundăm, iarăşi, în liniştea de mormânt care ne-a adus aici, pentru ca peste alte şase luni să fie mediatizat un alt domn Lăzărescu, iar noi să ne privim unul pe celălalt, pentru a câta oară, cu ochi răi?

E vina mea şi-a ta, pacient român, că am tăcut şi că i-am lăsat să ne chivernisească banii fără să le punem măcar o singură întrebare. 

E vina mea şi-a ta că până şi acum, în acest ceas întârziat, tăcem. E vina mea şi-a ta că uităm că sunt pe lumea asta preşedinţi şi şefi de guvern care au câştigat alegeri pentru că au promis reformarea sistemului sanitar din ţările lor – lucru pe care, după ce au ajuns la putere, l-au şi făcut.

E numai vina mea şi-a ta.

 

 

(Later edit – trebuie să le mulţumesc următorilor pentru sprijinul necondiţionat pe care l-au acordat breslei medicale în aceste zile:

doamnei Luminiţa Vâlcea – PR la Colegiul Medicilor,

doamnei Mihaela Cârlan, de la Ziua,

domnului Victor Ciutacu,

domnului Mircea Badea,

domnului Vlad Odobescu, de la Evenimentul Zilei,

domnilor Iulian Budoi şi Tudor Muşat, de la Realitatea FM,

domnului Alin Fumurescu, de la Cotidianul,

echipei de jurnalişti de la Gândul,

echipei de la RFI,

tuturor bloggerilor care au dat mai departe,

tuturor celor care au comentat posturile pe teme medicale,

şi, mai ales, doamnei V. – ştie dânsa de ce!)

 

 

p.s. 1 – Nu-mi permit să fac decât o singură recomandare colegilor care citesc aceste rânduri. Aveţi grijă să faceţi un consimţământ informat cât mai corect pacienţilor dumneavoastră. Cu acea ocazie, nu ezitaţi să le prezentaţi lipsurile de tot felul care vă împiedică să vă duceţi la bun sfârşit demersul practic. Informaţi-i, cu corectitudine şi fără a exagera, chiar şi despre cele mai banale necesităţi la care nu aveţi acces pentru rezolvarea cazului – după cum bine ştiţi, cazurile se rezovă numai după principiul aici şi acum, nu când catadicseşte serviciul de achiziţii sau cel financiar să vă ofere materialele şi/sau medicamentele de care e nevoie.. Şi, pentru a vă pune la adăpost de represalii, făceţi-vă prescripţiile după cum aţi învăţat, cu toţii, din cărţile adevărate de medicină: din clipa în care solicitările medicale vă vor fi refuzate, veţi avea posibilitatea de a prescrie pacientului, direct, ceea ce sistemul nu vă pune la dispoziţie.

Pentru o asemenea atitudine nu aveţi nevoie decât să acordaţi ceva timp unei buni comunicări cu pacientul. Din proprie experienţă vă spun: nu durează mult. Probabil că mai bine de 60 – 70 % dintre disputele actuale din sistem se datorează unei comunicări deficitare cu pacienţii noştri. Tot acestui tip deficitar de comunicare i se datorează şi posibilitatea pe care o au decidenţii de a ne pune în cârcă toate tarele sistemului pe care, până acum, n-au fost în stare să-l organizeze.

 

p.s. 2 – de data asta, o să moderez şi o să particip la discuţii!

Tags: jurnal de front

Vă rog să-mi scuzaţi tăcerea. Concluziile acestor zile vor fi postate astăzi, în măsura posibilului, sau peste cel mult 24 de ore.

E foarte mult material de compilat. Sunt multe probleme de dezbătut, dar forma acestor concluzii trebuie să fie cât mai simplă şi cât mai inteligibilă.

Încă o dată: scuze pentru întârziere.

Tags: jurnal de front

Azi, 13 februarie, la orele 16.00, la Realitatea FM.

Adica la radio, da?

Cat de curand, o sa public un post cu concluziile pe care le-am tras in aceasta saptamana de alergatura. Concluziile vizeaza atat practica medicala, dar si pasurile pacientilor, problemele de comunicare-relationare medic-pacient, dar si actiunile si implicarea unor organisme deja existente (Colegiul Medicilor, Camera Federativa, Comisiile de Specialitate, Ministerul, Casa de Asigurari de Sanatate). Nu va speriati – o sa fie un material absolut inteligibil si placut de citit, ceea ce nu inseamna, insa, ca o sa va faca bine.

Si, oh, da, va fi vorba si despre bani. Va fi vorba despre banii nostri, bineinteles, si nu ma refer acum nici macar cu un capat de gand la onorarii, spagi, sau cum vreti sa le numiti: va fi vorba numai despre banii mai mult sau mai putin vizibili, mai mult sau mai putin decontabili, din sistemul medical!

 

p.s. – 76 de zile pana la ieftinirea medicamentelor anuntata de d-l ministru Bazac. Ii urez un sincer succes in reusita acestui demers!

Tags: jurnal de front

Sunt lat, aşa că o să fiu frugal.

Interviu la RFI – va fi difuzat sâmbătă, 21 februarie, la ora 12.00

Interviu la “Gândul” – o să apară în ediţia de mâine, 12 februarie.

Discutat cu o distinsă profesoară de management sanitar – am încercat să circumscriem problemele.

E nevoie de vizibilitate. Presa în ansamblu e cu capul afundat în nisip. Probleme mai importante.

Mai trebuie să mai moară vreun pacient?

 

p.s. – mai sunt 78 de zile până la ieftinirea medicamentelor anunţată de d-l ministru Bazac. Îi urez un succes sincer în acest demers.

Tags: jurnal de front

A început sub forma unei scrisori deschise adresate domnului ministru Bazac.  M-am abţinut să scriu misiva preţ de o săptămână, doar pentru a încerca să păstrez un ton cât mai echilibrat. De ce un ton echilibrat?

Pentru că problemele pacienţilor merg mână în mână, în opinia mea, cu problemele medicilor.

Credinţa mea este că, în condiţiile date, problemele pacientului român nu au cum să fie rezolvate. Alături de problemele pacientului român, nici problemele medicului român nu au cum să fie rezolvate. Nu cu aceste reguli. Nu cu personaje care dirijează sănătatea de pe poziţii politice. Mi-am justificat acest punct de vedere în scrisoare şi în discuţia cu d-l Victor Ciutacu, aşa că nu mai revin.

Problema de acum, însă, sună astfel: o să ne rezumăm doar la scrierea, citirea şi comentarea unei scrisori deschise? Aveţi idee câţi suntem, pacienţi şi medici în egală măsură, nemulţumiţi de mizeria denumită sistemul sanitar românesc? Ştiţi câţi de mulţi sunteţi cei care au comentat sau care aţi trimis mesaje, ştiţi cât de mulţi sunteţi cei care aţi lansat acest mesaj mai departe, ştiţi cât de mulţi l-au citit şi mai ştiţi că toţi cei ce au parcurs rândurile acestei scrisori deschise, pacienţi şi medici deopotrivă, sunt animaţi de silă, neputinţă, frustrare, greaţă şi furie la adresa a ceea ce ar trebui să fie o ofertă profesională decentă pentru practica medicală?

Cred că a sosit momentul să coagulăm o poziţie publică vizavi de mizeriile pe care le vedem. Iar asta n-ar trebui să se petreacă din tabere separate. Întâmplător sau nu, pacienţi şi medici, în egală măsură, avem aceleaşi interese. Întâmplător sau nu, practicienii din România ca şi colegii noştri emigraţi, avem aceleaşi interese – fie şi numai pentru faptul că medicii aflaţi în afara graniţelor ţării au lăsat aici rude şi prieteni. Întâmplător sau nu, toţi cei care au citit sau care au comentat aici suportă şi vor suporta deciziile unor autorităţi care au provenit din întreg spectrul politic românesc. Nu a greşit dreapta, nu a greşit stânga, nu a greşit centrul. Au greşit, cu ştiinţă sau nu, absolut toţi.

Lucrurile n-ar trebui să rămână aici, dacă într-adevăr dorim altceva. Iar discuţiile noastre de pe bloguri sau din studiouri nu ţin loc de o ieşire la rampă a societăţii civile. Dacă nu ne vom manifesta nicicum şi dacă nu vom încerca să trăim, cu adevărat, în anul 2009 – ne vom reîntâlni şi peste zece-douăzeci de ani, tot prin studiouri şi tot prin displayuri, ca să ne plângem că  sistemul sanitar e la pământ şi că nimeni nu are controlul banilor de la Casa de Asigurări şi că din ce în ce mai mulţi pacienţi despre care nu ştim nimic mor prin spitale, prin salvări sau, pur şi simplu, acasă.

Ieşim afară din computere, doamnelor şi domnilor?

 

p.s. – mai sunt 79 de zile până la ieftinirea medicamentelor, după calculele domnului Bazac. Îi urez succes sincer în aceste demers.

Tags: medicale

Domnul Victor Ciutacu m-a invitat la emisiunea domniei-sale de pe canalul Antena 2.  Aşa că, la ora 21.00, o să fiu în studio la Vorbe Grele. Cu acea ocazie, sper să găsesc o modalitate prin care să pornesc un “counter” al zilelor rămase până la 30 aprilie – ultima zi a lunii în care medicamentele ar trebui să se ieftinească la loc, după cum a afirmat d-l ministru Bazac.

Vă mulţumesc pentru sprijinul pe care l-am simţit în ce priveşte difuzarea acestei scrisori, vă mulţumesc pentru toate sugestiile primite, dar şi pentru critici – ele mi-au permis să-mi formez o idee mai clară asupra celor ce se petrec în sistem. Totodată, am avut… era să spun satisfacţia, aşadar, totodată am avut confirmarea că deficitele de care ne ciocnim în spitalul în care lucrez, un spital “bogat”, după cum am mai spus, se regăsesc în toate eşaloanele medicale din medicina de stat românească.

Sper să fiu suficient de elocvent, pentru că nu sunt cel mai bun vorbitor în faţa camerelor de luat vederi. Sper ca discuţia de diseară să pună pe gânduri opinia publică. Şi, mai ales, sper ca parteneriatul medic-pacient să redevină piatra unghiulară a practicii medicale – în folosul pacienţilor în primul rând, dar şi al onoarei profesiei medicale, în care continui să cred.

Tags: medicale

(pentru că anumite lucruri trebuie să fie spuse, indiferent de consecinţe)

Domnule Ministru,

Sunteţi absolvent al UMF Carol Davila şi, deşi n-aţi practicat medicina clinică niciodată, ar trebui să vă reamintiţi că factorul care determină o bună practică medicală, chiar la nivel de sistem, este banalul parteneriat medic-pacient. Exact ca şi în afaceri, sau ca într-un cuplu, încrederea dintre cei doi membri ai parteneriatului este premisa care asigură ani buni de colaborare benefică sau, din contră, de suspiciuni şi dezgust. Marele avantaj al încrederii reciproce este că nu costă bani.

Mă tem că atitudinea dumneavoastră din ultima vreme nu a ţinut cont de acest deziderat elementar. Sper că numai din necunoştiinţă de cauză aţi accentuat actualul curent de opinie ce a transformat un parteneriat, şi aşa profund şubrezit de mulţi dintre predecesorii dumneavoastră, într-o relaţie antagonică: pacienţii şi medicii au ajuns să se privească unii pe alţii precum şoarecele şi pisica. Poate că n-aş fi ajuns să vă scriu aceste rânduri dacă n-aş fi avut recent o discuţie cu ruda unui pacient, care mi-a explicat cât de „prost” fusese tratamentul prescris de un coleg necunoscut. Din fericire pentru tagma noastră, pacientul fusese tratat corect şi, de altfel, avusese o evoluţie favorabilă, numai că prea lentă faţă de aşteptările rudei pacientului. Cu toate acestea, „diagnosticul” stabilit de ruda pacientului, fără multă vorbă, a fost următorul: acel medic necunoscut greşise tratamentul! Ţin să vă atrag atenţia, domnule ministru, că respectiva afirmaţie a fost făcută cu aerul că era de la sine înţeles că medicul trebuia să greşească, în ciuda faptului că-şi tratase corect pacientul care, la ora conversaţiei, se juca în parc, alergând cu fiică-mea de la un leagăn la altul, sănătos tun, într-o atmosferă extrem de geroasă.

Această discuţie nu este altceva decât chintesenţa a ceea ce înseamnă acum încrederea populaţiei faţă de medici. Cu tristeţe, trebuie să extrapolez de o manieră care o să vi se pară cinică: cazul extrem de la Slatina nu este, la rândul său, decât un simptom al maladiei sistemului medical din România. Numai că, această maladie este foarte bine mascată – v-aţi pus, vreodată, problema, cum de a ajuns să fie acoperită cu atâta perfecţiune?

Oare o să vă miraţi când o să vă spun că practicienii din România n-au fost luaţi prin surprindere de ceea ce s-a întâmplat la Slatina? Oare o să vi se pară bizar dacă o să vă spun că mă aştept la un deznodământ similar (cu groaza de a nu fi imputat, ca de obicei, tot corpului medical) în serviciul pe care îl coordonez?

De fapt, domnule ministru, motivul fundamental pentru care vă scriu este că mi-aş dori tare mult să faceţi o inspecţie chiar în serviciul meu. Am să vă explic de ce.

Funcţionez într-un serviciu chirurgical de urgenţă. În ţările din comunitatea cărora am ajuns şi noi să facem parte, specialitatea mea este considerată una de vârf – în consecinţă, este o specialitate faţă de care interesul decidenţilor este extrem de ridicat, concretizându-se într-o anumită politică financiară şi de personal. Ca să fiu mai specific, la acelaşi număr de paturi pe care îl are serviciul nostru, în Germania sunt angajaţi 6 medici specialişti, la care se adaugă un număr apreciabil de medici rezidenţi, toţi având drept de gardă. În cele mai bune zile ale noastre, noi am funcţionat cu 3 medici specialişti şi cu 3 rezidenţi care aveau, doar parţial, drept de gardă. Numărul asistentelor din ţările civilizate este de două ori mai mare decât la noi, asta ca să nu mai menţionez de personalul care se ocupă cu scriptologia… În alte locuri, medicii sunt medici, domnule ministru – singurul lor obiect de interes sunt pacienţii şi profesia, ceea ce le permite să aibă timpul necesar nu numai pentru practica medicală nemijlocită, ci şi pentru comunicare cu bolnavii, pentru lucrări ştiinţifice şi pentru studiu – toate acestea alcătuind medicina, după cum bine ştiţi.

Fireşte că la noi este imposibil să atingem aceste deziderate, chiar dacă funcţionăm în acelaşi an de graţie, 2009, cu Germania, Franţa, Spania, Italia, Marea Bitanie, dar şi cu Polonia, Ungaria, Croaţia şi Slovacia…. Acest lucru are loc şi din vina mea, domnule ministru, şi iată în ce fel. Dintr-o naivitate de care acum îmi pare rău, am fost de acord ca împreună cu colegii mei să asigurăm urgenţele în timpul nostru liber, neplătiţi, ba chiar dând bani din buzunar. Speram (oh, sfântă imbecilitate!) ca doi dintre mai tinerii noştri colaboratori vor fi recompensaţi pentru cei trei (3!) ani de alergătură pe benzina lor sau cu taxiul, în zile de sărbătoare sau, pur şi simplu de week-end, asta ca să nu mai amintesc de zilele săptămânii, indiferent de ora din zi sau din noapte, speram, aşadar, ca în schimbul acestui serviciu, cei doi colegi mai tineri ai noştri să obţină post în spitalul în care au muncit fără rezerve, chiar şi în tranşe de 48 de ore neîntrerupte, fără să solicite vreo clipă contravaloarea muncii lor, nici de la pacienţi şi nici de la cei care erau îndrituiţi să-i plătească.

Nu a fost să fie aşa. După ce spitalul şi-a văzut 3 ani de urgenţe acoperite fără să scoată măcar un leu vechi din buzunar cu plata salariilor, colegii mei mai tineri s-au trezit cu un post temporar pe care să-l împartă la doi. Ştiţi cu cât erau plătiţi, fiecare, ca proaspeţi medici specialişti?

Cu zece milioane de lei pe lună, domnule ministru! Primul dintre colegii care a capotat a fost cel care nu avea casă în Bucureşti. Era un ins cu reală aplicaţie chirurgicală, dar nu mai avea cum să lucreze într-o ţară în care chiria era aproape egală cu venitul său lunar de medic specialist. În consecinţă, a plecat în Belgia, domnule ministru. Să ştiţi că îi e bine acolo deşi, când vorbim la telefon, are oarece nostalgii dar, ce să-i faci – era doar un băiat simplu din Ploieşti, cu părinţi care nu erau în stare să-l rezolve nici măcar cu o amărâtă de chirie, darămite cu un post. Şi nu, nu avea decât o Solenza cumpărată la mâna a doua, domnule ministru…

Dar nu se plângea din atâta lucru.

Aşa că, am rămas doar 3 plus 2, dacă-mi permiteţi, în situaţia în care în orice ţară civilizată ar fi trebuit să fim 6 plus minimum 3. După o vreme, am aflat că postul temporar de pe care plecase colegul, acel post împărţit cu colega lui, nu avea şanse să se definitiveze vreodată. În consecinţă, şi colega cu pricina a plecat – n-o condamn: după trei ani de neplată, să ajungi din nou să lucrezi voluntar, rimează totuşi a blasfemie intrafamilială, dacă pricepeţi ce vreau să spun. Colega a plecat, unde credeţi, la Pristina, în Kossovo, domnule ministru. Aflu că acolo câştigă 6000 de euro pe lună şi că pune bazele unui serviciu chirurgical. Mă bucur pentru colegă şi mă bucur şi pentru specialitatea mea – măcar în Kossovo să fie pusă acolo unde-i e locul.

Aşa că, am rămas doar 3 plus 1, dacă-mi permiteţi, în situaţia în care în orice ţară civilizată ar fi trebuit să fim 6 plus minimum 3. După care, şi cel de-al treilea rezident a încheiat cei şase ani de pregătire, fără ca să aibă posibilitatea de a se angaja pe undeva, asta în contextul în care componenta toracică a accidentelor ridică nepermis de mult rata de mortalitate a politraumatismelor – întrebaţi-l pe d-l doctor Raed Arafat, dacă aveţi nelămuriri în acest sens. Între timp, însă, şefii dumneavoastră ajunseseră la concluzia că şi în România era criză, motiv pentru care s-au hotărât să îngheţe schemele de personal şi din sănătate. În consecinţă, cel de-al treilea tânăr coleg a plecat în Marea Britanie, unde nu e într-atât de multă criză încât să nu angajeze un chirurg toracic la Bristol. Nu ştiu cât câştigă acest din urmă coleg – nu ştiu decât că, după numai două săptămâni de lucru, a reuşit să-şi închirieze un apartament de trei camere în centrul oraşului, deşi este singurul membru care lucrează din familia lui de trei inşi. Ca o paranteză, cel mai tânăr dintre medicii primari din serviciul nostru şi-a permis abia acum, după 8 ani de serviciu, să-şi închirieze un apartament de două camere în Bucureşti, deşi lucrează atât el, cât şi soţia lui.

Dar, nu v-am scris doar ca să subliniez interesul pe care alte ţări îl acordă medicilor specialişti, fie ei doar nişte amărâţi de emigranţi. Aş putea doar să fac nişte trimiteri la manualele de istorie a medicinei pentru a vedea că, din cele mai vechi timpuri şi în cele mai îndepărtate puncte de pe glob, medicii erau respectaţi şi bine plătiţi, fiind consideraţi, totuşi, o specie meritorie d.p.d.v. social, care trebuie remunerată corect. Ştiaţi că în Grecia antică, sau la Roma, medicii erau scutiţi de taxe? Fireşte, nu mi-ar da prin cap să solicit aşa ceva acum, în zilele noastre cele atât de monetizate – nu e decât un exemplu prin care îmi susţin punctul de vedere de mai sus, cum tot doar un exemplu este că şi în ţările Africii Negre (lumea a III-a, voyons…) un medic specialist este plătit cu cel puţin 50% mai mult decât omologul lui român. Să nu îndrăzniţi să mă contraziceţi pentru că am primit oferte de acolo – numai că sunt prea bătrân ca s-o iau de la început, tocmai în Africa.

Numai că, nu sunt eu cel priceput când vine vorba de bani. Cine mă cunoaşte nemijlocit ştie că aşa stau lucrurile. Păsul meu este altul. Ce fac eu acum, împreună cu ceilalţi doi colegi ai mei plus un nou rezident, în contextul în care ar trebui să funcţionăm cu o echipă de 6 specialişti plus minimum 3 rezidenţi?

Vreţi să vă spun unde o să capotăm, domnule ministru? Azi sunt într-o umoare infectă şi nu mă interesează consecinţele unei scrisori deschise, aşa că o să vă spun care sunt punctele slabe ale serviciului meu – de altfel, sunt punctele slabe ale întregului sistem pe care, cu onor, îl manageriaţi. Dacă aveţi dificultăţi în a pricepe succesiunea raţionamentelor, rugaţi-l pe d-l doctor Raed Arafat să citească materialul – fiind practician, dânsul îmi va înţelege argumentele la justa lor valoare.

Aşadar, suntem 3 inşi plus 1 într-un serviciu care necesită 6 plus minimum 3. Când şi când (s-a întâmplat chiar în ultimele două săptămâni), câte unul dintre noi are dreptul la concediul de odihnă legal. Atunci, rămânem în serviciu doar 2 specialişti plus 1 rezident. Acum, indiferent cât de mândru aş fi eu de specialitatea mea, nu vreau să fac prea mult caz de ea – cu toate astea, este o specialitate care, conform normelor internaţionale de bună practică, necesită la anumite intervenţii chirurgicale echipe din minimum trei medici. Prin urmare, sunt pus în faţa următoarelor situaţii: fie aleg să fac o echipă operatorie dintr-un număr mai scăzut de medici decât sunt necesari pentru buna desfăşurare a operaţiei, astfel încât să mai am un om care să urmărească pacienţii de pe secţie şi/sau care să primească urgenţele, fie intru cu echipa completă, conform cărţilor, numai că atunci nu mai rămâne nici un om care să urmărească pacienţii de pe secţie sau care să primească urgenţele.

Eu m-am sucit în fel şi chip, domnule ministru, vă dau cuvântul meu de onoare, dar aritmetica este imbatabilă pentru mine. Prin urmare, aceasta este prima întrebare pe care v-o pun: cum să fac, domnule ministru? Să-mi asum riscuri intraoperatorii, sau să-mi asum întârzierea în ce priveşte primirea unei urgenţe la camera de gardă? Să risc viaţa pacientului de pe masă, sau să las secţia descoperită?

Oh, staţi liniştit – până acum nu ne-am făcut de baftă, dar, îmi permit să vă întreb: cât timp credeţi că vom reuşi să funcţionăm în acest regim de lucru suboptimal? Credeţi că o fi făcut cineva calcule apropo de răgazul de timp mediu înainte de a comite o greşeală ireversibilă în condiţii de personal insuficient? Dacă da, trimiteţi-mi şi mie referinţele bibliografice, ca să pot să-mi informez corect pacienţii asupra riscurilor. Nu vă sfiiţi – încercaţi acelaşi lucru şi cu alte specialităţi (de pildă cu ATI-ul!), asta ca să ştim cam la ce intervale de timp să ne aşteptăm la catastrofe pe care le vor încasa chiar pacienţii pe care susţineţi că-i reprezentaţi.

Sau, credeţi că ar fi mai bine să nu le mai permitem colaboratorilor să-şi ia concediul legal de odihnă? Poate că ar fi mai bine să le sugerăm să lucreze conform normelor unui stahanovism medical? Să le promitem ceva medalii, domnule ministru, că de prime şi de plata orelor suplimentare n-a fost vorba nici măcar când nu era criză, darămite acum?

Mă rog… Dar, staţi că n-am terminat! Mai e o chestie şi mai absurdă, domnule ministru, şi zău că vreau s-o auziţi! M-am trezit cu nişte adrese oficiale, domnule ministru, adrese conform cărora ni se pune un plafon de consum de medicamente per pacient… După ce le-am primit, am făcut şi eu nişte calcule şi ştiţi ce am constatat, fir-ar ea să fie de aritmetică?

Am constatat că plafonul de medicamente per pacient internat nu trebuie să depăşească 70 de euro… Pe cuvântul meu, atât mi-a ieşit: 70 de euro per pacient, că am făcut şi proba la împărţire, domnule ministru! Păi, zău că m-aş chinui să fac şi treaba asta, că m-am obişnuit să lucrez în condiţii suboptimale de când am intrat în sistem dar, ce să mă fac când, prescriind un medicament relativ ieftin, mă trezesc că respectivul medicament NU se află în farmacia spitalului?

Un lucru ciudat: medicamentul ieftin nu e în farmacie, în schimb, omoloagele lor (sic!) extrem de scumpe se găsesc la discreţie… Am şi eu momente când consider că un antibiotic pe cale bucală este suficient la cazul X sau Y dar, cum să-l prescriu, când spitalul îmi returnează condica de medicamente cu faimosul înscris L.F., adică lipsă farmacie, oferindu-mi în schimb, alternative care depăşesc într-o zi, la un singur pacient, 70 de euro?

Alt lucru bizar: în aceeaşi adresă cu plafonul de medicamente se aflau două paragrafe în care mi se atrăgea atenţia că mi se vor retrage sporurile de conducere dacă îndrăzneam să depăşesc respectivul plafon. M-a umflat râsul, domnule ministru! De cinci ani de când lucrez în actualul spital, n-am încasat niciodată sporurile de conducere, aşa că m-a cam durut în cot, recunosc, de ameninţarea decidenţilor. Problema apărea, însă, după încă un paragraf, în care scria negru pe alb că dacă vom depăşi plafonul de medicamente două luni succesive, sancţiunile salariale vor fi extinse şi asupra celorlalţi membri ai serviciului, nerezumându-se doar la medicul coordonator/şef de secţie.

Bun! Să zicem că ne speriem şi că luăm ad litteram ameninţările decidenţilor, care ameninţări, o ştiu prea bine, nu sunt făcute din capul decidenţilor locali, că i-am mai văzut şi noi pe alde Boc et comp. cum se străduiesc să scoată ţara din marasm, săracii! Rezultatul adresei sus-menţionate ar fi că, de spaimă, ne vom apuca să scriem reţete pe care să le dăm aparţinătorilor pacienţilor, astfel încât să facem economii, numai că, pentru această situaţie, aceiaşi decidenţi au stabilit că, dacă cineva se adresează la conducerea spitalului cu o asemenea reţetă (e dreptul pacientului să-şi recupereze cheltuielile din sistem, domnule ministru – vezi legea Paveliu!), atunci spitalul va pune medicul să plătească din buzunar tratamentul pe care l-a administrat pacientului.

Aşa că, vă întreb şi eu, oarecum naiv: eu ce fac cu pacienţii mei, domnule ministru? Îi mai tratez, sau îi las baltă? Îi mai operez sau îi trimit prin alte spitale, să-i opereze alţii, deşi, când mă gândesc în ce spital lucrez, îmi dau seama că n-am unde să-i mai trimit, spitalul meu fiind ceea ce se numeşte o staţie terminus d.p.d.v. medical… Aş vrea să vă reamintesc că acest plafon de 70 de euro per pacient ar fi valabil doar dacă noi am interna cei 70 de pacienţi contractaţi lunar cu Casa de Asigurări – ce să mă fac, însă, cînd, numai în luna ianuarie, am internat aproape o sută de pacienţi?

Zău că nu ştiu, aşa că aştept instrucţiunile dumneavoastră. Şi, pentru că tot am deschis mai sus discuţia despre staţia terminus d.p.d.v medical, vă daţi seama că am ajuns să mă plâng tocmai eu, care lucrez în ceea ce se cheamă, conform sistemului de referinţă local, un spital bogat. Aţi fost vreodată, domnule ministru, să vedeţi ce se petrece în spitalele din provincie? Nu mă refer la vizitele fulger în care aţi schimbat nişte directori de spitale, şi asta în condiţiile în care ştiaţi prea bine că problemele de personal din provincie sunt cu mult mai grave decât în Bucureşti, astfel încât în anumite judeţe nu se poate constitui o linie de gardă de ATI de exemplu… Nu la asta mă refer, domnule ministru, scuzaţi că vă atrag atenţia…

Mă refer la absenţa celor mai elementare facilităţi de practică medicală serioasă, domnule ministru. Am colegi care lucrează în provincie, am colegi care-şi cunosc meseria, dar care nu au cum s-o practice… Predecesorii dumneavoastră s-au lăudat cu nenumăratele dispozitive hi-tech pe care le-au cumpărat, cu investiţiile nemaipomenite de care a beneficiat medicina: computere, laptopuri, CT-uri, RMN-uri etc. N-am văzut pe nici un ministru, însă, şi, din păcate, nici pe dumneavostră nu v-am auzit vorbind, despre politica de personal din sănătate, domnule ministru. Toate sculele alea frumoase, toate sculele alea care au costat o sumedenie de bani, trebuie operate cu personal calificat, domnule ministru. Degeaba cumpără Z din oraşul M un echo doppler dacă nu are cine să-l folosească. Degeaba cumpără acelaşi Z din acelaşi oraş M o trusă de endoscopie dacă n-are cine s-o folosească. Sau, degeaba sunt la Curtea-de-Argeş chirurgi generalişti dacă nu există suficienţi anestezişti astfel încât să-şi poată efectua operaţiile.

Acum, eu ştiu că sunt cârcotaş – dar nu ştiu de ce, îmi este imposibil să nu mă gândesc că este mult mai facil să faci achiziţii de tehnologie în valoare de milioane de dolari/euro, decât să investeşti în personal, în calificări şi în programe. Poate că recompensele după achiziţionarea de tehnologie sunt mai… vizibile? Poate că investiţiile în politica de personal nu ajung chiar acolo unde trebuie? Uite, dacă aş fi ziarist v-aş pune această întrebare, dacă aş avea prilejul…

Şi ştiţi de ce mai sunt supărat, domnule ministru? Mai sunt supărat şi pentru că, nu ştiu de unde şi până unde, s-a încetăţenit ideea că în spitale nu se mai moare. Aş vrea să fiu clar: nu pledez, n-aş avea cum, pentru exonerarea celor care se fac vinovaţi, într-adevăr, de culpă medicală. Numai că, după cum bine aţi studiat în perioada în care dumneavostră înşivă aţi fost rezident în sănătate publică, domnule ministru, ştiţi că aşa-numitul malpraxis este un concept diferenţiat în funcţie de arealul în care se practică medicina. Asta n-o spun eu – o spun inşii cei mai nervoşi în ce priveşte malpraxisul, şi anume americanii.

Cu alte cuvinte, ceea ce la New York, să spunem, este considerată culpă medicală, este privită cu mult mai multă îngăduinţă la Washoe, să spunem, unde accesul la tehnologie este mai sărăcuţ, unde numărul medicilor este mai scăzut etc. Din acest motiv, spitalelor şi celorlalte aşezăminte medicale din ţările civilizate li se atribuie un anumit grad, în funcţie de capacitatea de rezolvare a cazurilor. Acest grad se regăseşte şi în încadrarea cazurilor de malpraxis. Fireşte, a nu examina un pacient este culpă medicală şi la Tuamotu-din-Vale, pe insulele Marchize, acolo la ei, în Pacific, dar nu la asta mă refer. La noi, în schimb, nu contează că un pacient este examinat şi tratat la Jibou, să zicem – el este considerat, a priori, ca fiind culpă medicală dacă nu are o evoluţie favorabilă, deşi la Jibou nu se pune problema unor capacităţi medicale optimale. În mod similar, am avut prilejul să văd la TV câteva cazuri care nu ţineau de culpa medicală, dar care erau tratate ca atare, fără ca dumneavoastră să explicaţi vreodată (nici predecesorii dumneavoastră n-au făcut-o) că medicina are limite şi că anumite maladii nu sunt compatibile nici cu viaţa, nici cu un diagnostic în doi timpi şi trei mişcări. Această realitate ar trebui să vă fie familiară – nu există specialitate medicală în care capitolul de diagnostic diferenţial să nu ocupe pagini întregi – aţi făcut 6 ani de facultate şi trebuie să ştiţi asta! Pe de altă parte, nu este treaba pacienţilor să înţeleagă cum stau aceste lucruri fără o explicaţie – pacienţii, însă, doar văd cum trageţi concluzii din vârful condeiului, de parcă medicina ar fi un service auto în care omul intră bolnav pe o parte, ieşind pe partea cealaltă, cu necesitate, sănătos şi zâmbitor.

Dar, las’ că aici, nici cei care ar trebui să pledeze corect pentru cazurile complexe nu o fac aşa cum ar trebui – aşa că această vină o împărţiţi cu confraţii noştri care recurg (e obicei naţional!) la număratul arogant al ouălelor în loc de a furniza publicului explicaţii inteligibile. Vina dumneavostră, însă, este că în ciuda faptului că ştiţi şi aceste lucruri, nu v-am auzit niciodată punând la punct respectivele probleme – să se datoreze asta relaţiei de strânsă prietenie pe care doriţi s-o clădiţi cu presa, în detrimentul realităţii?

Nu îndrăznesc să vă bănuiesc de aşa ceva. La fel cum nu îndrăznesc să vă bănuiesc de nimic rău (honi soit qui mal y pense!) nici când afirmaţi, prin interpuşi, că preţurile la medicamente, care tocmai au crescut, vor scădea în luna aprilie. Până atunci, însă, mă întreb cu ce anume substanţe vom mai da anestezie pacienţilor fără ca spitalele să nu devină datoare vândute (ştiţi cât de mult s-au scumpit anestezicele?), dar, mai bine mă opresc, căci deschid un alt subiect.

Numai că, uite că am ajuns să vorbesc şi despre bani. Aici, chiar că nu mă bag, domnule ministru. Ştiţi, n-am pregătire financiară. Absolut deloc. Numai că, auzind atât de multă lume povestind tot soiul de lucruri stranii care au loc cu banii de la Casa de Asigurări, mai ales în anii electorali, aş dori şi eu să vă fac, în măsura în care nu vă irit prea tare, o anume propunere. Fiţi pe pace, ştiu că banii de la Casa de Asigurări nu sunt pe tarlaua dumneavoastră, dar, măcar d.p.d.v. moral, dumneavoastră sunteţi garantul sănătăţii publice din România. În context, v-aş sugera să solicitaţi un audit în ce priveşte banii de la Casă – dar nu un audit din ăsta, ca între prieteni, ci un audit cu o firmă externă, independentă, care să scobească aşa cum trebuie prin conturile Casei Naţionale de Asigurări. Sunt sigur că mulţi români ar fi dispuşi să dea încă nişte bani (s-au obişnuit, săracii, inclusiv cu onorariile cu care, nu-i aşa, ne „îmbogăţesc” nepermis de mult pe noi, medicii), sunt convins, aşadar că românii ar oferi prin subscripţie publică banii necesari auditorilor, numai ca să ştie ce căi iau cotele prelevate din salariile lor.

Se duc banii de asigurări doar în sistemul sanitar? Dacă da, ce anume se întâmplă cu ei în sistemul sanitar? De ce suntem, de 19 ani de zile, într-o criză financiară perpetuă? Cine răspunde de fondurile prost investite în sănătate? Dacă toată lumea e nemulţumită, de ce nici unul dintre şefii Casei de Asigurări nu a dat explicaţii vizavi de filiera banilor pe care îi are în administrare? Pe de altă parte, dacă noi, medicii, suntem nişte proşti în ce priveşte administrarea banilor publici, de ce nu s-au rezolvat problemele financiare din sistem după ce mulţi manageri de spitale au fost selectaţi din alte profesii? Şi dacă nici medicii, nici noii manageri non-medici nu sunt buni de nimic, de ce sunt lăsaţi pe bară colegii dumneavoastră de la Institutul de Sănătate Publică, domnule ministru? De ce n-am văzut nici un specialist în sănătate publică în funcţii de decizie vizibile, la minister? OK, predecesorii dumneavoastră aveau scuza că n-au auzit de aceşti specialişti – dar, în ce vă priveşte, vorbim despre colegii dumneavoastră de rezidenţiat, vorbim despre conferenţiarii şi profesorii dumneavoastră, domnule ministru…

Chiar aşa o părere proastă să aveţi despre cei care v-au învăţat cum să fiţi ministru, domnule ministru?

Nu mă aştept ca vreun decident să ia în seamă ce am scris eu aici, nici chiar dumneavoastră, domnule ministru. M-am obişnuit să nu primesc răspunsuri, nici chiar la adresele oficiale în care semnalez decidenţilor probleme similare cu cele enumerate aici. Unii mi-au spus (doar verbal) că bat câmpii. Alţii mi-au spus, tot verbal, să fac gura mai mică. Alţii au relatat, în absenţă, că sunt o fiinţă imprevizibilă. M-am obişnuit cu toate astea, domnule ministru.

Cu un singur lucru nu m-am obişnuit, însă, acela fiind că numai noi, practicienii, ajungem să dăm explicaţii pacienţilor şi rudelor lor. Noi, practicienii, trebuie să justificăm incapacitatea sistemului de a oferi necesarul absolut minimal pentru o medicină onestă în 2009. Pe noi se supără pacienţii şi rudele lor când cazurile nu merg bine, deşi, doamne iartă-mă, ştim ce ar trebui făcut la cazul X, dar n-avem de unde să-i oferim ceea ce ar necesita acelaşi caz X – şi nu, nu vorbesc de nanotehnologii şi de transplanturi, vorbesc de banalele antibiotice, de feşe, de perfuzoare, de numărul angajaţilor, de analgezice şi de mănuşi de unică folosinţă şi de seringi.

Pe de altă parte, vă mărturisesc, domnule ministru, că nu reuşesc să mă obişnuiesc cu ideea că, prin tăcere, devin complice cu un sistem care, în egală măsură, afectează şi starea de sănătate a populaţiei, dar şi onoarea profesiei medicale. Oh, da, ştiu că sunt patetic – dar aşa m-au educat ai mei acasă, de mic. Vreau să spun că există cuvinte în care, eu unul, continui să cred, domnule ministru, părându-mi-se chiar mai importante decât accesoriile din jur. De altfel o să vorbesc chiar acum şi despre ele, despre accesorii…

Aşadar! Să nu vă aşteptaţi, cumva, să-mi pun cenuşă în cap pentru acele aspecte sistematic evitate în discuţiile publice cu medici – mă refer, cum altfel, la onorariile aşa-zis necuvenite. Nu vreau să iniţiez o captatio benevolentiae vizavi de pacienţi, aşa că nu vă speriaţi, domnule ministru, că aş fi în stare să mă aliez acum cu pacienţii ca să ne năpustim, împreună, pe bancheta din spate a vreunui Ferrari! Din contră, am azi chef să-mi ridic toată lumea în cap – pe non-medici inclusiv. În ultima lună mi-am petrecut fiecare a cincea noapte în spital, prin urmare sunt obosit şi nu-mi mai pasă de consecinţe.

Sunt ani de zile, stimat public, de când vi se tot spune că medicina nu costă decât cei 16% despre soarta cărora nu ştim nimic, deşi, o ştiţi prea bine, realitatea este alta. Iar dumneavoastră, stimat public, vă prefaceţi că aşa ar trebui să stea lucrurile deşi auziţi foarte des, pe tot soiul de canale mediatice, de fonduri strânse pentru ca un pacient nefericit să fie operat în străinătate. Se vehiculează sume între 20.000 şi 140.000 de euro pentru o intervenţie, dar dumneavoastră vă prefaceţi că aceste cereri de ajutor pentru nişte semeni în reală suferinţă sunt acceptabile atunci când trebuie să ne tratăm în străinătate, dar că devin inacceptabile când trebuie plătite acasă.

Medicina costă mult, foarte mult, al naibii de mult costă, doamnelor şi domnilor.

De altfel, dumneavoastră înşivă aţi găsit soluţia la această problemă – adresarea la serviciile private. Acolo aţi găsit şi curăţenia care vă lipseşte în spitalele de stat şi modul de comunicare pe care vi l-aţi dorit. Cu alte cuvinte, aţi realizat că un anumit standard al serviciilor costă nişte bani pe care n-aţi ezitat să-i oferiţi. Şi acum, o să vă întreb, în ciuda vociferărilor: câţi dintre dumneavoastră aţi plătit asigurări de sănătate complementare, care v-ar fi permis să vă adresaţi unor servicii superioare, şi câţi aţi preferat să plătiţi leasinguri la maşini scumpe, bunuri electrocasnice etc?

Răspunsul, îl cunoaşteţi mai bine decât mine: vă este mai ieftin să plătiţi onorarii cenuşii la nevoie, decât o cotă parte din venituri, permanent, asta lăsând la o parte profilul comportamental de masă al românilor, care preferă să epateze cu un mobil foarte scump, decât să fie abonaţi la serviciul de sănătate X.

Ştiu, mie mi-e uşor să vorbesc din acest punct de vedere – n-am cerut nicicând vreunui pacient nici un capăt de aţă şi nici n-am s-o fac, din motive absolut personale. Pe de altă parte, nici n-o să-mi scadă clientela după acest autodafé – mai bine de 50% dintre pacienţii mei nu mă caută direct: ei ajung să mă cunoască doar după ce-şi revin din şocurile care îi aduc, din nefericire, la spital.

Dar, având în vedere că n-am cerut niciodată nimic, nimănui, aş vrea ca atât eu, cât şi colegii de vârsta mea care, mulţi nu v-au cerut nici ei, nimic, niciodată, şi care şi-au petrecut în 23 de ani de practică (am făcut calcule, domnule ministru!), cam şase ani de gărzi puse cap la cap, colegi care, în plus, au stat în jur de 40% din timp peste program, fără a fi plătiţi nici oficial, nici neoficial – în numele tuturor celor care v-au făcut sănătoşi, unii venind noaptea de acasă când nu era treaba lor s-o facă, mulţi suplinind lipsa cronică de personal, în numele celor care v-au prelungit viaţa, ba chiar şi în numele celor care v-au primit onorariile pentru care nu şi-au pus doar o simplă semnătură pe un act, ci care v-au operat, v-au anesteziat, v-au tratat în timp ce majoritatea dormeaţi – în numele tuturor, vă spun să nu-i mai credeţi pe toţi miniştrii sănătăţii, mult mai interesaţi în exerciţii de imagine decât în rezolvarea problemelor din sistem. Incapacitatea politică de a administra sistemul medical, domnule ministru, este doar incapacitatea dumneavoastră – nu este dovada nici a slabei pregătiri a celei mai mari părţi a medicilor şi nici a unei imoralităţi funciare a celor în halat alb.

Şi, pentru că tot avem un ministru al sănătăţii cu dublă specialitate, o să-mi permit următoarea afirmaţie, stimat public: când ai în buzunar bani pentru un Logan la mâna a doua, e cel puţin bizar să ai pretenţia să mergi toată ziua-bunăziua într-un Ferrari! Şi, ca să închei subiectul banilor negri, nepermişi, sau cum vreţi să le spuneţi, am să vă pun problema în felul următor: problema fundamentală a practicianului este să-şi trateze toţi pacienţii în mod egal şi fără să condiţioneze actul medical – în rest, însă, sper că nu doriţi să fiţi trataţi (doamne fereşte!) de chirurgi cărora să le stea mintea la plata întreţinerii sau care să se îmbulzească pe la cozi doar pentru că am fi cu toţii egali, sau care să stea peste program doar pentru că la noi în ţară, n-au apărut încă listele de aşteptare. Pe de altă parte, dumneavoastră înşivă, chiar inconştient, aveţi anumite aşteptări de la imaginea simbolică a medicului (era să spun de la engrama medicului) dar, numai când aveţi nevoie de el, aveţi pretenţia să se ridice la respectivul nivel de aşteptare. În rest, însă, când slavă domnului, sunteţi sănătoşi, aţi dori ca medicii să facă parte din marea masă a mulţimilor, ignorând realitatea despre ceea ce înseamnă, cu adevărat, un medic.

Am să închei, discutând despre afirmaţia absolut aiuritoare că un coleg (fie el un scelerat care nu şi-a văzut pacientul la nevoie) a încasat 104 milioane de lei într-o lună.

Această afirmaţie determină o dilemă à la Nae Caţavencu – am s-o expun, pentru că domnul doctor Raed Arafat (of, cât de mult l-am admirat pentru realizările de la SMURD!) a ridicat-o la fileu. Nici eu şi nici nimeni altcineva, niciodată, n-am auzit de un salariu atât de mare în medicina românească, la stat. Dacă acel medic a primit, în mână, 104 milioane de lei la actualele tarife de plată, înseamnă că a petrecut în spital un număr de ore înfiorător de mare – un număr de ore nepermis prin codul muncii nu numai în ţara noastră, ci oriunde pe pământ. De aici, ce deducem? Sau că afirmaţia este adevărată – în consecinţă, schema de personal din acel spital era îngrozitor de subţire (nu mă mir) şi că nu era altă soluţie, decât ca respectivul medic să stea la nesfârşit în spital. Prin urmare, vina medicului care nu şi-a văzut pacientul (asta n-am să înţeleg niciodată, indiferent cât de istovit ar fi fost) trebuia împărţită cu vina sistemului supervizat de dumneavoastră, domnule ministru, sistem care permite încălcarea legii în ce priveşte numărul de ore lucrat. În context, vă întreb încă o dată: cum intenţionaţi să manageriaţi politica de personal, domnule ministru, în condiţiile în care România are cu 30% mai puţini medici decât este necesar? Nu uitaţi că şi eu vorbesc la rece – dar pot eu să ştiu cum o să reacţionez după ce o să mă ajutaţi să câştig 104 milioane de lei, petrecând o lună întreagă la serviciu? Poate că o să-mi văd pacientul, totuşi – dar credeţi că o să-l examinez corect?

Ce părere aveţi, domnule ministru?

Pe de altă parte… chiar 104 milioane?!?! Şi dacă domnul Arafat nu s-a uitat cu atenţie pe fluturaş şi a făcut o aserţiune nefondată?

Dacă se dovedeşte varianta neatenţiei, o să vă fie greu s-o justificaţi în faţa colegilor care, lucrând cu mult peste program, abia dacă reuşesc să ridice cel mult 40% din acel salariu, după o lună de lucru istovitoare. Aşa că mă întreb şi eu, cu naivitate, de ce a trebuit să vehiculaţi un lucru într-atât de neadevărat pe posturile TV, domnule ministru?

Cu stimă,

Un Împricinat de Medic

p.s. – Sincer, n-am de gând să moderez acest post, pentru că ştiu care vor fi reacţiile. Iertare pentru ce spun acum, dar, din nefericire, moderările la acest post, ca şi invectivele, nu vor avea nici un sens aici, în scris – ele vor avea loc în viaţa reală, în camerele de gardă, când dumneavoastră, pacienţii care nu mai aveţi încredere în noi, medicii dumneavoastră, veţi vedea că veţi aştepta din ce în ce mai mult pentru o consultaţie din ce în ce mai sumară, consultaţie urmată de un tratament din ce în ce mai frugal. Pentru ca realitatea să nu fie asta, o să fie nevoie de o minune: din păcate, nu văd cine o să fie în stare s-o aducă printre noi.

La fel de sincer vă spun că sunt momente când nu mai am chef să stau nici o clipă peste program (lucru de la sine înţeles în orice altă ţară), după ce văd cum profesia îmi este terfelită. Nu-i înţeleg nici pe colegii mei care, în loc de explicaţii coerente, răspund cu aroganţă – dar le găsesc circumstanţe atenuante: mi se pare cel puţin bizar ca specia denumită ziarişti să generalizeze, ricanând, o problemă tragică, azvârlind oprobiul asupra unei întregi categorii profesionale. Din experienţă proprie ştiu cum se comportă anumiţi ziarişti la spital – la fel ca şi pacienţii cu foarte mulţi bani, îşi imaginează că sănătatea poate fi dobândită prin presiune sau… prin bani. La fel ca şi pacienţii cu foarte muţi bani, consideră că se înţelege de la sine că domniile-lor merită un tratament preferenţial…

Ceea ce nu e deloc adevărat. Dar, ar fi acesta un motiv suficient pentru a considera că toţi ziariştii sunt prost crescuţi sau animaţi de parti-pris-uri?

În fine…

Acest post este dedicat tuturor medicilor care strâng din dinţi.

Tags: de pe la noi

Mda, de aici încolo începe chitara. Habar n-am cine este insul.

Numai ascultati-l cum cântă, of, blestematul!

Ştie, domne, muzică, au ba?

Tags: da

 

(leapşă primită de la Lorena)

 

Vă vorbeşte un ateu… Numai că sunt un ateu sceptic. O să vedeţi de ce am făcut această introducere.

Habar n-am avut cine e Niculae Ceauşescu până într-o dimineaţă de martie cam geroasă – pe bune, era negură afară şi era frig. Eram la mine acasă, fireşte, şi stăteam la o fereastră de la etajul patru care dădea înspre Sala Palatului. În stânga Sălii Palatului era un părculeţ (mai este şi acum) iar eu, habar n-am de ce, mă uitam exact la acel părculeţ când bunică-mea mi-a spus că a murit Gheorghiu-Dej.

Aveam cinci ani fără o săptămână şi ştiam cine e Gheorghiu-Dej – e una dintre cele mai vechi amintiri de-ale mele, aşa că ştiu despre ce vorbesc. Pe vremea aceea copiii ştiau destul de clar cine le sunt şefii, chit că nu se dăduse drumul la cultul personalităţii.

Cu aceeaşi ocazie am aflat de Nicolae Ceauşescu, chestie care, pe moment, nu m-a impresionat cine ştie ce. Ce ţin minte cel mai bine e că pe vremea aceea, ca şi acum, eram extrem de năzuros la mâncare, motiv pentru care ai mei trebuiau să-mi cumpere parizer şi cremvurşti – singurele feluri care-mi plăceau. Pot să-ţi spun, Lorena, că şi parizerul şi cremvurştii din acei ani erau cu mult peste orice fel de naţie de mezelărie similară pe care o mâncăm în zilele noastre, fie că-i românească, fie că-i adusă de peste hotare. Pe bune că aveau gust, dom’le, aşa că parizerul şi cremvurştii aferenţi chiar că erau ceva bun pe vremea lui Nicu, Ceaşcă, Patrocle. Mă refer la anii 60, să ne înţelegem.

 

 

Tot pe vremea aia, visam să mă fac şofer. Visam să mă fac şofer din cauză că îmi adusese tata acasă un album care se intitula America – Azi. Acel album conţinea tot soiul de realizări americane ale anilor 60: autostrăzi, rachete, zgârie-nori şi, mai ales, maşini! Maşini mari, maşini frumoase, maşini teribile. Eh, văzând eu pogonul ăla de maşini nemaipomenite, mi-a dat prin minte să mă fac şofer, că tare mult mi-ar mai fi plăcut să mă dau cu ele. Cred că albumul ăla apăruse prin republica sărbătorească română când cu vizita lui Lyndon Johnson la Bucureşti, care vizită, iată în ce hal m-a marcat.

Vreau să spun că, în anii 60, mai vedeai şi pe stradă maşini americane, nu numai la televizor. Tata le spunea „rândunici”, din cauza eleroanelor de la pupa. Aşa că, iată Lorena, un alt lucru bun din acei ani. Trebuie să recunosc, însă, că nu aveam nici o rudă închisă pe la canal sau pe la Periprava/Gherla, aşa că totul mi se părea frumos, mai ales dacă vedeam o maşină mişto pe stradă.

În afara maşinilor americane, mai circulau prin Bucureşti şi nişte măgăoaie mari, socialiste. Două dintre ele erau tare bazate: mă refer la Ceaika, sovietică, dar mai ales la Tatra, o limuzină cehoslovacă. Tatra era o chestie mare, neagră, cu tablă groasă ca de tanc, lucioasă, cu spatele unduit şi cu o aripioară majestuoasă, ca de rechin – era o maşină magnifică. Cred că, şi acum dacă pui o Tatra să se ciocnească cu un Hummer, Tatra o să îndoaie Hummer-ul sau o să-l dea peste cap, chestie care mi-ar provoca o satisfacţie neasemuită.

 

 

Tatra era o maşină mişto, Lorena, pe bune! Dacă ai fi fost născută în acei ani şi dacă eu aş fi fost mai mare, te-aş fi invitat la o plimbare în acea limuzină. Te-aş fi dus la Casa Albă, restaurantul de la Şosea, cel de lângă Grădina Zoologică şi, ce crezi că ţi-aş fi oferit ca să mă dau mare?

Coca-Cola! Coca-Cola ţi-aş fi oferit, căci se găsea la sticluţe din acelea cu formă caracteristică, le ştii, alea de 250 de ml. Nu ştiu dacă ăsta era un lucru bun sau nu. Mda… În anii aceia mai erau ceva lucruri bune, unul dintre ele fiind că bucureştenii încă îşi mai cereau scuze pe stradă dacă te jenau cu ceva şi, culmea, majoritatea le lăsau pe doamne să urce primele în autobuz. Ce să spun… Cred că şi hoţii erau îmbrăcaţi la patru ace în acei ani! Ca să înţelegi cam care era atmosfera, ar trebui să vizionezi un film uşor tâmpiţel care rula în acei ani, care film, nu ştiu de ce, mi-a obsedat câteva luni ale copilăriei: Dragoste la Zero Grade. Mă rog, oricât de tâmpiţel ar fi filmul, dacă tu ai avea răbdare să-l priveşti acum, ţi-ar oferi un insight asupra modului în care se distrau oamenii în acei ani. Ai mai afla şi ce-şi doreau şi cam ce erau dispuşi să pună la bătaie (mă refer la oamenii de rând) ca să obţină ceea ce doresc.

Vreau să spun că România era oarecum patriarhală – asta dacă nu aveai rude care să se fi pus rău cu regimul sau, care doar să se fi născut rău faţă de regim. Unchiul meu, de pildă, era foarte supărat pe regim, iar eu, pe vremea aceea, nu înţelegeam de ce.

Pe urmă am uitat de Ceauşescu. Încă nu-l dădeau aşa de des la TV. Asta, până într-o zi când…

Eh, eram la Breaza, în august. Stăteam la doamna Bondoc în gazdă împreună cu nişte veri de-ai mei – nu-i ştii. Pe vremea aceea, verişoară-mea, ca o reală fiică a unchiului meu ce era, înjura la comunişti cu o frecvenţă extrem de mare. Eu aveam 8 ani, deci eram în 1968. Verişoară-mea îmi tot povestea despre nişte miliţieni împuţiţi care îi opreau colegii pe stradă ca să-i tundă şi ca să le taie pantalonii evazaţi, la modă pe atunci. Mai îmi povestea despre Moody Blues, despre The Doors şi despre Beatles. Despre Phoenix şi despre Mondial. Odată, tot la Breaza, a cumpărat un MP vinyl cu o formaţie românească ce purta numele Sincron. Când se întâlnea cu vărul meu, se întrebau unul pe celălalt dacă era vreo legătură între Nowhere Man, al Beatles-ilor şi Nebunul cu ochii închişi al Phoenicşilor (scuză licenţa cu ics, Lorena, te rog…). Ea îmi spunea mereu că lucrurile erau cam naşpa dacă erai om mare… De fapt, ce spun eu… Nu trebuia să fii om mare: şi la liceu dacă erai, cică te trezeai cu tot soiul de interdicţii, cu unii care ţipau la tine, cu unii care-ţi explicau că asculţi muzică proastă etc. Eu nu ştiam în 1968 ce era aia muzică proastă: eu credeam că Los Paraguayos cântă frumos dar, când i-am zis verişoarei mele chestia asta, ea a râs de mine.

 

 

Cum-necum, însă, am reţinut că pletele şi blugii erau puşi la index. Ei bine, şi vine seara aia de august, la Breaza, la madam Bondoc acasă. I-am cam văzut eu pe ai mei că sunt cam negri la faţă, dar nu ştiam de ce. Pe la şase-şapte seara, au dat drumul la TV şi atunci am dat ochii din nou cu Nicu, Ceaşcă, Patrocle. Stătea la un balcon faimos, ăla de la care avea să-şi ţină şi ultima cuvântare, ştii care, Lorena, şi tot vorbea ceva despre URSS care erau nişte oameni răi, despre nişte agresiuni armate, despre Pactul de la Varşovia, nah, chestii d’astea…

În anul acela, oricât de ciudat ţi-ar părea, eu ştiam că ruşii sunt şefii – aşa învăţasem, din aer, cred… Bănuiesc că toţi românii aflau chestia asta, fie şi numai bând apă de la robinet: ruşii erau şefii noştri. Aşa că, tare m-am mai mirat când am văzut ce zicea Nicu, Ceaşcă, Patrocle de la balconul ăla. Pe măsură ce vorbea, îi vedeam pe ai mei că se înnegresc din ce în ce – femeile, îndeobşte. Era linişte în cameră, era noapte, eram la ţară – nu se auzeau decât televizoarele vuind în toată Breaza, lansând cuvântarea lui Nicu, Ceaşcă, Patrocle peste livezi, curţi şi rânduri de porumb, îţi jur că aşa era, Lorena – cred că până şi câinii au tăcut în seara aia.

– Să vezi c-o să fie război, a zis bunică-mea şi, nu ştiu de ce, ceilalţi parcă abia atunci au răsuflat uşuraţi.

 

 

Eu tot nu pricepeam. La un moment dat, Ceaşcă, Nicu, Patrocle a încheiat discursul şi au început interviurile cu oamenii de pe stradă. Un pletos care purta jacă şi pantaloni evazaţi spunea că n-o să pregete nimic şi că era dispus să ia arma în mână ca să apere România chiar şi cu preţul vieţii, indiferent cine ne ataca – aşa a fost, mai întreabă-i şi pe alţii, Lorena, că nici eu, care am păstrat în minte imaginea asta cu o deosebită claritate, nici eu nu mai am curajul să cred că, nu mai departe de acum 40 de ani, românii puteau să fie şi aşa.

Vreau să spun că pletosul ăla really meant what he said, got it, Lorena?

Iar vară-mea:

– Bravo! Pe ei, pe ruşi, fir-ar ai naibii să fie ei!

Eu o iubeam pe verişoara mea, aşa că de atunci am rămas antirus – oricât de mult mi-ar plăcea filmele ruseşti, oricât de tare m-ar înfiora literatura şi teatrul rusesc, oricâtă emoţie m-ar năpădi când ascult Rachmaninov şi Ceaikovski – din ziua aceea şi până acum am rămas antirus. Aşa o să şi mor: tot un nenorocit de antirus. Chiar şi acum, când îţi scriu asta, Lorena, simt cum dau în clocot când mă gândesc la ruşi şi sper, oh, sper din tot sufletul să inventeze odată, dracului, occidentalii ăştia, să inventeze şi să pună pe picioare o economie bazată pe resurse de energie alternativă, numai ca să nu-l mai văd în veci pe unul ca Putin cum vine la reuniunea NATO de la Bucureşti, la spartul târgului, cu o mână în buzunar, păşind relativ grăbit, de parcă ar fi un dealer de heroină parvenit.

Şi acum aş vrea să-i văd jos, pricepi, Lorena? Spulberaţi, risipiţi şi întinzând mâna a îndurare, că numai belele ne-au adus…

Dar, mă excit prea tare. În aceeaşi seară, verii mei erau, şi ei, lângă mine. Iar verii mei, fir-ar să fie, erau pe jumătate ruşi! Noi, ceilalţi, ne bucuram că românii ridică, în fine, capul, iar ei se uitau (sunt doi fraţi, din care unul discuta muzici cu verişoara mea), se uitau unul la altul, aşadar, nepricepând ce aveam noi, rudele lor de sânge, cu cei din neamul din care se trăgea mama lor, adică mătuşă-mea, care era rusoaică. Mătuşa mea tăcea mâlc şi era împietrită în timp ce bărbaţii, soţul ei inclusiv, se montau şi făceau strategii de seară, nah, cam ce fac bărbaţii de când sunt bărbaţi, mai ales când sunt departe de explozii şi când încă nu le urcă la nări mirosul sângelui scurs în pământ cu hectolitrii.

Pe urmă, Ceauşescu iar a intrat într-un con de umbră. Pentru mine, vreau să zic. El a intrat într-un con de umbră, iar războiul ăla, slavă domnului, n-a mai început niciodată. Am auzit că la graniţă a fost nasol – că ai noştri au făcut pregătiri de artilerie de la Huşi până la Vişeu, că ruşii au tot trimis la avioane spre frontieră şi au tras şi ei cu tunurile doar ca să ne dea ghes, dar nu s-a lăsat cu nimic, şi mai zic, încă o dată: slavă domnului!

Sau, mai bine se lăsa cu război? Habar n-am, Lorena, habar n-am cum ar fi fost mai bine: era preferabil să intre România într-un război pierdut dinainte doar pentru a-şi forja un nume în anul de graţie 1968? Să fi fost mai avantajos să moară mii şi mii de români, doar pentru ca numele ţării tale şi-a mea să capete o aură pe care, cel mai adesea, am scăpat-o şi noi, şi predecesorii noştri, în noroaiele istoriei?

Habar n-am, Lorena – spune-mi tu cum vrei să fi fost atunci şi-ţi jur că am să te cred!

Un lucru interesant legat de această problemă. Cunosc pe cineva care s-a întors în ţară din Cehoslovacia, chiar în acele zile. A intrat în România pe la Oradea şi, câtă vreme a trecut prin Ardeal, îi auzea pe români cum vorbeau de război, că trebuie să se apere, că vroiau să meargă voluntari etc. După ce a trecut munţii, spre Bucureşti, i-a auzit, tot pe români, cum spuneau: cum să ne luptăm, domne, cu ruşii? Păi, tocmai cu ei să ne punem? Ne bat, domne, ne bat, ce rost are…

Lăsând la o parte războiul neînceput niciodată, am să-ţi mai amintesc de câteva lucruri bune din anii aceia. Frucade, de exemplu. Crede-mă, Lorena – în viaţa ta n-ai băut un suc mai gustos decât Frucade. Era românesc, eu l-am gustat prima oară într-un restaurant din Piteşti.

Bun, după ce a trecut şi faza cu Frucade, a început să se cam nasolească. S-a dus Nicu, Ceaşcă, Patrocle în China şi-n Coreea şi i-a dat prin cap să mâncăm şi să ne îmbrăcăm la comun, după cum văzuse pe acolo. Nu i-a ieşit figura, dar din clipa în care am aflat ce poftea, am început să-l urăsc şi pe el, la fel de mult ca pe ruşi. Deja aveam 11 ani, şi insul începea să mă agaseze, la fel cum mă agasau chestiile alea din care reieşea că suntem cei mai deştepţi, cei mai frumoşi şi cu istoria cea mai greuceană de pe pământ. Cred că din cauza propagandei lor deşănţate am ajuns eu cam cosmopolit, dragă Lorena, şi cam antinaţionalist, şi cam prea tolerant cu tot soiul de minorităţi – dar asta e altă poveste. O fi având ceva şi cu faptul că am crescut izbit în plin de ideile Flower Power, aşa cum răzbăteau ele până la noi, filtrate de sita cenzurii şi, totodată, adăugite şi îmbunătăţite cu idealurile localnicilor care sunt compatrioţii tăi şi-ai mei.

Iar după încă 9 ani, lucrurile s-au stricat rău de tot, ştiu că ai prins şi tu începutul anilor 80. Uite, eu îmi amintesc perfect, de pildă, de ultima zi când am mai avut apă caldă. Nu mai ţin minte data precisă – era prin noiembrie 1980, iar eu trebuia să mă duc la o petrecere. Era cam patru după-amiaza şi m-am dus şi eu, ca tot omul care se pregăteşte de chef, să fac o baie. Îmi amintesc până şi cum cădea lumina cenuşie prin fereastra cea îngustă a băii pentru că, lucru straniu, atmosfera din acea zi era la fel de neguroasă şi de ceţoasă ca în dimineaţa din 1965, când am aflat că există un ins pe nume Nick Ceauşescu. Ei, şi stăteam eu în lumina aia urâtă şi piezişă, stăteam cu mâna sub jetul de apă, Lorena. Stăteam şi mă tot miram că nu se mai încălzea apa odată. Aşteptam şi mă întrebam ce se petrece. După vreun sfert de oră de pândă, am renunţat, dar nu a fost o renunţare pur şi simplu – ştiam (pentru că pe vremea aia nu făceai altceva decât să te aştepţi la ce era mai rău), ştiam, aşadar, că apa caldă era kaputt! Cred că mai auzisem că se petrecuse aşa ceva prin alte oraşe, prin alte cartiere, că altfel nu-mi explic cum de-am realizat că gata, nu mai avem apă caldă.

În aceiaşi iarnă, ne-au luat şi căldura. Iar apoi, bunica a început să plece de cu seară la coadă la carne – avea un scăunel de pescuit rabatabil pe care îl căra cu dânsa, ca să aibă pe ce sta când băgau ăştia carne sau zahăr la BIG, care BIG este astăzi un Megaimage. Ţi-am spus vreodată că se întâmpla ca o coadă din astea să se perpetueze şi pe durata a două-trei zile? Nu? Ah, era tare simplu: se făceau bonuri de ordine şi, pentru mai multă siguranţă, se lăsau şi scăunelele la rând, ca să existe certitudinea că cel plecat, cel învoit să se ducă şi să doarmă, fusese acolo, la coadă, de la bun început, aşa că avea dreptul la carne, ouă, ulei, zahăr, portocale…

 

 

Fir-ar să fie, ia-uite cum era să uit! Ţi-am spus vreodată, Lorena, că verişoara mea, cea care îmi povestea despre Beatles şi despre pletoşi a murit? Nu, nu cred că ţi-am spus vreodată… Ei, bine, a murit la vârsta de 17 ani, călcată cu maşina de însuşi Nicu Ceauşescu, la Statuia Aviatorilor, într-o zi de duminică, pe la orele 13.00, iar Nicu Ceauşescu nu a fost judecat niciodată pentru asta.

Ţi-am spus că o iubeam. Sunt zile când cred că dacă scriu, o fac şi pentru că au rămas o sumedenie de lucruri pe care aş fi vrut să i le mai spun, numai că n-aveam cum, fir-ar să fie, n-aveam cum, pentru că nu sunt decât un blestemat de ateu care nu crede în viaţa de apoi… Asta o să te facă să pricepi, Lorena, cele ce o să le spun mai jos. Şi nu, nu-mi pare rău pentru că le voi spune.

În ultimii ani dinainte de 89, iarna, dormeam cu două rânduri de pijamale peste care trăgeam un combinezon din prosop. Ştii ce frig era în case şi mai ştii ca dacă te trezeai cu nişte cafea adevărată, nu prea aveai la ce s-o pregăteşti, că nici gaze nu erau. Ei, trebuie să-ţi mărturisesc că, în frigul ăla, singurul fel în care puteam să adorm era după ce mă gândeam, prosteşte, cum aş comite atentat după atentat împotriva lui Ceaşcă, Nicu, Patrocle.

L-am omorât în mii de feluri, Lorena. Am tras în el cu grenade. L-am împuşcat. Am intrat cu maşina în el. I-am dat foc şi l-am aruncat din maşină în mers. Învăţam să conduc maşini rapide, în visele mele, învăţam să fiu lunetist, în visele mele, doamne, făceam orice ca să-mi imaginez, fie şi pentru un sfert de oră măcar, cum îl termin pe Nicolae Ceauşescu, zis Ceaşcă, Patrocle. Într-un fel, aşa îmi manifestam solidaritatea surdă cu restul conaţionalilor mei. Un lucru ciudat, însă: nu l-am ucis niciodată în calitate de medic. Spun asta pentru că un coleg de-al meu l-a ucis şi aşa, dupa care s-a răzgândit, numai că s-a răzgândit în felul următor:

– Să presupunem că Ceauşescu ar avea un accident, şi să mai presupunem că aş trece pe lângă el chiar după accident… Ţi s-ar părea o crimă prea mare dacă l-aş salva de la moarte? Ai mai fi prietenul meu?

I-am spus că da, i-aş rămâne prieten, dar l-am întrebat (ştii că sunt foarte curios!), l-am întrebat de ce l-ar salva, iar el mi-a răspuns:

– Mă gândesc că, dacă l-aş salva pe nemernic, ar scoate vreun post la concurs şi pentru mine…

Dialogul, ascultă-mă bine, Lorena, este absolut real. Teatrul absurd n-a fost inventat degeaba în România, chiar dacă l-a prefaţat pe Nicu, Ceaşcă, Patrocle.

Bun. Şi a venit înghesuiala din decembrie şi a venit şi noaptea de Crăciun din miezul înghesuielii. Noaptea aia am petrecut-o la Ministerul Transporturilor, clădirea aia mare din faţa Gării de Nord, unde am pus pe picioare un punct medical de urgenţă. Toată noaptea mi-am petrecut-o între cabinetul chirurgical improvizat la etajul II, parcă, şi cabinetul ministrului, unde ne tot chemau ori de câte ori se pregătea gaşca lui Ilici să difuzeze procesul lui Ceauşescu la chestia aia care se chema Televiziunea Română Liberă (mai ţii minte ce fraieri am fost?).

Nemernicii ăia n-au băgat filmul în timpul nopţii, iar dimineaţa m-a prins controlând personalul ministerului la intrarea la servici’ – deh, dacă se strecura vreun terorist printre ei? (ah, vezi tu cu ce fel de prost ai de-a face, Lorena?). Termin eu cu controlul şi mă car acasă – mărturisesc că în afară de nişte focuri de armă răzleţe, care nici măcar n-au fost îndreptate spre mine, n-am trăit nici o fază eroică în noaptea aia.

Ei, şi ajung acasă. Băh, şi dau ăia filmul. Eu eram obosit buştean după o noapte de nesomn şi abia dacă reuşeam să urmăresc acţiunea. Ca şi pe vremea când eram mic, erau nenumărate faze care mă depăşeau, sincer. Era acolo un avocat care urla, mai abitir decât procurorul, la cuplul pe care trebuia să-l apere. Se certau ca în mahala. Nicu, Ceaşcă, Patrocle băga nişte argumente care nu erau cu totul de lepădat, dar nu-l asculta nimeni. Voican se simţea Che Guevara amestecat cu contele de Saint Germain. Stănculescu îşi făcea manucura, iar Ilici – ei bine, Ilici aştepta un pic mai încolo: oh, ce să-ţi spun, Lorena, începuse rahatul pe media!

Iar după aia, l-au împuşcat. Aveam un televizor alb-negru Sport , pe vremea aia, aşa că pentru mine, Nicu, Ceaşcă, Patrocle a murit răsturnat (geometric vorbind) şi în tonuri alb-negru. Nu ştiu de ce, nu ştiu cum, chit că am fost un ateu sceptic toată viaţa mea dar, în clipa când l-am văzut mitraliat după mizeria aia denumită proces, chit că l-am urât ani de-a rândul, mi-a venit în minte următorul gând:

„Sângele lui o să cadă asupra noastră.”

Propria remarcă m-a cam uluit, mai ales că am formulat-o în minte fără să vreau, înainte s-o gândesc, cumva. Aşa că, am stabilit cu mine însumi că am gândit astfel doar din cauza oboselii şi m-am culcat.

Între timp, mi-a trecut oboseala. Mi-a trecut de tot, dar încă mă întreb de ce mi-a venit acel gând despre omul pe care l-am urât, l-am urât, l-am urât…

 

  

Tags: de pe la noi

Ne place sau nu, ne convine sau nu – iată harta universităţilor medievale europene. Mi-a trimis-o un bun prieten şi, la fel cum mi-a oferit-o el, v-o ofer şi eu, mai puţin comentariile conexe pe care, n-aveţi cum altfel, le veţi face şi dumneavoastră.

Ne place sau nu, ne convine sau nu – până la proba contrarie, tot ceea ce mişcă actualmente pe pământ (râul, ramul…) este consecinţa studiului şi numai a studiului. Chiar şi politicienii contemporani (cei serioşi) au un background universitar – cei neserioşi şi-au inventat un background universitar, de nedescoperit, însă, pe această hartă.

Linkul de mai jos ne arată clasamentul primelor 50 de universităţi contemporane. În această listă n-o să mai găsim decât două dintre universităţile de pe hartă, celelalte fiind, însă, urmaşele aşezămintelor vizibile încă din evul mediu, mai ales ale universităţilor aflate în partea de nord-vest a Europei. Avantajul site-ului către care vă trimit este că explică foarte clar cum s-a făcut acest clasament – asta ca să nu ne trezim vorbind aiurea cum că, atari clasamente ar face obiectul unor negocieri de tip PR.

http://www.webometrics.info/top4000.asp

Ne place sau nu, ne convine sau nu, atât harta cât şi linkul ne arată, vai, cam pe unde ne aflăm.  Universităţile, vă reamintesc, sunt acele aşezăminte unde lumea studiază – nu sunt nici s.r.l.-uri prin care se obţin pseudo-titluri universitare, nu sunt nici şcoli de partid, nu sunt nici burse prin care se face troc cu poziţii decizionale contra monedă.

Acesta ne este locul – obişnuiţi-vă bine cu el. Cum aţi vrea să meargă bine măcar un singur domeniu în ţara noastră, din moment ce nici o universitate românească nu apare nici măcar pe listele extinse, darămite în Top 500?

Aceştia suntem, doamnelor şi domnilor. Suntem o civilizaţie de tabloid. Cu regret o spun.

Tags: asta-i situatia

Nasol!

Am primit un email. Nu spui de la cine, că cine trebuie să ştie ce şi cum, deja ştie ce şi cum. Acum, io înţeleg că Londra e acoperită de camere de luat vederi, din aer şi până în străfundurile metroului, pricep că NY e full de microfoane pe care mai-mai că poţi să le respiri şi mai ştiu că, într-un fel sau altul, dacă Big Brother are chef să afle ce faci şi ce vorbeşti n-are prea multe greţuri ca să-şi ducă misia la bun sfârşit. Mai înţeleg şi chestia legată de terorismul în mare şi de terorismul în mic – de la inşi care dau cu avionul în blocuri şi până la băieţi deştepţi care dau cu jula din avutul public/privat, sau care doar vând biluţe la colţ de stradă, ei bine, cineva trebuie să stea cu ochii pe ei, admit!

Dar… de ce trebuie să stea EI cu ochiu’ şi cu urechea pe absolut TOATĂ lumea? Oh, da, am aflat că dacă n-am motive să mă ascund, e chiar de bonton să mă las ascultat şi privit, de parcă aş fi un exhibiţionist discret frustrat, care simte plăceri nebănuite când se dă cu bunghiul asupra sa…

Bun! Să zicem că sunt de acord cu toată argumentaţia care transformă populaţia unei lumi întregi într-o mică mahala, în care rufele trebuie să fie expuse larg, la vedere, amplu, panoramic, astfel încât Orwell să devină un clasic profet, la care să nu ne mai referim doar ca la o banală trimitere culturală, uşor francofilă prin modul salonard de discuţie – sunt de acord, da, trăgeţi cu ochiul şi urechea la mine!

Pentru că, nu-i aşa, avem noi ceva de ascuns colectivului? Noooo, doamne fe!

Ce mă miră, însă, ce mă stupefiază, însă, este că sticlele, difuzoarele şi tiparniţele sunt mute! Jurnaliştii tac, ceea ce mă face să casc ochii larg de tot. Se discută despre motivaţia unui Oprea, sau despre profunda judecată a unui prim-ministru, sau despre raţionamentele scoase ca din puţ ale unor finanţişti, în timp ce o lege care aduce atingere libertăţii individuale este ignorată cu desăvârşire.

Atât de puternică să fie nostalgia microfonului? Atât de zdrobitoare să fie visele de mărire ale ohranei/siguranţei/securităţii?

Aşa că, mă întreb:

1) Este situaţia generală într-atât de îngrozitoare încât trebuie să mergem pe burtă ca să treacă o lege care contravine celor mai elementare norme ale dreptului la exprimare? Dacă situaţia este într-atât de îngrozitoare încât să impună o astfel de lege, care aduce cu legea marţială şi cu situaţiile excepţionale, de ce nu ni se aduce la cunoştiinţă că e jale? Băh, o să facem pă dracu’n patru şi-o să stăm cu ochiu şi urechea pă voi, că voi sunteţi proşti şi noi avem grijă de voi, ca nişte tătâni ce suntem, ca nişte barosani ce suntem, ca nişte dăştepţi ce suntem… Adică: guvernul chiar nu mai are responsabilităţi în acest sens? Măcar să-mi zică şi mie că e nasol şi că-mi poartă iel dă grijă…

2) Dacă se dă legea asta la liber – cam pe când ar trebui să ne aşteptăm şi la interdicţia de circulaţie, la interdicţia întrunirilor nocturne, la tăiat limbi, la construit de noi canale etc?

3) Sau, te pomeneşti că nu-i nimic adevărat în toată chestia asta, şi am căzut în plasa unor generatori de mailuri… hm, destabilizatoare?

Zău dacă ştiu care-i treaba. Prin urmare, iată mai jos conţinutul mailului pe care l-am primit. Judecaţi şi voi şi conchideţi. Io sper să mă înşel şi să fiu paranoic şi mai sper că toată chestia asta e o glumă, un flaps şi că cineva s-a jucat de-a nostalgia acum, la început de an…

 

 o fi, n-o fi adevarat?
>
>
> In caz ca nu stiati….
>  
> CATEVA CONSECINTE (nu trebuie sa fi expert ca sa iti dai
> sema):
> – incepand din 20 ianuarie, adica de martea viitoare, toti
> operatorii de telefonie fixa si mobila , adica ROMTELECOM,
> RDS&RCS, ORANGE, VODAFONE, COSMOTE, ZAPP, etc. sunt
> obligati sa stocheze timp de 6 luni urmatoarele date despre
> TOATE CONVORBIRILE NOASTRE TELEFONICE: DE UNDE VORBIM, CU
> CINE (nr. de telefon si NUMELE SI ADRESA ABONATULUI),
> LOCATIA CELUI CARE ESTE APELAT, CAND SI CAT VORBIM;
> – incepand din 20 ianuarie, adica de martea viitoare, toti
> operatorii de telefonie fixa si mobila , adica ROMTELECOM,
> RDS&RCS, ORANGE, VODAFONE, COSMOTE, ZAPP, etc. sunt
> obligati sa stocheze timp de 6 luni urmatoarele date despre
> SMS-urile pe care le trimitem: DE UNDE LE TRIMITEM, CUI SI
> CAND LE TRIMITEM;
> – incepand din 15 martie 2009, adica peste mai putin de
> doua luni, toti provaiderii de internet, adica RDS&RCS,
> ROMTELECOM, ORANGE, ZAPP, etc.sunt obligati sa stocheze timp
> de 6 luni urmatoarele date despre emailurile noastre: DE
> UNDE TRIMITEM EMAILUL, DATA SI ORA LA CARE NE CONECTAM LA
> INTERNET , CUI TRIMITEM EMAILUL(adresa IP si NUMELE SI
> ADRESA FIZICA A ABONATULUI), DATA SI ORA LA CARE NE
> DECONECTAM DE LA INTERNET ;
> – incepand din 15 martie 2009, adica peste mai putin de
> doua luni, toti provaiderii de internet, adica RDS&RCS,
> ROMTELECOM, ORANGE, ZAPP, etc.sunt obligati sa stocheze timp
> de 6 luni urmatoarele date despre NAVIGAREA NOASTRA PE
> INTERNET: CINE SUNTEM (NUME, ADRESA FIZICA SI IP-ul), DATA
> SI ORA LA CARE NE CONECTAM LA INTERNET , DATA SI ORA LA CARE
> NE DECONECTAM SI PROBABIL TOATE ADRESELE DE INTERNET PE CARE
> LE ACCESAM.
>
> Tinand seama de cele de mai sus si constatand ca prietenii
> nostrii, colegii nostri de serviciu, rudele noastre, multe
> dintre fiintele pe care le iubim sau doar avem relatii
> conventionale cu ele, NU STIU DESPRE ACEASTA LEGE
> MIZERABILA, va propun sa trimiteti tuturor persoanelor din
> lista voastra de email sau messenger acest mesaj sau unul
> asemanator.
> STIINTA INSEAMNA PUTERE si A STII SI A NU ACTIONA ESTE
> SUPREMA LASITATE.
>
> Cred ca aceasta lege este revoltatoare si mai cred ca o
> mare parte din puterea ei se bazeaza pe faptul ca NU ESTE
> INCA LARG CUNOSCUTA. Noi putem sa o facem cunoscuta si cred
> ca aceasta este una dintre menirile noastre de ACUM: SA O
> FACEM CUNOSCUTA !
> Legea nr. 298/2008 privind retinerea datelor generate sau
> prelucrate de furnizorii de servicii de comunicatii
> electronice destinate publicului sau de retele publice de
> comunicatii, precum si pentru modificarea Legii nr. 506/2004
> privind prelucrarea datelor cu caracter personal si
> protectia vietii private in sectorul comunicatiilor
> electronice, a fost publicata in Monitorul Oficial, Partea I
> nr. 780 din 21.11.2008.
> Parlamentul Romaniei adopta prezenta lege.
>
> CAPITOLUL I
> Dispozitii generale
>
> Art. 1. – (1) Prezenta lege stabileste obligatia
> furnizorilor de servicii si retele publice de comunicatii
> electronice de a retine anumite date generate sau prelucrate
> in cadrul activitatii lor de furnizare a serviciilor de
> comunicatii electronice, pentru punerea acestora la
> dispozitia autoritatilor competente in scopul utilizarii in
> cadrul activitatilor de cercetare, de descoperire si de
> urmarire a infractiunilor grave.
> (2) Prezenta lege se aplica datelor de trafic si de
> localizare a persoanelor fizice si juridice, precum si
> datelor conexe necesare pentru identificarea abonatului sau
> a utilizatorului inregistrat.
> (3) Prezenta lege nu se aplica in ceea ce priveste
> continutul comunicarii sau informatiile consultate in timpul
> utilizarii unei retele de comunicatii electronice.
> (4) Punerea in aplicare a prevederilor prezentei legi se
> face cu respectarea prevederilor Legii nr. 677/2001 pentru
> protectia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu
> caracter personal si libera circulatie a acestor date, cu
> modificarile si completarile ulterioare, precum si ale Legii
> nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter
> personal si protectia vietii private in sectorul
> comunicatiilor electronice, cu completarile ulterioare.
> Art. 2. – (1) In intelesul prezentei legi, termenii si
> expresiile de mai jos au urmatoarele semnificatii:
> a) furnizor de servicii si retele publice de comunicatii
> electronice – persoana care furnizeaza in scop comercial
> servicii si/sau retele de comunicatii electronice catre
> utilizatori finali ori alti furnizori de retele sau servicii
> de comunicatii electronice pentru sustinerea traficului
> acestora;
> b) date – informatiile privind traficul, localizarea si
> alte date legate de acestea, necesare pentru identificarea
> unui abonat sau a unui utilizator;
> c) utilizator – persoana fizica sau juridica ce foloseste
> un serviciu de comunicatii electronice destinat publicului
> in scopuri personale sau profesionale, fara a fi in mod
> necesar abonat al acelui serviciu;
> d) abonat – persoana fizica sau juridica ce a incheiat un
> contract cu un furnizor de servicii de comunicatii
> electronice destinate publicului, in vederea furnizarii unor
> asemenea servicii;
> e) serviciu de telefonie – apelul (voce, mesagerie vocala,
> teleconferinta si transfer de date), serviciile suplimentare
> (redirectionarea convorbirii si transferul apelului) si
> serviciile de mesagerie si multimedia (servicii de mesagerie
> scurta, servicii media imbunatatite si servicii multimedia);
> f) infractiune grava – infractiunea care face parte dintre
> infractiunile enumerate la art. 2 lit. b) din Legea nr.
> 39/2003 privind prevenirea si combaterea criminalitatii
> organizate savarsite sau nu de un grup infractional
> organizat, dintre cele prevazute in cap. IV din Legea nr.
> 535/2004 privind prevenirea si combaterea terorismului,
> precum si dintre infractiunile contra sigurantei statului
> prevazute in titlul I din partea speciala a Legii nr.
> 15/1968 – Codul penal al Romaniei, republicata, cu
> modificarile si completarile ulterioare;
> g) identificatorul utilizatorului – codul unic de
> identificare alocat unei persoane care se aboneaza sau se
> inregistreaza la un serviciu de acces la internet ori la un
> serviciu de comunicatii prin internet;
> h) identificatorul celulei – codul de identificare a
> celulei in care se initiaza sau se finalizeaza un apel de
> telefonie mobila;
> i) apel nereusit – comunicarea in cadrul careia apelul
> telefonic a fost conectat, dar nu a primit raspuns sau a
> facut obiectul unei interventii din partea administratorului
> retelei;
> j) apel neconectat – apelul initiat de la un terminal
> telefonic sau echipament cu acces la un serviciu de
> telefonie, dar care nu s-a finalizat tehnic, in sensul
> stabilirii unei conexiuni intre apelant si apelat.
> (2) In tot cuprinsul prezentei legi sunt, de asemenea,
> aplicabile definitiile prevazute la art. 3 din Legea nr.
> 677/2001, cu modificarile si completarile ulterioare, si la
> art. 2 din Legea nr. 506/2004, cu completarile ulterioare.
>
> CAPITOLUL II
> Retinerea datelor
>
> Art. 3. – (1) Furnizorii de retele publice de comunicatii
> si furnizorii de servicii de comunicatii electronice
> destinate publicului au obligatia de a asigura, pe
> cheltuiala proprie, crearea si administrarea unei baze de
> date in format electronic, in vederea retinerii urmatoarelor
> categorii de date, in masura in care sunt generate sau
> prelucrate de acestia:
> a) date necesare pentru urmarirea si identificarea sursei
> unei comunicari;
> b) date necesare pentru identificarea destinatiei unei
> comunicari;
> c) date necesare pentru a determina data, ora si durata
> comunicarii;
> d) date necesare pentru identificarea tipului de
> comunicare;
> e) date necesare pentru identificarea echipamentului de
> comunicatie al utilizatorului sau a dispozitivelor ce
> servesc utilizatorului drept echipament;
> f) date necesare pentru identificarea locatiei
> echipamentului de comunicatii mobile.
> (2) Datele se retin timp de 6 luni de la momentul
> efectuarii comunicarii.
> (3) Cheltuielile legate de crearea si administrarea bazei
> de date sunt deductibile fiscal.
> Art. 4. – Datele necesare pentru urmarirea si identificarea
> sursei unei comunicari cuprind:
> a) in cazul retelelor de telefonie fixa si mobila: numarul
> de telefon apelant, precum si numele si adresa abonatului
> sau ale utilizatorului inregistrat;
> b) in cazul serviciilor de acces la internet, posta
> electronica si telefonie prin internet: identificatorul/
> identificatorii alocat/alocati utilizatorilor;
> identificatorul de utilizator si numarul de telefon alocate
> pentru efectuarea oricarei comunicari prin reteaua publica
> de telefonie; numele si adresa abonatului sau ale
> utilizatorului inregistrat, caruia i s-a alocat o adresa
> Internet Protocol (IP), un identificator de utilizator sau
> un numar de telefon, la momentul comunicarii.
> Art. 5. – Datele necesare pentru identificarea destinatiei
> unei comunicari cuprind:
> a) in cazul retelelor de telefonie fixa si mobila: numarul
> format/apelat/ numerele formate/apelate si, in cazurile care
> includ servicii suplimentare precum redirectionarea sau
> transferul apelului, numarul/numerele catre care este
> dirijat apelul; numele si adresa/adresele
> abonatului/abonatil or ori ale utilizatorului/
> utilizatorilor inregistrat/ inregistrati;
> b) in cazul serviciilor de posta electronica si telefonie
> prin internet: identificatorul utilizatorului sau numarul de
> telefon al destinatarului/ destinatarilor unui apel
> telefonic prin internet; numele si adresa/adresele
> abonatului/abonatil or sau ale utilizatorului/
> utilizatorilor inregistrat/ inregistrati si identificatorul
> utilizatorului destinatar al comunicarii.
> Art. 6. – Datele necesare pentru a determina data, ora si
> durata comunicarii cuprind:
> a) in cazul retelelor de telefonie fixa si mobila: data si
> ora initierii si incheierii unei comunicari;
> b) in cazul serviciilor de acces la internet, posta
> electronica si telefonie prin internet: data si ora
> conectarii la si ale deconectarii de la serviciul de acces
> la internet, adresa IP alocata dinamic sau static unei
> comunicari de furnizorul de servicii de acces la internet,
> precum si identificatorul abonatului sau al utilizatorului
> inregistrat; data si ora conectarii la si ale deconectarii
> de la serviciul de posta electronica sau de telefonie prin
> internet.
> Art. 7. – Datele necesare pentru identificarea tipului de
> comunicare cuprind:
> a) in cazul retelelor de telefonie fixa si mobila:
> informatii privind serviciul de telefonie utilizat;
> b) in cazul comunicarilor prin serviciul de posta
> electronica si de telefonie prin internet: informatii
> privind serviciul de acces la internet utilizat.
> Art. 8. – Datele necesare pentru identificarea
> echipamentului de comunicatie al utilizatorului sau a
> dispozitivelor ce servesc utilizatorului drept echipament
> cuprind:
> a) in cazul retelelor de telefonie fixa: numarul de telefon
> apelant si numarul de telefon apelat;
> b) in cazul retelelor de telefonie mobila: numarul de
> telefon al apelantului si numarul de telefon apelat;
> identitatea internationala de abonat mobil (IMSI) a
> apelantului; identitatea internationala a echipamentului
> mobil (IMEI) a apelantului; identitatea IMSI a apelatului;
> identitatea IMEI a apelatului; in cazul serviciilor anonime
> preplatite: data si ora activarii initiale a serviciului,
> precum si identificatorul celulei din care a fost activat
> serviciul;
> c) in cazul serviciilor de acces la internet, posta
> electronica si telefonie prin internet: numarul de telefon
> al apelantului in cazul accesului prin dial-up; linia DSL
> sau alt punct terminal al celui care initiaza comunicarea.
> Art. 9. – Datele necesare pentru identificarea locatiei
> echipamentului de comunicatii mobile cuprind:
> a) identificatorul celulei la inceputul comunicarii;
> b) datele care permit stabilirea localizarii geografice a
> celulelor, prin referire la identificatorul acestora, pe
> durata in care datele comunicarii sunt retinute.
> Art. 10. – (1) Furnizorii de retele publice de comunicatii
> si furnizorii de servicii de comunicatii electronice
> destinate publicului, aflati sub jurisdictie romana, au
> obligatia retinerii datelor referitoare la un apel nereusit
> numai atunci cand aceste date sunt generate sau prelucrate
> si stocate, in cazul serviciului de telefonie, ori
> inregistrate, in cazul serviciului de acces la internet, in
> cadrul activitatii de furnizare a serviciilor respective.
> (2) Furnizorii nu au obligatia retinerii datelor prevazute
> la art. 3 alin. (1) in cazul apelurilor neconectate.
> Art. 11. – (1) In aplicarea prevederilor prezentei legi
> sunt interzise interceptarea si retinerea continutului
> comunicarii sau a informatiilor consultate in timpul
> utilizarii unei retele de comunicatii electronice.
> (2) Furnizorii de retele publice de comunicatii si
> furnizorii de servicii de comunicatii electronice destinate
> publicului au obligatia de a retine numai acele categorii de
> date enumerate la art. 3 alin. (1), care sunt accesibile ca
> urmare a desfasurarii activitatilor proprii, in conditiile
> legii.
> (3) La sfarsitul perioadei de retinere, toate datele
> retinute in temeiul prezentei legi, cu exceptia datelor puse
> la dispozitia autoritatilor competente, potrivit legii, si
> care au fost pastrate de catre acestea, trebuie sa fie
> distruse prin proceduri automatizate, ireversibil.
> Art. 12. – Activitatea de retinere a datelor se realizeaza
> cu respectarea urmatoarelor principii:
> a) datele retinute trebuie sa fie de aceeasi calitate si
> supuse aceluiasi grad de securitate si protectie cu cele
> utilizate la nivelul retelelor furnizorilor de comunicatii
> electronice;
> b) datele retinute trebuie supuse unor masuri tehnice si
> organizatorice corespunzatoare, in vederea protejarii
> datelor impotriva distrugerilor accidentale sau ilicite,
> alterarii ori pierderii accidentale, stocarii, prelucrarii,
> accesarii sau dezvaluirii neautorizate ori ilicite;
> c) datele retinute trebuie supuse unor masuri tehnice si
> organizatorice corespunzatoare, in vederea asigurarii
> faptului ca numai personalul autorizat in acest sens are
> acces la aceste date.
> Art. 13. – (1) In situatia in care datele prevazute la art.
> 4-7 pot fi retinute de mai multi furnizori de servicii si
> retele publice de comunicatii electronice, activitatea de
> retinere a datelor se face doar la unul dintre furnizori.
> (2) Activitatea de retinere a datelor prevazute la art. 4-7
> poate fi desfasurata, acolo unde este tehnic posibil si in
> urma unei intelegeri contractuale, de un tert, in numele
> unui furnizor de servicii si retele publice de comunicatii
> electronice, cu respectarea prevederilor art. 19 si 20 din
> Legea nr. 677/2001, cu modificarile si completarile
> ulterioare, si ale Legii nr. 506/2004, cu completarile
> ulterioare.
> (3) Obligatia de retinere a datelor prevazute la art. 4-7
> se aplica furnizorilor de servicii si retele publice de
> comunicatii electronice care aloca numerotatie, in cazul
> serviciilor de telefonie fixa si mobila, respectiv adrese de
> IP, in cazul serviciilor de date.
> Art. 14. – (1) Ministerul Internelor si Reformei
> Administrative, Ministerul Public, Serviciul Roman de
> Informatii si Serviciul de Informatii Externe, denumite in
> continuare autoritati competente, au obligatia de a colecta
> si de a transmite semestrial Ministerului Comunicatiilor si
> Tehnologiei Informatiei urmatoarele date statistice, in
> vederea urmaririi si controlului aplicarii prevederilor
> cuprinse in prezenta lege:
> a) numarul cazurilor in care informatiile au fost furnizate
> autoritatilor competente, in conformitate cu prevederile
> prezentei legi;
> b) perioada de timp scursa intre data la care datele au
> fost retinute si data la care autoritatea competenta a
> solicitat transmiterea acestor date;
> c) numarul de cazuri in care solicitarile de date nu au
> putut fi indeplinite.
> (2) Termenele pana la care trebuie transmise datele
> statistice se stabilesc prin normele metodologice de
> aplicare a prezentei legi.
> (3) Ministerul Comunicatiilor si Tehnologiei Informatiei
> centralizeaza datele statistice primite de la autoritatile
> competente si transmite anual Comisiei Europene statisticile
> elaborate in baza acestora. Statisticile nu vor contine date
> cu caracter personal.
> CAPITOLUL III
> Procedura solicitarii datelor retinute
>
> Art. 15. – Furnizorii de retele publice de comunicatii si
> furnizorii de servicii de comunicatii electronice destinate
> publicului au obligatia ca, la solicitarea autoritatilor
> competente, in baza autorizatiei emise potrivit
> dispozitiilor art. 16, sa transmisa acestora de indata
> datele retinute potrivit prezentei legi, cu exceptia
> cazurilor de forta majora.
> Art. 16. – (1) Solicitarea transmiterii de date retinute
> potrivit prezentei legi se realizeaza numai dupa ce a fost
> inceputa urmarirea penala, cu autorizarea motivata a
> presedintelui instantei careia i-ar reveni competenta sa
> judece cauza in prima instanta sau de la instanta
> corespunzatoare in grad acesteia, in a carei circumscriptie
> se afla sediul parchetului din care face parte procurorul
> care efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala ori a
> judecatorului desemnat de acesta, la cererea procurorului
> care efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala, potrivit
> legii, daca sunt date ori indicii temeinice privind
> pregatirea sau savarsirea unei infractiuni grave.
> (2) In caz de urgenta, cand intarzierea obtinerii
> autorizarii prevazute la alin. (1) ar aduce grave prejudicii
> activitatii de urmarire penala ori indeplinirii obligatiilor
> asumate de Romania prin documente juridice de cooperare
> internationala sau ca stat membru al Uniunii Europene,
> procurorul care efectueaza sau supravegheaza urmarirea
> penala sau caruia i-ar reveni aceasta competenta poate sa
> autorizeze, prin ordonanta motivata, solicitarea
> transmiterii de date retinute, potrivit prezentei legi. In
> termen de 48 de ore de la emiterea autorizarii, procurorul
> prezinta instantei de judecata competente, potrivit alin.
> (1), motivele care au stat la baza emiterii autorizarii.
> Instanta de judecata se pronunta cu privire la legalitatea
> si temeinicia ordonantei prin care s-a autorizat solicitarea
> transmiterii de date retinute, in cel mult 48 de ore.
> (3) Autorizatia de solicitare a datelor retinute trebuie sa
> cuprinda:
> a) denumirea instantei/parchetul ui;
> b) data, ora si locul emiterii;
> c) numele si prenumele judecatorului/ procurorului;
> d) durata de valabilitate a autorizatiei;
> e) denumirea si sediul social ale persoanei juridice care
> urmeaza sa puna la dispozitie datele retinute;
> f) indicarea persoanei cu privire la care se va face
> verificarea datelor retinute sau indicarea codului de
> identificare a abonatului ori a utilizatorului inregistrat
> pentru serviciile de internet sau a numarului de telefon al
> abonatului ori al utilizatorului inregistrat pentru
> serviciile de telefonie fixa sau mobila;
> g) temeiurile concrete care determina autorizarea de
> solicitare a datelor retinute;
> h) perioada de timp pentru care datele retinute urmeaza a
> fi furnizate;
> i) semnatura judecatorului/ procurorului.
> (4) Lipsa oricareia dintre mentiunile prevazute la alin.
> (3) se sanctioneaza cu nulitatea absoluta a autorizatiei.
> (5) Durata de valabilitate a autorizatiei nu poate depasi
> 15 zile.
> (6) Datele retinute care nu privesc fapta ce formeaza
> obiectul cercetarii se arhiveaza la sediul parchetului, in
> locuri speciale, in plic sigilat, cu asigurarea
> confidentialitatii, si pot fi transmise judecatorului sau
> completului investit cu solutionarea cauzei, la solicitarea
> acestuia. La solutionarea definitiva a cauzei, acestea vor
> fi sterse sau, dupa caz, distruse de catre procuror,
> incheindu-se in acest sens un proces-verbal.
> (7) Daca in cauza s-a dispus solutia de netrimitere in
> judecata, datele retinute se arhiveaza la sediul
> parchetului, in locuri speciale, in plic sigilat, cu
> asigurarea confidentialitatii, si se pastreaza pana la
> implinirea termenului de prescriptie a raspunderii penale
> pentru fapta ce a format obiectul cauzei, iar cand se
> distrug, se incheie un proces-verbal in acest sens.
> (8) Daca in cauza instanta a pronuntat o hotarare de
> condamnare, achitare sau incetare a procesului penal, ramasa
> definitiva, datele retinute se arhiveaza odata cu dosarul
> cauzei la sediul instantei, in locuri speciale, in plic
> sigilat, cu asigurarea confidentialitatii.
>
> CAPITOLUL IV
> Autoritatea de supraveghere
> Art. 17. – Autoritatea competenta sa monitorizeze aplicarea
> prevederilor prezentei legi este Autoritatea Nationala de
> Supraveghere a Prelucrarii Datelor cu Caracter Personal,
> denumita in continuare A.N.S.P.D.C. P.
>
> CAPITOLUL V
> Regimul sanctionator
>
> Art. 18. – (1) Constituie contraventii urmatoarele fapte:
> a) neindeplinirea obligatiilor prevazute la art. 3 alin.
> (2);
> b) neindeplinirea obligatiilor prevazute la art. 11 alin.
> (2) si (3);
> c) neindeplinirea obligatiei prevazute la art. 12.
> (2) Contraventiile prevazute la alin. (1) se sanctioneaza,
> prin derogare de la dispozitiile Ordonantei Guvernului nr.
> 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, aprobata
> cu modificari si completari prin Legea nr. 180/2002, cu
> modificarile si completarile ulterioare, cu amenda de la
> 2.500 lei la 500.000 lei.
> (3) Constatarea contraventiilor prevazute la alin. (1) si
> aplicarea sanctiunilor se efectueaza de catre personalul de
> control imputernicit in acest scop al A.N.S.P.D.C. P., in
> conformitate cu prevederile art. 35 din Legea nr. 677/2001,
> cu modificarile si completarile ulterioare.
> Art. 19. – (1) Orice accesare intentionata sau transfer al
> datelor pastrate in conformitate cu prezenta lege, fara
> autorizare, constituie infractiune si se pedepseste cu
> inchisoare de la un an la 5 ani.
> (2) Impiedicarea cu intentie a punerii la dispozitia
> autoritatilor competente a datelor retinute ca urmare a
> aplicarii prezentei legi constituie infractiune si se
> pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la un an.
> (3) Tentativa la infractiunea prevazuta la alin. (1) se
> pedepseste.
>
> CAPITOLUL VI
> Dispozitii finale
>
> Art. 20. – In scopul prevenirii si contracararii
> amenintarilor la adresa securitatii nationale, organele de
> stat cu atributii in acest domeniu pot avea acces, in
> conditiile stabilite prin actele normative ce reglementeaza
> activitatea de realizare a securitatii nationale, la datele
> retinute de furnizorii de servicii si retele publice de
> comunicatii electronice.
> Art. 21. – Pe data intrarii in vigoare a prezentei legi,
> Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter
> personal si protectia vietii private in sectorul
> comunicatiilor electronice, publicata in Monitorul Oficial
> al Romaniei, Partea I, nr. 1.101 din 25 noiembrie 2004, cu
> completarile ulterioare, se modifica si se completeaza dupa
> cum urmeaza:
> 1. La articolul 5, alineatele (1) si (6) se modifica si vor
> avea urmatorul cuprins:
> “Art. 5. – (1) Datele de trafic referitoare la abonati
> si utilizatori inregistrati, prelucrate si retinute de
> furnizorul unei retele publice de comunicatii electronice
> sau de furnizorul unui serviciu de comunicatii electronice
> destinat publicului, trebuie sa fie sterse sau transformate
> in date anonime atunci cand nu mai sunt necesare la
> transmiterea unei comunicari, cu exceptia situatiilor
> prevazute la alin. (2), (3), (5) si (51).
> ………… ……… ……… ……… ………
> ……… ……… ……… ……… ……… ………
> ……… ……… …….
> (6) Prevederile alin. (1)-(3) si (5) nu aduc atingere
> posibilitatii autoritatilor competente de a avea acces la
> datele de trafic, in conditiile legii.”
> 2. La articolul 8, dupa alineatul (4) se introduce un nou
> alineat, alineatul (5), cu urmatorul cuprins:
> “(5) Dispozitiile prezentului articol nu aduc atingere
> posibilitatii autoritatilor competente de a avea acces la
> datele pastrate de furnizorii de retele publice de
> comunicatii si de furnizorii de servicii de comunicatii
> electronice destinate publicului, in conditiile legii.”
> Art. 22. – In termen de 30 de zile de la data intrarii in
> vigoare a prezentei legi, Ministerul Comunicatiilor si
> Tehnologiei Informatiei va elabora normele metodologice de
> aplicare a acesteia, pe care le va supune spre aprobare
> Guvernului.
> Art. 23. – (1) Prezenta lege intra in vigoare la 60 de zile
> de la publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.
> (2) Dispozitiile referitoare la retinerea datelor de trafic
> si localizare corespunzatoare serviciilor de acces la
> internet, posta electronica si telefonie prin internet se
> vor aplica incepand cu data de 15 martie 2009.
> *
> Prezenta lege transpune Directiva 2006/24/CE privind
> retinerea datelor generate sau prelucrate de catre
> furnizorii de retele si servicii de comunicatii electronice
> destinate publicului si de modificare a Directivei
> 2002/58/CE, publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii
> Europene (JOUE) nr. L105 din 13 aprilie 2006.
>
> Aceasta lege a fost adoptata de Parlamentul Romaniei, cu
> respectarea prevederilor art. 75 si ale art. 76 alin. (1)
> din Constitutia Romaniei, republicata.
>
>
> PRESEDINTELE CAMEREI DEPUTATILOR        PRESEDINTELE
> SENATULUI
> BOGDAN OLTEANU                              
>                   ILIE SARBU
>  
>

Amândouă poartă acelaşi nume de botez,
Amândouă sunt number two d.p.d.v. al influenţei politice, deşi vorbim de un number two palmat: şi înainte de 89, şi acum, am avut/avem de-a face cu nişte prim-miniştri en titre,
Amândouă au studii universitar-superioare (sic!) efectuate la fără frecvenţă, pe sub băncile sălilor de curs,
Amândouă au relaţii strânse (icstrem de strânse) cu vremelnicii Big Chiefs,
Amândouă vorbesc cu lentoare,
Amândouă s-au ridicat de jos, din slums-urile pardosite cu noroi şi verdeaţă (a se citi: mă-tră-gu-nă!) ale plaiurilor danubiene şi amândouă au căpătat acces la fonduri aproximativ nelimitate,
Acestea sunt premisele.

Întrebări:
1) despre cine vorbim?
2) cea de-a doua îl va trage, şi ea, dupe dânsa, pe actualul Big Chief, în ce priveşte indicele de simpatie publică?
3) paralelismul va persista, oare, şi în ce priveşte finalul?
Întrebare-concluzivă:
Voi ce mai vreţi, de fapt?

 

 

 

A fost odată ca niciodată…

Nu, nu, de fapt, n-a fost! Sau, a fost, numai că era un simplu cazangiu. Mda… Ca să fiu cinstit, prin anii op’zeci, şeful Organizaţiei de Partid Bucureşti (Sănătatea pre numele ei) era un distins cazangiu. Domnia-sa avea o grămadă de treburi pe atunci. Printre altele, îmi amintesc cum a venit iel într-o noapte în control la Spitalul Cantacuzino, pe când se întâmpla să fiu de gardă în clinica de Obstetrică-Ginecologie.

Tăticuuu… Ce mai iureş a fost! Medicii bătrâni au lăsat baltă treburile curente şi s-au dus să-l conducă pe cazangiu de colo-colo, nah, pă unde avea el chef să vadă una şi alta. Pă vremea aia iera frig în spital, da’ iel nu d’asta venise: el avea chef să vadă, zor-nevoie, care era treaba cu avorturile internate în acea zi.

De ce îşi făcuseră femeile cu pricina avort? Mărturisiseră că-şi făcuseră avort? Se luaseră măsurile prevăzute de lege? Câte dintre ele fuseseră chiuretate şi de ce? Duseseră ginecologii muncă de lămurire cu iele, sau se ocupaseră, ca proştii, numa’ dă medicină?

Cazangiul a plecat la fel cum a venit – vorbim despre anul 1986 şi, pe vremea aceea, nici măcar procurorii nu mai făceau mare tărăboi pe tema chiuretajelor. Legea spunea că, deîndată ce hotărai să chiuretezi o femeie, trebuia ca înainte de toate, să iei legătura cu procuratura. Între 1985 şi 1988 am dat zeci de telefoane la Procuratură, anunţând că ne pregăteam de chiuretaj şi, absolut nici o dată, procurorul de serviciu nu ne-a interzis procedura.

O făcuseră cu vârf şi îndesat în anii anteriori – şi o făcuseră cu atâta sârg încât un număr neprecizat de femei au pierit datorită amânării chiuretajului. Chestia asta s-a reflectat, printre altele, în scăderea indicatorilor naţionali de fertilitate (cre’ că aşa le spune), aşa că partidul s-a sesizat că-i scade şeptelul reproducător, aşa că s-a decis s-o lase mai muale cu interogatoriile.

În context, nici până acum n-am aflat ce l-o fi apucat pe cazangiu să facă un control pe această temă după ce nici procurorii nu mai băgau femeile în seamă. Sau, te pomeneşti că venise să aranjeze un chiuretaj cuiva dân familia lui?

Dracu’ ştie.

Despre distinsul cazangiu am mai aflat prin 1987, cu ocazia unei mari şedinţe la Facultate, cu toate cadrele profesorale din IMF Bucureşti. La început, şedinţa a fost blândă, lentă, fără mare scandal – ştiţi cum erau şedinţele utc sau pcr : ei se făceau că citesc materialele, noi ne făceam că-i ascultăm, iar la sfârşit se semna de prezenţă şi ne căram cu toţii pe la treburile noastre.

Eh, la şedinţa cu profii de la IMF însă, n-a fost aşa. Profii au început să ridice probleme legate de dotare, iar unul dintre ei a ajuns să vorbească despre centrifuge – sculele alea care se învârtesc repede-repede şi care sunt necesare la analize şi în cercetare. Încurajat de cazangiu, bietul prof s-a lansat în explicaţii (se şi vedea beneficiarul unor centrifuge performante):

– Dacă am avea câteva centrifuge care să dea 16.000 de ture pe minut, vă promitem că am putea să…. etc… etc…

Blajin, cazangiul l-a întrerupt şi i-a răspuns cam aşa:

– Of, tovarăşi… Păi, mă uit la dumneavoastră şi-mi dau seama că am în faţă floarea medicinei româneşti… Sunteţi oameni de nădejde, ce naiba… Oameni în care statul a băgat bani grămadă ca să fiţi savanţi… Şi acum, iată, aţi ajuns savanţi! Păi, nişte savanţi ca dumneavoastră se împiedică de nişte amărâte de centrifuge, cum le ziceţi? Ce nevoie aveţi dumneavoastră de centrifuge, tovarăşi? Dumneavoastră sunteţi dăştepţi (spunând asta, cazangiul se ambala progresiv), dumneavoastră faceţi cercetare înaltă – ce mai vreţi nenorocitele alea de centrifuge, că dumneavoastră munciţi cu mintea, tovarăşi! Mintea este capitalul dumneavoastră şi mintea dumneavoastră trebuie să ne ajute pe noi, statul socialist, să facem economiile care ne sunt atât de necesare… Of, of, of, tovarăşe profesor (spus părinteşte)… Cen-tri-fu-ge! Păi, hai să vă iexplic eu cum trebuie făcută munca de cercetare! Ai o problemă. Te gândeşti la ea bine-bine. Încerci s-o rezolvi dintr-o parte – dacă nu reuşeşti, o iei din partea cealalaltă, dacă nici aşa nu izbuteşti, o iei pe de lături, şi tot aşa, gândindu-vă cu toate puterile dumneavoastră de savanţi, tovarăşi, gândind din toate părţile, veţi descoperi, doar cu mintea dumneavoastră, răspunsurile la problemă!

Fireşte că s-a făcut linişte. Apoi, profii, oameni bine crescuţi, şi-au cerut scuze, au zis că n-au nevoie de nimic, că se încurcaseră şi ei, nah, chestii d’astea.

Mi-am amintit de cazangiu extrem de recent – după ce mi-a fost relatată prima intervenţie a Elenei Udrea în calitate de membră a guvernului. Po urmă, mi-am mai amintit de cazangiu şi la prima şedinţă pe spital din acest an: personalul trebuie restructurat, iar primul ministru doreşte economii de 15% faţă de anul trecut – acesta a fost mesajul managerului care, ciudat, este medic, totuşi…

Eh, nemaifiind anul de graţie 1987, din sală s-a ridicat o rumoare prelungită: ce să mai restructurezi când medicii s-au împuţinat simţitor (numai în serviciul meu, trei colegi mai tineri, adică 50% din personalul cu studii superioare, au plecat în ultimele trei luni, în Belgia, UK, respectiv Kossovo), iar bani nu au fost suficienţi nici anul trecut.

– În ce priveşte investiţiile, acestea vor fi reduse cu 50%, la cererea primului ministru, a continuat managerul, dar să ştiţi că e hotărârea lui! – a adăugat el în grabă, auzind rumoarea din ce în ce mai zgomotoasă. E decizia lui, nu a noastră. Aşa sunt indicaţiile!

La auzul acestui cuvânt, s-a lăsat o linişte de mormânt în sala de şedinţe, chit că eram în primele zile ale anului 2009, era noastră.

Iată că, după 20 de ani, vorba lui Alexandre Dumas, în aula unui spital din Bucreşti, a răsunat din nou, chiar dacă justificativ, faimosul cuvânt care ne-a amărât zilele dinaintea erei noastre, pe vremea în care mare parte dintre destinele medicilor şi, implicit, ale pacienţilor, se aflau în mâna unui cazangiu.

Cu alte cuvinte, ne-am întors în zilele acelea în care trebuia să rezolvăm „în minte” cazurile, pentru că statul pentru asta băgase bani în noi: să judecăm cu propriile noastre forţe ca să-i facem bine pe pacienţi.

Cireaşa de pe tort, însă, la care cireaşă cazangiul nu s-a gândit niciodată, cireaşa de pe tort, aşadar, a venit la sfârşit, odată cu îndemnul:

– Aceste economii trebuie să fie astfel făcute încât starea de sănătate a pacienţilor să nu fie pusă nici o clipă sub semnul întrebării!

Adică, n-am bani să vă dau ca să vulcanizaţi cauciucul, da’ voi s’teţi dăştepţi, bueyyy şi-o să vulcanizaţi cauciucul şi-aşa! Şi, nu care cumva să daţi reţete rudelor celor internaţi, chiar dacă noi nu mai suntem în stare să vă dăm toate medicamentele pe care le-aţi citit voi pân cărţi, bueyyyy, că după aia le cumpără ăia dân farmacie şi la sfârşit ne trezim cu ei la uşă, ca să le decontăm, bueyyyy, că aşa e legea! Cine o da reţete pacienţilor, ca să-şi cumpere medicamente din afara spitalului pentru că noi n-am cumpărat – harşt! Aţi priceput?

Harşt!

Harşt! Harşt am făcut şi io azi, când iar m-am apucat să trimit adrese la conducerea spitalului: că n-am aia şi ailaltă şi că fără aia şi ailaltă n-am cum să dau pacienţilor nici măcar bruma de garanţii pe care obişnuiam să o dăm noi, tâmpiţii ăia care am stat şase ani la facultate plus încă şase prin specializări.

Eh, şi ştiţi ce răspuns am primit (da’ nu în scris, ci aşa, pe la colţuri, că nu-i bine să rămână documente)? Aveţi dreptul la trei încercări.

Nu…

Nu…

Nu…

Ei bine, răspunsul a fost:

– Păi, restrângeţi-vă şi voi activitatea, cumva!

Încep să mă întreb dacă România toată n-ar merita să-şi restrângă activitatea cumva – şi mă refer, mai ales, la decidenţii români, pe care să-i schimbăm, naibii, odată, cu nişte nemţi, pe care să-i importăm, fir-ar să fie, la un preţ cât mai bun dacă suntem dăştepţi şi i-om lua angro!

Mda… Acu’, io ştiu că degeaba am scris adresele alea, că tot nu se lasă cu nimic bun… Dar dacă taci şi taci şi iarăşi taci…

Nu cumva devii complice?

Tags: de pe la noi

 

 

Trecuse binişor de ceasurile prânzului când Anton ieşi în drumeagul desfundat şi plin de noroaie ce ducea spre Târgul Moşilor. Pe drumeag: carete şi caleşti, negustori călări şi pe jos, ţărani cu cobiliţe, care trase de boi, nenumăraţi copii, salepgii, cerşetori, geambaşi, o grămadă de ţigani fără treabă şi câţiva popi – care venind, care ducându-se la târg.

Anton dădu să se amestece în mulţime dar, în clipa aceea, se auzi strigat:

– Antoane! Ce dracu’ faci, coane, p’aci?

Dumnezeule! Bărcănescul! Era chiar Scarlat Bărcănescu… Călare pe un murg şi vesel nevoie mare, părea să se ducă şi el înspre Târgul Moşilor. Preţ de o clipă, lui Anton îi trecu prin minte, copilăreşte, s-o ia la sănătoasa pe-o uliţă dosită din apropiere.

– Ce mai faci, Scarlate, tată?

– Uite, mă grăbesc la Ghiculeşti! N-au avut voie să vie la îngropăciune la Golescul, că ştii că i-a surghiunit Vodă din târg, da’ măcar la praznic vor să vie şi ei. Aşa că, tata s-a rugat de Vodă pentru ei, iar Vodă, milostiv, s-a înduplecat şi le-a dat voie să vie. Acu’ mă duc după ei să-i aduc.

– Le-a dat voie Caragea să vie?! – se miră Anton. După ce-au vrut să-l omoare?

– Ei, s-a mai înmuiat şi Vodă, c-au trecut doi ani de-atunci! Şi po’ urmă, au mai îmbătrânit şi Ghiculeştii, nah… Da’ tu ce faci p’aci? Unde-ai fost, c-a întrebat toată lumea de ce n-ai fost la înmormântare?

– Eh, am avut ceva pus ceva la cale c-o negustoreasă…

– Aha! Te-ai întors la coana Lucsiţa, îi făcu Bărcănescu cu ochiul. Bine că ţi-a venit mintea la cap! Lucsiţa si-gur e mai meşteră decât cocomârla aia de Ilona, pufni el în râs. Hai, că mă grăbesc… Vii la praznic, da? – mai întrebă Scarlat, dând pinteni calului.

 

– Viu, viu, cum să nu…

Îl petrecu pe Bărcănescu cu privirea după care o luă la pas, spre târg. Trecuse de mahalaua Cucului şi ajunsese prin Herasca, faţă în faţă cu Sfânta Vineri, cam pe unde se adunau caleştile, când îi auzi pe surugii vorbind în gura mare despre înmormântarea Golescului: Vodă, cică, vărsase la lacrimi de-ai fi putut să-i pui Golescului la cap şi-o salcie, că tare falnică ar fi crescut. Acu’, se duseseră cu toţii – boierii noştri, ruşii, franţujii şi turcii din târg – la praznic, la palatul cel nou al Golescului. Deja, nu mai era picior de calic prin Piaţa Mare, c-o şterseseră la ciupeală în Podul Mogoşoaiei, care în cârje, care în mâini, care târâş, de ziceai că scosese vlădica moaştele lu’ Sfântu Dumitru mai devreme cu două luni.

Anton o mai tândăli pe drum, o vreme. O luă pe lângă Curtea Veche şi intră puţin la Ciupagea, să tragă de-o narghilea. Birtaşul îl ţinea de vorbă, dar Anton, nimic! – parcă se plimba printr-un vis. Trăgea la narghilea, sorbea din cafa fierbinte şi, când şi când, se scobea prin buzunare după pistoale, de parcă uita mereu unde le-a pus.

– Ce-i cu tine, coane, că te văd abătut! – nu mai rezistă Ciupagea şi-l întrebă.

– Ia, mă duc la praznic la răposatu’ Golescu, ieşi Anton la liman, oftând din inimă.

– Mda. Am auzit şi io că a fost om tare bun.

Dar un negustor cam diliu:

– Dacă nu murea Golescul, avea el grijă de Vodă Caragea până la urmă, că nu se mai îndură să se dea dus de pe tron…

– Şi ce, băh? Barem ăsta are burta pusă la cale, pe când ăla de-o să vină-n locu’ lui o să aibă foamea-n gât!

Anton nu-i băgă în seamă. Dar Ciupagea:

– Tăceţi, băh, dreacului, nu vedeţi c-avem boier la masă?

Anton dădu să-i zică birtaşului să-i lase în pace, numai că oamenii se şi băgaseră cu gurile în castroane şi ceaune, clefăind în linişte. După o vreme, Anton plăti şi ieşi.

– Ce-i iei, băh, apărarea lu’ ăsta, auzi el şoapte în urma sa, că l-a căpiat crăcănata aia de cioroaică de nu mai ştie de el!

Anton îşi umflă nările şi dădu să se întoarcă – cum adică: crăcănata aia de cioroaică? Ilona era…

Rămase locului. Care Ilona? Ce naiba se petrecea cu el, de încă se înfuria când îi auzea vorbind-o de rău pe… fiinţa aceea? El pe cine mai iubea? – că-l omorâse, că-l văzuse că-i bărbat… Îl izbise şi-i sfârtecase faţa – de ce i se mai strângea inima când glasul îi răsuna în cap? Per lui che adoro, ch’è il mio tesoro… Şi după al cui chip jinduia acum Anton? Era mort – moartă, ştia cine şi ce era; ce mai vroia acum? Se dusese, naibii, acolo, în cămăruţa lui Ghiulbenkian, odată cu aroma de mosc ce-l supsese în penumbra vorbelor…

Vorbele? Am rămas îndrăgostit de vorbele ce-l povestesc pe… omul ăla? Sau te pomeneşti că, încă de la bun început, m-am îndrăgostit numai de vorbele ce-mi roiau în minte despre el – ea?

– Dacă s-o ’ntoarce, fugiţi care-ncotro, proşti ce sunteţi! – îl auzi pe Ciupagea, suflând furios.

Anton se uită în birt. Nu spuse nimic şi porni ca beat, pe uliţi. Când îşi dădu seama că va trece prin faţa hanului Castrişoaiei, simţi că-l ia cu leşin. Se întrebă ce-o să facă bietul ursac pe care-l făcuse cadou – cine-o să mai aibă grijă de el acu’? Of, of, ce minciună… să-ţi cufunzi asemenea trup în mintea şi marea de dorinţi a unei femei…

Ocoli prin spate pe la Sfântul Ioan cel Mare, ajunse pe malul gârlii şi-o ţinu aşa, mergând în gol, până la Sfântul Ilie din Gorgani. Se petrecu, pentru a doua oară în aceeaşi zi, cu Bărbucică Catargi, dar, de astă dată nu-l mai văzu, aşa că n-avu cum să-i răspundă la bineţe. Intră apoi prin spate, în grădinile Bălenilor, îl alergară nişte câini prin livada de pruni a Sărindarului, după care sări gardul, din grădină în grădină, până ce ajunse pe malul de pământ ce avea la poale balta lui Dura Neguţătorul. Stătu acolo o vreme şi se uită la lumina cenuşie a amiezii, la stufăriş şi la pădurea dinspre Cărămidari. Zări un cârd de cocori care dădeau roată ostrovului, pregătindu-se de drum lung – ordonaţi şi potoliţi, erau liberi să plece când şi unde pofteau. Of, of, ce ruşine, ce ruşine pe capul meu… – îşi plânse el de milă. Ce-o să zică lumea acum? Cum o să râdă prietenii de mine? O să ajung bătaia de joc a ultimului calic din târg, fir-ar să fie.

Asta, doar dacă nu… Doar dacă nu sting nenorocirea asta cu o tărăşenie nebunească! Una din cale afară, care să le întreacă pe toate!

Auzi un scâncet venind din vale şi-l pufni râsul: doi câini se împreunau de zor, lângă un plop.

Eh, până la urmă o luă din loc şi ieşi din nou pe Podul Mogoşoaiei, prin dreptul hanului Filaret. Merse grăbit, trecu de Puţul cu Zale şi, în sfârşit, intră în palatul cel nou al Golescului, croindu-şi calea printre cerşetori, calici şi bocitoare venite să caşte gura, că dacă le-o pica ceva?

 

– Dumnezeu să-l ierte, zise Anton când intră în salonul cel mare.

Se duse în faţa Goleascăi şi-o îmbrăţişă, după care începu să se preumble printre oameni, de parcă poruncea să meargă unui trup străin. Se asigură că avea pistolul la îndemână dar Vodă nu era nicăieri.

– Ei, ce faci? – îl auzi deodată pe bătrânul Colţescu.

Era aproape lipit de Locureanu, ăla de-l ştia toată lumea ca fiind ta’su. Anton îi privi lung. I se părea că parcă zâmbeau cumva.

– Îl aştepţi? – îl luă bătrânul Locureanu iute de tot, înainte să se dezmeticească. Că te văd cam palid la faţă… Ochii-ţi lucesc… Pistoalele din panoplia de-acasă lipseau…

– Păi, îl aştept, şopti Anton.

Colţescu oftă. Căută pe cineva din priviri dar era prea multă lume, aşa că se lăsă păgubaş.

– Aci vrei s-o faci? – întrebă Locureanu.

Anton făcu semn că da. Prin spatele lui trecu atunci Mitropolitul Nectarie – îl tot certa pe un diacon, dintre cei ce cântaseră la slujbă: cică nu-ş’ ce dracu’ făcuse cu vinul dat de pomană.

– Butoiu’ ăla trebuia să-l ducem sus în deal, la noi, tâmpitule! – sufla Mitropolitul. Unde-ajungem dacă lăsăm toată pomana pe mâna enoriaşilor?

– Da’ am crezut că doar spinările alea dă porc îs pentru noi…

– Da’ unde-ai văzut tu să meargă slana fără vin? Tâmpitule!

Se îndepărtară.

– Aha… Uite-o şi pe Smaranda, făcu atunci Colţescul, cam paraponisit. Din cauza ei vrei s-o faci chiar aci? – îl zeflemisi el pe Anton. Ca să uite că te vezi cu coropişniţa aia de comediantă? Ca să te vază toată lumea cam ce fel de om ai vrea tu să fii?

– Mai bine, îl luă şi bătrânul Locureanu în primire, mai bine l-ai omorî omeneşte, nu la praznicul unui creştin de treabă. De ce nu te duci peste Vodă la palat, să-l împuşti bărbăteşte, în iatacurile lui, sau chiar la Divanul domnesc? 

Dar Anton:

– Ce vă pasă vouă unde-l omor? Aţi lăsat totul pe mâna mea… Când a fost să tragem la sorţi cin’ s-o facă, v-a luat tremuriciul pe toţi, c-o fi, c-o păţi. Acu’, tăceţi, naibii, din gură!

– Antoane… – se înroşi Locureanu la faţă. Eu ţi-s tată, iar conul Colţescu…

– Mi-eşti tată pe dracu! De când vă ştiu, numai vă văicăriţi! Că a făcut grecul, că a dres grecul… Dar până să mă băgaţi în… Frăţia asta a voastră, ce-aţi făcut? Aţi stat numai de vorbă, întorcând-o pe toate feţele şi miorlăind, ca babele…. Ziceţi toţi că ce boieri vechi sunteţi, că ce stirpe adâncă aveţi, dar până să mă nasc io, ce-aţi păzit? Taţii voştri ce-au aşteptat? Bunicii voştri după cine-au stat? După un thessaliot venit aici s-o împuieze pe mama?

Le întoarse spatele şi se vârî în mulţime. Zgarbură ăl bătrân râdea în hohote cu Bălăceanul care, profitând că Vodă-l lăsase pe Ghika să vină la praznic, se strecurase şi el în târg. Rudeanul cam băuse. Băleanca, dacă tot o lăsase bărbat-so’ să stea bot în bot cu Sivorski la legaţia franceză, acum trei zile, se sorbea acum din ochi cu rusul, Cunningham se învârtea încoace şi-ncolo, discutând aprins cu boierul Florescu.

– Mă, începu Colţescul, o fi ăsta fie-tu, dar…

– Nu-i fie-miu, mă, n-ai auzit? – se holbă Locureanu cel bătrân. L-am crescut ca pe copilul meu, am avut grijă de el şi de curva de mă-sa, că numa’ cine n-a vrut, n-a avut-o, iar el?! El?! L-ai auzit, nu?

– L-am auzit, coane… Linişteşte-te…

– L-am adus la noi, în Frăţie, să fac om din el, m-am pus chezaş pentru el în faţa matale, continuă Locureanu, înroşindu-se din ce în ce.

– Potoleşte-te, coane, se uită lumea la dumneata…

– Să se uite, domne’, să se uite! Ce? Crezi că nu ştiu ce zic toţi despre mine? – ridică el glasul.

– Hai să ieşim, coane, hai să ieşim că ne privesc cu toţii!

– Să ne privească, n-auzi? – dădu Locureanu să mugească, numai că bătrânul Colţescu îl trase cu forţa de braţ, ducându-l în curte. Să ne privească! Să se uite la mine, că acu’ mă duc la Vodă să-i zic că pramatia de fie-miu se pregăteşte să-l miruiască! Că a luat pistoalele de-acasă şi că…

– Da’ taci, naibii, odată, că tot asta voiesc şi eu să fac! – îi suflă Colţescul.

– Ah… da? – se potoli Locureanu, ca prin minune. Vrei şi mata să-l pârăşti?

– Păi, da… Că zilele-astea am mai croit ceva la planul nostru… Iar după ce l-am văzut acum pe Anton, cât ne urăşte şi ce gură-spartă…

– Aşa, aşa… E la fel ca mă-sa, blestematul! În plus, are sânge de grec, ce vrei? Sânge de curvar grec! Îl bag în paştele mă-sii de nu se vede, pricepi, coane Colţescule? De nu se vede! Io, cu gura mea, îl spun lui Vodă…

 

– Gata, gata, hai, ia şi matale un vin, ceva, şi hai la Vodă. Şi-a bătut el, Anton, şi-a bătut el joc de fie-mea cum a vrut până acum, da’ azi a-ntrecut măsura! Păi, ne spune el, nouă, ce şi cum? Off, ce chin pe capul dumitale, coane Locurene, cu aşa pui de cuc în casă…

Între timp, Anton ieşise în curte. Se uita peste tot după Vodă, dar Vodă, nicăieri. Atunci, îl întrebă pe Iancu Zgarbură dacă ştie ceva.

– Păi, a promis că vine, îi făcu acesta cu ochiul. Plângea pe mormântul Golescului de ziceai că acu’-acu’ îl lasă toate alea… Tre’ să vină, da-l ştii cum e!

Mai trecu ceva vreme, timp în care Anton se uită după caretele Mitropolitului care ieşiră din spatele casei pârâind, se mai văzu cu unul cu altul, le vorbi de parcă era de pe altă lume, îl văzu până şi pe domnul Gherghy care se strecura prin mulţime privind în dreapta şi-n stânga, uluit, ba o zări chiar şi pe domnişoara Dilly, care-i trase deîndată un cot lui Steinfels, prim-amorezul trupei.

Râseră amândoi şi dispărură printre ceilalţi.

Or fi ştiind că Ilona e bărbat? – se întrebă Anton, simţind cum i se înmoaie picioarele. Or fi ştiind că…

– Ai venit, până la urmă? – auzi el deodată glasul Smarandei, care se repezi la el şi-l apucă strâns de amândouă mâinile. Ce-ai făcut, Antoane, ce-ai făcut?

– Am promis c-o s-o fac, Smarando! Toată lumea ştie că am promis şi-acum sunt toţi cu ochii pe mine… Îi simt. Mă fac de râs dacă nu-l omor!

– Nu de Vodă vorbesc… – se tângui ea. Umblă un zvon, Antoane, că Ilona cică ar fi moartă…

Anton încremeni. S-a aflat deja? Câte ceasuri or fi trecut de-atunci?

– Şi, reluă el în şoaptă, ce mai spune zvonul ăsta?

– Că s-ar fi omorât. Că s-ar fi dus, sărăcuţa, de una singură în mahalaua Armenească, că ar fi arvunit o cămăruţă la unul, Ghiulbenkian, şi că acolo s-ar fi împuşcat. Iar lumea spune că e numai şi numai vina ta… Că nu trebuia s-o ameţeşti… Că femeile astea austriece sunt prea simţitoare şi că nu-s’ obişnuite cu hăndrălăii noştri… Că ai înnebunit-o de cap, că i-ai făcut tertipuri de-ale noastre… E adevărat, Antoane?

– De unde să ştiu eu? N-am fost cu ea în Armenească.

– De ce minţi? Nicu ăla mic al popii de la Biserica Ienii te-a văzut când ai plecat cu ea de la Hanul Castrişoaiei. Cică vă duceaţi spre Sfântul Sava…

– Ne-am despărţit până s-ajungem la pod, la Ceamur. Ne-am certat, iar io i-am spus că… – Anton se opri, brusc. Auzea lumea din jur de parcă ar fi trăit, toată, într-o cameră alăturată, imensă, uriaşă, cuprinzând în ea meleaguri în loc de mobile, oceane şi lacuri în loc de podele şi cerul cel nesfârşit în loc de tavan. Tot de-acolo i se părea că se ridică şi glasul lui – îndepărtat, gata să vorbească despre nişte întâmplări din alte tărâmuri, petrecute printre alte feluri de oameni. Te-am minţit, Smărăndiţo, şopti Anton după câteva clipe. Eu… am ucis-o, dar nu mă pune să-ţi spun ce şi cum. Eu am greşit totul, de la bun început. Cât despre Vodă, nu mai am de ales – la cum a fost ziua asta, nu-mi rămâne decât să-l ucid, aşa cum am promis tatălui tău şi tatălui meu şi tuturor celorlalţi din Frăţie.

Iar Smaranda:

– Ai… tu ai ucis-o?

Anton făcu semn că da. În clipa aceea, intră şi Bărcănescul pe poartă, deschizând calea Ghiculeştilor care zâmbeau într-o parte şi-n alta, de parcă erau acolo, la ei, în Tei, la vreo promenadă, ceva.

– Ne-a gonit el, Vodă Caragea pe noi, din oraş, da’ acu’ dracu’ l-a luat! – zise bătrânul Ghika de cum se dădu jos din caleaşcă.

– Ce? Ce vrei să spui?! – se strânse lumea în jurul lui.

Iar Ghika, zâmbitor nevoie mare:

– Am plăcerea să vă anunţ că Vodă Caragea a părăsit târgul Bucureştilor în ascuns… A lăsat vorbă că se duce la casa domnească de la Brebu, dar slugile lui spun că a luat cu el ce avea el mai de preţ prin casă…

Se făcu mare tărăboi. Lumea se repezi afară, în curte, dar pentru că Ghika poftea să intre, se buluciră cu toţii înapoi, în palat.

Cum? Când? Unde?

– Acum un ceas şi jumătate, au ieşit cu tot alaiul şi au luat drumul Braşovului… Doo’ştrei de caleşti şi carete, proclamă Ghika pe scările palatului, triumfător precum un faraon. Doo’ştrei!

După care, intră în salonul cel mare ca să-şi prezinte condoleanţele.

Buimac, Anton rămase de unul singur în curte. Podul Mogoşoaiei se goli, şi el, în scurtă vreme: chiuind, calicii şi cerşetorii o luaseră devale, spre Sărindar, ducând vestea din gură în gură. Numai un singur olog mai stătu o vreme în mijlocul uliţei, privind îndelung la Anton.

Apoi, o luă şi el, cu chiu cu vai, spre ulicioarele ce duceau spre Biserica Ienii.

 

///

 

Şi-acu, io ce să fac? – se întrebă Anton.

Ca mânat de altcineva, se duse în spatele palatului. Se pornise o stropeală măruntă. Îl zări pe Fane în mijlocul surugiilor, vociferând de zor. Caii deshămaţi fuseseră lăsaţi de izbelişte şi prinseseră a se preumbla prin curte, păscând şi bălegându-se care pe unde nimerea, în timp ce în caleştile abandonate ploua de zor, fără să-i pese nimănui. Singurul care nu vorbea era diaconul certat de Nectarie, Mitropolitul – el se spetea cu nişte săcotei pe care-i arunca, unul după altul, într-o caretă.

Anton se învârti ce se învârti până ce dădu cu ochii, în sfârşit, de unul dintre caii săi. Îi făcu semn lui Fane:

– Pune-o şa p-ăsta, c-acu’ trebuie să plec.

– Conaşule, da’…

– Pune şaua pe el că te-amestec cu gardurile lu’ conu’ Golescu! Mai iute, mai iute!

Boscorodind, Fane se apucă de treabă. Anton se trase sub o streaşină – şi-aşa avea să-l ude ploaia mai rău decât pe-o murătură în ceasurile ce urmau.

Deodată, Anton auzi un glas cunoscut:

– Ai făcut-o de oaie, boierule!

Era Filotim, calicul.

– Tu ce mai vrei, mă? Iar mi-ai adus carte?

– De astă dată, nu! Mai durează niţel până ce-s gata desemnele… Io vorbeam de curva-bărbat, de Ilona aia, pe care l-ai ucis în Armenească, rânji calicul. Un căpitan cu doi ceauşi de-ai Agiei au fost la Ghiulbenkian, să cerceteze… Unul dintre ceauşi a chemat cioclii, iar căpitanul cu ăl’lalt ceauş au plecat aţă la casele măriei tale, boier Antoane! Toată lumea spunea că doar domnia-ta ar fi putut s-o ucidă.

– Şi tu i-ai crezut?

– Io ţi-am spus ce cred ei, boierule, că d-aci înainte ştii şi singur ce-ai de făcut…

– Şi tu ştii ce-am io de făcut?

– Rupe-Pisici spune să nu ne mai forţăm să aflăm ce faci, că tot o să vedem desemnele alea până la urmă. Ochii noştri-s peste tot, coane Antoane.

– Ochii ca ochii… da’ de desemnat, cine o face?

– Parcă noi ştim? Noi doar îi spunem lui Rupe-Pisici ce şi cum am văzut fiecare, iar el îi spune celui cu desemnele. Pe acela, cu mâna pe suflet îţi zic, nu l-am văzut decât de la spate, când venea sau când pleca de la staroste… E om ca toţi oamenii numai că ştie să se strecoare prin târg pe nevăzute, ca un calic – deşi n-arată a calic. Şi aci dacă s-o afla, n-aş putea să-ţi spun care e.

– Eh, n-ai putea… Ţi-e teamă de Rupe-Pisici, că-ţi ia beregata dacă vorbeşti.

– Nu de Rupe-Pisici mi-e teamă. E taina prea mare. De când a venit omul ăla în târg, Rupe-Pisici şi-a pierdut somnul. Şi, când adoarme, totuşi, strigă prin somn şi ne cheamă-n ajutor.

– Coane Antoane, strigă atunci Fane, coane Antoane! E gata calul, boierule!

Îl aducea uşurel de căpăstru – era un roib căruia, dracu ştie de ce, îi spuseseră Postelnicu’. Înalt şi cu crupa zdravănă, fornăia încetişor şi ziceai că râde, privind la Anton. Clipea rar şi liniştitor, după cum au caii obicei.

– Azi ai noroc, Fane, spuse Anton, sărind în şa. Dă acum fuga acasă şi zi-i lu’ rândaşu’ ăla nou, Grigore îi spune, zi-i să ia calea Braşovului, după mine! Şi mai zi-i să omoare calu’ sub el, numai să vină degrabă… Ai plecat?

– Da’ ce fac cu coana Safta şi cu boierul, boierule?

– Ai plecat? – îl fulgeră Anton cu privirea.

Anton se întoarse să-l mai întrebe ceva pe Filotim, dar calicul dispăruse. Anton îmboldi calul şi ieşi în curtea din faţă, însă calicul nu era nicăieri.

Blestematul! – se înfurie Anton şi, neavând la ce să mai stea, o porni în galop spre drumul Braşovului. Când să treacă de cişmeaua lui Mavrogheni, însă, fără să-şi dea seama cum, deodată îşi aminti de… paharul din care băuse vin după ce-l ucisese pe fătălău. Mână calul din ce în ce mai repede, strecurându-se printre gorunii bătrâni de la marginea târgului, doar-doar ar da ochi mai repede cu alaiul lui Vodă, numai că gândul la pahar deveni tot mai stăruitor, până ce ajunse să-l zăpăcească cu totul, astfel încât, oriunde ar fi privit, numai acel pahar vedea.

Apoi, zări şi petele de sânge de pe pahar. Erau în număr de trei – cele trei urme ale degetelor sale, policarul, arătătorul şi mijlociul, degetele cu care ţinuse paharul după moda cea nouă, venită de la franţuji, care spunea că inelarul şi degetul mic trebuie răsfirate în evantai când sorbi din pahare.

Pe la Fierăstrău, lăsă calul să meargă la pas. Îşi scutură capul. De-acum, nu mai zărea decât cele trei pete, aidoma unor colosale ferestre mânjite cu sânge prin care privea la copacii din jur. Dintr-o tufă se auzi un fâlfâit grăbit – un sturz speriat se repezi în sus, printre crengi, dar Anton îl zări tot prin petele de sânge ale paharului.

 

Atunci, îşi dădu seama că petele aveau un desen ciudat. Linii – multe linii curbe, unduite frumos, una lângă cealaltă, precum inelele unui trunchi de copac retezat. Le asemui cu o ureche, aşa cum se desenau, una după alta, una după alta, una după alta.

Îşi privi apoi buricele degetelor, căutând să vadă acele linii îndeaproape. Mâna dreaptă… Mâna stângă… Din nou dreapta… stânga…

Urmări liniile cu luare aminte şi-şi dădu seama că cele de la mâna dreaptă nu se asemuiau cu cele de la mâna stângă. Şi atunci, dacă nici măcar dreapta cu stânga lui nu semănau între ele – era ăsta semn că buricele degetelor erau altele de la om la om, precum chipurile?

Anton nu cunoştea cuvântul amprente. Nici de Buenos Aires nu auzise vreodată – oraşul în care mai aveau de trecut aproape 80 de ani până când Juan Vucetich avea să se folosească, cel dintâi, de amprente pentru a identifica un criminal. Nu ştia nici că pe vremea lui Hammurabi se luau amprentele ucigaşilor, nici că în Kitay trăise un oarecare pârcălab, Kia Kung Yen pe numele lui, care recunoştea hoţii după amprente, nu citise nici Jami-al-Tawarikh, în care se amintea acelaşi lucru, nu auzise nici de Malpighi şi nici de Purkinje – bărbaţi însemnaţi, care îşi dăduseră seama că amprentele erau unice, irepetabile, marcă şi sigiliu.

Ce ştia Anton, însă, era că la orice judeţ, cine nu ştia a scrie şi nici pecete n-avea, punea pe hârtie degetul înmuiat în cerneală.

Sunt urmele mele, îşi spuse. Sunt precum urmele unor paşi şi se află pe paharul acela, rămas în cămăruţă la Ghiulbenkian. Calul fornăi scurt şi se scutură, vesel.

Anton nu mai stătu pe gânduri: crima lui avea să fie doar una – aşa că scoase cel de-al doilea pistol din pelerină şi descălecă. Se duse la marginea drumului, privi într-o parte şi-n alta, după care luă pistolul în mâna stângă, îşi împreună cele trei degete de la mâna dreaptă şi le ridică în faţa ochilor.

Sbrafff! – carnea şi oasele degetelor îi înfloriră pentru o clipă mult prea scurtă. Simţi arsura năprasnică, apoi văzu sângele izbucnind în fuioare.

– Blestemată Ilona, icni el, încovoindu-se. Fiinţă blestemată!

Scăpă pistolul pe drum. Se apucă cu cealaltă mână de cioturile degetelor şi se prăvăli în genunchi. Răcni de durere, de furie, de ciudă.

Ce clipă fusese aia în care îl văzuse pe comediant pe scena Cişmelei Roşii? Cum de se plămădise clipa aia, dintre miliardele şi miliardele de clipe ale vieţii fătălăului, plecat din Krakowia, migrat prin Imperiu, ajuns la Vienna şi de acolo la Bucureşti, şi cum de se amestecaseră cu clipele de nenumărat ale lui Anton Canta, bătăuş şi boier, hăndrălău care se caftea la eleşteu cu başbuzucii, care răsturnase femei de toate naţiile prin aşternuturile mahalalelor, un neterminat care, uite, primea epistole şi desemne de la necunoscuţi…?

– Monsieur Canta? Vous vous sentez bien?

Anton răsuci capul. Baronul de Segonzac se apropia de el. Era călare pe un cal sur, cam slab. În spatele lui: Prasad, călare şi el.

– Frate, îi spuse indianul.

Iar baronul:

– V-am spus că Prasad e un om foarte inteligent. A învăţat o sumedenie de cuvinte în limba dumneavoastră.

– Ce vrei, baroane?

De Segonzac se scotoci sub redingotă. Scoase un plic gros, foarte gros – semăna, mai degrabă, cu o ploscă pântecoasă – şi i-l arătă lui Anton, zâmbind.

– Aş fi putut să mă prefac că n-am primit nicicând această misivă, zise el. Aş fi putut s-o păstrez numai şi numai pentru mine. Oh, la, la, mais vous perdez votre sang à flots… – exclamă baronul. Tenez! – mai zise el şi-i întinse lui Anton batista.

Anton făcu semn că nu-i dorea batista. Postelnicu’ fornăi uşor şi, apropiindu-se de Anton, îl împinse uşurel cu botul. Numai că, de astă dată, îl privea speriat – Anton ar fi pus mâna în foc că Postelnicu’ era speriat şi că, dacă ar fi avut gură să vorbească ar fi întrebat: dar ce se întâmplă stăpâne, ce-i cu oamenii ăştia? Ce naiba vor de la matale?

– Ce naiba vrei, baroane?

– Deocamdată, să vă înmânez această scrisoare. Mărturisesc că nu m-am putut abţine şi că m-am uitat peste ea, dar, e teribil de voluminoasă. E un rotulus veritabil… Donc, nu i-am parcurs decât tablourile de la început şi primele rânduri scrise.

Iar Anton:

– Şi cum vi s-a părut?

– Judecaţi şi singur, îi întinse el plicul. Oh, vedeţi să nu pătaţi hârtia cu sânge.

– Ia aminte, frate, grăi Prasad, fără să i se clintească un muşchi.

De Segonzac păru să se enerveze, căci se răsti la indian într-o limbă pe care Anton n-o pricepea. Cu toate astea, Prasad abia atunci zâmbi.

Cu chiu cu vai, Anton deschise plicul, scoase manuscrisul şi se apucă să-l desfăşoare. La început, era acoperit, cum altfel, cu schiţe desenate în fugă.

El, la bal la franţuji. El, împreună cu Ilona trecând peste podul lui Ceamur. Anton, rupând o floare pentru Ilona. Ei doi hârjonindu-se. Focul de armă. Apoi, un fel de stâlp, care n-avea legătură cu nimic şi sub care era scris Ilona lingam.

– Prasad îmi spune, simţi baronul nevoia să intervină atunci, Prasad îmi spune că acest lingam, care este al lui Shiva, nu are legătură cu ceea ce ne-ar trece nouă prin minte.

– Habar n-am cine-i Shiva. Iar Prasad habar n-are ce-mi trece mie prin minte.

Privi mai jos. Anton, mâncând la Ciupagea. Anton, stând de vorbă cu Locureanu şi cu Colţescu. Şi tot aşa, până la ultimul tablou, alcătuit doar din nişte linii ce păreau să nu arate nimic – o simplă mâzgăleală. Dedesubtul lor scria: şterge bine hârtia ca să vezi ce-i aici, dar n-o face decât când eşti singur.

 

– Ce crede Prasad despre liniile acestea? – întrebă Anton, în zeflemea.

– Nu crede nimic. Am şters hârtia din răsputeri, dar nu a apărut decât ceea ce vedeţi şi dumneavoastră.

Anton puse scrisoarea pe genunchi şi îşi trecu mâna stângă peste hârtie. O dată, de două ori… apăreau alte linii, şi alte linii… De Segonzac mână calul până lângă Anton şi privi peste umărul lui.

– Oh, mon Dieu, dar cum aţi făcut?

– Aşa, îşi mai trecu el mâna peste hârtie.

Şi atunci, văzu. Văzând, trecu mai jos, cu repeziciune, doar-doar n-ar vedea de Segonzac ceea ce văzuse Anton. Acolo, dădu peste un şir de slove pe care le putea citi:

 

Dacă Anton Canta trăieşte în carne şi oase şi dacă cineva scrie povestea lui Anton Canta, şi dacă altcineva, citind povestea, o desemnează în tablouri, şi dacă altcineva, văzând-o desemnată în tablouri, face cântece din ea, şi dacă altcineva, ascultând cântecele, o povesteşte prin viu grai altcuiva – atunci cine l-o fi desemnat pe Anton Canta să trăiască în carne şi oase şi care dintre toţi cei ce se numesc Anton Canta este viu cu adevărat?

Cel din slove? Cel din desemne? Cel din cântece? Cel din carne şi oase, sau cel repovestit prin viu grai? 

 

Strânse rotulusul, îl vârî la loc în plic şi închise plicul. Acum, nu trebuia decât să câştige ceva vreme – să dea timp să se petreacă păţaniile văzute în cel din urmă desemn, după cum fuseseră schiţate. Doar aşa putea să iasă la liman.

– Domnule Canta… Şi noi avem o grămadă de hârtii ca cele pe care le aveţi dumneavoastră. Am putea să facem atât de multe împreună dacă am cădea la învoială!

– Deocamdată, trebuie să mă achit măcar de înţelegerea pentru care am bătut palma.

– Nu mai e nevoie. Caragea a plecat şi n-o să se întoarcă niciodată în Valahia. Capugiul lui Mahmud e pe drum spre Bucureşti şi-l va înscăuna pe omul dorit de noi. Acele lucruri s-au aranjat bine mersi, Monsieur Canta.

– Nu mă interesează că s-au aranjat, făcu Anton, urcându-se în şa. Am motivele mele ca să-l ucid pe Caragea.

– Uite, frate! – spuse Prasad atunci şi, mânând calul, se apropie de Anton. Şi eu am primit scrisoare. Aici. Chiar în cetatea ta. Poftim!

Erau tot câteva schiţe, numai că îi reprezentau pe de Segonzac şi pe Prasad. Ultima schiţă era, la fel ca în scrisoarea lui Anton, un noian de linii din care abia dacă se desluşea ceva. Numai că sub ele, spre deosebire de scrisoarea lui Anton, nu scria nimic.

Iar Anton:

– Voi aveţi calea voastră. Eu o am pe-a mea, dădu el s-o ia din loc.

– N-aţi privit cumsecade la ultima schiţă din scrisoarea noastră, domnule Canta, zise baronul. Dacă aţi fi făcut-o, v-aţi fi dat seama că n-aveţi cum să plecaţi!

Se auzi ropot grăbit de copite, iar dintre copaci apăru Grigore Canta, mânându-şi calul nebuneşte.

– Vedeţi…? – zâmbi Prasad. Ceva ce seamănă cu asta, arătă Prasad spre Grigore, ceva ce semăna cu întâmplarea asta aţi văzut şi în scrisoarea dumneavoastră şi, la fel, am desluşit şi eu în scrisoarea mea. Noi doi, tu şi cu mine, trebuie să fim ca fraţii, după cum tot încearcă baronul să te facă să pricepi. Să ne uităm împreună peste scrisori. Tu, eu, domnul de Segonzac. Ba chiar şi acest om care vine, dacă vrei tu. Domnule Canta, înţelege odată că nu eşti decât visul celui care te scrie…

– Eşti un prost, băh! Io nu-s’ visul nimănui! Ştiţi şi voi asta, dar nu pricepeţi cum de se potrivesc lucrurile: desemnele, scrisorile, slovele – pe-astea nu le pricepeţi, că de-aia umblaţi după mine cu limba scoasă.

– Dacă ne-am pune în minte, interveni baronul, am putea ca, împreună, să dăm peste cel ce face schiţele… Aţi văzut că hârtia… hm, hârtia pe care scriu ei este tare deosebită. Scrisul, la fel. Oamenii care ştiu asemenea lucruri ne pot rezerva surprize deosebite, nu credeţi? 

– Nu, făcu Anton, şi-şi mână calul în întâmpinarea lui Grigore.

– Hai noroc, frate! – hăuli Grigore. Mi-a zis Fane să viu, şi-acu’, uite-mă!

– Hai, bine-ai venit, făcu Anton.

– Ai-ai-ai… ce-ai păţit, Antoane? – întrebă Grigore, văzându-i mâna însângerată. Ai-ai-ai… Cumva, oamenii ăştia…

– Nu, nu, nu, zise Anton. Ei n-au nici o legătură cu rana mea.

Îl privi lung pe Grigore. Apoi se uită la calul lui. Era năduşit tot şi abia mai sufla. Postelnicu’, în schimb, bătea din copită, nerăbdător. Anton vârî scrisoarea în coburii şeii.

– Nu ne faceţi prezentările, domnule Canta? – zâmbi baronul.

– Parcă voi nu l-aţi şti.

Îl îmboldi pe Postelnicu’, iar acesta prinse a se roti. Necheză uşor şi se vârî în calul lui Grigore.

– Uf, săracu’ de tine, făcu Anton şi descălecă. Îi săltă copita, privi la caiele, şi se apucă să scobească, de parcă vroia să-l scape pe Postelnicu’ de-o piatră înfiptă sub potcoavă. Apoi, deodată, scoase din pelerină pistolul cu care puşcase în cămăruţa lui Ghiulbenkian şi-l aţinti spre baron.

– Grigore! Treci pe calul meu şi pleacă! Pleacă şi să nu te mai vadă nimeni din târgul Bucureştilor, niciodată!

– Monsieur Canta! – exclamă de Segonzac. Dar putem să ne înţelegem, mon Dieu!

– Ce vrei să faci, frate? – se chiorî Grigore.

– Ia calu’ meu, Grigore, tai-o d-aci şi nu mai întreba nimic!

– Frate…

– Pleacă, n-auzi? Ţi-am zis că epistolele nu-s’ de mine! Aţi auzit şi voi, da? – îi întrebă pe baron şi pe Prasad. Epistolele şi slovele voastre nu mă interesează nici cât negru sub unghie!

– Domnule Canta, făcu baronul, împăciuitor.

– Nu mai spune nimic, coane, făcu Grigore atunci şi, deodată sări pe Postelnicu’. În clipa aceea, Prasad îşi repezi calul spre Anton, dar acesta sări într-o parte:

– Stai locului, că-ţi împuşc bunătate de baron, mă!

Grigore scoase şi el pistolul, aţintindu-l spre indian:

– Stai, dracu’, liniştit, că n-ai bătut atâta drum ca să te-omor io aici!

– Domnilor, domnilor…. Nu se pune problema qu’on s’empoigne comme des chiffonniers… Ne putem înţelege! Toţi am avea de câştigat!

– Du-te, odată, Grigore! Dispari d-aci! Şi nu mai aştepta pe nimeni, pricepi, pe nimeni! Epistolele trebuie să-ţi rămână doar ţie.

– Frate… eşti singur… cum naiba să te las… ăştia-s doi…

– Du-te, mă, du-te dracului, odată, că acu’ ai văzut şi cum se termină cu mine! – scuipă Anton vorbele.

Grigore dădu bice calului şi-o luă în galop spre târg. Se opri puţin mai încolo şi privi peste umăr.

– Pleacă, n-auzi!

Grigore îşi potrivi cuşma pe frunte şi-o şterse fără să mai privească în urmă. De Segonzac strâmbă din nas.

– Mă dezamăgiţi, domnule Canta. Dacă voiaţi să fiţi mai veridic, ar fi trebuit ca măcar acum, la sfârşit, să schimbaţi pistolul cu fratele dumneavoastră. Cel pe care-l ţineţi în mână, am văzut-o din prima clipă, e mânjit de pulbere la gura ţevii. Numai fratele dumneavoastră ne-a mai ţinut în loc. Acum, o să trebuiască să-l vânăm pe el, aşa că, haideţi să ne înţelegem. Nu e nevoie să curgă sânge.

– Credeţi? – făcu Anton, făcând un pas către baron.

– Domnule Canta, aţi avut o zi infectă, ştiu, dar haideţi, fiţi rezonabil.

– Cât de rezonabil să fiu? Am văzut foarte bine ce reprezenta ultimul tablouaş, spuse Anton şi continuă să avanseze spre baron, cu arma goală aţintită spre el.

– Domnule Canta, îmi repugnă să trag într-un om lipsit de apărare, făcu de Segonzac, scoţând, la rându-i, pistolul din redingotă.

Era o armă ciudată – mică şi scurtă, dar cu o ţeavă extrem de groasă. Anton surâse şi apucă armăsarul baronului de dârlogi.

– Aici, aici, îl chemă alături pe Postelnicu’. Poate că n-o să trageţi… Cel puţin, aşa ar trebui, dacă e să mă iau după ultimul desemn din scrisoarea mea…

Cu chiu, cu vai urcă în şa. Până la urmă, puse pistolul la loc în pelerină. Se uită la cei doi.

– Ştiţi ce doresc, nu?

– Nu. Din păcate, zâmbi baronul cu amărăciune, nu ne-am priceput să ştergem ultima schiţă, aşa cum aţi făcut dumneavoastră… Chiar nu vă interesează să aflaţi cine ştie atât de bine cum şi în ce fel se petrec lucrurile, astfel încât să deseneze nu numai ce s-a petrecut, dar şi ce anume se va petrece?

– Nu. Acum, trebuie să plec. Dacă vă promit că n-o să trag în dumneavoastră, îmi daţi pistolul acesta? Ca să fiu sincer, arma dumneavoastră îmi pare mai interesantă decât toată hârţogăria de care-am scăpat.

De Segonzac se uită la Prasad. Iar acesta:

– Domnul Anton Canta este liber de-acum. Rotulusul stirpei lor se află, deja, la fratele domniei-sale.

– Îţi dau pistolul, făcu baronul, mâhnit. Ştii, îl primisem de la Împăratul meu, à Sainte Hélène, il y a un an et demi…

– Înseamnă că e cea mai nimerită armă ca să ucid un domnitor, fie el şi pe fugă, spuse Anton.

Luă arma din mâna baronului, se înclină, şi-şi împunse calul cu călcâiele. Se afundă în pădure, în galop. În scurt timp, dispăru după un cot, dar nici Prasad, nici baronul nu se clintiră.

– Mda, făcu baronul după o vreme. Aş vrea să mai privesc odată schiţele pe care le-ai primit. Vreau s-o… hm, şterg pe ultima dintre ele, după cum a făcut domnul Canta. Hm, domnia-sa nu s-a purtat deloc cu hârtia aşa cum m-aş fi purtat eu.

– Canta nu-i obişnuit cu hârtiile, remarcă Prasad şi-i înmână baronului scrisoarea.

De Segonzac privi cu atenţie la ultima schiţă. Îl desluşi pe Grigore care venea cu calul către ei, prin pădure, îl ghici pe Anton cum porneşte spre târgul Ploieştilor, dar, de-aci încolo nu mai pricepu nimic – erau doar acele linii fără de sens care se pierdeau în nişte slove fără cap şi fără coadă.

Baronul şterse ultimul desen cu toată puterea, după cum îl văzuse pe Anton că face – ziceai că netezea o bucată de stofă. Abia atunci reuşi să vadă ce se năştea dintre linii: Anton Canta năpustindu-se asupra alaiului lui Caragea, ţinând în mâna stângă pistolul cu care trăsese singurul glonţ posibil în chipul celui ce-şi spunea Ilona Steclaci. Galopând, Anton avea pulpanele pelerinei ridicate, iar pistolul baronului se ghicea şi el, undeva în urmă, căzut în colbul drumului şi fumegând.

– Oh, exclamă Prasad, Monsieur Canta nu are nici cea mai mică şansă.

– Nici nu şi-a propus să aibă vreo şansă, comentă de Segonzac. Un om bizar, acest Canta… În învălmăşeala aceea, toată lumea o să creadă că a tras şi cu pistolul cu care ne-a ameninţat pe noi. Nu înţeleg de ce vrea asta, la fel cum nu înţeleg nici de ce s-a împuşcat în… degete… Parcă numai degetele îi erau rănite, nu?

– Numai degetele, făcu Prasad. Primele trei degete de la mâna dreaptă.

– M-da… Mergem pe urmele lui, ca să vedem dacă lucrurile se petrec întocmai ca în desen?

Iar Prasad:

– Eu cred că nu vrei decât să vezi dacă Anton n-o să scape şi de data asta.

Şi cu asta, plecară să prindă din urmă alaiul lui Vodă Caragea.

 

///

 

Aici se încheie povestea lui Anton Locureanu, zis Canta, aşa cum am aflat-o de la fiul lui Raul Ghiulbenkian, proprietarul cafenelei dosite din strada Popa Rusu. Nimeni nu ştie precis ce s-a petrecut cu Anton după ce s-a repezit asupra alaiului lui Vodă, dar, cel mai probabil a fost ucis. Cert e, însă, că nici un registru nu menţionează nici decesul şi nici înmormântarea sa. Nu ştim dacă actul său nesăbuit a fost aflat de rudele şi prietenii săi, după cum nu ştim nici ce s-a mai bârfit pe seama sa după încheierea acestei întâmplări. După cum spusese Prasad, Anton nu mai avea importanţă: rotulusul nu mai era în posesia lui aşa că povestea nu ne mai spune nimic în acest sens, chiar dacă bucureştenii or mai fi discutat despre ciudatele păţanii, preţ de câteva săptămâni, după cum aveau obicei.

Se ştie, însă, că la scurt timp după ce s-au consumat aceste întâmplări, Ghiulbenkian a pus un nou nume tavernei, şi anume Ursul Levantului. Cei care au trăit pe vremea aceea spun că, la numai trei zile după moartea celui ce-şi spunea Ilona Steclaci, în curtea lui Ghiulbenkian a apărut un pui de urs, care nu s-a lăsat niciodată dus de acolo. 

Nimeni n-a priceput de ce-a dorit Anton să scape de cele trei amprente care l-ar fi incriminat – cei mai mulţi spun că, prin cine ştie ce mecanism bizar, ar fi avut o nemaipomenită intuiţie, chiar dacă aceasta era lipsită de urmări practice în ce-l privea. Unii spun că Anton ar fi dorit să dea cu tifla celor care, cândva, ar fi fost dispuşi să-i ia urma pornind de la paharul din cămăruţa lui Ghiulbenkian. Aceştia din urmă cred că, simpla primire a epistolelor, l-ar fi făcut pe Anton (fiinţă suspicioasă, în fond) să înţeleagă că nici un act petrecut pe lumea aceasta nu e lipsit de urmări, numai că firea sa, prea înclinată spre pragmatism, a interpretat acest lucru de parcă el ar fi fost buricul pământului: nici o crimă nu rămâne nedesluşită, nici chiar dacă cel ucis este un pederast.

Zburându-şi degetele, Anton Canta ne-a împiedicat pe toţi să facem afirmaţii clare în ce priveşte crima lui. Numai că, în egală măsură, degetele lui zdrobite fiind exact cele ale căror urme se aflau pe pahar, suspiciunea oricui a fost ridicată la cote maxime.

Dar, aşa era Anton Canta şi, ca el, o grămadă din cei ce alcătuiau poporul lui: îi bănuieşti mereu de cele mai rele lucruri, dar niciodată nu poţi să probezi că au făcut una sau alta. Aşa sunt ei – preocupaţi să se acopere cu o armură alcătuite mai ales din cuvinte.

 

–//–

Tags: foileton mainstream