împricinatul de Corn

 

Aflu recent că Tudor Arghezi s-a aflat în situaţia ambiguă de a fi fost închis de două ori din cauza nemţilor.

De ce am spus ambiguă?

Pentru că Arghezi a fost închis prima oară din cauză că i-a iubit prea mult pe nemţi (a fost cam colaboraţionist în WWI), iar a doua oară pentru că s-a luat de nemţi cu un exces de snagă (Baroane…). Oricum, cele două episoade sunt despărţite de aproximativ două decenii, fapt care ne arată nouă ce idilă prelungită şi plină de năbădăi a funcţionat între nemţi şi Arghezi.

Despre această idilă înfocată ne-a mai scris şi domnul Lucian Boia o carte şi, tot despre ea, auzim în metrou, prin staţii, prin taximetre, pe la beţii şi pe la televiziuni.

“Ehei, dacă România era Germania…”

Dacă România era Germania… Da, da, da… Sau dacă România ar fi fost condusă de nemţi… îmhî… Mda… O Românie condusă de neeeemţi…

Mmmm, oare ar ieşi bine? Întreb pen’ că am un contraexemplu la îndemână. Un mare patron de TV muzical din US a înfiinţat o filială în România acum mulţi ani. A trecut un an, iar americanului nu-i ieşeau cifrele la socoteală: una calculase la el acasă, privind cum curge Potomacul şi altceva ieşise în târgul de pe malul Dâmboviţei. Presimţind catastrofa, se apucă americanul de lecţii cu directorii postului din Bucureşti, îi băgă la terapie intensivă managerială, îi dete pe unii afară, îi angajă pe alţii, dar de ieşit, nu ieşi nimic.

Ioc! Nema! Henţ!

Aux grands maux, les grands remèdes! Văzând că n-o scoate la capăt, vine insul în ţară şi ia problema ad labam, că se duceau naibii bănuţii. Ei, şi vine americanu’ nostru cu gânduri mari, face spume, bubuie, îi dă telefon lu’ Trump, urlă, citeşte din Milton Friedmann, modifică programul de lucru, stă cu ochii pe angajaţi… stă cu ochii pe angajaţi… stă cu ochii pe angajaţi…

După şase luni petrecute în România, stătea cu ochii pe angajaţi dintr-un bar, mai precis de la Uptown, din Dorobanţi, ţinându-se de gât cu o mândră care avea chef să se tuneze moka. Americanul se potolise: avea grijă de propriul lui program TV dintr-un separeu, privindu-l în real time la o plasmă, cu un bourbon în faţă; era relaxat şi-şi conducea afacerea dintr-o stare de commitment carpato-danubiano-pontic. Îl făcuseră ai noştri, băh! Îi arătaseră cum e jocul pe la noi şi-l dedaseră la plăceri subtile, şerbet, mătăsuri, stos, femei nurlii, meterhanea…

Aşa că, nemţii ăia care o să ne conducă, mai bine să nu vină încoa’ că-i stricăm şi pe-ăia, naibii!

Dar dacă ar rămâne la ei acasă, în Deutschland, Deutschland über alles…? Mmh? De asta ce mai ziceţi?

Eu zic că 4000 de nemţi (da’ să fie tari, tată!) ar fi suficienţi. Ăştia 4000 ar trebui să supervizeze 4000 de români cu funcţii de conducere, începând cu preşedintele ţării şi ajungând până la nivelul (să zicem!) de directori de spitale, trecând prin miniştri, secretari de stat, directori de regii şi de agenţii, preşedintele Camerei şi al Senatului, judecători la Curtea Supremă, d-ăştia, nah, care au drept de semnătură în bancă pe spezele publicului călător.

Ei, dar cum ar trebui să sune contractul dintre noi şi nemţi? Nu, staţi liniştiţi: n-o să intru în detalii tehnice, o să dau doar nişte exemple.

Să-l luăm pe Băsescu, de pildă. Aşadar: ce ar decurge dintr-o asemenea situaţie pentru d-l Băsescu?

Păi, ia să vedem. Se trezeşte Băse la prima oră. Are voie pipi. Are voie să se spele pe ochi, să-şi recolteze ceva analize. Mai are voie o cafea, să se dreagă. Pe urmă, domnia-sa se duce la piscină, că acolo îşi începe ziua de lucru, înotând etape de 25 de metri, în amintirea milelor marine străbătute prin biroul ăla al lui de la Anvers. Ei, bine, având în vedere că îşi începe treaba la piscină, domnul Băsescu va trebui să dea primul telefon al zilei în timp ce se deplasează către piscină, la volanul faimoasei sale Dacia Solenza:

– Alo? Herr Sturmbannführer? Aici Româneşti, Bucuria! Băsescu hier! Bună dimineaţa! M-am trezit!

– Felicitări. Ce faceţi?

– Sunt bine, am băut o cafea braziliană care mi-a rămas dintr-un buf de care uitasem, am mâncat puţină slană, rauchen verboten hă, hă…

– Herr President, bitte! Nu la asta mă refeream! Vroiam să ştiu ce aveţi de gând să faceţi azi?

– Păi, eine kleine nacht musik, hă, hă, mă gândeam să discut niţică politică economică cu Pata…

– Ach, so? De câte ori să vă spun că asta nu-i treaba dumneavoastră? Vroiam să ştiu doar dacă aţi plecat de acasă.

– Da. Sunt în drum spre piscină. Îmi încep ziua de lucru cu o oră de înot. Noi, românii…

– Wunderbar! Bănuiesc că în piscină nu aveţi acces la adrese, la stilouri sau la alte însemne decizionale…

– Nu, nu… La piscină, noi, românii, doar înotăm şi ne curăţăm în urechi.

– Wunderbar! Mă sunaţi când terminaţi ora de înot, bitte. Până atunci, am să mă ocup de treburile domniei-voastre.

Termină Băse studiul în apă şi sună iar la neamţ. Herr Sturmbannführer, ja, bitte, praf de cărămid gemaht, politeţuri, alea-alea. Iar neamţul:

– Unde vă aflaţi?

– În Dacia mea.

– Aveţi acces la adrese, stilouri sau la alte însemne decizionale?

– Nuu… Sunt la volan.

– Wunderbar! Atenţie la telefon, însă! Sunt cu trei sateliţi pe urmele dumneavoastră! Nu încercaţi să daţi dispoziţii telefonice sau să angajaţi discuţii care să incumbe responsabilităţi decizionale, OK?

– Nu fac io d-astea, herr Sturmbannführer! Acum conduc. Singurele lucruri pe care pot să le fac concomitent este să mă plimb şi să mestec ciungă.

– Foarte bine. Puteţi să fiţi, însă, atent la mine?

– Da. Când conduc pot să ascult orice mi se spune. Pe-o ureche îmi intră, pe alta…

– Wunderbar! Fiţi atent. Deîndată ce intraţi în birou, o să vă aştepte un secretar cu nişte hârtii la semnat. Daţi rezoluţie pozitivă pe primele patru documente. Pe următoarele trei, daţi rezoluţie negativă. Mă urmăriţi? 

– Da. Scriu DA pe primele patru şi NU pe următoarele trei.

– Attaboy! Pe următoarele documente, care sunt zece la număr, nici nu le băgaţi în seamă. Spuneţi că trebuie să vă mai gândiţi. Puteţi să cereţi un suc de lămâie, când spuneţi asta. Mimaţi plictiseala.

– Dar, herr Sturmbannführer, la ce dracu’ se referă aceste ultime documente?

– Herr Băsescu, bitte schön, dumneavoastră sunteţi preşedinte, Gottverdammt! Nu trebuie să vă obosiţi deloc, absolut deloc. Nu e treaba dumneavoastră să ştiţi ce hram poartă ultimele documente. Ţineţi minte că ultima oară când v-am destăinuit ce şi cum, aţi făcut-o de oaie într-un mod lamentabil…

– Was ist lamentabil, bitte? Hă, hă…

În fine. Cam aşa ar funcţiona treaba. 4000 de români situaţi în fotolii de decizie ar trebui să întrebe, pas cu pas, ce au voie să facă. Supervizorii ar analiza, ar lua decizii, ar avea, eventual, şedinţe între ei, şi le-ar spune decidenţilor noştri ce trebuie să facă. Fireşte, la început, ai noştri nu s-ar lăsa:

– Ştiţi, şefu’, mă gândeam să facem o lege cu…

– Nein! Tumneavoastră nu fă gânteaţi!

– Cred, să trăiţi, că aş putea să implementez o măsură care….

– Nein! Tumneavoastră creteţi toar în faţa altarului…

– Aveam impresia că…

– Himmel Gott! Nu fă mai atingeţi te nimic! Taţi-mi timp că fă găsesc eu soluţia optimă… Numai nu fă atingeţi de nimic, că… că… se alege praful, nu aşa se spune în ţara tumneavoastră?

Vă daţi seama că ar trebui să-i plătim bine de tot pe nemţii ăştia! Salariul lor ar fi justificat, însă. În primul rând, din motive de responsabilitate enormă – în fond, numai ei ar putea să salveze România din drumul hurducat pe care au angajat-o politicienii aborigeni.

În al doilea rând, ar necesita spor de stress – nu este deloc uşor să ţii în mână o personalitate dizarmonică, cu raptusuri violente şi izbucniri de cocoşi care se trezesc cu capu-n gard. Decidentul român are iniţiative pe care nici chiar el nu le înţelege, are ieşiri în decor, încurcă gramatica cu trigonometria, iar logica-i pare înjurătură ungurească. Cu alte cuvinte, pe lângă barierele specifice ce ţin de psihologia naţională, comunicarea supervizorilor cu decidenţii români ar fi handicapată şi de străduinţa perpetuă de a înţelege un sistem de valori iraţionale sau de-a dreptul aberante: psihiatrii care se chinuie zi de zi să comunice cu imbecilii patentaţi ştiu la ce mă refer.

În al treilea rând, supervizorii aceia ar trebui, vai, da, să lucreze 24/7. Ar fi într-o gardă perpetuă. Decidentul român este un ins cu poftă de viaţă, care a exersat îndelung plimbările pe timp de noapte, aranjamentele la umbră, chefurile bezmetice pe fond de manele, gargara zgomotoasă etc. Vreau să spun că ar face orice ca să-l facă pe căcănarul de neamţ, hă, hă! Probabil că în primii ani, ar şi reuşi să-i ameţească pe primii supervizori…

În timp, însă, sunt sigur că se vor dezvolta mijloace eficiente de control ale decidentului român – mă gândesc, în primul rând, la un set de electrozi implantaţi în cortex (numai la decidenţii cu un cortex suficient de profund, bien sûr!), care electrozi să aibă capacitatea de a elibera salve de fulguraţii  care să-l dezorienteze pe decident. Asta ar fi procedura ISO pentru acele situaţii considerate de supervizor a avea un potenţial neclar de evoluţie. La bere, de pildă, la votarea unor legi furtunoase, în procesele care implică un efort mental cu o durată de mai mult de două minute, în timpul orgasmului, în cursul conversaţiilor cu mai mult de trei interlocutori şi non stop în ce priveşte fostele dive rătăcite în fotoliul lui Iorga. (Mai ales dacă s-au îngrăşat şi-au luat-o pe calea celulitei).

Ei, ce ziceţi? Nu asta ar fi soluţia? N-ar fi frumos să vedem toată ziua-bunăziua decidenţi cutremuraţi de descărcări electrice aleatorii?

Dacă ne gândim bine, toată lumea ar avea de câştigat: supervizorii ar avea salarii mai mult decât decente, decidenţii ar da impresia, în sfârşit, că sunt în stare să lege mai multe idei coerente (cu preţul unor scuturături acceptabile), iar copiii copiilor copiilor noştri ar ieşi (poate) din rahat. Ideea mi-a venit, ca să ştiţi, de la tehnicile de telechirurgie – adică de la acele tehnici care prevăd ca un chirurg deştept aflat la mama dracului să opereze cu ajutorul unui robot în locul unui chirurg tâmpit aflat la faţa locului.

Soluţia are un singur handicap: cu un supervizor neamţ, până şi o cârnăţăriţă din Pleşcoi (după cum se aude) ar putea să lectureze cu intonaţie poezii de Baconsky. Unde mai pui că s-ar putea să şi scape de mersul ăla de hotentotă care s-a trezit subit încălţată în pantofi cu toc.

Tags: distopia, jurnal de front, româneşte vorbind, situaţia

 

 

– Deci nu vreţi să-mi spuneţi cum aţi face ca să-i daţi jos? – insistă fâţa.

Filip Canta rămase pe gânduri. Îşi aprinse o ţigară. Ştia, of, ştia prea bine că toată lumea era cu ochii pe el.

E momentul să precizez că acum, când scriu povestea lui Tudor Canta, cunosc motivele pentru care Filip, fiul său, evita răspunsul. Le ştiu din surse foarte sigure şi, de altfel, peste numai câţiva ani, aveam să fiu martor la o discuţie cu mult mai serioasă despre cum vedea el, de fapt, doborârea unui grup aflat la putere în România, oricare ar fi fost acesta.

Era în 2010, prin octombrie – în plină ciumă politică românească. Partidul la putere scăpase hăţurile şi, deja, se împlinise un an de când opoziţia se înnoroise la rândul ei, pierzând bătălie după bătălie, cu toate că angajase nume mari din PR, cu toate că lansase campanii de presă devastatoare şi cu toate că aruncase pe piaţa media gigabytes de informaţii cu caracter secret. În fine. Mă aflam în biroul lui Cr. din Piaţa Victoriei, la etajul şapte şi participam la o discuţie off the record cu tot soiul de reprezentanţi de vârf ai partidelor din opoziţie. Ei ştiau că bat pasul pe loc, iar puterea ştia că ei ştiu că bat pasul pe loc. În consecinţă, puterea se pregătea să iniţieze o dictatură postmodernă, mascată de o deşănţată libertate a presei. Deşanţată şi inutilă, dacă e să fiu cinstit.

Tema întâlnirii noastre era: cum să-i dăm jos odată pe “nenorociţii de la putere” şi, în lipsă de alte idei, cineva adusese în discuţie numele lui Filip Canta.

– Are necazuri, făcuse d-l P. un gest de lehamite. D-l P. era prietenul personal al lui Cr. Se aude că Filip e la a doua sau a treia campanie de dezalcoolizare.

– Dezalcoolizare? – m-am mirat. L-am cunoscut personal şi nu mi-a dat senzaţia că e beţiv.

– Nu bea în public. Dar, când e de capul lui, sau dacă are mult de lucru, stinge sticlele una după alta…

– Nu mă interesează problemele lui, stabili Cr. Alcoolic, sau nu, vreau să aflu ce părere are despre targetul nostru.

Mi-am amintit de discuţia de la revelionul din 2004 şi le-am evocat celorlalţi rezervele exprimate de Canta cu şase ani în urmă. Bineînţeles, nimeni nu m-a băgat în seamă, iar Cr. l-a sunat.

Filip nu i-a răspuns. După câteva clipe, însă, i-a trimis un sms. Cică se afla pe insula Capri, într-o mănăstire cu regulament foarte strict, că nu avusese cum să-i răspundă pe loc şi că avea să sune el în câteva minute.

 

– Dacă e în criză, spusese d-l P., să-ţi iei gândul că te mai sună. S-a deteriorat prea mult şi minte chiar mai tare ca noi, se amuză P.

Probabil că nu era în criză, însă, pentru că îl sună pe Cr. în mai puţin de cinci minute. Cr. îi expuse problemele, îi enumeră pe toţi cei din încăpere şi-i ceru permisiunea să redea conversaţia pe difuzor, ca s-o audă toată lumea.

Iar Filip:

– OK. Numai, nu cupla difuzorul la vreo boxă publică, pufni el în râs. N-am chef să-mi refuze ai noştri intrarea la graniţă, în caz că mai vin acasă vreodată.

– Hei, nu te prosti, îl luă Cr. Fă cumva şi obligă-mă să-ţi ofer un contract.

– Nu-mi place să creez obligaţii, râse Filip. Apoi: OK. Am înţeles ce vrei. O să vorbesc rar, ca să mă înţelegi, indiferent de riscuri, se hlizi el.  It’s take it or leave it.

– Sunt numai ochi şi urechi, făcu Cr. cu ochiul. De fapt, ne-ai făcut pe toţi curioşi.

P. îşi freca deja mâinile:

– Dă-i drumu’, coane Canta, dă-i drumu’! Hai, că ştiu că poţi!

– Păi, începu Filip, în primul rând va trebui să alegem o anumită zi a lunii, să zicem ziua de 7. Acum, suntem în 11 octombrie, aşa că prima zi pe care o vom alege pentru acţiune este 7 noiembrie. Vă deranjează dacă pornim campania în 7 noiembrie?

 

Toţi cei din încăpere râseră gros, bărbăteşte, după cum râd politicienii când se ştiu la adăpost de lumina reflectoarelor. Unii râdeau pentru că pricepuseră poanta, alţii râdeau ca să se ia după primii. Cum-necum, însă, era genul de râs care dădea bine chiar şi în urechile celor ce înregistrau convorbirea.

– 7 noiembrie e mai mult ca perfect, ne făcu Cr. cu ochiul.

– OK. În 7 noiembrie, aşadar, cineva va trebui să împuşte un demnitar din partidul de guvernământ. Nu să-l ucidă, ci doar să-l împuşte – în genunchi, cel mai bine.

Cei din sală râseră a proşti – îşi imaginau că Filip glumeşte. Dar el continuă:

– Nu se dă nici un comunicat şi nimeni nu-şi asumă atentatul, OK? Peste o lună, în 7 decembrie, alegem alt membru marcant de-al lor, care va fi împuşcat tot în genunchi. Nici de data asta nu se dă nici un comunicat.

În cameră se stârni, în sfârşit, rumoare. Iar Canta:

– Abia pe 7 ianuarie, după ce iese puţină vâlvă şi după ce mai este împuşcat încă un membru marcant al echipei de la putere, abia atunci redactăm un comunicat scurt în care nimeni nu-şi asumă răspunderea atentatului, dar în care amintim că aşa vor plăti politica de jaf şi de…

– Hei, hei, hei! – îl întrerupse Cr. Ce-i porcăria asta? Pe mine mă interesa o acţiune serioasă.

Filip nu răspunse imediat. Din telefon se auzi o muzică puternică. În timpul anchetei care urmase (o anchetă pe sub masă, cum altfel…), aveam să aflu că cei ce cântau erau Guano Apes cu You can’t stop me şi că piesa ne fusese pusă de Filip, cu bună ştiinţă, de pe youtube, dintr-un bar wi-fi de pe Via Vecchia del Faro, de pe insula Capri.

Nici pomeneală de mănăstire cu reguli stricte, înţelegeţi?

– Sunt foarte serios, ne anunţă Filip într-un târziu. E singura manieră prin care puteţi să-i daţi jos fără violenţă.

– E beat chiar şi acum, remarcă P., scârbit. Auzi la el: împuşti trei oameni ca să acţionezi fără violenţă… Hai, lăsaţi-o baltă.

Dar Filip:

– Nu sunt beat, măi, Mihăiţă. Te învăţ de bine, că doar aşa o să evitaţi tărăboiul cel mare. Azi, chicoti el, azi am impresia că violenţa începe de la patruzeci de morţi în sus, pricepi? Ce? V-am pus să le întindeţi maţele între stâlpi, pe Magheru? În plus, procedând aşa, o să intraţi şi voi, în sfârşit, în buna tradiţie europeană. Vă aud pe toate posturile cum vă lăudaţi: cică inventaţi o Românie matură! Păi atunci, băgaţi şi o doză bine temperată de anarhism, ce dracu’… E ca vaccinul la copii, nu-i aşa…* (*”Anarhismul este cel mai eficient purgativ social,” spunea în 1971 Erik Amadeus Rode, înainte să se alăture Şcolii de la Frankfurt.) Buun! Unde rămăsesem…? Aha, fiţi atenţi: pe 7 februarie, o să alegeţi pe altcineva şi-o să-l împuşcaţi şi pe-ăla. Tot în genunchi aş vrea. Abia atunci dezvăluiţi planul, şi anume, că în fiecare 7 ale lunii va fi împuşcat câte un politician veros care…

 

– Bine, bine, i-o reteză Cr. Hai că eşti idiot.

– De ce mă faci idiot, Cr.? Ţi-e frică de ce vreau să mai spun?

– Frică pe dracu’… Eu vorbeam serios…

– Păi, ce? Eu nu-s serios? Fii atent aici, la mine: pentru 7 martie o să alegeţi un membru de-al partidului vostru pe care să-l împuşcaţi în genunchi, pricepi? În fiecare 7 ale lunii, prin rotaţie, membrii numiţi ai partidelor principale vor fi… Ah, şi să nu uitaţi ICR-ul, că ăia-s transpartinici…

Cei din cameră începură să vocifereze: închide-i, domne, telefonu’, nu vezi că-i nebun?

Dar Cr.:

– Hai, termină, Filip. Fă tu un partid al tău, dacă ai chef de prostii din astea.

– Un partid?! Ca să merg la remorcă? Am chestii cu mult mai mari în minte. Tu crezi că mai vin acasă?

– Cum spui tu, Filip, cum spui tu, îl potoli Cr., făcându-ne semne de exasperare şi dând ochii peste cap. Pe noi, îţi mărturisesc cinstit, ne interesa doar o campanie de imagine.

– E momentul acţiunilor hotărâte, nu al campaniilor de imagine… limfatice, i-o întoarse Filip, de ziceai că scuipase ultimul cuvânt. Ai să vezi, sau ai să citeşti ce şi cum, pentru că o să mai auzi de mine.

– Adică, ce naiba vrei să faci? – sesiză d-l P. un ton mai aparte în glasul lui Filip.

– Azi sunt aici, mâine poate-n Islanda, Friday I’m in love, nu-i aşa…. – râse el. De ce nu-i întrebaţi pe băieţii care trag la voi cu urechea: când m-au văzut ultima oară? Că de alergat, aleargă săracii…

– V-am spus că bea, scrâşni P., în şoaptă. Bate câmpii, nu vedeţi?

– Ascultă, Mihăiţă, vezi că te aud foarte bine! Nu sunt beat – mai mult: niciodată nu mi-a plăcut să beau. (Vorbea din ce în ce mai apăsat.) Dacă n-ai fi un amărât de politician, te-aş trimite să-ţi faci lecţiile şi să citeşti despre Oishi, roninul beţiv din clanul Asano, nu-i aşa… Ce să zic, o să-mi mai simţi tu prezenţa, că de văzut, n-o să fii în stare. Domnilor, schimbă el tonul brusc, faceţi cum v-am spus, dacă vreţi să aveţi succes, dacă nu, nu! Ştiu ce vorbesc: eu mă pricep doar la campanii pozitive, nu destructive, încheie el cu aceleaşi cuvinte cu care-i răspunsese fâţei mele la revelion* (*Într-adevăr, Filip Canta n-a mai fost de văzut după aceea, deşi o grămadă de oameni interesaţi şi-au bătut capul ca să-l găsească, cheltuind sume apreciabile în acest sens. Eşecul lor este explicabil, însă: după cum vom vedea mai târziu, unii pretind că Filip se ocupă, chiar şi acum, când citiţi aceste rânduri, de politica de imagine sau, mai bine-zis, de administrarea non-imaginii unui grup apropiat lui Julian Lassange. Pe de altă parte, alţii afirmă că Filip nu mai face nimic, pur şi simplu, şi că acest ultim zvon e alimentat chiar de el, pentru a-şi justifica dispariţia şi, implicit, noul mod de viaţă. Aceştia din urmă susţin că Filip Canta ar fi devenit, nici mai mult, nici mai puţin, decât un vonu, adică un adept al mişcării de “pustnicie în urbe”.)

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Vă reamintesc, fâţa îi pusese următoarea întrebare:

– Deci, nu vreţi să-mi spuneţi cum aţi face ca să-i daţi jos?

– Eu mă pricep doar la campanii pozitive, nu destructive, îi răspunsese Filip, aşa cum avea s-o spună şi în 2010. Nu dai jos pe cineva de la putere cu manevre de imagine, mai ales dacă îl suspectezi de comunism. În atari situaţii e nevoie de altceva, nu de PR.

– De-aia l-aţi adus în dicuţie pe Guevarra? – se posomorî Alex. Pentru că vă plac comuniştii?

– Nu-mi plac comuniştii. M-am certat cu taică-meu ca naiba din cauza lor – pot chiar să spun că-i urăsc. Sunt ultraliberal, ce dracu’… Numai că, de la o vreme, m-am surprins din ce în ce mai des cum dau argumente de stânga în toiul controverselor. Sunt chiar frustrat din cauza asta.

– Ce chestie cool, remarcă fâţa mea. Un liberal cu reflexe de stânga.

– Welcome to the club, se amuză cel care pornise discuţia despre big bang.

Cei strânşi în jurul lui prinseră să râdă zgomotos. În clipa următoare, insul cu pricina se ridică şi, scoţând o cameră Panasonic dintr-un buzunar, se repezi într-un colţ al sufrageriei:

– Voi zâmbeaţi frumos acum, da? – ne încadră el pe nepusă masă.

N-am apucat să protestăm: clanc – poza! Clanc – poza! Clanc – poza!

Iar Plăviţu:

– Poate că nu-ţi dai seama, măi, Filip, dar oi fi criptocomunist în sinea ta. Ţi-e dor de Ana Pauker? Ai avut o copilărie dificilă?

Râserăm, după cum se cuvenea. Dar Filip:

– Ştii bine că am avut o copilărie OK. Iar eu ştiu sigur că-i urăsc pe comunişti. Numai că, de doi ani încoace, mă tot bântuie o viziune: tare mi-e teamă că peste o generaţie-două, copiii copiilor noştri se vor întâlni nopţile prin te miri ce hrube, ca să citească împreună cărticelele lui Marx, scoase în samizdat de pe nişte imprimante neînregistrate legal, la responsabilii de bloc.

– Şi atunci, ce-i de făcut? – întrebă fâţa mea.

– Poate că nimic. Poate că, de data asta, o să fie suficient să ne adaptăm.

– De-aia vreţi să le faceţi campanii electorale cripto-comuniştilor? – întrebă Alex.

– Nu. Dar extrema stângă are mania grandorii. La fel şi eu. Putem să facem afaceri măreţe împreună. Am lucrat de multe ori pentru firme chinezeşti şi ştiu ce vorbesc.

– Of, of, se întristă Emilian, treaba e că dacă se întorc, cumva, comuniştii la pu-te-re, nici dumneavoastră, nici copiii copiilor dumneavoastră n-o să apucaţi să faceţi prea multe afaceri cu ei.

– Ia uite! – tresări deodată fâţa de lângă mine. Ăla de-afară nu-i un corb?

                                                                       valerie mc lean – the crow2

 

Ne uitarăm cu toţii pe fereastră. Aşa… Pe terasă se afla, într-adevăr, un corb. Se plimba agale pe balustradă, de parcă ar fi căutat de mâncare. Al naibii – se prefăcea că nu are treabă cu noi, dar eu l-am recunoscut deîndată. Afară se lăsase ceaţa. La un moment dat, corbul ne simţi: înţepeni pe balustradă şi răsuci capul spre noi, privindu-ne fix.

– Săracu’, făcu Miruna Canta. Nu i-o fi frig?

– Ba eu cred că e de-a dreptul hămesit, zise Alex şi se repezi afară, cu o porţie de lasagna în braţe.

Corbul tresări, îl urmări cu privirea cu aceleaşi mişcări fluide cu care mă obişnuise şi, deîndată ce Alex se apropie de el, îşi luă zborul, dispărând în ceaţa care se îndesea văzând cu ochii. De afară se auzeau ecourile concertului din Piaţa Unirii – cântau Andrii Popa, în cor: trupa, spectatorii, forţele de ordine, popii şi dascălii de la Mitropolie (trăgeau clopotele la fix ca să completeze tema piesei), chefliii ieşiţi pe stradă la derută şi aurolacii care chiuiau de parcă i-ar fi spintecat puriştii în abatoare nevăzute. Mda. Phoenicşii făcuseră burtă (unde mai pui că timpul le înmuiase, întrucâtva, şi sfincterele…), başii erau daţi la maximum, asfaltul şi trotuarele se zguduiau, primele secunde ale anului intraseră în vibratto, iar ceaţa trepida sincron cu ritmul piesei, răvăşită de laserele din jurul scenei.

Iar Alex:

– Iartă Doamne, pasărea asta, că nu ştie ce face! Aţi văzut ce corb tâmpit? Nu e deloc cool.

– Nu e deloc cool, dar cică poartă noroc, zise Plăviţu rar, uitându-se pe fereastră. Se scutură ca parcurs de un frison şi, privind roată la noi toţi, întrebă: Unde rămăsesem?

– Îi spuneam domnului Canta, începu Emilian, că dacă o să se apuce să facă afaceri cu co-mu-niş-tii, n-o să mai aibe când să se bucure de bani.

– Ba eu sper să-i fraieresc, râse Canta. Eu nu posed lucruri făcute de mâna omului, eu posed doar nişte imagini colosale, le am în mintea mea, le văd, le aud, le transform. Asta doresc să le vând comuniştilor, iar ei asta doresc să cumpere. Uitaţi-vă la China, sau amintiţi-vă de programul TV de dinainte de ’89. Şi la chinezi, şi la ai noştri pe vremea lui Ceauşescu, totul era doar o problemă de imagine publică neinhibată.

– Vreţi să spuneţi, imagine publică neruşinată, îl atrase atenţia Alex.

– În regulă, imagine publică neruşinată. Ei, şi? Mai interesează pe cineva politica propriu-zisă? Nu mai vinde nimeni programe politice, ci imagini. Ştiţi, taică-meu m-a învăţat de mic că nimic nu e ce pare a fi. Tot de la el am învăţat despre chinul omenesc de a vinde imagini convenabile – el pretinde că din cauza asta am început să vorbim şi să scriem.

– N-am putea să-l cunoaştem şi noi pe tatăl dumneavoastră? – se interesă fâţa de lângă mine.

Am tresărit. Am privit-o. N-am aflat niciodată dacă eram lansaţi pe aceleaşi urme. Iar Filip:

– Ba aţi putea, făcu el, amuzat, dar nu prin mine. Nu mai vorbim de câţiva ani. Ne-am plictisit să ne vindem imagini unul celuilalt.

                                                                       Blank Portrait, de froggywoggy11 (http://froggywoggy11.deviantart.com/)

 

– Exageraţi, spuse fâţa mea. Sunteţi tată şi fiu, ce naiba.

– Mda. Tată şi fiu, recită el, privind pe deasupra noastră. Tată şi fiu…. – cândva, aveam să aflu că în clipele acelea, prin minte îi răsunase un singur cuvânt, repetat stăruitor, din nou şi din nou: tăticuţu’… tăticuţu’… tăticuţu’…. – o vorbă venită de pe altă lume, parcă, pentru că Filip şi-l amintise pe Tudor Canta aşa cum fusese el în anii ’60, în copilăria lui Filip: un ins care nu se sfia să-şi îmbrăţişeze şi să-şi smotocească ţâncul cu foc. Tăticuţu’, tăticuţu’, tăticuţu’…

Un cuvânt mort, da.

– Sunt sigur, reluă el la fel de sec ca şi până atunci, sunt sigur că tata ar fi în stare să argumenteze, ca şi domnul de alături, că timpul este efectul secundar al big bang-ului. După o oră, însă, v-ar argumenta, la fel de pertinent, că lucrurile nu stau aşa. El spune că numai neghiobii nu se răzgândesc, dar eu nu îndrăznesc să merg până acolo: prefer să iau ideea de-a gata şi să fac din ea o campanie de imagine. Nu sunt pretenţios. Tata face ideile praf, eu le las aşa cum sunt. Aşa câştig eu bani.

– Domnule Canta, făcu Plăviţu cu un aer satisfăcut de turnura discuţiei, eşti nebun. Dar, uite, am să-ţi ofer eu un alt tip de idee, chit că nu ştiu dacă poate să faci din ea o campanie de imagine. Şi poate că tocmai de-aia înseamnă că e o idee cu adevărat valoroasă.

– Orice idee poate fi transformată în campanie de imagine. Convinge-l pe Drăgan-Papainoage al tău, îl înţepă Filip, convinge-l să-mi dea bani să colorez luna în roşu şi galben-pai şi-o să mănânce toată lumea de la McDonald’s.

– Hm, făcu Plăviţu. Aşa crezi?

– Mă tem că are dreptate, se strâmbă şi fâţa mea. Dacă ai bani, finanţezi chiar şi big bang-ul de care zice omul ăla…

Chiar atunci, insul cu big bang-ul parcă simţi că iarăşi venise vorba despre el pentru că se ridică în picioare, triumfător – spunea un banc, n-avea stare şi se uita la noi toţi, cu ochi sclipitori. Cei din jurul lui râdeau, ţinându-se de burtă, iar el se apucă să urle în gura mare:

– … şi o ia ăla în curu’ gol în patru labe pân tufişuri. Bancnota de o sută: vârt! – zboară c-un metru mai departe. Ăla-n curu’ gol uită şi de căcare, şi de lumea de pe alei şi ţuşti: se repede pe coate şi genunchi după bancnotă. N-apucă el bancnota cum trebuie, că deodată simte două braţe viguroase cum îi potrivesc şalele, din spate, şi-aude şi-o voce răguşită: Nia-o, măăh, c-o merrriţi!

Gaşca din jurul insului cu big bang-ul începu să se tăvălească de râs, în timp ce el îngheţase într-o atitudine de viol interruptus.

– Nia-o, măăh, c-o merrriţi! – urlă el din nou, de se clătinară ferestrele.

Ce dracu’ să facem? Am râs şi noi în hohote. Cei din gaşca insului se ridicară, se izbiră care peste coapse, care peste burtă – lăcrimau şi nu mai aveau aer. Mda. Era un revelion mi-nu-nat, după cum ar fi spus Emilian.

În fine. Încet-încet, ne liniştirăm cu toţii. Gustarăm vin, whisky, tequila şi ce mai nimerirăm. Îmbucarăm câte o bucată de sushi sau de terrine cu pâine de cartofi coaptă în brutăriile sibiene. Aşa. Insul cu big bang-ul ceru brandy on the rocks, că cică aşa se îmbătau fotbaliştii. Ai lui izbucniră iarăşi în râs.

Dar Plăviţu:

– Eu nu cred că banii au puterea să facă orice, reveni el la subiectul dinainte, aşa că devenirăm cu toţii interesaţi pentru că Plăviţu se pricepea, cel mai bine, să facă absolut orice din bani. Sunt lucruri cu mult mai puternice decât banii. Misterele care ne pândesc din trecut, de pildă, ne şopti el, privind pe sub sprâncene de la unul la altul. (“Uuuite că începe şi ăsta,” se plânse fâţa mea).

– Fiţi atenţi la povestea mea, continuă Plăviţu. E adevărată, s-a întâmplat demult, şi este atât de misterioasă încât cred că nici chiar Filip Canta n-o să fie în stare s-o transforme într-o campanie de imagine, cu toţi banii din lume. Iar eu n-aş şti să scot din ea nici măcar de-o amărâtă de speculaţie bursieră, chicoti el.

Bun. Mobilul meu sună exact în clipa în care Plăviţu pronunţă cuvintele speculaţie bursieră. Am deschis şi, preţ de vreo câteva secunde, n-am auzit nimic altceva decât un cor de copii care cânta Florile dalbe. Între timp, Plăviţu se apucase să ne povestească o chestie care se întâmplase prin Japonia, pe la începutul secolului XIX. Deşi eram curios ce era cu telefonul (“Alo? Alo?” – tot întrebam), îl urmăream cu atenţie pe Filip Canta, deoarece Plăviţu dădea senzaţia, nu ştiu de ce, că îi spunea povestea numai lui. Era vorba despre un scriitor japonez, pe nume Bakin, care colaborase cu Hokusai în ceea ce au fost, poate, primele romane grafice – manga, cum li se spunea în Japonia de atunci. Manga au devenit cu totul altceva între timp, dar asta e altă poveste. În fine. Bakin era un adevărat boem care, în 1809, s-a dus cu un interes literar pe insula Dejima, în golful Nagasaki, unde se afla unicul protectorat european acceptat de japonezi: auzise de un negustor olandez, pe nume Loek van de Vaewer, care ţinea un fel de serate teatrale pe scena improvizată a unei taverne.

                                                                     Insula Dejima, gravură de Arnoldus Montanus

– Ce mai faci? – mă întrebă deodată un glas necunoscut din telefon. Corul de copii se întrerupsese. La mulţi ani!

– La mulţi ani. Cine eşti?

Încă zâmbeam când am pus întrebarea. Se auzi un chicotit. Apoi:

– Sunt cel care ştie unde te afli. Stai lângă o femeie pe care abia ai agăţat-o, îl studiezi pe Filip Canta care se află în faţa ta, îţi plac picioarele nevesti-sii, iar Andrei Plăviţu îţi povesteşte cum un olandez, pe nume Loek van de Vaewer, se ocupa cu teatrul de păpuşi pe insula Dejima.

Am privit de jur împrejur. Eram singurul care vorbea la telefon.

– Hei! Ce banc mai e şi ăsta? De unde vorbeşti?

– Vorbesc dintr-un loc de unde văd şi aud foarte bine. Uite, acum ţi se spune că piesa pe care o juca cel mai des olandezul acela (o dramă care, nu se ştie de ce, se bucura de un real succes printre negustori şi marinari), piesa, aşadar, se numea Parsifal în căutarea Graalului. Vrei să-ţi recit ce-ţi spune Plăviţu?

Am făcut semn că da. Între timp, m-am ridicat şi am privit prin cameră, dar tot n-am văzut pe nimeni să vorbească la telefon.

Iar vocea necunoscută:

– Bakin a asistat la piesă, dar n-a înţeles mai nimic – nu pricepea de ce olandezii râdeau când el avea mai degrabă senzaţia de tristeţe, şi nu pricepea de ce lucruri care pe el îl umpleau de speranţă îi făceau pe aceiaşi olandezi să privească în gol, de parcă se pregăteau să-şi taie venele.

Nu ştiam ce să ascult mai întâi: glasul din telefon, sau vocea lui Plăviţu. Frazele din telefon se suprapuneau perfect peste spusele brokerului, respectându-i până şi intonaţia – numai timbrul vocii necunoscute era diferit.

– Cine eşti? – întreb din nou.

– Sunt cel care ştie unde te afli. Nu mă mai întrerupe, că pierd şirul.

– Ce e? – mă simţi fâţa.

Nu i-am răspuns. Striveam telefonul între degete şi ascultam povestea din ambele surse.

Mda. Una peste alta, era vorba despre acel Bakin care, dorind să-şi limpezească impresiile, îl abordase pe van de Vaewer şi petrecuse cu el câteva zile în care olandezul îi relată, de-a fir a păr, povestea lui Parsifal, în toate cele cinci variante pe care le ştim – varianta lui Wolfram von Eschenbach fiind cea care îl încânta cel mai mult. Bakin a fost frapat de două episoade: nedorita lovitură de suliţă care aproape că îl emasculase pe Amfortas, regele-pescar, şi momentul în care Parsifal se trezea dimineaţa, singur-singurel, într-un castel părăsit în care altminteri, până în seara precedentă, îşi dusese viaţa întreaga curte a regelui Amfortas.

– Ţi-a trimis careva vreun mesaj erotic? – se fandosi fâţa, vârându-se în mine.

I-am făcut semn că nu.

Iar ea:

– Ce păcat. Mă pricep la nişte chestii marfă cu telefonul, îmi făcu ea cu ochiul.

În fine. Atât Plăviţu, cât şi vocea din telefon îmi relatau cum Bakin a cuplat imediat cele două situaţii cu episoade similare din tradiţia japoneză. Bakin se gândea, în primul rând, la naşterea Japoniei însăşi, scursă în Oceanul Pacific din vârful lăncii zeiţei Izanami, naştere pe care acelaşi Bakin o plasa, în plan simbolic, ca fiind episodul imediat următor de după ce lancea perforase testicolele lui Amfortas: lapţii expiraţi ai acestuia se scurseseră în marea oceanică de la Răsărit, generând Japonia – aceasta fusese vedenia ce îl frapase pe scriitor la auzul poveştii cu Parsifal.

Fir-ar al naibii, mi-am spus atunci, ia-uite la mine cum mă prostesc de revelion! O ibovnică latentă se vâră în mine dintr-o parte, în faţa ochilor mi se pregăteşte un upskirt feroce din partea Mirunei Canta, dar eu ciulesc urechile la o poveste stereo despre un scriitor de care n-am auzit în viaţa mea.

Bakin, mda. Kyokutei Bakin. Adică acel Bakin care tresărise aflând de trezirea lui Parsifal într-un palat părăsit, după ce cu o noapte înainte nu-şi dăduse seama că are de pus o întrebare crucială. Bakin cuplase acest episod european faimos cu povestirea Casa dintre trestii, din ciclul Ugetsu Monogatari, publicat de Ueda Akinari în 1776, pe “tăbliţe înguste de lemn”… Trezirea lui Parsifal şi a lui Genjuro, eroul lui Ueda, i se păreau lui Bakin identice, atât ca succesiune de întâmplări, cât şi ca simbolistică.

Declic. Convorbirea se întrupse brusc. Pe vremea aceea n-aveam cum să-mi explic păţania cu telefonul – răspunsul aveam să-l capăt la timpul potrivit însă, cât să scap (în ultima clipă!) de ghinioanele care se asociau, indiscutabil, cu redactarea poveştii lui Tudor Canta. Momentan, e de ajuns să vă spun că în noaptea aceea am continuat să-l ascult pe Plăviţu cum povestea mai departe, de unul singur:

– În consecinţă, ne spunea el, Bakin s-a întors la Tokio şi i-a propus lui Hokusai să realizeze împreună o manga despre un personaj aidoma celui european, pe care se hotărâse să-l boteze la fel ca pe original, adică Parosifalu, pronunţat astfel deoarece japonezilor le vine greu să rostească două consoane una după cealaltă. Hokusai a fost de acord, aşa că Bakin a scris povestirea unui Parosifalu samurai, beneficiind de imaginile lui Hokusai. Au dat să publice respectiva manga în 1810, numai că n-au mai apucat, deoarece s-au certat cumplit, mai întâi între ei, iar apoi, cu editorul. Cu toate acestea, un colecţionar pe care îl cunosc a pus mâna pe varianta nepublicată a povestirii, iar eu…

 

– Hei, psst, psst! – îmi susură Emilian în ureche. Nu te întoarce brusc.

– Ce e?

– Fă cumva să-l ţii pe Canta de vorbă. Vreau să i-o trag lu’ nevas’sa.

Am încremenit. Plăviţu tocmai ne povestea despre Parosifalu care, pândit de corbul său din vârful unei pagode, se afla pe urmele duşmanului său de moarte, nimeni altul decât cel ce-i fusese în tinereţe cel mai bun prieten.

– Eşti tâmpit? – l-am întrebat pe Emilian. Vrei să i-o tragi acum?

– N-am de ales. Tu ţine-l de vorbă pe bărbat-so.

– Îl ţine de vorbă Plăviţu, dar eşti cretin! Ce naiba… E prima oară când l-ai invitat pe Canta la tine acasă.

– Tocmai d-aia. N-o ştiam pe nevas’sa. Sunt sigur că şi ea vrea.

Plăviţu îi dădea înainte: corbul nu-l slăbea din ochi pe Parosifalu – acesta se afla într-un han şi mânca peşte afumat cu sos de soia. În timp ce mânca, Parosifalu îl zări pe Akira, duşmanul său de moarte, care intra la zaraful din piaţă, însoţit de frumoasa Suzume, adevărata iubire a lui Parosifalu – imposibil de atins, însă, după ce aflase că era chiar sora lui bună.

– Adevărata mea iu-bi-re, şopti Emilian din spatele meu, e Miruna Canta. O iubesc de vreo două ore şi vreau să i-o pun.

– Nici în tinereţe nu făceai, dracului, aşa!

– Eram un prost. Tu ţine-l pe Canta de vorbă, că de restul mă ocup eu.

– Ce e? – mă întrebă fâţa mea, simţind ceva în neregulă.

– Emilian îmi spune că povestea lui Plăviţu seamănă cu un film.

– Păi, da! Lumina lunii palide după ploaie, de Mizoguchi, mă surprinse fâţa.

Am îmbrăţişat-o, că merita. Mă rog. Cineva deschise televizorul, că auzise că regele lansa un mesaj urbi et orbi by night, către ţară. Plăviţu, nimic: înjură stirpea Hohenzollernilor şi-i dădu înainte. Aşadar. Parosifalu se luase după duşmanul său, spunându-şi că e mai uşor să ucidă un om decât să-l înfrângă în luptă dreaptă. Cel mai mult şi mai mult, însă, dorea să pună mână pe un document scris într-o limbă secretă, pe care duşmanul său îl sustrăsese de la castelul tatălui lui Parosifalu, cu mai bine de 50 de ani înainte.

– Ba, remarcă fâţa mea, în şoaptă, eu am impresia că lui Emilian îi cam place de Miruna lui Canta.

– Prostii.

– Ba, eu cred că vrea să i-o pună, îmi strecură ea, săltând grăbit din sprâncene.

Am privit-o, scârbit – adică, de unde, doamne iartă-mă, puteau să-i treacă asemenea idioţenii prin cap?

– De ce te uiţi aşa la mine? – mă luă ea, fluturând din pleoape. Crede-mă: Emilian e de înţeles.

– Serios?!

– Cum să nu… Şi eu i-aş pune-o lu’ Miruna, dacă vrei să ştii.

Aveam chef s-o pun să dezvolte ideea, dar n-am apucat: insul cu big bang-ul se ridicase din nou în picioare şi declama cât îl ţineau bojocii:

– … să spuneţi generaţiilor viitoare că noi am făcut suprema jertfă pe câmpurile de bătălie. Nah! Pe bune că aşa scrie pe soclul statuii de la Leu – numai că leul ăla n-are coaieee, hraaaah! N-are cojones, pricepeţi? E ditamai animalu’ de piatră, e musculos ca dracu’, se holbează la trecători şi e gata să sară pe maşinile din intersecţie, da’ n-are coaie, băăăh! Leul eroin românesc n-are coaie, fir-ar al dracului!

 

Gaşca lui se zguduia de râs. Alex deschise încă o sticlă de şampanie (Louis Roederer, bien sûr) şi ne turnă tuturor în pahare. Mă pregăteam să-mi întreb însoţitoarea ce dorise să zică mai devreme, dar n-am reuşit nici de data asta – Emilian mă înghesuia pe partea ailaltă:

– Îl ţii pe Canta de vorbă, da? Cum aduce Alex tortul, ies la atac. N-am nevoie decât de câteva minute.

– Eşti tâmpit! Ce şmecherie mai e şi aia să rişti atâta doar ca să petreci câteva minute cu o femeie?

– E chestie de pal-ma-res. Sunt vânător, ce dracu’… O duc în laboratorul foto.

În mă-sa! Între timp, Plăviţu terminase povestea scrisă de Bakin şi ilustrată de Hokusai*. (*După mai multe luni aveam să aflu că Tudor Canta avusese un strămoş, pe nume Anton Locureanu, care trecuse prin nişte păţanii stranii în 1821, la Bucureşti. Atunci, strămoşul lui Tudor şi al lui Filip primise o succesiune bizară de mesaje scrise şi desenate, care îi descriau întocmai păţaniile prin care trecea. Din câte am înţeles, Anton Locureanu nu pricepuse niciodată cine era cel care redacta acele mesaje, despre care se mai spune că erau de-o promptitudine incredibilă: practic, orice păţanie semnificativă prin care trecea strămoşul lui Canta ajungea să fie scrisă, desenată şi remisă rapid destinatarului. În ce priveşte desenele, cei care au avut prilejul să le vadă afirmă că aduceau extrem de mult cu grafica manga a lui Hokusai. Când am ajuns să aflu, la rândul meu, acest lucru, era deja prea târziu – nu mai aveam nici o şansă să corectez evenimentele care începuseră să se deruleze odată cu înmormântarea mentorului meu.) Alex aducea tortul din bucătărie, iar Plăviţu trecuse la a doua parte a pildei sale:

– … şi acum, ţineţi-vă bine: povestirea lui Parosifalu e aproape identică cu o variantă aparte a basmului nostru, Prâslea cel voinic şi merele de aur. Mă refer la varianta care circulă pe la poalele munţilor F., în satul Corbii Mari. Mi-a relatat-o un cercetător de la Institutul de Etnografie, spunea Plăviţu, privind-l pe Canta în ochi.

                                                                schita cu marul din fundul curtii, de Bast

Ce naiba? Emilian ţesuse oare o plasă atât de elaborată în jurul lui Canta, doar ca să i-o sufle pe Miruna pentru câteva minute? Într-adevăr, femeia se ridică şi se undui către toaletă, Emilian dispăruse deja, iar Canta, fără să exprime nici un fel de îngrijorare, era numai ochi şi urechi la povestirea lui Plăviţu.

– E unicul Prâslea în care merele de aur ascund în miezul lor nişte bucăţele de pergament scrise într-o limbă necunoscută. E unicul Prâslea în care tărâmul celălalt este, de fapt, un târg. E unicul Prâslea în care eroul nu se luptă decât cu un singur zmeu. E singurul Prâslea în care eroul este însoţit de corbul său încă de la bun început, nu doar când se luptă cu zmeul. Cât despre bucăţelele de pergament furate odată cu merele, ele sunt adevăratul motiv pentru care Prâslea porneşte pe urmele zmeului… În plus, Prâslea spune de mai multe ori despre acel corb că este el însuşi, adică Prâslea, dar faptul este explicabil: cei din Corbii Mari au o relaţie deosebită cu corbii.

Ciudat! Trimiterea lui Plăviţu la satul de baştină al tatălui său nu-l impresionase pe Canta. De altfel, nici dispariţia nevesti-si’ nu părea să-l irite. El era atras de tort – Alex îl tot întreba dacă-i place, iar Canta aproba, degustând cu îmbucături delicate.

– Am fost recent la Corbii Mari, am început eu, testându-l pe Canta.

Nu a răspuns. Dar Plăviţu:

– Serios? Cum e pe acolo?

M-am apucat să-i povestesc. Am vorbit de culă, de mentorul meu. Am povestit înmormântarea.

Canta, nimic. Nu reuşesc să mă abţin şi-i zic:

– Mentorul meu se numea tot Canta. Bănuiesc că nu e doar o banală potrivire de nume.

– Nici pomeneală, spuse el, impasibil. E unchiul meu vitreg. Mă privi apoi lung, zâmbind din colţul gurii. Eraţi destul de încurcat, nu-i aşa, pe când mergeaţi peste câmp, la braţ cu Elena, mătuşă-mea.

Am pufnit în râs:

– Oh, da. Sunt sigur că a fost o femeie deosebită, la vremea ei.

– Este o Canta, aşa că încă este o femeie deosebită. Spre deosebire de statuia de la Leu, ea are tot ce-i trebuie.

În clipa aceea, îşi făcu apariţia Miruna. Se aşeză picior peste picior, lângă Filip Canta, care o apucă de mână, într-o atitudine standard. Am privit-o… Ce fiară! Era doar puţin îmbujorată, dar în rest, nu gâfâia, nu nimic. Am avut impresia că i s-au mărit pupilele preţ de o clipă, când a apărut şi Emilian în sufragerie, pe altă uşă, că are o casă labirintică, nenorocitul. Carmen, soţia lui Emilian, începuse să dea oarece semne de nerăbdare, dar altminteri se ţinea tare – nu comenta dispariţia nicicum, dar se vedea cât se poate de clar că-şi încleştase dinţii.

În fine. Revelionul s-a încheiat, dar a doua zi, pe la orele prânzului, primesc telefon de la Emilian.

– Nenorocitul! S-a răzbunat!

Nu cuplam. Dar Emilian:

– Canta! S-a răzbunat, fir-ar al naibii!

– Doar nu i-a tras-o şi el lu’ Carmen, am zis.

– Mai rău! Ah, mizerabilul… Ştii, înainte de plecare, s-a dus la toaletă. OK, a de-fe-cat în WC-ul meu, cu asta sunt de acord. Da’ ştii ce-a făcut după aia? S-a şters la cur cu maioul meu Lacoste original, ăla pe care l-am cumpărat acum un an de la Paris.

– Eşti sigur…?

Era absolut sigur. Oricum, cică meritase: maioul Lacoste, contra celor şapte-opt minute de quickie vehement cu Miruna Canta, în laboratorul foto. Fusese obligat să-i acopere gura ca să nu se audă până la noi.

Aveam să aflu, însă, că răzbunarea lui Canta fusese mult mai complexă. Emilian avusese în adolescenţă o dambla: era obsedat de războiul dus de români în est, cu atât mai mult cu cât bunicul lui murise undeva în Caucaz. În altă ordine de idei, părinţii lui Emilian fuseseră foarte degajaţi în ce priveşte regulile de educaţie ale fiului lor, aşa că îl lăsaseră să înscrie pe tocul uşii din camera sa, numele bătăliilor duse de armata noastră în URSS. Cernăuţi, Soroca, Bălţi, Orhei, Corneşti, Cetatea Albă, Odessa, Crimeea, Sevastopol, Caucaz, Cotul Donului, Stalingrad, Kuban – erau trecute, unele sub altele, pe tocul de lemn, iar Emilian încă obişnuia, în amintirea ritualurilor de tinereţe, să întărească înscrisurile cu pricina odată pe an, de ziua lui de naştere.

Aşa. Treaba e că în acea noapte de revelion, cineva scrisese sub Stalingrad, cu un pix roşu: KILROY WAS HERE, iar Emilian era absolut sigur că făptaşul n-avea cum să fie altul decât Filip Canta.

Au trecut câteva luni. Între timp, corbul devenise o prezenţă nelipsită – deja, îl recunoşteam ori de câte ori îl vedeam. Îmi imaginam că puteam să-l deosebesc de alţi corbi, aşa că eram sigur că pasărea care mă aştepta la ieşirea din bloc, la prima oră a dimineţii, indiferent că ploua, că era ger sau soare, era totuna cu pasărea care se preumbla pe pervazul biroului, asigurându-se, parcă, de faptul că eram în regulă şi că-mi vedeam de treabă.

Tags: bucăţi de roman

 

 Motto:

Omoară-l, băh, cât e mic, că al’fel te face el pe tine!

 

  

Păi să vedeţi cum stau lucrurile. De fapt.

Hai să vedem specialitatea X, specialitate chirurgicală şi alta nu! Nu incizii de buboaie, nu exereza unghiilor încarnate – nu, nu: vorbim de o specialitate zdravănă, de băieţi numai unu’ şi-unu’! Ca preambul, am să vă povestesc că acum mulţi, mulţi ani, într-o gardă, am constatat că Bucureştiul, centru universitar, capitală de judeţ, de ţară şi de sud-est european, Bucureştiul, aşadar, nu era în stare să absoarbă doi (2!) pacienţi care prezentau o maladie catastrofică ce ţinea de specialitatea X. Nu spui boala, nu spui spitalele pe la care am sunat în noaptea aia – oricum, nu vorbesc despre specialitatea mea.

Mă trezisem cu doi inşi care aveau aceeaşi maladie şi, cum X era vecină de gard cu chirurgia toracică, am fost obligat să efectuez (ah….) diligenţele necesare pentru rezolvarea pacienţilor. Diligenţele au constat din numeroase telefoane date pe la spitalele unde exista specialitatea X.

La o clinică mi s-a închis telefonul până să termin de expus cazul, la alta mi s-a spus că nu se poate, că n-au gardă, în fine, la a treia, mi s-a spus că pot să primească un singur pacient, şi i-am crezut, pe bune că i-am crezut că n-aveau cum să se ocupe decât de un singur bolnav.

Repet, nu vorbesc de buboaie infectate – vorbesc de chestii serioase, iar noi locuim în Ro… Nu, nu e greşeală de tipar, Ro e suficient. Ro: să ţii minte că aşa se cheamă ţara ta. O să vezi de ce.

Au trecut anii. Între timp, apare un nou serviciu din specialitatea X, fie clinica A. Se apucă ei de treabă, se organizează, alea-alea şi vine, în sfârşit, şi ziua în care trebuie să se apuce de operaţiile grele de tot. Echipa lor, însă, nu era completă, aşa că fac apel la clinica B, ca să le împrumute câţiva membri din echipa lor.

Să recapitulăm. Acum sunt serios. Clinica A era alcătuită din oameni cu expertiză, care aveau la dispoziţie back-up-ul tehnologic necesar ca să ducă la bun sfârşit intervenţia propusă, dar le lipsea o echipă auxiliară pentru ca totul să fie OK. Observaţi că bag ceva date vraişte, ca să mi se încurce urmele, oh, mon Dieu… În fine. Echipa auxiliară a fost găsită la clinica B, echipa a zis că da, că vine în timpul ei liber şi că o să-i ajute pe cei de la A să facă o operaţie brici.

Estimp, însă, Cătălin, băiat de casă… Ah, Cătălin, băiatul de casă, este specialist, şi el, tot în specialitatea X. În plus, e şi ceva şef, la clinica C, nu aiurea. De fapt, Cătălin ăsta e ceva şef, în general, că aşa e în Ro: unde-s doi, unu’ e şefu’.

Măre, şi află Cătălin al nostru că vor unii să facă operaţia despre care vă spusei. Atunci, de la înălţimile sale greucenice, azvârle el cu buzduganul spre ăia din clinica B – ăia care doreau să-i ajute pe pirpiriii nou apăruţi de la clinica A.

– Băh! Vă fac! Ce-i aia? Cum adică, să-i ajutaţi p-ăilanţi, băh… Unde vă treziţi?

– Păi, vor şi ei să se diversifice, vor să…

– Băh! Io vă-ntreb: unde vă treziţi?

– Păi, au spus pacientului că-l operează, operaţia e deja programată, aşteaptă omul ăla, ei au tot ce le trebuie, vream doar să-i ajutăm şi noi…

– Ce să-i ajutaţi, băh, ce să-i ajutaţi? Voi nu-nţelegeţi româneşte? Ce dracu’ s’teţi aşa proşti?

Ăia de la clinica B au zis că bine, şefu’, dacă-i p-aşa, asta e, nu ştiam că s’tem proşti, şefu’, nu mai facem, şefu’, alea-alea…

Da’ nu pentru mult timp. Lăsară ei să se mai stingă din iureşul băietului de casă şi, până la urmă, se repeziră la clinica A, de făcură operaţia, pentru că dacă tu-mi faci mie blat, îţi fac şi eu ţie, tot blat. Aşa stă scris în sângele nostru. Mă rog. Cert e că pacientul scăpă viu şi doar puţin vătămat (se cheamă traumă operatorie, să fim înţeleşi!) şi-apoi se duse la el acasă bine mersi. Poate că ciocneşte un pahar cu şpriţ chiar acum, când voi citiţi povestioara asta. Să-i urăm sănătate.

De Cătălin, băiat de casă, însă, nu mai ştiu ce să vă spun: habar n-am cum a reacţionat, da’ fiţi siguri că a belit ochii cât cepele. Şi nu i-a belit a mirare, nu, nu: el acu’ pândeşte după perdea, tată, pândeşte, pândeşte, pândeşte…

Poate chiar şi un fotoliu ministerial mai micuţ, aşa, ca pentru el, poate că aia pândeşte. Să nu-l judecăm prea tare, însă, că aşa s-a născut el: pândind.

Tags: de pe la noi, legenda urbana, româneşte vorbind

 

După gardă îţi sar în ochi tot soiul de chestii.

Azi, de pildă, am constatat că diferenţa dintre frumuseţe şi banalitate încape doar într-un unghi – în unghiul de aplecare al capului.  Unghiul avea cel mult 20º, în acest caz.

Pe scaunul din faţa mea, o tipă. Până în 35 de ani. Îmbrăcată discret vraişte, în jeanşi luaţi de pe tarabe şi un fel de pardesiu vătuit, din pânză kaki, la care se adăugau cizme negre de piele întoarsă cu ţinte nichelate. Un chip dizolvat. Buze medii spre subţiri, colţurile gurii lăsate în jos, terminându-se sub forma unor S-uri italice, machiaj cu cromatică rezonabilă dar neatent finalizat. Pielea cam zgrunţuroasă. Poate că era şi un pic şaşie? În fine… Dacă era şaşie, abia ghiceai chestia asta. Pomeţii uşor ascensionaţi, fruntea mai degrabă îngustă, părul şaten, drept. Aha: pomeţii erau cei ce sugerau necizelarea campestră – ei erau punctul de fugă al acelui chip, sugerând un transplant tardiv şi, vai, neîncheiat încă, în mediul urban.

Un chip dizolvat standard.

La un moment dat, însă, femeia înclină capul. Îl înclină exact cu cele 20º de care am vorbit mai sus. Îl înclină şi, subit, chipul capătă expresie în îngheţul mimicii sale: pielea îi devine mai sidefie şi se netezeşte, trăsăturile se echilibrează şi capătă forţă, iar centrul de greutate al feţei migrează către nasul drept, solemn. Ochii încep să exprime vigoare şi adâncime, gura se împodobeşte cu un disdain implicit, bărbia capătă tonus. În plus, aşează mâinile pe poşetă, exhibând degete lungi, gracile, cu nerv bine ţinut în frâu. Obrajii i se alungesc, parcă, fruntea capătă o curbură care se rezolvă, fluent, în sprâncene, iar forma pomeţilor sucombă sub povara unor gene cu trăsătură energică. Chipul i s-a închegat deja: e distant, sec, arctic, iar ea respiră altfel, v-o jur!

Îşi dă seama că mi-am dat seama, aşa că deodată se îndreaptă şi începe să împrăştie feromoni – doar cât se cuvine, însă. Îşi manifestă puterea latentă, atâta tot. Ieri am pierdut un regat, iar azi mă vedeţi în metrou, între Mihai Bravu şi Dristor 2. Într-o bună zi veţi flutura flamurile, aclamând, atunci când voi intra în oraş pe sub Arcul de Triumf…

Oh, da… doar 20º. Nu mai mult de 20º despărţeau cele două chipuri.

Atâta tot.

Tags: da, distopia

 

                                                  Literature 1 Large, de james koehnline (http://james119.deviantart.com/)

 

se-aude tropotul marii plecări

domnul pune urechea-n pământ

i-e frică şi tace

adulmecă norul şi piatra

ar vrea s-o mai aibă pe eva odată

să-i facă un abel mai nou

un cain mai voinic

             •

ce tropot de cărnuri

pârâie osul

iarba miroase-a lignit

şi eva zace prin scorburi

ascunsă de saţ

că ţine soarele-n burtă

şi luna-ntre ochi şi stelele-n unghii

                  •

se-aude tropotul marii plecări

şi domnul se-mbracă

în friguri şi-n cremeni

în roşu nesaţ

trânteşte scripca pe masă

când eva răcneşte-afundat

slobozind rotunzii bolunzi în băloasa ţestoasă

Tags: anarhia kult

Se aude că inşii care se ocupă cel mai tare cu defrişările ar fi maghiari…. Să-nţepenesc, n-am nimic cu maghiarii, nu daţi!

Zic şi io ce aud de la unii, de la alţii.

Acu’, însă, am chef de un iegzerciţiu care pleacă de la ideea că maghiarii conlocuitori defrişează codrii patriei, mai ales acei codri din zonele bine echipate cu etnie maghiară. Să zicem că toate poveştile despre 1989 (conspiraţiile, da?) ar fi fost reale şi să mai zicem că Ungaria devenea Ungaria Mare, adică ne luau Ardealul, femeile, minele de aur etc.

Voi ce părere aveţi? Ar mai fi defrişat ăştia pădurile, maghiari sau nu, în acelaşi hal dacă guvernul in charge era la Budapesta? Mai puneau ei jos, cu aceeaşi dezinvoltură, fagii, brazii, stejarii ş.a.m.d.? Adică, mai aveau ei norocul să facă praf toate pădurile astea dacă se uneau cu ţara aia despre care zic ei că le e mumă, sau le convine cumva, un guvern delicat de Dâmboviţa?

Tags: guerilla blogging

 

 

Am avut scandaluri pe tema lui Steve Vai. La un mic, la o bere, la un vin, mă rog… Că n-are feeling, că dă doar dân deşte, că sună precum conservele vechi, pline cu botulinic, că muzica e al’ceva decât ce face el etc….

Sunt român, deci m-a durut în cot de flapsurile pe care le debitau amicii – mie tot îmi plăcea Steve Vai!

L-am ascultat pentru prima oară destul de tardiv: aveam v’o 35 de ani, pricepeţi? Pă vremea aia mă excita major Joe Satriani, iar despre Steve Vai doar auzisem. Mi se părea doar un nume care sună aparte (insul e de origine italiană). De fapt, cre’ că la început, doar d-aia am vrut să văd ce şi cum face, pentru că îmi plăcea cum îi suna numele.

O chestie ciudată – habar n-am cum de mi-a intrat în minte numele lui. Parcă bântuia noosfera, aşaaa, pe bune că asta cred. Parcă mă tot pândea: hei, bovis, nu mă asculţi şi tu, odată şi-odată?

 

L-am ascultat, aşadar, la un uacman de rahat, pe când traversam Ungaria în 1995, ducându-mă spre convenţia mondială de Science Friction (sic! – aşa scria presa de la Glasgow) din Scoţia. 1995 a fost un an frumos. Recoltă muzicală acceptabilă, pe vremea aia. Vreau să spun că până şi muzica house avea snagă pă atunci, da’ suna mult mai industrial, ce-i drept. De fapt, ca să fiu cinstit, house-ul de atunci aducea puţin şi cu Tangerine Dream (Klaus Schultze, remember?), aşa că trăiam clipe ascultând RFI în nopţile de sâmbătă şi…

Scuze! Spuneam că  traversam Ungaria cu un autocar descleiat şi că Elvis Burlan, un amic constănţean, îmi dăduse să ascult Steve Vai de pe o casetă piratată. Acu’, voi ştiţi Ungaria: pustă, teren drept, autostradă, gulaş, mustaţă, plictis. Unguroaicele erau la dracu’ cu cărţi, la praşila-doua, aşa că n-aveai la ce să te uiţi, neam!

În consecinţă, am ascultat Alien Love Secrets, mda… Impact! Am dat uacmanu’ la maxim şi m-am ascuns într-un colţ al autocarului. Ăia nu mă lăsau să fumez, ai dracu’, deci făceam spume. Băi, băi, băi, băi, înebuneam şi alta nu! În mă-sa: aveam 35 de ani şi eu îl ascultam pe ins abia acum! Slavă domnului că nu murisem cu o zi înainte, că zău că mi-ar fi părut rău!

Bun. Aşa m-am contaminat. După ce m-am contaminat, mă apuc io să mă interesez despre individ. Aflu că a cântat cu Zappa (hopaaa!), aflu ce şcoală are, aflu de una, de alta, încep să-i caut discografia (că aşa i se zicea în electronicul timpuriu), îl ascult, mă infectează de tot, fac obsesii, încep să am scandalurile critice de care am spus la început etc.

 

Eh, şi apare insul la Bucureşti, în 2000. Mă duc la concert, la Sala Palatului, cu o prietenă. La concert mai era o prietenă. Nu, nu eram căsătorit pe atunci, doar mă pregăteam, dar nu cu vreuna dintre împricinatele menţionate.

Aşadar, la concert… Într-o lojă, pe dreapta… Acu’, voi îl ştiţi prea bine pe Vai: vibratto, fuzzuri, microfonii, teme în care melosul curat alternează cu the ultimate metal roughness, control la secundă al orchestraţiei, ritmuri alterate, show, nah, show cu un lungan pletos peste care chiar dacă nu bate vântul, zici că-i izbit de blizzard.

Ah, ce bine a fost! Orgasm auditiv, fraţilor!  N-am putut să plec nici măcar după ce s-a terminat partida. Zăceam lipit de un perete, spectatorii treceau pe lângă mine îndreptându-se spre ieşire, fata care mă însoţea căuta apă rece, că trebuia s-o ducă cineva acasă, totuşi, mie-mi părea rău că nu sunt beat, îmi părea rău şi pentru că nu făcusem cunoştinţă măcar cu v’o etnobotanică, ceva – ah, mi-era greu, greu de tot, să mă reîntorc în cotidianul sonor!

Măcar nu eram singurul. Frati-miu răcnea ca apucatu’ pe culoar:

– Unde sunt chitariştii români? Unde sunteţi, băh? Hai, v-aţi înghiţit saliva?

Încă şi-o înghiţeau, amărâţii. Nu dau nume, da’ i-am văzut eu. V’o doi rămăseseră afundaţi în scaune – neh, nu spui cine! – izbiţi de dambla, cu mâinile pe lângă trup şi privind în gol. Eh, după aia, i-am auzit chiar şi pă unii dântre ei că băgau la greu că feelingul lui Vai e deficitar, că tehnica nu e totul, că…

Dar, ştiţi ce se merită când vorbeşte gura fără tine: te pui în genunchi, dai capul uşor pe spaaate, caşti gura laaarg, închizi ooochii, şi, fără un sunet, aştepţi să-ţi primeşti dreptul, chiar dacă te mai îneci unpic! Aşa! Să afle şi leşinaţii ăia, ăia care abia mai suflau după partidă, cam cum se spală păcatele!

 

Trec anii. Băi, şi apare Vai din nou. La Polivalentă – ceea ce a fost o mare porcărie, ştiut fiind că Polivalenta sună bine doar pe la Cenacluri, da?

De data asta, ce să zic, ieram căsătorit, cu copil… Aşa că, iau Haralambina de-o mână şi hai la concert! Haralambina n-a avut voie să-şi ia căluţul de pluş, că cică riscam să ni-l salte ăia la intrare, că să nu fie contondent, să nu conţină etnobotanice, alea-alea. Intrăm. Lume, ciotcă! Jeg magistral. Popcorn prea puţin. Berea era ca apa şi holurile miroseau a cămin cultural. Umezeală. Pe scări, lumină chioară, de criză. Femeile mi s-au părut cam celulitice, iar băieţii cam străvezii.

Da’ nu-i nimic. Intrăm în arenă. Scările alea prea abrupte, că asta e arhitectura socialistă, les amis, să nu uitaţi, naibii, vreodată, că-i durea în cot pe vremea edificării de siguranţa ascultătorului. Da’ şi-acu’, cam tot aia e. Mă rog. O isterică deja ţipa pă un scaun, deşi pă scenă nu venise nimeni. Altminteri, lumea cam liniştită. Cam aburită. Cam apatică. Doar vaca aia, categoria-trei-la-leu, trăia clipe de neînţelegere. A agasat-o pe Haralambina.

 

 

– Las’ că ţipăm şi noi, îi spun fiică-mi’. Când vine Steve Vai, ţipăm cât putem.

– Da, da’ nu ca ea. Mă irită.

Irită, să-mi sară ochii c-aşa a zis! Unde naiba a deprins Haralambina lexicul ăsta? În fine. Între timp, pe scenă apare un gras. Cânta un fel de café-concert. Po urmă a schimbat tonurile, iar Haralambina l-a taxat instant:

– Vrea să cânte ca U2. Vrea ca U2!

Nu. Nu-i ieşea. Nu lu’ Haralambina, ci grasului. Fostului ginere prezidenţial nu-i ieşea sound-ul U2. Nici vocea nu-l prea ducea că uitase acasă CD-ul.

Dă-l încolo! Treaba e că po urmă a venit Steve Vai. De fapt, a adus mai întâi orchestra simfonica. Muzicieni tineri, viori, violoncele, contrabaşi (uri), secţie ritmică cât cuprinde (trei băieţi, cu clopote, tobe, bongosuri, vibrafoane etc), suflători, cu corn englezesc, cu tubă, cu tot – le lipseau doar buciumurile, al naibii să fiu! Aveau până şi un dirijor, un ăla la costum, cu cravată, nah.

 

Estimp, Steve Vai stătea ascuns în culisele alea de se văd bine. Încep ăia să cânte, da’ Steve Vai făcea pe mortu-n păpuşoi. Se repede unu’ de-al nostru să-i pupe mâna barosanului şi abia după aia, în sfârşit, omul se hotărăşte să intervină.

– Steve Vai, răcneşte Haralambina când îl vede, că îl ştia de pe Youtube.

– Steve Vai, am răcnit şi eu. Steve Vai!

Vaca aia dân faţa noastră a băgat zbierete de muarte. Cre’că făcea pe ea, ceva. Era cu un fraier care se uita la ea speriat, că el nu zbiera. Aia s-a apucat să facă semne cu deştele (alea cu doamne fereşte!), iar tipul s-a ridicat în piceoare, holbându-se de jur-împrejur.

– Taci, fă! – i-a strigat el bovinei.

– Hai că tac!

În sfârşit.

Ah, şi începe Steve Vai…. Ştiţi, mie mi-e frică atunci când unul care-mi place prea tare se produce live. Mi-e teamă să nu dea rateuri, mi-e teamă să nu mă dezamăgească, mi-e teamă să nu fi devenit eu prea ipocrit, mi-e teamă să nu mă fi lăsat organul simţirii, mi-e teamă să nu le displacă celorlalţi – în speţă, Haralambinei, că ştiam că Vai e cam experimental şi că ea e cam crudă la mental…

Dar, nu, nu! Vai face fiţele cu părul (brand personal, nu alta!) şi după aia chiar începe, ah, începe! Îmi fusese teamă şi că sunetul chitării lui n-o să se pupe cu orchestra simfonică, că a dat el nişte concerte cu metropolitana Amsterdamensis şi parcă nu prea se îmbucau sunetele, dar, nu! Nu – de astă dată, chestia sună plin, nu lasă locuri libere, nu are goluri de arhitectură armonică, chit că sunetele sunt lansate în Sala Polivalentă (bleaaaah!).

A băgat piese noi, da? Compoziţii noi, cu un altfel de sunet, cu altă amploare şi, mai ales, cu altă textură. Odată, am citit un manual american de scenaristică (îmi vine să zic puaaah încă o dată, dar trebuie să recunosc că ai multe de învăţat de acolo), am citit un manual de scenaristică, aşadar, şi am constatat că problema Hollywoodului este să-ţi arate că the character grows, the character changes and so on. Ei, bine, asta a fost principala senzaţie la concertul de acum: Steve Vai grows, Steve Vai changes – adică evoluează pe bune.

Mda. Am avut senzaţia că de când nu l-am mai văzut live, Steve Vai a găsit echilibrul subtil dintre compartimentul clasic şi cel contemporan. E o problemă de sunete în ansamblu pe care, cred io, a tot căutat-o de când scobeşte pân portative. De pildă, a avut un dialog chitară-saxofon care a sunat rotund, plin, perfect consonant, adică congruent, cum spun ortopezii când vorbesc despre articulaţiile impecabile, să zicem. Pentru cine îşi aminteşte de Emerson Lake & Palmer şi de Yes, ştiţi că sunetele lor, că textura muzicală per ansamblu dădea o senzaţie de neîmplinire – să iei Mussorgski şi să-l bagi electronic, cu melotroanele şi sintetizatoarele anilor ’70, de pildă, necesita o construcţie a timbrelor şi o asociere a instrumentelor care nu atingea, de fiecare dată, o potriveală fericită. Mă refer la potriveala care să-l satisfacă şi pe un ascultător de clasică şi pe unul de progresiv.

 

Ei, bine, asta i-a ieşit cel mai bine lui Vai. Punerea în acord a diferitelor surse sonore, instrumente de lemn versus instrumente electronice, astfel încât să obţină un sunet compact. Pe lângă asta, anumite piese băgate miercuri seara pe scenă, au avut certe legături cu perioada de început a lui Vai, sugerând reluarea un drum încheiat prematur prin decesul lui Frank Zappa. Eu unul am trăit în anumite momente cu impresia că asist la redeschiderea unei noi ere a vechilor trupe progresive (să ne amintim de Genesis, Gentle Giant şi King Crimson), la o sinteză a experimentelor încheiate la finele anilor ’70, când s-au impus torentele de bani ca principal genitor muzical. Exemplul lui Phil Collins care s-a aşezat pe locul lui Peter Gabriel este simptomatic, în context.

Mda. Mă bucur că Steve Vai a preluat ştafeta asta şi mă bucur că devine mult mai profund. Insul a învăţat să se retragă şi să lase sunetul în ansamblu să domine muzica, nu chitara să domine sunetul – de aici, o forţă mult mai mare în manipularea noastră, a teNbelilor care strigam la el de bucurie. În plus, dacă mai era posibil, şi-a diversificat de nemaipomenit, după cum spunea un vechi amic, dumnezeu să-l ierte, şi-a diversifiat de nemaipomenit, aşadar, timbrele chitării. Îndrăznesc să vă spun (deşi nu am expertiză, da’ vă rog să mă creditaţi) că la ora asta, Steve Vai are cea mai vastă paletă timbrală dintre chitariştii în viaţă. Sună a peşteră, a ploaie, a tunet, a clopot, a Steve Vai, a fiare scrâşnite, a viscol, ba chiar şi a chitară standard – şi asta, băgaţi la cap, într-un complex rotund, mult mai smooth decât acum 10 ani. În fond, un concert cu el în zilele astea, aduce cu o retrăire filogenetică a ontogenezei chitării, aha, ia-uite ce-am nimerit-o, tată!

Mă rog. Nici n-avea cum să nu fie aşa, cred. Steve Vai îţi dă senzaţia că improvizează, că-şi pierde controlul şi că toate sunetele şi temele pe care le scoate sunt rodul unei fantezii debordante, deliberat lăsate at lose, dar lucurile nu stau aşa: omul controlează tot. Îmi amintesc că am avut revelaţia asta acum 10 ani, când, la un moment dat, trupa lui de atunci a scăpat o dangă muzicală. Nu vreţi să ştiţi cum i-a privit Vai pe colaboratorii săi: furios, tiranic, frustrat, nazist. Cineva ieşise din rând (fusese o scăpare ritmică) şi asta îl înfuriase: îi mai lipsea doar uniforma cea neagră desenată de Hugo Boss în Germania interbelică (şi Lügerul, fireşte) ca să facă ordinea necesară pe scenă. (Oare o să cânte, vreodată, la Palatul Victoria?)

 

Lucrul a fost mult mai vădit acum, când a avut de armonizat o orchestră întreagă, iar semnele pe care le tot schimba cu dirijorul în toiul celor mai acerbe solouri, la care noi urlam, rătăciţi de pământul ăsta, au fost semn că insul, paradoxal pentru un rocker, calculează fiecare pas.

Paradoxal pentru un rocker, dar legitim pentru un profesionist, fie el din sfera artistică, nu aşa se spune? Aia e. Până şi în artă ai de respectat nişte reguli, iar Steve Vai continuă să le înveţe cu vârf şi îndesat. Ştiaţi că repetă 10 ore pe zi? Ştiaţi că a inventat pedale de distorsiune? Ştiaţi că a înfiinţat o bursă pentru tinerii muzicieni care nu au fonduri pentru a studia?

Şi, mai ştiaţi că se ocupă şi de albinărit?

Oh, da. Ăsta e Steve Vai. Hm, cine mă cunoaşte ştie că sunt cam orgolios, iar cel mai tare orgoliu al meu este să fiu eu şi numai eu. Da’, al naibii să fiu dacă n-am momente când aş vrea să fiu Steve Vai, măcar pentru câteva minute! Şi ştiţi de ce? Pentru că m-am prins de o chestie: chitara aia a lui nu e un instrument muzical, ci e o supapă pentru tot ceea ce-l bântuie, şi al naibii să fiu dacă n-aş vrea, din când în când, să mă bântuie şi pe mine fantasmele lui.

P.S. Haralambina n-a rezistat la tot concertul. Ea se culcă la ora 21.00, iar la ora 22.00 a capotat. În plus, avea chef să iasă în natură, în tufe, că WC-urile de la Polivalentă aduc cu sălile de gazare de la Majdanek după ce au fost golite de cadavre, să fim înţeleşi. Treaba e că am început cu ea, cu Haralambina, sper eu cu succes, campania anti-manele.

Nu ştiu la ce naiba s-o duc ca să încep şi o campanie anti-imbecili cotrocenici. Poate o vizită la poligon, la Băneasa?

 

Tags: anarhia kult

 

 

Spuneam că petrecerea de revelion a fost un rahat.

În primul rând că bărbaţii erau îmbrăcaţi cu toţii la fel – semănam cu o adunătură de liceeni din perioada socialistă, numai că eram mai burtoşi şi că aveam ţoale Armani în loc de uniforme de la Apaca. În ce le priveşte pe femei, ele erau îmbrăcate ca în serialele corporatiste de la MTV, aveau un comportament discret testosteronic şi dădeau senzaţia că citiseră, împreună, cartea care tocmai făcea furori în Bucureşti: Guerilla Partying – petrecerea înseamnă profit.

Mda, nu mai e mult şi-o să ne trezim că nu suntem în stare nici să defecăm în lipsa unui manual de proceduri. Ei, şi? – o să apară sute de investitori care vor tipări hârtia igienică de pretutindeni, ca să nu ne simţim abandonaţi în singurătatea WC-urilor.

Cum vă ziceam: cheful de revelion a fost o chestie din aia, ca pe vremuri, cu oameni strânşi la masă, cu făcut şi desfăcut de planuri, cu un fiţos care se dădea mare bucătar şi care ne-a enervat pe toţi (Alex îl chema), cu cupe de şampanie sorbite la miezul nopţii, cu tentativa mea (reuşită!) de a face curte unei fâţe pe care am cunoscut-o acolo etc. La început Emilian pusese muzică simfonică în surdină, că deh, aspiram la high-life, dar chestia asta l-a plictisit cel dintâi chiar pe el, astfel că după o vreme a trecut la muzica anilor ’60 – ’70. Mie nu-mi mai spuneau nimic Led Zeppelin, Bob Dylan şi Credence Clearwater Revival dacă-i ascultam în public, dar lumea a muşcat momeala: pe la ora 24.00 arborau cu toţii priviri nostalgice pe care le întrerupeau doar ca să se regrupeze d.p.d.v. social, că de-asta ne strânseserăm acasă la Emilian. Acesta din urmă, dibaci, a pus chiar şi The Doors, în memoria boom-ului toxicomanic mondial pe care noi, însă, la Bucureşti, nu-l parcursesem după cum s-ar fi cuvenit.

– Aaahh, mă destraaam, a chiuit Emilian de unul singur, în timp ce Morrison răcnea din boxe Break on through to the other side. Au fost câteva clipe jenante. Emilian se străduia să retrăiască anii demult îngropaţi – dar lui nu i-a ieşit tonul corect, în timp ce nouă nu ne ardea să ne dăm în spectacol.

Şi de ce să ne ardă, mă rog? Eram tot soiul de barosani locali, directori şi alţii asemenea, dar, dacă ne luai la bani mărunţi, te prindeai că suntem câştigaţi la belciuge. Aflai despre cutare ba că lucra la nu-ştiu-ce firmă de advertising, numai că firma avea sediul la New York, ba că era directorul filialei locale a băncii X, numai că sediul băncii era la Zürich, ba că dirija reprezentanţa unei multinaţionale de lactate norvegiene, ba că era executive pentru o companie de petrol rusesc – până şi eu, de ce să nu recunosc, până şi eu lucram la un post de televiziune care ţinea de un gigantesc trust de presă britanic. Cum spusese Emilian? Spusese că se deschisese sezonul de vânătoare în România – numai că nici unul dintre noi nu vâna pentru el însuşi, shit! Vreau să spun că în 2003 românul devenise matur şi se împăcase cu soarta: tributurile se vărsau de acum, în linişte, în conturi răspândite între Singapore, Moscova şi Insulele Cayman şi nimeni nu mai catadicsea să se inflameze pentru atâta lucru.

Mă rog. Pe la două dimineaţa, după ce Emilian îşi atinsese scopul de a organiza o masonerie instant, iar noi ne planificaserăm acţiunile pentru anul următor, gaşca s-a spart în mai multe grupuri. Unii discutau filozofie înaltă, că aşa apucaseră la chefurile de pe vremuri, alţii discutau despre automobile, alţii despre firme doborâte, cumpărate, sau umflate cu pompa, alţii comentau gastronomia secolului XXI şi reţetele teribile de pe etichetele marilor firme de crăpeală, iar eu mă tot străduiam să fiu atent la Filip Canta, cu care mă nimerisem în grup.

Insul era extrem de tăcut şi nu prea avea chef de petrecere. Se tot uita la ceas şi eram absolut sigur că la cinci dimineaţa o să fie cel dintâi care o să spargă gaşca. Aflasem că pusese la cale câteva campanii de PR care ieşiseră excelent, mi se spusese că fusese protagonistul unei aventuri stranii în munţii Bucegi, mi se şoptise că era curtat de capii partidului de guvernământ din cauză că se avea foarte bine cu cei de la Origami Imaging (aceştia urcaseră în scaun mai mulţi preşedinţi de ţară), dar, oricum ai fi luat-o, nu prea se dădea el pe faţă.

Poate că îl durea în cot de noi, cine ştie… La un moment dat, a angajat o controversă de doi lei cu Alex, prietenul cel mai recent al lui Emilian. Alex fusese preot până în ’95, apoi se răspopise (nemernicul pretindea că fusese chiar şi călugăr, la Mănăstirea Cocoş!), după care emigrase în Suedia unde se apucase de afaceri (avusese un restaurant, hm…), iar acum ajunsese mare director de firmă de mezeluri în România şi încerca să ne explice că, în ce priveşte brânzeturile, venise momentul să preferăm un soi de Camembert produs în Ungaria, în contul unei firme chinezeşti bazate la Shanghai.

– Aici, în România, naţie de mocani, Dumnezeule-Doamne, sublinia Alex, dând ochii peste cap, preoţeşte, praful s-a ales de brânzeturi. Uite, caşcavalul! Nu mai e bun de nimic, oameni buni! În schimb, firma Elivess, din Györ, produce nişte sortimente de caşcaval foarte cool, echilibrate din punct de vedere al principiilor alimentare, gustoase şi la un preţ accesibil. Aş îndrăzni să afirm că e un caşcaval plăcut Domnului, numai că nu poţi să prepari din el caşcaval pane. Pe de altă parte, vă întreb, ce fel de mâncare mai e şi caşcavalul pane?

– Ba, mie îmi place, îl contrazise Filip Canta. Dacă e bine pregătit, are o textură aparte.

Alex îl privi dintr-o parte:

– Martor mi-e Domnul din Cer că noi, românii, ne-am pervertit nu numai obiceiurile străvechi, dar şi gusturile, zise el, hieratic. Ne-am obişnuit cu anumite arome şi nu ne dezbărăm de ele nici morţi, chiar dacă în gastronomia adevărată n-au făcut niciodată doi bani… Ce-i aia, caşcaval pane? Cine dracu’, Doamne iartă-mă, cine dracu’ a mâncat vreodată în Europa caşcaval pane?

– Dacă nu i-a făcut nimeni reclama cuvenită, îl zădărî Emilian pe Filip Canta.

Dar Filip:

– Ca să faci reclamă, fie ea cuvenită, e nevoie de bani.

– Dar nu s-ar putea şi fără bani? – se interesă fâţa mea, cam înţepată. O reclamă făcută aşa, din spirit de contradicţie… Din pură convingere, vreau să spun. O reclamă pentru caşcavalul pane, de pildă.

– Ha, ha, făcu Emilian, păi pentru asta e nevoie de un Che Guevarra al reclamei! Un Che Guevarra făr’ de arginţi, care să pro-mo-ve-ze caşcavalul românesc…

– Se poate inventa un Che Guevarra gastronomic, remarcă Filip, sec, dar tot ar avea nevoie de bani. Pe de altă parte, în zilele noastre, un comandante adevărat, care s-ar bate pentru probleme mai arzătoare decât o simplă reclamă, n-ar reuşi să adune nici măcar o mie de inşi worldwide. Iar pe ăştia, i-ar scoate din ospicii, nu de pe stradă.

 

– Mi se îneacă toate corăbiile, pufni fâţa mea (nu, n-o să-i dau numele). Înţeleg şi de la dumneavoastră că ne facem praf. Eu speram că e doar o penurie trecătoare de tipi ca Guevarra.

– Din păcate, nu. Uite de ce prefer discuţia despre caşcaval. Unde rămăsesem? – întrebă Filip, privind la Alex, răspopitul.

– Ziceam că nimeni în Europa n-ar îndrăzni să mănânce, Doamne fereşte, caşcaval pane. Ziceam că nu ne comparăm la caşcaval cu alte ţări europene şi că ne pierdem timpul dacă fabricăm caşcaval aici, în România.

– Eşti cumplit, domnule, îi zise fâţa mea lui Alex. Privea la Filip, însă, ridicând grăbit din sprâncene, de parcă l-ar fi asmuţit să sară la gât.

Iar Filip, zâmbitor:

– Eu, unul, am cunoscut nişte caşcavaluri ardeleneşti care fac toţi banii. Vreau să spun că ale noastre miros a… vacă vie şi a staul, nu a chimicale!

Iar Alex:

– Caşcavalurile ardeleneşti de care vorbiţi nu sunt sigure, pricepeţi? Nu sunt igienice. Cel mai prost caşcaval unguresc e mai safe decât cel mai bun caşcaval românesc. La câtă mâncare e pe piaţă, primeşte-o, Doamne, pe toată, principala problemă a industriei e siguranţa mâncăilor…

– Aha. Să râgâim sănătos, se strâmbă fâţa mea.

– Ei, să râgâim…. – făcu răspopitul pe supăratul. De fapt, încerc să vă spun că, dacă vorbim despre caşcaval, trebuie să recunoaştem deschis că n-avem tradiţie. Noi, românii, ne pricepem doar la telemea şi caş.

– Dar măcar astea ne-or fi ieşit bine?

– Numai Dumnezeu ştie… Dar, oricum, n-au gust stabil şi, în nici un caz, nu sunt sigure. Sunt pline de microbi, ferească Sfântul…

– Ei, se băgă în vorbă nevasta lui Filip, asta-i o chestie de antrenament digestiv. Cine are maţul gros, scapă! Prin urmare, prefer caşcavalul nostru, infectat, bucăţilor de carton pe care le cumpăr de la orice supermarket din Bruxelles, sau de la Hochland.

Chit că era gras şi că saliva cam mult, Alex o privi pe Miruna Canta cu… hm… să spunem că o privi cu un interes nedisimulat. Numai că ea făcuse faţă unora care chiar se pricepeau la ocheade:

– Nu mă mai priviţi aşa, părinte, că doar nu vreţi să mă… gătiţi! – sublinie ea cuvântul gătiţi, suficient de apăsat încât să se înţeleagă ceea ce dorea ea să se înţeleagă.

Cei din jur hohotiră (aşa trebuia), mai ales că Alex se holba la Miruna din ce în ce mai vârtos.

Miruna era o blondă scundă care ştia să se tolănească într-un fotoliu. N-avea decât un metru şaizeci, dar la cum stătea ea, puţin aplecată într-o parte, îi dădeai pe puţin unu şaptezeci, bine asezonaţi cu volumetria aceea insuportabilă creatorilor gay de modă. De pildă, avea gambe care necesitau tocuri de minimum opt centimetri ca să înţelegi ceva din ele.

– Ptiu, drace! De ce să vă gătesc? Vreau doar să vă explic că România este nulă din punct de vedere gastronomic.

– Of, lăsaţi-mă, pufni fâţa mea. Nu vă place chiar nimic românesc?

– De ce să-mi placă? Ţineţi cont că pe vremea când eram călugăr, la Cocoş, am băgat în mine, slavă Ţie, Dumenezul meu, tone de ghiveci călugăresc! Tone! Toată lumea îl laudă, dar de fapt e doar un fel de cassoulet de post! Că ăştia suntem… Ne lăudăm cu mâncăruri naţionale care nici măcar nu sunt ale noastre: turcii fac şi ei sarmale, grecii fac şi ei mititei, ruşii se pricep la borşuri.

– Dar bulzul? – îl înghesui Filip Canta.

– Până şi pe-ăla l-am furat, Doamne iartă-mă. De la bulgari l-am furat. Suntem hoţi, domne’… Voi n-aţi remarcat, oameni buni, ne luă el martori pe toţi, voi n-aţi remarcat că până şi balada noastră naţională porneşte tot de la un furt? Doi baci plănuiesc să-l jefuiască pe cel de-al treilea…

– Aşa e, îl întrerupse Canta, dar unul dintre hoţi era baciul ungurean.

– … care baci ungurean lucra la transnaţionala aia din China care făcea Camembert pentru piaţa europeană, completă Miruna Canta, făcând cu ochiul.

Mă rog. Pe la trei dimineaţa, în schimb, atenţia grupului nostru era focusată pe Andrei Plăviţu. Plăviţu era un tip îngrozitor de deştept. Fusese broker, apoi devenise director de bancă, pentru ca în final să fie închis în contul amiciţiei sale cu faimosul Drăgan-Papainoage, baronul primelor speculaţii bursiere din anii ’90 şi actual patron al unei reţele de hoteluri în casele săseşti din Ardeal*.

(* Drăgan-Papainoage fusese simplu bişniţar înainte de 1989 – vânduse ţigări şi cafea pe strada Gabroveni şi la Cafeneaua Veche. Porecla i se trăgea de la faptul că purtase mereu pantofi cu platformă şi toc foarte înalte, aidoma muzicienilor pop din anii ’60. Se spune că era îngrozitor de scund, motiv pentru care preferase tot timpul “papainoagele” şi se mai spune că, din acelaşi motiv, ori de câte ori aveai o întrevedere cu el, trebuia să te aşezi pe scaun fără să fii invitat, mai ales dacă el stătea în picioare: nu suporta inşii mai înalţi decât el. În anii’90, Drăgan, a intrat în marile afaceri patronând, printre altele, un joc piramidal care l-a adus pe prima pagină a ziarelor. Cea dintâi mare lovitură a lui a fost “achiziţionarea” şi recondiţionarea caselor abandonate de saşi în Ardeal. La un moment dat, saşii au sesizat guvernul Germaniei apropo de faptul că respectivele proprietăţi le fuseseră luate cu japca (autorităţile române închiseseră mereu ochii atunci când Drăgan-Papainoage obţinuse proprietăţi), iar guvernul german a trimis somaţii repetate guvernului României. Ei bine, cel care a răspuns respectivelor somaţii, înaintea guvernului României, a fost însuşi Drăgan-Papainoage, care a întrebat retoric:

– Înainte ca statul german să se intereseze de soarta proprietăţilor unor cetăţeni de-ai săi care au locuit în România, aş vrea şi eu să aflu ce anume s-a întâmplat cu datoria pe care Germania a contractat-o cu România în timpul celui de-al II-lea Război Mondial? Statului Român nu i-au fost plătite nici până acum datoriile în contul petrolului şi al bunurilor agricole pe care Antonescu le-a vândut celui de-al Treilea Reich.) 

Plăviţu, un tip scund şi ştirb, proaspăt ieşit din închisoare, se apucase să facă mişto de un invitat care producea tot soiul de demonstraţii legate de natura universului, de sfârşitul lumii şi de infinit. Amărâtul (nici numele nu i-l mai ţin minte) prinsese un filon conversaţional despre milenarism, despre big bang şi despre alte aiureli care dau bine în discuţii după o anumită oră a nopţii.

– Cât i-ai dat să bea, măi, Emile, că nu înţeleg ce vrea să ne spună, făcea Andrei Plăviţu. Ăsta chiar pretinde că timpul e efectul secundar al big bang-ului?

– De ce te prosteşti? – l-a luat în primire Emilian. Mi se pare un punct de vedere in-te-re-sant. Adică, universul apare printr-o explozie nemaipomenită, iar suflul acesteia încă ne afectează, sub formă de timp.

– Rahat, făcu fâţa pe care o agăţasem, în şoaptă. Aşa fac mereu prietenii ăştia ai tăi?

– Păi, nu-s şi ai tăi? Emilian mi-a spus că te învârţi de multă vreme în gaşca lui.

– Aşa e, dar nu i-am mai auzit vorbind aşa. Uite şi tu!

– … iar zilele noastre se scurg ca o con-se-cin-ţă a marii explozii, încheia Emilian, suflând fumul ţigării drept în sus. Universul ca o bombă cu ceas amorsată de big bang. Timpul scurgându-se la fel peste tot, cu aceeaşi valoare absolută, de parcă ar fi viteza luminii… Chiar aşa: oare care o fi viteza timpului?

 

– Şi la ce ne foloseşte să aflăm asta? – i-o reteză Plăviţu. Sunt chestii mult mai importante în jurul nostru. Ba chiar, cu mult mai misterioase.

– Mda, făcu fâţa. Mi se pare extrem de misterios, de pildă, cum să dăm jos, odată pentru totdeauna, partidul ăsta de sceleraţi care ne conduce.

Filip Canta îşi drese glasul.

– Oamenii din partidul ăsta de sceleraţi plătesc foarte bine şi sunt foarte abili, constată el. Dar, recunosc, foarte puţini ar fi în stare să înţeleagă povestea cu timpul… Cum zice domnul de alături? Că timpul e zgomotul de fond rămas după big bang?

– Vezi? – izbucni Andrei, bucuros că-şi găsise un aliat. Pe tine te ajută la ceva să te gândeşti la balivernele astea despre univers?

– Am momente când aş vrea să mă ajute, ridică Filip din umeri. De fapt, dacă mă gândesc bine, m-aş putea folosi de ideea acestui domn ca să obţin o imagine publică de efect pentru un client. Spun asta pentru că orice tâmpit de la oraş care votează a auzit de big bang. Orice imbecil se sperie sau, măcar, se cutremură când aude poveşti despre imensitatea universului şi aşa mai departe.

– Dumnezeule, ăsta-i revelion?! – se înfoie fâţa mea.

– Vrei să plecăm?

– Te cam grăbeşti, îmi trimise ea nişte bezele seci. Mie-mi plac preludiile îndelungate.

– Imaginaţi-vă, numai, se ambală Filip, scoţând hârtie şi pix din buzunarul de la piept, imaginaţi-vă, numai, o campanie centrată pe următorul scenariu – prezidentul X, sau partidul Y, sau mă rog, clientul plătitor, se urcă pe tron cu ocazia alegerilor („Adică, se cacă,“ stabili fâţa mea), chestie pe care o vizualizăm ca pe un big bang, adică începutul, începutul unei noi perioade politice, fireşte. Ca şi cum clientul nostru ar declanşa un univers revoluţionar, right? Apoi, răspândirea stelelor în univers ar simboliza, nu-i aşa, politica benefică a respectivului client – ar fi o asociere nemaipomenită, cu condiţia să găseşti sloganurile potrivite, iar asta o rezolvi într-un team-building de două-trei zile cu directorii lui politici. Masă, casă, discuţii grele, undeva la munte, pricepeţi… Cât despre timpul despre care acest domn ne spune că ia naştere din big bang, ei bine, timpul ar fi exprimat de armate de copii care, pe măsură ce cresc şi devin adulţi, fac şi dreg, de la un castel de nisip, trecând printr-o roată a olarului, o forjă, un automobil şi o casă de Frank Lloyd Wright, nu-i aşa, şi ajungând până la o rachetă ce ţâşneşte în spaţiu. O vedeţi, nu? Spoturi cu Cape Canaveral, cu Baikonur… Le ştiţi, nu? Un film cursiv aş face din toate astea, da, da… Cam cum e clipul Right here, right now, al lui Fatboy Slim… Vedeţi imaginile, nu? Le vedeţi, cum să nu, se ambală Filip, schiţând grăbit pe bucăţica lui de hârtie. Toate secvenţele acestea, ne arătă el un crochiu executat cu cert talent la desen, toate secvenţele acestea n-ar fi altceva decât continuarea logică a big bang-ului provocat de alegerea democratică, nu-i aşa, a clientului meu. Aş face din povestea asta o campanie pe termen foarte lung, cu bătaie peste două-trei legislaturi, aş închiria panouri stradale, spaţii publicitare TV, la radio şi pe internet şi aş prezenta fluxul acestor întâmplări, pe care le-ar recunoaşte orice dobitoc, chiar şi unul est-european.

Se opri câteva clipe, calculând cu ochii închişi. Apoi, scandă, foarte sigur pe el:

– Un buget de 2 milioane de dolari ar fi suficient, pentru început. Hm… Dacă mai pun şi personalul angajat să difuzeze foldere pe stradă şi angaralele cu poşta, căci l-aş lua pe Reizo Kaishauri, din Georgia, să-mi facă grafica pe hârtie, ajungem la un două milioane două-trei  sute, pe acolo… Eh, nu ştiu câtă dreptate are omul ăsta din punct de vedere ştiinţific, se mai gândi el puţin, dar eu estimez un profit personal de vreo patru milioane şi jumătate – cinci, pentru o campanie politică bazată pe ideea big bang-ului. Are toate ingredientele necesare, nu-i aşa, e uşor de recunoscut, e centrată de teama înăscută de infinit şi are putere cu ghiotura. Nu mi-ar rămâne decât să lipesc numele unui client peste evoluţia universului aşa cum o văd eu, dar asta nu-i o problemă.

Suna bine, aşa că ne-am uitat de la unul la altul fără să scoatem o vorbă, dar nu pentru mult timp:

– Şi dumneavoastră aveţi de gând să faceţi o campanie din asta pentru nenorociţii care sunt acum la putere? – izbucni fâţa mea, unduindu-se nervos. Se pricepea de minune la chestia asta. Adică, vreţi să-l faceţi pe Adrian Năstase din photoshop, rătăcind printre stele ca un heruvim? Păi, el şi ai lui sunt nişte comunişti nenorociţi, doar nu vreţi să-i urcaţi la putere pentru câteva legislaturi de-aci înainte.

– Nu-i urc eu la putere. Eu doar îi ajut. După aia, e treaba lor să rămână în capul mesei.

– Mai bine v-aţi gândi la o campanie promoţională ca să-i daţi jos. Aş fi curioasă cum aţi plănui dumneavoastră să-i spulberaţi. Sunt doar nişte comunişti împuţiţi…

– Ei, şi? Numai un partid criptocomunist, sau unul comunist de-a dreptul, are capacitatea să aprecieze o reclamă despre persistenţa puterii… Persistenţa, nu-i aşa, înseamnă mai multe decenii. Iar comuniştii, prin construcţie, văd lucrurile pe termen lung.

– Deci nu vreţi să-mi spuneţi cum aţi face ca să-i daţi jos? – insistă fâţa.

Filip Canta rămase pe gânduri. Îşi aprinse o ţigară. Ştia, of, ştia prea bine că toată lumea era cu ochii pe el.

Tags: bucăţi de roman

 

 

OK.

L-au tăiat. L-au omorât. Ce chestie – oare ce ne spune Primul Amendament al Constituţiei Statelor Unite? 

Aud?

Sunt sictirit. Despre acest prim amendament am învăţat la 13 ani, pe când învăţam la o şcoală americană. Aveau ei un manual nemaipomenit în care studiau, la grămadă, istoria, geografia şi echivalentul cunoştiinţelor social-politice care, pe vremea aia, se predau la Bucureşti dintr-o carte mică, roşie, cu un tipar infect. Manualul american era colorat. Lecţiile erau interactive. Pe vremea aia, americanii nu duceau mâna la inimă când se intona Star Spangled Banner.

Tot pe vremea aia, la ore, ne-au pus să organizăm o dezbatere pro şi contra sclavagism. Aveam 13 ani şi am rămas surprins să văd că vreo trei-patru colegi au publicat nişte editoriale (aşa se desfăşura lecţia) pro-sclavagiste şi rasiste. Apoi, am discutat toată chestia la ore. Liberi. Neconstrânşi.

Atunci am devenit eu americanofil.

Acum, gata.

Nu mai sper decât la o nouă Rosa Parks.

Şi la un alt Hendrix.

Tags: guerilla blogging

Ce pleată avea Don Ross acum 5 ani!

Şi ce agitat era…

Ah, oui! On va se ballader un tout p’tit peu, de Brest à Pondicherry. Mă rog, Pondicherry e doar o chestie abia simţită în piesa de mai sus. Ah, Pondicherry?… Să nu uităm că D’Artagnan, între Cei Trei Mousquetaires şi După Douăzeci de Ani a tras o tură şi pe la Pondichery, pour combattre les vilains Anglais…

D’Artagnan a emigrat cu desăvârşire din paginile cărţilor, s-a rătăcit în filme mai mult sau mai puţin hollywoodiene, iar acum, odată cu adventul netului, aproape că a pierit de tot: mai sunt doar unii care, cu chiu cu vai, îşi mai amintesc de el, înainte de Mahapralaya lui individuală. Îl pândeşte exilul definitiv, cel de dincolo de neuroni, got that?

Iar Don Ross? Ce urmează după progresia hârtie-film-PC?

Unde-o să mai emigreze Don Ross, cel pornit tocmai de mai jos?

Rahat! Cine o să foreze straturile geologice din mnesys peste 200 k ani? Glimpse-urile de moment au cum să rămână, rătăcite măcar printr-un colţişor al noosferei publice, if I may put it so?

Adică: să ai încredere în persistenţa cărămizilor discrete, sau să nu mai speri că cineva o să le mai caute vreodată in the biggest recycle bin of all dimensions, cel amplasat cu bună ştiinţă la 14.000 M ani-lumină şi 30 de Kalpas depărtare de big crunch?

Antoine Dufour – vor mai exista trace amounts de-ale ascultătorilor tăi, at least, la finele marii călătorii?

Tags: anarhia kult

 

 

– Hai că pun de-o paranghelie de revelion (el pronunţa franţuzeşte, hreveioohn) la mine acasă. O să vină toată gaşca… Ce zici? Vii şi tu?

Nu prea aveam chef de revederi din astea. În ce mă priveşte, urma un an complicat, cu alegeri locale, parlamentare şi prezidenţiale, aşa că aveam o grămadă de teme de rezolvat. Nu ascund faptul că documentarea respectivă îmi provoca mai degrabă repulsie – n-am fost niciodată adeptul vreunui partid românesc, nici unul neavând o platformă ideologică pe care s-o agreez: în fond, eram un libertarian de dreapta, plicitisit de toată foiala asta politică contemporană. Politicienii n-aveau curaj, pur şi simplu (ai noştri, mai abitir ca oricare alţii) să admită că între ei şi alegători se profila o falie pe care nici unii, nici alţii n-aveau de gând s-o mai plombeze vreodată. Noi, alegătorii, manifestam o sfântă tăcere publică, deşi numai dumnezeu ştie cât de mult comentam între noi acasă şi la serviciu, dar nici politicienii nu aveau tupeul de a ieşi la rampă ca să ne ameninţe cu sânge, lacrimi şi sudoare, sau măcar să ne scoată din minţi întrebându-ne dacă nu vroiam cumva războiul total.

Asta era, drumurile noastre se despărţiseră definitiv pe la finele anilor ’90 – pfuuh! Cei de la National Geographic ne speriau cu epuizarea rezervelor de petrol, dar noi porneam în mai multe călătorii ca oricând, cu superavioane, cu megavapoare de croazieră, cu rachete de la Virgin Records şi cu automobile de peste 500 CP. Ştiu că într-o bună zi se va spune despre anii noştri că au fost adevărata la belle Époque numai că noi n-o să mai fim acolo ca să infirmăm chestia asta. Îi şi văd pe strănepoţii noştri cum o să ne invidieze din toate puterile.

În fine. Fiind într-atât de dezgustat de politicieni, se poate spune că mă aflam în situaţia ideală pentru un ziarist: echidistanţă, lipsă de prejudecăţi în analiza acţiunilor politice, dar numai cine a fost în pielea mea mă poate înţelege. Imaginaţi-vă că eram un elev silitor care trebuia să-şi facă temele la o materie detestabilă, fără de care nu avea cum să-şi ia restul examenelor.

– Ia zi, vii? – insista Emilian Pop.

– Ştiu şi eu, am început. Nu mi-e foarte clar ce am în plan pentru revelion, am subliniat eu pronunţia românească. Am primit o invitaţie la munte şi…

– Ce invitaţie la munte, bă? Hai, las-o baltă. Vino, tată, cu noi, că o să apară o grămadă de inşi valabili. Ce naiba… Vreau să strângem rândurile, mă auzi? S-a deschis sezonul de vânătoare în ţara asta, pricepi? S-a deschis sezonul de vânătoare, aşa că trebuie să ne organizăm. Uite, află că o să vină unu’ tare de tot în public relations, unu’ Filip Canta, nu ştiu dacă ai auzit de el… Îl aduce Andrei Plăviţu, că sunt prieteni din copilărie…

– Filip Canta? – am întrebat într-o doară. Parc-am auzit de el. De fapt, am lucrat cu un Canta, Ion Canta, în presa scrisă. Bietul de el a murit acum trei săptămâni.

– Bă, îmi pare rău… Îl ştiam pe Ion Canta… Da’ nu cred că Filip are vreo legătură cu el. Adică, Andrei nu mi-a spus că ar avea legătură cu ziaristul. Ştiu doar că e fiul unui tip foar-te-ta-re, unu’ Tudor Canta, unu’ care a avut treabă pe la Externe, pe vremuri, înainte de înghesuiala din decembrie… Cică a fost ataşat pe probleme juridice în nu ştiu câte ţări. S-a ales cu multe relaţii, şi aici, şi afară, iar relaţiile astea i le-a moştenit acum fi-su’…

– Oh, jurist la Externe, am lăsat eu de la mine, a lehamite.

– Ce? Ai ceva cu juriştii de la Externe? Cică bătrânul Canta era un tip valabil, iar fi-su’, crede-mă, e şi mai şi! Hai, vii?

Am zis că o să vin, ce să fac, doar-doar nu s-ar prinde că tocmai pronunţarea numelui lui Canta mă făcuse să-mi schimb intenţia.

(sursa: http://bucurestiinoisivechi.blogspot.com/search/label/Nicolae%20Cucu)

Petrecerea de revelion a fost un rahat, dar aşa sunt mai toate petrecerile din ultimii cincisprezece ani. Emilian Pop locuieşte în blocul Casei de Pensii de pe Splai – îl ştiţi, e blocul acela de vizavi de Palatul Tribunalului. Ar putea să fie o clădire neoclasică dacă n-ar avea elemente de design fascist, cu coloane dorice înalte de cinci etaje ce sprijină un fronton  cu patru basoreliefuri ale unor zeităţi greco-romane. Basoreliefurile alternează cu ferestrele etajului şase, iar apartamentul lui Emilian se află chiar deasupra zeiţelor Demetra şi Pallas, ca să zic aşa. Are patru camere mari de tot, două terase, vreo trei holuri, două băi, ba chiar şi o cameră de serviciu, la care se ajunge străbătând o pasarelă îngustă, cu balustradă metalică, ce dă într-o curte interioară unde miroase mereu a dejecţii. În acea cameră de serviciu, Emilian a amenajat un laborator foto – el era (şi încă este) atras de alchimia subtilă pe care o degajă fotografia optică.

– Baruch Spinoza, îmi spunea el când făcea pe şmecherul, scria cu o pană de gâscă şi şlefuia lentile. Mă simt mai aproape de el decât de biţii şi megapixelii din Silicone Valley. Gates mă enervează, iar lentila şi baia de developare îmi permit mai multe opţiuni, înţelegi?

Oh, şi încă cum! Dar îi ziceam:

– Lentila şi baia de developare ţi-or permite mai multe opţiuni, dar nu mai sunt practice demult. Cât despre rapiditate…

– Oh, rapiditatea… ra-pi-di-ta-tea! – mârâia el, în silă. Niciuna din camerele pe care le cumperi în zilele noastre nu se compară cu un Voigtländer Bessa, de pildă, aparatul meu preferat! Alegi cadrul, vezi cum pică lumina, stabileşti expunerea şi distanţa, fotografiezi pe un film de celuloid de 6/9, iar apoi ai tot timpul din lume ca să-ţi imaginezi metamorfoza scenei în fotografie: imaginea pătrunde prin obiectiv, se răstoarnă şi apoi provoacă o reacţie chimică ce impresionează filmul… Ai auzit? Im-pre-si-o-nea-ză filmul… Apoi te duci la laboratorul tău, iar pe drum habar n-ai dacă ce ai fotografiat e OK sau nu, dar te apuci să developezi. După ce developezi, treci poza pe hârtie şi foloseşti un revelator, da? – un revelator! Adică ai, în sfârşit, revelaţia că scena aleasă a devenit, cu adevărat, o fotografie. De aceea, îţi spun ca să ştii: când foloseşti un aparat optic, de fapt plămădeşti o fotografie. Pe când, cu un aparat electronic, nu faci o fotografie, ci provoci un big bang. Clanc – poza! Clanc – poza! Clanc – poza! Ajungi să te crezi dumnezeul pozelor tale, fotografiind în dreapta şi în stânga, absolut orice! Îmi vine să cred că nu mai e mult şi că, tot făcând poze a proşti, vom ajunge să replicăm lumea întreagă în computerele din world wide web, cu pretenţia că practicăm o dumnezeire secundară. Clanc – scena se transformă în imagine într-o fracţiune de secundă…. Clanc – scena e tradusă instantaneu în binary digits, fără să devină chimică şi fără să aştepte, ascunsă, ocultată, ca să se transforme în imagine… Spune tu dacă pozele astea mai au vreun mister, din moment ce nu mai implică aşteptarea înfrigurată a developării şi a trecerii pe hârtie! Sunt doar nişte poze fără sens, care n-au beneficiat de uterul unui adevărat aparat foto… Şi aşa se face că fotografia se democratizează şi devine obiect de duzină, o manea pentru ochi. Poate cineva să mai aibă încredere în asemenea fotografii?

– Încredere? Ce încredere ar trebui să am într-o fotografie? Fie că fac poza acasă, la o nuntă, sau în Vietnam, printre vietcongi incineraţi, tot poză se cheamă că e. Tot o bucată de realitate văd.

– Eşti cam fraier. Pe bune. Pozele astea electronice nu mai beneficiază de alegerea momentului, nu înţelegi? Sunt făcute fără discernământ… În plus, nu sunt supuse niciunui risc. Clanc – iese poza şi-o pui direct în computer. Nu poţi s-o rătăceşti, nu poţi s-o ratezi, nu poţi s-o strici la developare – nu te mai costă nimic să faci o singură poză, că poţi să faci o mie în loc.

Ei, dar asta purta numele de progres! Eram sigur că redacţiile ziarelor se bucurau că pot primi fotografiile într-o clipă, indiferent de locul unde fuseseră făcute. Mai că vedeam undele electromagnetice ce înfăşau pământul precum un linţoliu fraged, transportând cu viteza luminii fotografii pentru toate agenţiile de ştiri: antiaeriana din Baghdad, concursul de Miss Universe din Africa de Sud, U2 în concert printre cromlec’h-urile de la Stonehenge, Boris Elţin beat praf la Berlin… Oh, ziarele nu puteau decât să fie fericite cu dumpingul ăsta fotografic!

– Păi, de-aia nu mai cumpăr nici un ziar, m-a făcut atent Emilian. Capa şi-a pierdut peste optzeci de fotografii de la debarcarea din Normandia – nu i-au mai rămas decât unsprezece cadre, dar alea au fost suficiente ca să trăim cu toţii plaja de la Omaha. Tony Vaccaro s-a trezit cu cea mai mare parte a pozelor şutite de cenzura armatei americane, dar cele rămase ne-au ajuns ca să auzim povestea frontului de vest. Eugene Smith a fotografiat în zadar Pittsburgh-ul în douăzeci de mii de cadre, că nu i le-a publicat nimeni – cu toate astea, orice cadru din acel ciclu este chintesenţa Pittsburghului… Astea sunt adevăratele fotografii, cele care au impresionat creierele fotografilor înaintea filmului. Sunt poze care n-au nevoie nici de www şi nici de hârtie ca să existe. De fapt, visez la o expoziţie a tuturor fotografiilor mari care au fost furate, cenzurate, dosite sau ignorate. Pentru că alea sunt poze care înmagazinează ritualul complet, nu doar o simplă apăsare de deget pe declanşator.

Cam ăsta era Emilian Pop.

Dar, să revin. Interiorul apartamentului său sugerează o estetică mussoliniană, dacă aşa ceva o fi existând; vreau să spun că încăperile sunt deopotrivă de înalte şi de late, trecerile între camere şi holuri sunt străjuite de coloane încastrate în pereţi, totul desfăşurându-se între unghiuri absolut drepte care mi-au amintit de schiţele capitalei Reichului milenar, Germania lui Albert Speer. Altminteri, de pe terasa lui de la etajul şapte se vedeau şirurile de felinare cu halogen de pe malul Dâmboviţei şi farurile care scăldau în milioane de lucşi clădirea franţuzită a Tribunalului – privind către Piaţa Unirii, nu doreai decât să speri că te afli într-o mare capitală a lumii, mai ales că din oraş se auzea cum trupa Ultimul Tren lansa peste clădiri o piesă drăcoasă de-a lui John Lee Hooker. Decibelii izbeau zidurile, năruindu-le, blocul turn din Piaţa Naţiunilor Unite se dilua precum aburul de toamnă, lăsând să se întrezărească stafia unui palat – palatul Brâncovenilor, demult dărâmat. Acesta se dilua şi el, treptat, lăsând loc livezilor şi mai vechi din mahalaua Postăvarilor, dincolo de care se zărea lacul Dudescului şi Gura Văii, povârnişul înierbat care ocolea cândva Dealul Spirii, urcând spre codrii Lupeştilor. Aşa, aşa… În plus, aerul începea să miroasă a sărurile de baie ale familiei Bălăceanu – cea care a beneficiat de prima cadă din Bucureşti, la numai doi paşi de apartamentul lui Emilian.

Cu toate astea, prin albia Dâmboviţei nu curgea apă – nu găzduia decât o mocirlă prin care se preumblau pescăruşi de pripas, căutând prin gunoaie.

Mă rog. Ceea ce-ţi atrage atenţia deîndată ce intri la Emilian acasă este colecţia de pietre şi cărămizi care au făcut parte, odată, din construcţii sau structuri importante. Emilian are, fireşte, o bucată din zidul Berlinului, câteva cărămizi din mănăstirea Sfânta Vineri, o bucată de scară din Hipodromul de la Şosea, degetul arătător al lui Lenin, tăiat din statuia care pe vremuri păzea Casa Scânteii, o bucată de balustradă din Turnurile Gemene, un fragment de coloană din Reichstag, un fragment de uşă aşa-zisă de la Ierihon, un pietroi furat din Colosseum, o bucată de zid din casa lui Brâncuşi de la Paris, două pietre de caldarâm din Cartierul Latin, pe care scrie la vie est ailleurs/mai 1968, un fragment de perete de paiantă smuls dintr-o casă zulusă, mă rog… Exponatele sunt puse într-un fel de montùri din lemn şi sticlă, fiind răspândite printre mobilele Art Nouveau semnate de Serrurier-Bovy, pe care Emilian le-a moştenit de la taică-său. Ce să zic: mereu l-am bănuit pe Emilian de o formă geologică de thanatofilie.

Spuneam că petrecerea de revelion a fost un rahat.

În primul rând că bărbaţii erau îmbrăcaţi cu toţii la fel – semănam cu o adunătură de liceeni din perioada socialistă, numai că eram mai burtoşi şi că aveam ţoale Armani în loc de uniforme de la Tricodava. În ce le priveşte pe femei, ele erau îmbrăcate ca în serialele corporatiste de la MTV, aveau un comportament discret testosteronic şi dădeau senzaţia că citiseră cu toate, concomitent, cartea care tocmai făcuse furori în Bucureşti: Guerilla Partying – petrecerea înseamnă profit.

Tags: bucăţi de roman

Buun!

N-am de gând să comentez ce a fost mai important: poetul, sau politicianul?

N-am de gând nici să mă întreb: poet mare, poet foarte mare, sau verbigerator cu flux ordonat de metafore?

Nu mă pricep la chestiile astea, da?

În plus, sunt cinic. Am trecut cu fie-mea pe la Ateneul Român în ziua cu pricina doar pentru că am anumite teorii despre procesul pedagogic. Sunt doar un chirurg care nu crede decât în ceea ce poate vedea şi pipăi, m-aţi înţeles? În consecinţă, fiică-mea fiind foarte mică, consider că trebuie să-i furnizez nişte exemple de neuitat, mai ales dacă-mi propun să-i rămână în minte cuvântul “controversat” – o vorbă suficient de îmbârligată semantic pentru vârsta de şase ani.

Şi acum punct. Urmează dubiul.

Că la înmormântarea lui Păunescu a fost mon cher Ilici, absolut de acord – cei doi au fost colegi de partid şi de coterie marxofilă.

Că la înmormântarea lui Păunescu a fost Florin Piersic, hai să accept: Harap Alb a avut mereu treabă cu zmeul (Spânul).

Că, tot acolo, a fost şi tov. Copos, de la UTC, actualmente Rapid, iar înţeleg: cred că s-au cunoscut când cu plenarele alea bezmetice pe tineret mândria ţării, la o bulăneală de partid şi de stat.

Că s-a dus şi Muuuuică, aka Tudor Gheorghe, pricep – şi-au ridicat mingi la fileu reciproc, unu’ cu cobza, ălălant cu penelu’.

Dar n-am să înţeleg niciodată ce paştele mă-sii a căutat acolo cuplul princiar (?!) Paul und Lia!!! Ce mama naibii? Unde s-au cunoscut? Ce valori împărtăşesc? Când au auzit unii de alţii? Ce ţuică au băut la botu’ calului? Ce muzică au ascultat împreună? Ce naiba a citit Paul la viaţa lui şi ce dracu’ a sperat Adrian Păunescu de la politică?

Aşadar: ce, doamne iartă-mă, au căutat Paul und Lia, un carolingian ultraminor, plus soaţa sa, la Bellu, aplecaţi rău din şale pe sub tirul salvelor de onoare?

Ce?

Tags: ai nostri ca brazii!, româneşte vorbind

 

 

Corbul mă aştepta în cireşul desfrunzit de la ieşirea din bloc, urmărindu-mă cu privirea aidoma unui om – îşi rotea capul cu lentoare după mine, fluid, spre deosebire de cum o făceau de obicei păsările, adică sacadat. În ziua aceea nu i-am acordat mare importanţă, fiind grăbit să ajung la spital. Prietenul meu suferea de epilepsie şi avea să fie operat peste două zile de un cunoscut profesor căruia îi luasem mai multe interviuri în ultimii ani. După ce m-am achitat de obligaţie, nu m-am putut abţine să nu-l întreb pe profesor în ce fel putea o operaţie să vindece o boală mintală atât de stranie ca epilepsia amicului meu.

– Se cheamă epilepsie temporală, îmi zise profesorul şi seamănă, mai degrabă, cu o boală halucinatorie. Dacă la epilepsia de care ştie toată lumea, boala copiilor adică, pacientul tresare, se zbate şi face bale, epilepsia temporală este o boală de domni: bolnavul are cel mai adesea vedenii, şi trăieşte crize de déjà-vu… uite, făcu profesorul, ducându-se la bibliotecă de unde scoase o carte groasă, cu coperta albastră: Ia de-aici, caută la capitolul “Epilepsie temporală” şi-ai să găseşti răspunsul la ce m-ai întrebat. Ţine cartea cât vrei că eu o ştiu pe dinafară.

Tratatul – căci tratat era – fusese publicat în 1954, la editura Little, Brown & comp., din Boston avându-i ca autori pe Wilder Penfield şi pe Herbert Jasper. După ce-am parcurs introducerea, m-am dus direct la capitolul despre epilepsia temporală şi m-am apucat să citesc, oarecum oripilat, despre ce făceau doctorii ăia. Aşadar: te adormeau, îţi deschideau cutia craniană, după care, odată ajunşi pe creier, te trezeau – am înţeles că nu ai senzaţia de durere atunci când îţi este atins creierul. Ei bine, tu fiind treaz, dar cu craniul desfăcut precum o conservă, chirurgii începeau să-ţi stimuleze anumite arii din lobul temporal, provocând apariţia unor halucinaţii de scurtă durată. În clipa în care ajungeau să provoace acea halucinaţie repetitivă şi îndelungată care era semnul bolii tale, medicii cauterizau minuscula arie din creier până ce-o ardeau cu desăvârşire, scăpându-te, aşadar, de vedeniile ce te aduseseră pe masa de operaţie.

Mărturisesc, însă, că cel mai interesant aspect al poveştii erau chiar halucinaţiile – practic, chirurgii îţi vorbeau şi îţi puneau întrebări în timp ce îţi stimulau creierul, doar pentru a localiza precis halucinaţia care te handicapa şi, din acest motiv, ne relatau meticulos respectivele vedenii, spre bună exemplificare. Am aflat o grămadă de poveşti bizare în acest fel, poveşti care îi bântuiau pe bolnavii de epilepsie temporală: întâmplări la pescuit, poveşti de adulter cu persoane necunoscute, plimbări prin oraş alături de familie – era ca şi cum aş fi fost un voyeur rafinat în faţa unor fotografii vechi, în sepia, care nu îmi spuneau nimic altceva decât că erau extrem de genuine şi, prin asta, teribil de incitante.

La un moment dat, în timp ce frunzăream poveştile pacienţilor, îmi sare în ochi următoarea relatare:

Pacientul : „Simt cum corbul acela mă pândeşte, stând pe turla unei biserici. Sunt din ce în ce mai sigur că mă urmăreşte atent. Dar nu aceasta este vedenia mea – în vedenia mea, corbul îşi ia zborul imediat după mine. Acesta, însă, nu dă semne că are de gând să plece de pe turlă.”

Medicul, stimulând un punct din apropiere : „Dar acum?”

Pacientul : „Nu. Parcă ne-am îndepărta. Corbul croncăne şi tot dă roată turlei, dar nu pare să fie interesat de mine. Parcă nici n-ar fi corbul pe care îl ştiu eu. Oricum, nu se aşează pe turlă. Corbul meu adevărat stă tot timpul pe turlă când îmi încep halucinaţiile.”

Medicul, stimulând un al treilea punct, pe care unul dintre colaboratorii săi îl notează într-un grafic : „Ia să vedem acum.”

Pacientul : „Oh, ne-am îndepărtat de tot. Acum sunt la masă, la noi acasă, fiul meu s-a întors din armată, din Coreea. Mâncăm hamburgeri făcuţi de nevastă-mea pe grătarul din curte. Ştiţi că nevastă-mea nu s-a priceput niciodată la hamburgeri?”

Medicul : „OK. Hai să vedem din nou. Ce părere ai acum?”

Pacientul tace preţ de aproape un minut. Mormăie, spune cuvinte fără sens, zâmbeşte, apoi tresare : „Simt cum corbul acela mă pândeşte, stând pe turla unei biserici. Sunt din ce în ce mai sigur că mă urmăreşte atent. Oh, da… E corbul meu! M-a simţit deja. Cât de curând o să-şi ia zborul! Suntem într-un târg din Bavaria, iar eu stau la masă într-un restaurant. Sunt însoţit de un tânăr care mă zoreşte să mănânc. Îmi spune că altfel, o să întârziem. Da, da, da, asta e, doctore! Uite, acum o să mă ridic de la masă şi o să pornesc cu tânărul la o întâlnire, iar corbul o să-mi piardă urma, preţ de câteva ore.”

Medicul : „Eşti sigur?”

Pacientul : „Da.”

Medicul notează coordonatele punctului pe grafic. Stimulează zona, încă o dată.

Pacientul : „Simt cum corbul acela mă pândeşte, stând pe turla unei biserici. Sunt din ce în ce mai sigur că mă urmăreşte atent. Oh, da… E corbul meu! M-a simţit deja. Cât de curând o să-şi ia zborul! Suntem într-un târg din Bavaria, iar eu stau la masă într-un restaurant. Lângă mine se află un tânăr care poartă un cercel de diamant în urechea dreaptă şi care mă zoreşte să mănânc. Asta e, doctore, asta e… Plec cu tânărul de la masă şi intrăm într-o maşină. E o maşină cum n-am mai văzut niciodată. Niciodată n-am ştiut ce marcă poate să aibă o maşină ca aia…”

Medicul : „Aţi fost în Bavaria vreodată?”

Pacientul : „Nu. Nu e un stat în Germania?… Ah, doctore, începe din nou! Deja sunt în maşină şi mă uit la cel pe care îl urmărim, eu şi cu însoţitorul meu. Eu îmi tot spun că e mai lesnicios să ucid un om decât să-l înfrâng în luptă dreaptă. Îmi spun asta pentru că ştiu că ar trebui să-l ucid pe omul la care mă uit. Pe omul acela îl cheamă Barbicane. Acum, îi spun însoţitorului meu că trebuie să plecăm, că ştiu unde se va duce Barbicane, dar tânărul refuză să mă asculte. Până la urmă, îl conving să plecăm. Asta mi-e vedenia, doctore! Pornim la drum cu maşina, iar eu îmi văd corbul. Vine spre mine, doctore… Vine direct spre mine şi mă priveşte… Corbul ştie că eu ştiu că el ştie la ce mă gândesc. Corbul acela sunt eu.”

Medicul a mai făcut câteva teste. S-a asigurat că vedenia relatată de pacient era chiar cea care îi provoca crizele, drept pentru care a cauterizat zona. Fireşte, n-am aflat cum îl chema pe pacient din cauza blestematei de deontologii medicale care îi împiedica pe lacomii ăştia de chirurgi să dea numele pacienţilor lor pentru că, altfel, tare mult aş fi dorit să vorbesc cu pacientul cu pricina, sau măcar cu vreun descendent de-al lui.

 

În fine. La două zile după ce am citit fragmentul respectiv, în seara de 22 decembrie, m-am dus la concert la Ateneul Român. Era un concert despre care se tot vorbise în ultimele două-trei săptămâni prin enclavele culturale bucureştene: Christoph Eschenbach, la pupitrul Filarmonicii din Philadelphia, avea să dirijeze Simfonia I, de Gustav Mahler. Nu vreau să intru în detalii legate de interpretare – s-a scris mult despre acest spectacol, cu o pertinenţă de care, vai, nu sunt în stare. Mai important pentru povestea mea este însă faptul că l-am zărit printre spectatori pe Tudor Canta.

Pe vremea aceea avea 83 de ani. Era un ins înalt şi slab, bronzat deşi era miezul iernii, cu o figură mai degrabă plictisită, cu o chelie patriarhală, estetică aproape, străjuită de două coame de păr alb ce păreau să-i fluture deasupra urechilor, de parcă ar fi fost în ton cu vigoarea orchestraţiei lui Mahler. Purta unul dintre costumele sale faimoase, pepite, în tonuri ce oscilau între kaki şi verde închis, iar la gât avea o lavalieră voluminoasă, de culoarea smaraldului.

Ochii îi erau vii, aproape jucăuşi, iar mimica satisfăcută şi extrem de reactivă la muzică îmi arăta că doamna cu care vorbisem la telefon, nepoata lui după cum se prezentase, mă minţise cu neruşinare: Tudor Canta nu părea să sufere de Alzheimer. De altfel, cred că respectiva doamnă îl însoţea – era o femeie de vreo 35 de ani, aproape la fel de înaltă ca Tudor Canta, şatenă, tunsă scurt, cu trăsături drepte, mai puţin nasul care era coroiat doar cât trebuie.

Stăteau la fotoliile de orchestră, chiar în dreptul viorii întâi, pe care domnul Canta a urmărit-o cu foarte mult sârg – poate că doar alămurile să-l mai fi incitat în aceeaşi măsură şi spun asta pentru că în timpul mişcării a treia, contratema săltăreaţă introdusă de suflători peste marşul funebru (cu discreţia specifică lui Eschenbach) aproape că l-a ridicat pe omul meu în picioare.

Fireşte că după spectacol am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să dau peste domnul Canta. I-am luat urma cu greu prin mulţime şi am ajuns până la urmă să-l zăresc la garderobă, unde domnia-sa, ca un adevărat gentleman, o ajuta pe nepoată-sa să-şi îmbrace un superb mantou de astrahan. M-am repezit către ei dar, ca la un semn, însoţitoarea lui Canta a întors capul, privindu-mă drept în ochi. Preţ de o clipă, am crezut că se pregătea să-mi zâmbească, numai că ea s-a grăbit să-şi ia bunicul de braţ şi, afundându-se amândoi în aglomeraţie, au pornit rapid spre ieşire, dând peste lume şi îmbrăcându-se din mers. La un moment dat, domnul Canta însuşi a privit peste umăr, căutându-mă, după care a mărit pasul, părăsind foaierul în trombă. Când am ieşit în scuarul din faţa Ateneului Român, mi-a fost imposibil să-i mai zăresc.

În schimb, corbul meu, ah, corbul meu părea să mă aştepte, privindu-mă îngăduitor de pe creştetul statuii lui Mihai Eminescu. Ţin minte ca azi că abia începuse să ningă în Bucureşti, iar corbul, nemişcat aproape, era acoperit cu un pospai de zăpadă. În piaţa Palatului Regal, o trupă de rock alternativ se pregătea de concert, iar publicul deja chiuia pe carosabil, excitat de microfonia care stârnea ecouri între clădiri. Maşinile care veneau de pe Calea Victoriei abia se târau din cauza rockerilor adunaţi în piaţă şi se auzeau o grămadă de claxoane.

Mda. Se apropiau sărbătorile, iar a doua zi, parcul din faţa Ateneului Român avea să fie plin cu seringi de unică folosinţă.

În aceeaşi seară am primit un telefon de la un prieten vechi pe care nu-l mai văzusem de foarte multă vreme, Emilian Pop îl cheamă – se ocupa de advertising în cadrul unei multinaţionale şi fusese mai tot timpul plecat din ţară în ultimii ani.

– Hai că pun de-o paranghelie de revelion (el pronunţa franţuzeşte, hreveioohn) la mine acasă. O să vină toată gaşca… Ce zici? Vii şi tu?

Tags: bucăţi de roman

 

 

Ne-am întors la timp. Preoţii începuseră slujba, bocitoarele se puseseră pe treabă, rudele şi cunoscuţii discutau în şoaptă. Când şi când, preoţii se prefăceau a se cufunda în citanii sau se uitau în tavan, aparent nepăsători, timp în care, ca la un semn, două bătrâne se repezeau asupra mortului, stropindu-l cu apă, presărând busuioc asupra lui şi şoptindu-i dracu’ ştie ce la ureche, sub privirile aprobatoare ale celorlalţi. La un moment dat, în plină slujbă, se auziră nişte bufnituri din ce în ce mai puternice, care clătinară toată casa. Nu trecu mult şi încăperea se umplu toată de praf, dar nimeni nu comentă situaţia ba, din contră, părură cu toţii mulţumiţi că lucrurile se petreceau astfel.

Pe măsură ce bubuiturile creşteau în intensitate, preoţii înălţau glasurile tot mai tare, cântând din adâncul rărunchilor – aproape că ajunseseră să zbiere când, brusc, o bucată din peretele din dreapta se prăbuşi cu zgomot, deschizându-se direct spre prispă. Gerul pătrunse în casă, tăios.

– Na, c-o să înceapă şi ninsoarea, zise cineva de lângă mine. Cele două bătrâne se priviră cu înţeles, preoţii ieşiră alene, cădelniţând, iar câţiva tineri intrară în încăpere şi, invitându-ne să ieşim afară pe calea obişnuită, adică prin hol şi prin uşă, se apucară să salte sicriul pe umeri.

Când să ies în curte, una dintre babe se apropie de mine:

– Tu du-te acolo! – îmi face ea semn să merg pe prispă, în apropierea spărturii din perete.

– Nu pri…

– Du-te acolo, că are să fie bine, mi-o retează baba.

Mă duc. Lângă spărtură, abia atunci mi-am dat seama, stătea Elena Canta, sora mentorului meu, o femeie de vreo 75 de ani, lungă şi slabă, cu părul alb, drept, scurt, îmbrăcată într-un palton negru, cu croială sobră. Mă privea orecum jenată.

– Vă mulţumesc, îmi şopti ea. Treceţi aproape de mine, vă rog.

Dau să mă lipesc de ea, căci prispa era foarte îngustă, dar mă împiedic de ceva metalic, care zornăie scurt. Privesc în podea şi văd un lanţ nu prea gros care pornea de la piciorul Elenei Canta. Mă uit mai bine şi văd că lanţul era prins de o cătuşă de ocnaş care petrecea glezna femeii – o gleznă neaşteptat de fină şi de nervoasă, având în vedere vârsta Elenei Canta.

Să vezi că nenorocita asta de cătuşă o să-i rupă ciorapii, mi-am spus.

Între timp, tinerii scoseseră sicriul prin spărtura din zid şi de-acum îl ţineau în echilibru pe umeri, în timp ce un unchiaş trase afară din sicriu un lanţ pe care îl prinse cu un lacăt de lanţul doamnei Canta.

– Ce se petrece? – o întreb.

– Ion şi cu mine suntem lunateci. Femeia îşi dădu seama că nu ştiam ce înseamnă cuvântul cu pricina acolo, în Corbii Mari, şi adaugă: vreau să spun că suntem născuţi în aceeaşi lună. Despre Ion s-a zis mereu că, din cauza fratelui nostru, Tudor Canta, n-are cum să nu fie însemnat. Prin urmare, şi eu sunt însemnată, din moment ce Ion şi cu mine suntem născuţi amândoi chiar pe 29 februarie… Iar acum, mă vor scoate din fiare, ca să mă scape de piaza rea. Ştiţi, pe-aici, lumea încă mai crede în strigoi, iar eu şi cu Ion suntem candidaţii ideali ca să ne apucăm să bântuim satul, îmi explică ea, făcând eforturi serioase să nu se hlizească. Ei bine, cel ce o să mă scoată din fiare, ca să nu devin strigoaică, sunteţi chiar dumneavoastră. Eu v-am ales, vă rog să nu vă supăraţi.

Îmi zâmbi aşa cum se zâmbea pe vremuri şi mă strânse de braţ, încurajator. În secunda următoare, unchiaşul, trebăluind prin sicriu, se apucă să desfacă lanţul din jurul gleznei mentorului meu, scoase la iveală cătuşa de ocnaş şi, cât ai clipi din ochi mi-o petrecu în jurul gleznei.

– Să staţi aici până trecem de drum! – ne suflă baba în timp ce unchiaşul se puse cu barda pe balustrada din lemn a prispei, dând-o bucăţi, la pământ.

Coborâră cu sicriul în curte printre resturile de balustradă distrusă, ieşiră pe uliţă, azvârliră monede puştanilor, după care o luară peste câmp şi prin livezi, spre blocul cafeniu de stâncă de lângă sat, fără să ţină cont de drumeaguri sau de poteci.

– Cred că e timpul să plecăm şi noi, îmi şopti doamna Canta, sprijinindu-se de braţul meu.

– Poftim? Trebuie să mergem aşa, târând de lanţul ăsta?

– N-avem de ales, îmi spuse ea, privindu-mă drept în ochi cu câteva secunde mai mult decât ar fi trebuit.

Oh, da… Stătea cam prea aproape de mine şi îi simţeam parfumul discret. Avea un glas catifelat, fir-ar să fie, iar eu habar n-aveam cum să procedez cu ea. Se ţinea bine, încă, şi era perfect conştientă de asta. Cred că se şi juca. De altfel, ea îmi simţi încurcătura, aşa că îmi strecură la ureche:

– Sunt sigură că peste vreo 30 – 40 de ani, o să mă înţelegeţi.

Oh, o înţelegeam chiar şi atunci, foarte bine. Pe mine, în schimb, nu mă înţelegeam deloc, nepricepând de ce apropierea fizică de acea femeie în vârstă nu îmi provoca repulsia aşteptată ci, din contra. În fine. Babele din sat ne îndemnau s-o luăm pe urmele sicriului, la vreo cincizeci de metri de restul alaiului, presărând sare în calea noastră, în timp ce în spatele nostru, două femei îmbrobodite târau după ele un copil nătâng, care se scălâmbăia şi verbigera ca alte alea. Lanţul legat de picioarele noastre zornăia ritmic, dar nimeni nu părea să-l mai bage în seamă. Mda. Parcă aş fi parcurs o ceremonie nupţială cu bătrâna Elena Canta, o ceremonie voit avortată din faşă. Singurul lucru pe care am fost în stare să-l fac atunci a fost să-mi amintesc de o comunitate africană închisă, de pe undeva de prin jungla Gabonului, unde obiceiul era ca tinerii să-şi caute partenere de viaţă mult mai în vârstă, care, după ce vor fi murit, vor lăsa în urmă bărbaţi în floarea vârstei, experimentaţi, şcoliţi în ale vieţii de cuplu, tocmai buni să fie curtaţi de tinerele nubile încă necunoscătoare în dragoste.

Cu mult timp după aceea, însă, aveam să stabilesc alte conexiuni: gerontofilia mea pasageră nu putea să fie decât la ea acasă într-un loc bântuit de incestuoasa poveste de dragoste dintre Tudor Canta şi sora sa – o poveste asumată de săteni, chit că reprezenta un tabu, dar tocmai din cauza asta cu atât mai meritorie. Aşa îmi ziceam, da. Şi-mi mai ziceam că gerontofilia şi incestul nu puteau să fie decât de bonton într-un loc într-atât de izolat, într-o comunitate hrănită de o aprigă gelozie teritorială, printre nişte oameni care îşi celebrau păcatele doar pentru că erau ale lor, în întregime ale lor şi numai ale lor.

Ce vreţi să vă spun? Că sătenii din Corbii Mari îşi învăţaseră dintotdeauna copiii că făcuseră parte din neamul corbilor, încă de dinainte ca satul să fi aparţinut vreunui cnezat, voievodat, sau ţară? Vreţi să vă spun că numele satului era asumat când cu mândrie, când cu furie, când cu disperare, în funcţie de amintirile lor de demult, pe care nu concepeau să şi le povestească decât unii altora? Vreţi să vă mai spun că acei săteni se simţeau înrudiţi, legaţi prin fibre adânci, necunoscute orăşanului, cu tot ceea ce aducea a corb, oriunde l-ar fi văzut, şi orice ar fi făcut?

Corbul care aduce în plisc bulgărele de pământ din care se naşte lumea, corbul cel înţelept, corbul care îl adapă pe Prâslea cel Voinic pe când se luptă cu zmeul, corbul care duce mesaje dumnezeilor de care voi n-aţi auzit, corbul care sfătuieşte regii, corbul care îşi aminteşte pentru zei, corbul care zboară în jurul mormântului regelui ascuns, aşteptându-l să se trezească la viaţă, corbul care se plimbă cu aripile tăiate în curtea Turnului Londrei, corbul care l-a învăţat pe Cain cum să-l înmormânteze pe Abel, corbul care o însoţeşte pe Kali, indiferent ce nume ar purta, de parcă ar fi brandul ei, corbul cel hoţ al lui Iancu Huniade, corbul Yukonului şi corbul de pe armoariile oraşului Yellowknife, corbii echipei de fotbal Baltimore, corbii de pe toate câmpurile de bătălie, ba chiar şi corbul cel ce zice nevermore – cu toţii, rude ale corbului ce ţine în plisc viaţa fiecărui sătean din Corbii Mari, gata să-i reteze aţa ursitoarelor după cum îmi sugerase bocitoarea; cu toţii, rude ale corbului care veghează asupra fiecărui sătean, oriunde s-ar duce şi, mai ales, cu toţii, rude ale corbului care părea gata să mă ia şi pe mine în antrepriză, cârâind din înalt în ziua de 2 decembrie 2003, strecurându-se prin văzduhul cenuşiu al Corbilor Mari, privind la mine cu înţelegere cum merg braţ la braţ cu Elena Canta, sora vitregă a lui Tudor Canta, şi prin asta, demn de a-i căpăta atenţia…

… nu ştiu dacă era acelaşi corb cu cel ce s-a apucat să dea roată ferestrei apartamentului meu, la câteva zile după ce m-am întors la Bucureşti. Putea să fie corbul din sat sau un altul – habar n-aveam, dar simplu fapt că era acolo, pândindu-mă, mă făcea să mă simt liniştit şi protejat. Da. Mi-am dat seama pentru prima dată de prezenţa lui într-o dimineaţă, pe când plecam de acasă grăbit, ca să pun o pilă unui prieten internat în clinica de neurochirurgie de la Spitalul Bagdazar.

Corbul mă aştepta în cireşul desfrunzit de la ieşirea din bloc, urmărindu-mă cu privirea aidoma unui om – îşi rotea capul cu lentoare după mine, fluid, spre deosebire de cum o făceau de obicei păsările, adică sacadat. În ziua aceea nu i-am acordat mare importanţă, fiind grăbit să ajung la spital. Prietenul meu suferea de epilepsie şi avea să fie operat peste două zile de un cunoscut profesor căruia îi luasem mai multe interviuri în ultimii ani. După ce m-am achitat de obligaţie, nu m-am putut abţine să nu-l întreb pe profesor în ce fel putea o operaţie să vindece o boală mintală atât de stranie ca epilepsia amicului meu.

Tags: bucăţi de roman

Federaţia Sindicatelor Medicilor “Dr. Ioan Cantacuzino”

 

COMUNICAT

 

Federaţia Sindicatelor medicilor “Dr. Ioan Cantacuzino” este solidară cu mişcările sindicale care au loc în 27 octombrie în Bucureşti. Politica ne obligă să ieşim în stradă alături de toţi colegii noştri sindicalişti, dar, când mai multe zeci de mii de oameni bat la porţile Guvernului şi ale Parlamentului României, considerăm că este nevoie de cineva care să le asigure sănătatea. Suferinţele românilor sunt şi aşa nemăsurat de mari, pentru a-i împovăra şi cu lipsa de acces la serviciul medical calificat.

În consecinţă, solicităm corpului medical să stea şi această zi în spitale, în aceleaşi condiţii improprii de lucru, pentru a-i sprijini pe cei care au nevoie de ajutor şi care luptă pentru drepturile salariale ale tuturor românilor.

În ce ne priveşte, solicităm doar să fim plătiţi pentru munca noastră  – nu ne dorim ca exodul nostru să prefaţeze un genocid, având în vedere că nu toţi românii se pot trata în străinătate.  Îi rugăm pe medicii parlamentari care nu au lăsat halatul de spital la uşa Parlamentului să ne susţină şi acolo; considerăm lipsa lor de reacţie sinonimă cu complicitatea la neajunsurile unui sistem sanitar ajuns în staţia terminus!

Sperăm că solicitările noastre vor fi ascultate şi nu ni se va răspunde cu gaze lacrimogene, aşa cum am fost obişnuiţi cu ocazia incidentelor de la Spitalul Judeţean Brăila.

Dr. Florin Chirculescu

Preşedinte Federaţia Sindicatelor Medicilor “Dr. Ioan Cantacuzino”

Dr. Tudor Ciuhodaru,

Vicepreşedinte Federaţia Sindicatelor Medicilor “Dr. Ioan Cantacuzino”

Tags: jurnal de front

 

 

Am auzit că există olimpiade internaţionale de “debate”, adică de dezbateri – dau această explicaţie pentru mai tinerii noştri cititori de după blocuri.

Corect, tată! Exerciţii de dicţie, de argumentaţie, de rotiri într-un picior, de topică, toate bune şi frumoase! Minunat, vreau să zic. Pe tema asta, acu’ v’o doo zile, în metrou, am stat cu ochii ţintă la o fată de v’o 20 de ani care se antrena pentru aşa ceva. Vreau să spun că parcurgea un curs tras la Xerox pe teme de dezbateri, învăţând cum să folosească tonul într-o dispută, cum să privească la interlocutor, ce gesturi trebuie să facă atunci când are de penetrat apărarea verbală a adversarului ş.a.m.d.

Chestia asta m-a cam mirat. Ce naiba ne facem dacă cineva ajunge să capete o retorică formidabilă, dar nu prea are idei de susţinut? Ce naiba ne facem dacă dezvoltăm o specie umană (repet: vorbim de olimpiade internaţionale de Debate, foarte bine cotate la admiterea în universităţile faimoase din UK, de pildă), ce ne facem, aşadar, dacă dezvoltăm o specie umană capabilă să argumenteze absolut orice, cu scopul exclusiv de a câştiga dezbaterea, regardless of the subject?

Adică, ce ne facem dacă apare a brave new world alcătuită din inşi în stare să convingă o lume întreagă de paradoxurile eleate, par igzamplu?

Nu ştiu de ce, dar treaba asta îmi aminteşte cam prea tare de mai recentele politici financiare, care privesc speculaţia în sine drept motor fundamental economic. L-am întrebat cândva pe un economist de marcă dacă impresia mea cum că pe piaţă ar fi bani mai mulţi decât în realitate (i.e. bani virtuali) este corectă, iar el mi-a spus că da, că aşa e şi că aşa trebuie să fie. Cică producţia nici nu mai are sens – totul e o chestie de speculaţie: inima economiei mondiale.

Acu’, io ştiu că sunt un cretin de ins născut într-o societate materialistă (although i’m a boy, ca s-o contrazic pe distinsa de Ciccone, un prototip de plastic production, din acela care caracterizează epoca noastră), ins căruia nu-i vine să creadă că banii pot să fie doar aşa, o masă volatilă, capabilă să dispară sau să se umfle la un simplu pocnet de degete într-un WC de pe Wall Street, să zicem. Probabil că din cauza acestei geneze perverse pe care mi-o asum, siguranţa economistului de marcă n-a reuşit să mă convingă şi nici nu l-am mai sunat după ce a venit criza peste noi, neavând cum, de altfel, pentru că insul a ajuns la bulău chiar pentru speculaţii financiare cu iz politic.

Deci: bani fără expresie materială şi dezbateri autosuficiente, de dragul dezbaterilor, fără un obligatoriu fundament ideatic.

Ajuns în acest punct, mă întreb:  oare pe ce loc o fi ieşit Churchill la olimpiada din 1919, sau Hitler în 1923, sau Meg Thatcher, sau Bejamin Disraeli, sau Napoleon, sau Alexander the Great, sau Pericle, sau Locke, sau Galilei, sau da Vinci, ba chiar şi amicul Baracă, cel care cu o retorică magnifică şi cu o imagine sculptural-tolerantă ne arată cum până şi USA poate fi trimisă la subsol?

Tags: asta-i situatia

 

 

Mda. Era exact genul de anecdotă cu care puteam să încep povestea lui Tudor Canta. Cu toate astea, am ezitat să mă apuc de treabă, de parcă aş fi dorit cumva să verific dacă proorocirile bocitoarei aveau să se împlinească. După o vreme, am căpătat confirmarea celor spuse de ea din nişte surse într-atât de neaşteptate, încât n-am mai avut ce să fac: de acum, chiar că trebuia să văd dacă ciudatele ei predicţii aveau să se realizeze. Pe de altă parte, acele surse erau atât de răspândite în timp şi spaţiu, încât am ajuns să mă întreb: oare al câtelea sunt eu, cel ce scrie povestea lui Tudor Canta? Oare al câtelea este Tudor Canta, cel ce trăieşte aceste păţanii?

Dar, să nu anticipăm.

Satul Corbii Mari, locul în care a început toată povestea, se află la poalele munţilor F., la capătul unui drum cu asfaltul rupt şi plin de gropi, dincolo de un pod de piatră pe jumătate surpat. E un sat cu case mărunte din lemn, mai degrabă sărăcăcioase, risipite printre fâneţe şi dealuri molcome, dosite prin livezi dezordonate de pruni şi gutui; în mijlocul satului, printre două rânduri de sălcii prăpădite, curge un râu unduitor, mai tot timpul clisos, dar care se învolburează după fiecare ploaie mai zdravănă. Primăria e mică, văruită cu alb şi e străjuită de două steaguri mari, decolorate – are un brâu de muşcate sub ferestrele cu rame crăpate, iar florile acelea sunt singura pată de culoare de pe strada principală. Alături de primărie se află fostul magazin sătesc, igrasios, vopsit în verde. Magazinul propriu-zis a fost desfiinţat de sătenii care au preferat să înghesuie în el un bar amărât în care se bea bere din PET-uri, printre trei mese de biliard aduse de cine ştie unde. Peste drum de primărie e staţia de autobuz, cu un adăpost din tablă ruginită, ale cărui ferestre au fost înlocuite demult cu cartoane desperecheate. La răsărit de sat se înalţă o stâncă ciudată, ca un bloc cafeniu înalt de patru-cinci etaje, care domină o baltă cu apă surprinzător de limpede, foarte adâncă, iar dincolo de stâncă se întinde un platou înverzit. Pe acel platou se înalţă o culă despre care va fi vorba deseori în povestirea noastră. Balta are un izvor permanent, că de aceea e apa mereu clară, care izvor ţâşneşte dintr-o peşteră bine dosită sub stâncă.

Despre peştera aceea se spune că se întinde pe mulţi kilometri, spre munte şi, probabil că aşa stau lucrurile, pentru că sătenii povestesc că ori de câte ori au trecut prin vremuri grele, galeriile subterane le permiteau să se ascundă, să întindă ambuscade şi chiar să-şi atragă duşmanii în capcane cumplite.

Sătenii sunt tăcuţi şi te privesc suspicios – sunt oameni aspri, trecuţi prin multe: mare parte din ei au luat calea munţilor după venirea comuniştilor, devenind partizani care s-au luptat cu Securitatea preţ de aproape 17 ani, ascunşi prin codri, viroage şi văi numai de ei ştiute. Acum sunt nişte proscrişi reformaţi care se ocupă de creşterea vitelor şi a oilor. Cei mai avuţi dintre ei îşi spun stăpâni de munte, dar până şi aceştia sunt din ce în ce mai bătrâni şi mai neputincioşi, de când tinerii au emigrat la oraş.

Omul la înmormântarea căruia m-am dus în Corbii Mari era fratele lui Tudor Canta. Îl chema Ion Canta, fusese ziarist şi era cel care mă învăţase meserie. Paradoxal, mentorul meu nu-mi spusese nimic despre fratele său – în timp, aveam să-i aflu motivele. Ion Canta lucrase încă din anii ’50 pentru presa comunistă, debutând în Scânteia cu un articol despre luptele din munţi pe care Securitatea le dădea chiar cu consătenii lui. În timp, Ion Canta ajunsese redactor-şef la revista Era Socialistă, astfel încât, spre sfârşitul anilor ’60, semna prea puţine articole cu numele său – scria, mai ales, în contul secretarilor de judeţ care trebuiau să dea bine în faţa birourilor de propagandă. În particular, însă, la chefuri mai ales, Ion Canta nu pierdea nici o ocazie de a-şi bate joc de regim. Nu-şi ura stăpânii, deşi avea toate motivele, cred că pur şi simplu era doar dezgustat că trebuia să facă prea multe compromisuri ca să-i slujească – în sinea mea, sunt convins că la fel s-ar fi comportat indiferent cine i-ar fi fost şefii.

Dar, oricum ar fi fost el ca om, ca ziarist fusese un exemplar de excepţie. Avea condei, după cum se spunea, citise mult şi nu avusese nici o dificultate în a se adapta presei de după ’89 – mulţi dintre colegii mei, mai ales cei pe care-i vedeţi pe sticlă sub numele de formatori de opinie, îi trecuseră prin mână.

Când am ajuns la Corbii Mari, la înmormântarea lui Ion Canta, era o zi cenuşie, era frig şi era uscat. Odată intrat în casa lui părintească, am dat peste unul dintre nepoţii săi pe care îl cunoşteam bine, un pictor pe nume Iovik, care a făcut la un moment dat ceva vâlvă prin Bucureşti. Iovik fusese rugat de membrii familiei să scrie cu mâna lui crucea lui Ion Canta, chestie care îl dezgusta peste măsură.

– Mai bine chemau un script de cruci de prin partea locului, fir-ar să fie! Nu-ş’ ce naiba, nu-mi iese deloc scrisul ăsta. Râse la mine: hă, hă, cred că e din cauza lu’ unchiu’. Ştii că-l durea în cot de cruci.

Se mai chinui el vreo jumătate de oră, dar uleiul cu care se străduia să scrie se tot prelingea pe lemnul crucii astfel încât, din cale afară de sastisit, Iovik făcu un decupaj pe hârtie cu numele unchiului său, îl aplică peste cruce, după care trase câteva jeturi de aerograf pe deasupra.

– Nu e tradiţional, da’ e mai eficace, conchise el, uitându-se la ceas. Are timp să se usuce până scot ăştia mortul din casă. Hai acu’ să mergem să vedem cula de dincolo de stâncă. Am auzit că face toţi banii.

Lăsă crucea proptită de perete în colţul încăperii, anunţă pe toată lumea să nu se atingă de ea, după care întrebă cum se ajunge la cula din deal.

– Aha, făcu un ţăran mai bătrân. Vreţi să mergeţi la casa lu’ Tudor, ăl de se zice că nu i-a fost niciodată frate bun lu’ Ion. Hai că vă duc eu!

Fiind frig (se pregătea de un pui de viscol), ne-am cinstit cu o cinzeacă de ţuică de munte şi-am pornit toţi trei la drum. Din vorbă în vorbă, am aflat că lumea din sat spunea că Ion avusese şi un frate vitreg, adică pe Tudor Canta, numai că ţăranul nu era în stare să ne spună cum şi de ce se ajunsese la o asemenea înrudire.

– Era mai mult un frate de împrumut, ne zise el. Cică domnu’ Tudor Canta ar fi fost fiul lu’ boier Cornescu şi-al cucoanii Margareta. Da’ nu ştie nimeni de ce şi-a trăit copilăria în casa lui Canta, de parcă ar fi fost fiul bătrânului Canta şi frate cu Ion, cu Mihnea şi cu Elena, care ăştia au fost cu toţii copiii buni ai lu’ Canta.

– N-o fi fost vreun copil din flori?

– Nţ! Nu l-aţi cunoscut pă bătrânu’ Canta! I-ar fi luat gâtu’ lu’ boier Cornescu şi, nu-i vorbă că nici boier Cornescu nu făcea d’astea… Era el nebun, că doar era corbean, da’ nu făcea măgării. Oricum, dintre toţi copiii lu’ Canta, boier Cornescu n-a avut grijă, cu adevărat, decât de Tudor… Îl tot ţinea pe la culă, i-a adus şi profesori de la oraş, l-a dus şi la şcoală, nah, se purta cu el ca şi cu fi-su, în timp ce ălorlalţi trei ai lu’ Canta le dădea numa’ bani… Cică povestea e încurcată rău, numa’ că n-o ştiu io.

– Dar cine o ştie?

Bătrânul mă privi aşa, cam cu coada ochiului. Îşi suflă nasul în degete şi azvârli flegma într-o parte. Apoi:

– Ştiu eu dac-o şti-o careva? Tudor Canta a fost însemnat de la naştere. Cică după ce s-a născut, pe când sugea ţâţă în casa lu’ Canta ăl bătrân, au trecut prin sat nişte nemţi cu tot soiul de haine de vânzare. Noaptea, femeia lu’ Canta ăl bătrân a avut un vis – cică veniseră nemţii ăia la fereastră şi-i ziceau: ia spune-ne tu câţi suntem, ca să ştim câţi să-ţi intrăm în casă! Babele au spus că ăsta e semn rău, că ăla micu’ o să aibă viaţa încurcată, c-o să se lupte cu multă lume şi că, dacă o să mai aibă fraţi, ăia o să fie cam smintiţi. Eh, şi ce ziceţi că baba a avut dreptate? Ion ăsta de-a murit a fost om bun cu noi, ăştia din sat, şi ne-a ajutat pe mulţi, da’ mare smintit a fost! La fel şi Elena, soru-sa, aia care se tot uita pe geam când pictai mata crucea – şi aia-i smintită. Numa’ Mihnea, cel mai mic, e om întreg, da’ parcă tocmai d-asta n-ar fi corbean de-al nostru. Cinstit să fiu, eu zic că Mihnea nici n-are un corb al lui, pricepeţi?

Nu pricepeam, dar uite-aşa, am ajuns până în faţa culei. Ascunsă după un crâng de salcâmi, într-o curte împrejmuită cu gard din piatră de râu, era o clădire masivă şi albă, cu turnuleţ într-o parte şi cu pridvor adânc, cu ferestre mici, adânci şi ele, de parcă ar fi fost îngropate în ziduri, cu un fel de curte interioară şi cu o poartă mare de lemn ce se deschidea, mai mult ca sigur, spre beciuri. Casa arăta neaşteptat de bine, curtea din jur era frumos întreţinută, având chiar şi o alee de pietriş ce ducea la uşa din lemn greu, amplasată aproape de colţul culei, chiar sub pridvor. De jur-împrejurul casei se ridicau tufe de bujori şi de crizanteme sălbatice, îngrijite, iar undeva mai la o parte era un chioşc din lemn vopsit în alb. Ce mai tura-vura, cula părea locuită, dar însoţitorul nostru ne-a zis că, de fapt, era doar un fel de casă de oaspeţi în care veneau tot soiul de ştabi să petreacă la sfârşit de săptămână. Cică până în ’89, fusese casă de creaţie pentru scriitori, donată fără multă vorbă, din proprie iniţiativă, încă din 1948, de fiul mai mare al boierului Cornescu, un oarecare Ilie, despre care vom povesti pe larg atunci când va veni vremea.

Dând roată culei, zărim o structură emisferică iţindu-se din partea din spate a acoperişului – emisfera avea raza de aproximativ trei metri, era văruită şi avea un fel de ambrazuri întunecoase săpate de jur împrejur.

– Asta ce mai e? – am întrebat.

– Boieru’ Cornescu era putred de bogat, aşa că-i cam plăcea să se uite la stele, îmi făcu ţăranul cu ochiul.

– Băăăi… – exclamă Iovik şi strănută de câteva ori la rând. Na, c-am răcit în curentu’ ăsta.

– Dom’ Iovik, dom’ Iovik, se bucură ţăranul. Da’ asta-i sănătate curată, să vă fie de bine!

– Sănătate pe dracu’… Şi zici că boier Cornescu se uita la stele?

– Se uita, dom’ Iovik, se uita, de ce să nu se uite?

Iovik începu să râdă:

– Înseamnă că nu doar ai mei erau smintiţi în satul ăsta.

Ţăranul nu-i răspunse imediat. Îşi aprinse o ţigară, slobozi fumul pe nări, după care se uită la noi:

– Voi vreţi să mai vedeţi ceva?

Nu, nu mai vroiam.

Ne-am întors la timp. Preoţii începuseră slujba, bocitoarele se puseseră pe treabă, rudele şi cunoscuţii discutau în şoaptă….

Tags: bucăţi de roman

 

 

– Cum dracu’ de n-ai auzit de el până acum? Ăsta da, un tip… Se spune că în ’47, pe 30 decembrie, i-ar fi rupt epoleţii celui mai bun prieten al său, ofiţerul de serviciu al Regimentului Regal de Gardă Călare, sub ochii încântaţi ai unui general sovietic. După patruzeci de ani, însă, tovarăşii lui cei mai vechi îl închideau la Rahova pentru că fusese singurul cetăţean al României Socialiste care patronase o afacere privată serioasă sub Ceauşescu: cumpărase şi vânduse sute de mii de barili de petrol saudit dintr-un birou de pe Calea Victoriei.

– Ei… vindea petrol saudit pe Calea Victoriei, i-am bătut eu obrazul interlocutorului meu.

– Vezi că nu ştii cine e Tudor Canta? – mi-a retezat-o acesta.

Din ce în ce mai uimit, am făcut rost de numărul de telefon al lui Canta (ciudat, era un număr de fix dintr-un bloc din cartierul Titan, ceea ce nu prea se asorta cu personajul) şi l-am sunat de mai multe ori, dar nu mi-a răspuns niciodată. Atunci, am rugat pe cineva să-mi intermedieze o întâlnire cu domnia-sa. După trei zile, am fost sunat de o doamnă care s-a prezentat ca fiind nepoata lui Tudor Canta; pe un ton politicos dar ferm, respectiva doamnă mi-a spus aşa:

– Domnul Canta este bolnav. Se chinuie cu o formă bizară de Alzheimer, dacă mă înţelegeţi, şi nu doreşte să primească pe nimeni.

– Regret să aud aşa ceva. Când l-am văzut acum câteva zile, părea foarte sănătos şi de aceea mi-am permis să vă deranjez… Ştiţi, nu-mi place să insist, dar mi-aş dori să vorbesc cu domnia-sa măcar un sfert de oră. N-am să-l obosesc şi o să mă retrag la cel mai mic semn de disconfort.

– Îmi pare rău, sunt obligată să vă refuz. Bunicul meu e foarte orgolios, iar crizele lui survin pe nepusă masă. Nu suportă ideea că cineva, mai ales un necunoscut, ar putea să-l vadă în acea stare… ah… să-i zic deplorabilă?

După care, şi-a luat un la revedere sec şi mi-a închis telefonul.

Chiar dacă n-am avut atunci prilejul să stau faţă în faţă cu Tudor Canta (nici până acum n-am avut acest privilegiu, deşi numai eu ştiu ce eforturi am depus pentru asta), tot întrebând pe unul şi pe altul, am ajuns ca în trei săptămâni să aflu o grămadă de lucruri despre el: ştiam că degustă cafea indoneziană Celebes Toraja, ştiam că îi place ciorba de pui foarte acră, ştiam că fumează ţigări Santos Dumont (doar în ascuns!), ştiam că preferă parfumurile englezeşti (Madurai Water, mai ales), ştiam că se simţea deosebit atunci când avea prilejul să converseze în franceză (avea un accent standard remarcabil, dar îi plăcea să afecteze un accent picard când se simţea à l’aise, printre prieteni), ştiam că se îmbracă în costume de croială britanică, pepite, la care asorta lavaliere, ştiam că aminteşte frecvent de cei trei ani petrecuţi în Gulag ca prizonier de război, ştiam că foloseşte armele de foc doar împotriva oamenilor, în timp ce la vânătoarea de animale mari (urşi sau mistreţi, de pildă) se ducea cu un arc uriaş din frasin, arc pe care şi-l meşterise de unul singur, mă rog, ştiam cum păşeşte, ce sporturi îi plac, cum doarme, ce muzici ascultă (aici, dădea dovadă de o incredibilă nesistematizare) bref, ştiam cam tot. Eram chiar în stare să vorbesc minute în şir despre modul haotic în care se îndrăgostea şi, în context, pot să afirm că yahoo messenger apăruse mult prea târziu pentru Tudor Canta. Nu vreau să spun prin asta că domnul Canta nu se pricepea să utilizeze mess-ul pentru că, după cum se va vedea, s-a folosit de el cu vârf şi îndesat; doresc doar să atrag atenţia că domnia-sa era deja mult prea în vârstă în clipa când a descoperit internetul, astfel încât n-a supt din el tot ceea ce raţiunea, dorinţele şi extravaganţa sa i-ar fi permis să extragă. Ca să înţelegeţi mai clar, mi se pare suficient pentru moment să amintesc că pe când avea 79 de ani, Tudor Canta şi-a asumat un avatar feminin de 30 de ani, că a luat legătura cu inşi despre care ştia cu siguranţă că sunt masculi şi că a angajat cu aceştia discuţii pe teme erotice şi asta, din simplul motiv că se considerase mereu depozitarul unei filozofii ce-şi trăgea seva tocmai de la Dante şi de la ai săi feddeli d’amore, care credeau, după cum bine ştiţi, că dragostea mântuieşte absolut totul, fiind singura cale de atingere a beatitudinii absolute.

Ajuns în acest punct, doresc să atrag atenţia asupra unui lucru, ca să nu dau loc la interpretări: Tudor Canta era un heterosexual convins! Unii spun că, de fapt, ar fi fost de-a dreptul homofob, numai că eu sunt tentat să cred că cei ce spun asta nu ţin cont de impulsivitatea lui Canta, cea care l-a făcut dintotdeauna să decreteze până şi lucruri în care n-a crezut niciodată.

De pildă, pe la începutul anilor ’90, domnul Canta a participat la vernisajul unei expoziţii ţinute de Antrepreneur Quator, sculptorul neo-expresionist de la Florenţa, la galeriile Funciar Undeground din Amsterdam. Pentru cine a auzit de Antrepreneur Quator, n-o să constituie nici un motiv de mirare modul în care acesta îşi făcea promoţia expoziţiei: ca de obicei, sculptorul a lansat în lumea artistică nişte zvonuri neverificabile care se refereau la materialele folosite în realizarea lucrărilor. Antrepreneur Quator pretindea, nici mai mult, nici mai puţin, că îşi manufacturase statuile (numai femei ultraplanturoase, care aduceau cu Venusurile neolitice), pretindea, aşadar, că îşi manufacturase statuile din oasele şi resturile de păr achiziţionate pe bani grei de la un nostalgic al regimului nazist.

Fireşte, informaţia era falsă şi, mai ales, neverificabilă, dar aşa procedase Antrepreneur Quator în toată cariera sa. Ducându-se la vernisaj, Tudor Canta a pătruns în incinta galeriilor traversând un grup compact de activişti de la Amnesty International, care n-au pierdut ocazia să-l întrebe (erau acolo câteva activiste care îl cunoşteau bine de tot) ce credea despre povestea cu oasele şi cu părul recoltate tocmai la Majdanek şi Auschwitz pentru ca acum, în plină fervoare democratică, să facă obiectul unor sculpturi expuse la Amsterdam.

– Dacă lucrurile stau aşa, o să-i spun eu două-trei vorbe lui Quator, mormăise domnul Canta, cu un aer sumbru, după care intrase la vernisaj.

După vreo oră, însă, una dintre activiste îl găsise pe Tudor Canta pe o terasă dosită din spatele unui magazin de diamante, într-un colţ bine ascuns, fumând şi sorbind din cafeaua indoneziană care îi plăcea atât de mult. Pufnind, activista se postase în faţa lui Canta, ţuguind buzele şi privindu-l cum făcea rotocoale de fum, marca Santos Dumont.

– Aşadar, fumaţi… – constatase ea, mai mult scuipând cuvintele. Atunci, nu mă mai miră că îi faceţi lui Quator cinstea de a asista la vernisaj.

– Sunt misogin, sunt antisemit, nu suport homosexualii şi, da, ador să fumez, drăguţo! În plus, mi se pare că dacă voi, fătucile astea de la Amnesty International, aţi fi mai lucrative cu hormonii ovarelor voastre, am trăi într-o lume mai bună… Acum, şterge-o!

Mda. Era impulsiv. Aşa reacţiona omul despre care, pe de altă parte, ştiam cât se poate de sigur că avea mulţi prieteni printre homosexuali şi evrei – pe vreo doi sau trei dintre aceştia din urmă îi scosese din nişte situaţii cu adevărat blestemate, în anii ’50, la Bucureşti, pe vremea când decidenţii politici ai acelor vremuri se hotărâseră să românizeze conducerea de partid şi de stat.

În context, e momentul să spun că întâmplările pe care le trăise Tudor Canta erau într-atât de numeroase şi de ieşite din comun încât, încet-încet, pe măsură ce le descopeream, se conglomerau în ceea ce Miguel de Cervantes ar fi denumit o „povestire exemplară”. Şi, cum să nu fie o povestire exemplară din moment ce Tudor Canta suferea de o ubicuitate remarcabilă, atrăgând în vâltoarea evenimentelor prieteni şi duşmani deopotrivă – prieteni şi duşmani care, luaţi împreună, păreau să alcătuiască un club în care fiecare se cunoştea cu fiecare, un club care aducea, dacă-mi e permis, cu o picătură de rouă ce reflecta întreaga societate, în timp ce Tudor Canta însuşi părea un Zelig sau un Forrest Gump, vârât ca din întâmplare printre toate păţaniile semnificative ale acelor ani.

Cu toate astea, nimic din ce-am aflat despre el în acele săptămâni nu se compara, nici pe departe, cu un aspect bizar al vieţii sale, aspect ce-mi fusese dezvăluit în timpul înmormântării de la Corbii Mari. Anumiţi consăteni de-ai lui Canta, suficient de bătrâni ca să-l fi cunoscut pe când era copil, îşi aminteau de obiceiul lui de a se preumbla prin sat cu o Biblie la subsuoară, proclamând cu emfază că el unul era absolut sigur că avea să mântuiască omenirea. Deşi doar un copil, Canta afirma sus şi tare că era dispus să se sacrifice zilnic, indiferent de preţ, dincolo de autoflagelarea cea mai sălbatică.

Una dintre bocitoare mi-a confirmat că lucrurile stătuseră într-adevăr astfel. Era o femeie cu spirit de advertising, pentru că a parafrazat din Apocalipsă cu mult savoir faire, în timp ce povestea despre personajul nostru:

– Vrednic zicea el că este, căci dorea să fie jungheat zi de zi ca să răscumpere cu sângele lui oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam.

După ce-a spus asta, bocitoarea a făcut o adăugire tulburătoare însă – e adăugirea care îmi prilejuieşte acest preambul:

– Să ştii de la mine, conaşule, că Tudor Canta e un mare neghiob! Nu mai e mult până când o să-şi zică aşa: şi dacă i-aş lua viaţa lui cutare? E mult mai lesnicios să omor un om decât să-l înfrâng în luptă dreaptă! Ei bine, află de la mine că atunci când şi-o zice aşa, Tudor Canta o să dea ochi cu corbul lui şi o să-şi reîntâlnească duşmanul de moarte. Şi mai află că nici eu n-o să-l las – o să fac pe dracu-n patru ca să-i arăt cât de scurtă i-a rămas aţa! Aşa va fi, iar tu, mă privi bocitoarea tăios, tu o să vezi asta cu ochii tăi! O să fii printre primii care o să afle…

– Cum poţi să fii aşa de cruntă, leliţă? – se băgase în vorbă o bătrână. De ce să-i faci aşa ceva lu’ dom’ Canta? Că el, dacă a îmblat cu Biblia în mână pe când era copil, e omu’ Domnului şi nu poate fi aşa de rău precum spui… Cel ce-o să spună blestemăţiile astea va fi fost altul, leliţă!

– De câte ori ţi-am zis că domnu’ Canta e din ăla, când de-al Domnului, când de-al Necuratului? În Canta îs doi oameni, nu unul.

– Chiar şi-aşa… Oricât de rău ar fi domnu’ Canta… Cum să-i arăţi că aţa i s-a scurtat de tot? Ce poate fi mai rău decât să-i arăţi asta?

– Ia mai băga-ţi-vă-ţi minţile în cap, nebunelor, le-o reteză un unchiaş, c-o să-şi râdă omu’ ăsta de tot satul pentru că sunteţi voi proaste.

Ca la un semn, babele îşi duseră mâna la gură şi tăcură mâlc.

Mda. Era exact genul de anecdotă cu care puteam să încep povestea lui Tudor Canta. Cu toate astea, am ezitat să mă apuc de treabă, de parcă aş fi dorit cumva să verific dacă proorocirile bocitoarei aveau să se împlinească. După o vreme, am căpătat confirmarea celor spuse de ea din nişte surse într-atât de neaşteptate, încât n-am mai avut ce să fac: de acum, chiar că trebuia să văd dacă ciudatele ei predicţii aveau să se realizeze. Pe de altă parte, acele surse erau atât de răspândite în timp şi spaţiu, încât am ajuns să mă întreb: oare al câtelea sunt eu, cel ce scrie povestea lui Tudor Canta? Oare al câtelea este Tudor Canta, cel ce trăieşte aceste păţanii?

Dar, să nu anticipăm.

Tags: bucăţi de roman

 

Acestea sunt cuvintele cu care începe povestea lui Tudor Canta, cel care a avut doi taţi şi care s-a îndrăgostit de propria-i soră – omul care a înţeles prea târziu ce era cu semnul pe care i-l tatuaseră ai lui la subsuoară, la scurt timp după naştere…

Ei bine, vreau să vă spun că deîndată ce m-am apucat să-i aştern povestea pe hârtie, am simţit cum cineva (sau ceva) mă pândeşte, privind la ce scriu, gata să scrie la rându-i că am început să scriu povestea lui Tudor Canta. Să vă reamintesc că sunt mulţi cronicarii care au dorit să relateze istoria lui Tudor Canta? Să vă mai zic că niciunul n-a dus proiectul la bun sfârşit, pentru că absolut toţi au simţit aceeaşi prezenţă nelămurită care trăgea cu ochiul la ei, zi de zi şi noapte de noapte? Nu, nu cred că are rost să insist, pentru că eu unul n-am să mă las păgubaş şi-am să vă împărtăşesc istoria până la sfârşit. N-am cum să n-o fac, iar spre finele povestirii, o să înţelegeţi de ce. Momentan, nu pot decât să vă spun că şi eu am un semn ce mi-a fost tatuat la subsuoară, la scurt timp după naştere.

Am auzit pentru prima oară de Tudor Canta abia în 2003, în 2 decembrie ca să fiu mai exact, pe când mă aflam în satul său de baştină, Corbii Mari. De fapt, sunt absolut sigur că l-am şi cunoscut în acea dimineaţă, numai că nu-mi mai amintesc de momentul cu pricina nici să mă pici cu ceară: eram la o înmormântare şi ştiţi cum decurg lucrurile în asemenea împrejurări – dai mâna cu o sumedenie de oameni pe care n-o să-i mai vezi niciodată şi ajungi să-ţi îmbrăţişezi duşmanii cei mai vicleni. Pe de altă parte, la ora când cel mai probabil că mă aflam faţă în faţă cu Tudor Canta, nici nu ştiam ce hram purta, aşa că n-aveam de ce să mă străduiesc să-l reţin. În fond, aveam să-i aflu povestea abia după înmormântarea propriu-zisă, în timpul praznicului care a început pe la ora două şi jumătate a după-amiezii, întinzându-se până hăt, noaptea târziu.

Istoria domnului Canta era într-atât de neobişnuită, încât m-am mirat că nu auzisem de el până atunci. În consecinţă, am făcut tot posibilul să-l cunosc deîndată, drept pentru care l-am căutat printre mesenii care prăznuiau.

Mda. Constat (pentru a câta oară?) că e din ce în ce mai dificil să dai peste un român în carne şi oase – în oraşe n-ai chef să-i mai cauţi din cauza iureşului diurn şi a internetului care demantelează geografii şi/sau intermediază întâlniri sepulcrale, asta când nu capeţi covingerea că târgoveţii înşişi se ascund, mulţumiţi să socializeze cu celebrităţile din afişele de pe ziduri, sau să schimbe replici in petto cu grafitti-urile deştepte. În ce priveşte un praznic, însă, căci despre asta vorbeam, n-ai cum să dai de aceiaşi români din cauza că se rătăcesc printre elementele de decor ale delirului gastronomic naţional. Practic, l-am căutat pe Tudor Canta printre mormane de pastramă şi munţi de cârnaţi, printre stive de mămăligă aburindă şi oale de ciorbă, printre cufăraşe din lut doldora de sarmale şi sticle de vin, mari, vechi, brumării, printre meseni cu obraji înroşiţi, gata să spună poveşti deşucheate şi cerşetori cu priviri lucitoare, grăbiţi să înfulece cu amândouă mâinile… Ce mai tura-vura – l-am căutat vreo două ore încheiate înainte să aflu că Tudor Canta o ştersese de la masă à l’anglaise, după cum aveam să aflu că-i stătuse mai mereu în obicei.

Tudor Canta spălase putina, aşadar, dar eu fusesem deja prins în laţ: interesul profesional mă condamna să-l caut, aşa că, deîndată ce-am ajuns în Bucureşti, am început să mă interesez de domnia-sa. Aici, altă surpriză: cei mai mulţi dintre cunoscuţii mei îl ştiau binişor, mare parte din ei se aflau la cel mult două-trei telefoane depărtare de el, iar vreo trei sau patru (dintre cei mai în vârstă, fireşte) întreţinuseră cu el relaţii sistematice în decursul ultimilor 30 – 40 de ani.

– Cum dracu’ de n-ai auzit de el până acum? Ăsta da, un tip… Se spune că în ’47, pe 30 decembrie, i-ar fi rupt epoleţii celui mai bun prieten al său, ofiţerul de serviciu al Regimentului Regal de Gardă Călare, sub ochii încântaţi ai unui general sovietic. După patruzeci de ani, însă, tovarăşii lui cei mai vechi îl închideau la Rahova pentru că fusese singurul cetăţean al României Socialiste care patronase o afacere privată serioasă sub Ceauşescu: cumpărase şi vânduse sute de mii de barili de petrol saudit dintr-un birou de pe Calea Victoriei.

– Ei… vindea petrol printr-o firmă privată, înainte de ’89, i-am bătut eu obrazul interlocutorului meu.

– Vezi că nu ştii cine e Tudor Canta? – mi-a retezat-o acesta.

În timp, aveam să aflu mai multe.

Tags: bucăţi de roman

 

 

a-nceput războiu’ ăla

între sângele tatălui meu

şi carnea mamei tale

bătăliile alea nesfârşite

între fierea bunicului meu

şi pielea bunicii tale

a venit surparea aia

nemaivăzută

din caii străbunului meu

până-n izbele străbunei tale

vin haitele alea

pricepi

vin haitele

se scurg în fuioare

şi urlă la lună

de zici că-s

lupii sângelui tău

năvălind

în arterele mele

Tags: poe-m