împricinatul de Corn

În cortul sultanului Barayat-Cutremur era răcoare şi mirosea a mosc, dar nu mai mult decât trebuia. Cortul fusese înălţat undeva printre pădurile de sicomori din Uskudar, pe un gorgan de unde se vedeau ca-n palmă atât Bosporul cât şi Constantinurbs.

 

 

Barayat-Cutremur era tânăr, iar chipul îi era mai degrabă efeminat, părând să nu-i justifice supranumele. Dacă la asta mai adăugai şi faptul că, din când în când, se uita – cu un aer visător! – la cimbalele şi la lăutele răspândite în dezordine prin cort, îţi venea a crede că războiul nu făcea altceva decât să-l distragă de la ale lui.

Oh, cât de mulţi făcuseră această greşeală! Ultimul păţit fusese Baudouin de Clérambault, ducele Antiohiei, care acum se odihnea în cele patru puncte cardinale ale Imperiului Otoman, după ce Barayat îi trecuse cetatea prin foc şi sabie.

 

 

 

– Cum ai spus, messer Leonardo, că se numeşte nava aceea minunată? – se interesă Barayat-Cutremur, extrem de curios.

Leonardo îşi drese glasul. Se uită la tovarăşii săi, apoi la toţi curtenii sultanului, de parcă ar fi dorit să câştige timp, după care rosti.

– Ar trebui să se numească submarin, luminăţia-ta. Mă rog, continuă el încurcat, aşa i-am spus eu acum şase ani, când l-am desenat în toate amănuntele pentru Lorenzo Magnificul, care şi-ar fi dorit o flotă întreagă alcătuită din asemenea bastimente. Numai că nava aceea, arătă Leonardo spre podul fortificat de peste Cornul de Aur, numai că nava aceea poartă armoariile lui Enrico Dandolo, ceea ce mi se pare foarte ciudat…

 

 

– Ţi se pare ciudat că nu ştii tot ce face seniorul tău? – se interesă sultanul, stârnind râsul curtenilor.

– Da. Cred că luminăţia-ta poate să spună şi aşa.

– Dar n-o fi şi mai ciudat faptul că seniorul domniei-tale nu ştie tot ce faci tu, maestre Leonardo? Iscoadele mele mi-au zis că Dandolo îşi smulge părul din cap, strigându-te pe culoarele palatului Mangana! Ceea ce mie mi se pare ciudat e că un conducător ca Dandolo îşi imaginează că are atâta nevoie de un om ca tine ca să câştige un război.

– Oh, da… făcu Leonardo, gânditor. De fapt, n-are nevoie decât de planşele mele cu schiţe şi calcule, luminăţia-ta, remarcă el cu un aer trist.

 

 

Tăcu, privind la submarinul care atrăsese deja galerele bizantine dincoace de podul Galata – jeturi de foc grecesc scăldau puntea cuirasată a submarinului, însă nu-i pricinuiau nici o pagubă. În schimb, o lance aprinsă de oxybel ţâşni din pântecele submarinului, străpungând bordajul celei mai apropiate galere. Focul se întinse rapid de-a lungul punţii, iar strigătele de groază ale marinarilor traversară Bosporul şi ajunseră până la cortul lui Barayat-Cutremur.

– Un alt lucru pe care nu l-am înţeles, reluă sultanul discuţia, este de ce o slujnică precum aceasta, o arătă el pe Emma Peel, trebuie să poarte o asemenea cuirasă, nemaivăzută aş zice. Tu ce părere ai, Corto?

 

 

– Luminăţia-ta, habar n-am! Eu sunt doar un biet marinar care îşi câştigă existenţa din tot soiul de expediente…

– Mda… Un asemenea expedient a fost şi jonca aceea pe care ai scufundat-o în radă la Shanghai, acum doi ani, ca să blochezi portul chiar înaintea războiului cu… rudele de departe ale acestui Han, pufni Bodhidarma, plictisit.

– Nu e nevoie să ne aduci argumente suplimentare, generale, i-o reteză sultanul lui Bodhidarma, cu un glas ce-ţi îngheţa sângele în vine. Despre Corto Maltese am auzit şi noi o grămadă de lucruri. Oh, dar iată-i pe consilierii mei preferaţi, schimbă el vorba, privind pe drumeagul ce şerpuia spre cort. Cu excepţia ta, mărite vizir, bineînţeles…

– Îţi sunt recunoscător pentru spusa asta, luminăţia-ta, se înclină Ildirim, sesizând însă pericolul ascuns în cuvintele sultanului.

Nu prea mai avem timp, îşi spuse Ildirim, dar nu îndrăzni să privească la Corto, singurul care ştia tot ce se putea şti despre giuvaer. Oricum, praful se alesese de planul lor şi, ca semn că aşa era, simţi privirea sultanului stăruind asupra sa – prin urmare, mai zăbovi un pic, cu capul plecat, ascultând paşii noilor veniţi.

– Respectele mele, Infinită Lumină a Orientului, zise unul dintre ei, iar Ildirim profită ca să ridice privirea.

Cel care tocmai vorbise era un ditamai neamţ, gras şi bărbos, îmbrăcat în haine sărăcăcioase. Se ţinea de mână cu un turc între două vârste, care părea să zâmbească tot timpul. Spre deosebire de neamţ, însă, care rămase locului la intrarea în cort, turcul se apropie de sultan şi i se închină cu tot tacâmul, sărutându-i condurul.

– Nu, nu, amirale Piri, nu, încercă să se opună sultanul. Tocmai tu, care cunoşti lumea toată, aşa cum nimeni n-o ştie şi n-o bănuieşte…

 

 

– Sunt fericit să-ţi fiu alături, luminăţia-ta, spuse Piri Reis.

– Ridică-te, prietene, ţi-am spus că din partea ta nu pretind asemenea semne de respect! Voi doi, alături de Ildirim, îmi sunteţi sfetnicii cei mai apropiaţi… Nu-i aşa Ildirim?

– Încrederea luminăţiei-tale îmi fericeşte zilele, mărite sultan!

– Iar în ceea ce-l priveşte pe Karl, se uită sultanul la neamţ, pot să spun că mi-a oferit o anume iluminare, nebănuită şi nesperată… Pentru mine, eşti un al doilea Suhrawardi, Karl, iar volumele dumitale îşi merită locul alături de Kitab hikmat al-ishraq, se însufleţi Barayat-Cutremur.

– Luminăţia-ta… Nici un muftiu n-o să accepte asemenea comparaţie, se îmbujoră Karl. Într-un fel, cele spuse de mine îl contrazice chiar şi pe Suhrawardi, în însăşi esenţa…

 

 

– Oh, încetează, Karl! Când vor pricepe şi muftiii că tot ceea ce ai scris tu nu face altceva decât să aprindă un Jihad cumplit, pe toată faţa pământului, ai să vezi ce amabili o să fie toţi cu tine. Cu preoţii creştini, de altfel, m-am înţeles deja…

– Cu care preoţi creştini, luminăţia-ta? – se miră Karl.

– Uite, de pildă, cu cei ce ţin de Prea Sfinţia Sa, Teodosie, arhiepiscopul de Efes, zise sultanul, invitându-l pe prelat să iasă la lumină.

Karl se înnegură preţ de câteva clipe, dar îşi călcă pe suflet şi se apropie de Teodosie, care, zâmbind subţire, îi întinse mâna spre a fi sărutată.

– Te rog, Karl, spuse Barayat-Cutremur, nu-mi face chiar acum o scenă! Nu trebuie să uiţi că, din ce în ce mai mulţi creştini îmbrăţişează poziţia Prea Sfinţiei Sale.

Karl îşi drese glasul dar până la urmă sărută mâna lui Teodosie – cu toate astea, nu reuşi să se abţină:

– Creştinii care-l urmează pe Teodosie sunt doar o mână de oameni de-aici, din imperiul luminăţiei-tale! Sunt nişte… iconoclaşti! Nu se uită nici dracu’ în gura lor, nici la Constantinurbs şi nici la Roma.

– Karl, te rog! – ridică sultanul o sprânceană. Tu ai grijă de cărţile tale, rogu-te, şi lasă treburile serioase pe seama mea. Constantinurbs o să fie al meu, iar Teodosie o să fie Patriarh. Pe de altă parte, tu însuţi mi-ai povestit de acei oameni din comitatul tău care, când şi când, fac praf statuile şi icoanele…

– Sunt atât de puţini, Lumină a Orientului… Mişcările sociale pe care le visează luminăţia-ta implică mase mari ale populaţiei exploatate, care să se ridice şi să…

– E doar o problemă de timp ca să-i înmulţim, Karl! – i-o reteză Barayat, cu blândeţe. Îmi permit să-ţi amintesc că tu însuţi ai scris, şi acum te citez, că nu conştiinţa oamenilor determină existenţa socială, ci existenţa socială este cea care determină conştiinţa, iar existenţa socială din jurul nostru, îmi permit să-ţi atrag atenţia, e creată de mine însumi, dragul meu Karl. Ştii bine că toată strâmtoarea asta va fi a noastră şi că flamura verde va flutura peste Constantinurbs, ca şi oriunde altundeva.

 

 

 

Karl, ce să facă şi el, surâse diplomatic şi se mai înclină o dată în faţa lui Teodosie, semn că explicaţiile sultanului îi erau deajuns.

Iar Barayat:

– De altfel, dragă Karl, să ştii că l-am pus pe Nakkas Osman

 

 

să-ţi transcrie opera pe cât de frumos ştie el, aşa că, fii şi domnia-ta mai înţelegător… Sau, măcar încearcă să fii mai evaziv! Dar, nu de-asta v-am chemat aici, schimbă sultanul vorba. Piri, Karl şi Prea Sfinţia Ta, Teodosie… Ildirim a fost azi noapte într-un raid în Constantinurbs, împreună cu trupele credincioase ale lui Bodhidarma şi s-au întors cu nişte prizonieri din cale afară de ciudaţi.

Noii veniţi se întoarseră să-i privească pe prinşi. Privirile le zăboviră cel mai mult, după cum era de aşteptat, asupra Emmei Peel, care nu mai purta decât o zale într-atât de fină încât ai fi zis că nu-i decât un voal fin de tot, adus tocmai de la Benares.

– Am mai văzut o zale asemănătoare cu a ei, începu Piri Reis, gânditor, dar nu era chiar ca aceasta. Eram în ţara Punt, pe coasta Africii de Răsărit – pe cât de fină era, pe atâta făcea faţă la săgeţile uşoare… Le purtau amazoanele lor, care purtau numele de bahale.

 

 

– Femeia asta spune că e brită. Slujnică brită.

– Briţii n-au asemenea lucrături, zise amiralul, privind ţintă la Karl, care clătină şi el din cap – se refugiase la Londra preţ de câţiva ani, după ce Rudolf de Bavaria pusese o sumă frumuşică pe capul său.

– Eu poate că am umblat pe la briţi chiar mai mult decât onorabilul amiral, spuse Karl, dar aşa ceva n-am văzut nicăieri. Nu ştiu ei, briţii, să lucreze metalele într-un fel atât de subtil.

– Oh, prieteni, şi asta încă nu-i nimic! – zise sultanul, fericit că le captase atenţia. Ia arată-le şi lor, Ildirim, giuvaerul acela!

– Te referi cumva la piatra de la Pataliputra, Lumină a Orientului?! – se holbă Karl. Cea despre care se vorbeşte într-atât de mult în ultima vreme? Unii au îndrăznit să spună că tot războiul ăsta se poartă pentru acea piatră.

Sultanul pufni în râs şi zise:

– Ce chestie, prietenii mei cred că giuvaerul e o simplă… piatră, frate Ildirim! Ia povesteşte-le tu ce-ai aflat!

– În primul rând că giuvaerul nu e o piatră. E o chestie care arată aşa, surâse Ildirim şi scoase giuvaerul din taşcă, cu mare băgare de seamă, astfel încât ceilalţi să nu-şi dea seama că bijuteria aia nemaivăzută îşi avea fârtaţi prin buzunarele lui.

Bodhidarma îşi drese glasul, privindu-l lung pe Ildirim, dar nu zise nici pâs. Până şi Beguma căscă ochii, nevenindu-i să-şi creadă ochilor – oare ce făcea Ildirim, ăsta, de nu-i spunea sultanului întreg adevărul? Corto rămase nemişcat şi, profitând de interesul pe care îl arătau cu toţii giuvaerului, îl privi scurt spre Gengis. Acesta din urmă părea absent, însă.

– Povesteşte-le, hai, povesteşte-le şi lor ce mi-ai povestit mie, frate Ildirim, îl îndemnă sultanul.

– Giuvaerul acesta este… nici nu ştiu cum să spun… este un obiect cu o putere desăvârşită, se spune, iar acea putere desăvârşită se trage din faptul că, cine ajunge să poarte giuvaerul sub piele, va ajunge să găzduiască trupul, dar mai ales mintea unui om necunoscut.

 

 

Curtenii începură să mormăie neîncrezători – alături de ei, până şi Gengis căscă ochii, aparent uluit, făcându-l pe Corto să tuşească discret.

– Lăsaţi-l pe fratele Ildirim să vorbească până la capăt, ridică Barayat glasul.

– Iar omul acela necunoscut îşi aminteşte de o lume ciudată, lumea sa, care e alta decât lumea noastră. Treptat, după ce giuvaerul e cusut sub pielea celui ce-l posedă, acel necunoscut ajunge să locuiască întru totul în cel ce-l găzduieşte, care astfel devine un om… dublu, cu două minţi, cu două feluri de amintiri şi cu două feluri de a se purta.

– Şi vrei să spui, începu Karl, că omul acela necunoscut despre care ne povesteşti stă… cu totul în flaconul pe care-l ţii în mână?

– Da. De fapt, nu stă în tot flaconul, ci doar în această cochilie, pe care trebuie s-o coşi sub piele.

– Să admitem că lucrurile stau aşa, se sumeţi Karl şi-şi vârî o mână în buzunar. De unde ai aflat toate astea?

Ildirim se uită lung la Barayat.

– Asta, hm, nu pot să v-o spun, răspunse el într-un târziu. Vroiam doar să mai adaug că şi copiii celui care ajunge să-l găzduiască pe necunoscut, îl vor găzdui şi ei, mai departe, transmiţându-l din generaţie în generaţie, cu amintirile lui cu tot.

– Omul acela are voinţă? – întrebă, deodată, Teodosie. Vreau să spun: este el conştient de el însuşi?

– Nici un om n-are cum să fie conştient numai de el însuşi, se băgă Karl, pentru că ceea ce noi denumim prin sine însuşi este determinat şi de lucrurile din jur, mai precis, de felul în care lucrurile din jur îl determină.

 

 

– Of, Karl, nu mă interesa o dispută de principii cu domnia-ta, zâmbi arhiepiscopul. Vroiam să ştiu dacă omul acela este conştient că există într-un alt trup. Dacă îşi aminteşte de cine a fost el. E un homunculus, ca cel despre care a scris Zosimos din Panopolis, sau este un om în toată puterea?

 

 

– E un om în toată puterea, recunoscu Ildirim, privind scurt la sultan.

– De unde ştii asta, mărite vizir?

Ildirim răsuflă adânc, se uită din nou la sultan, de parcă i-ar fi cerut ajutorul şi, după câteva clipe, zise:

– Aşa e scris. Nu mă puneţi să vă spun unde, pentru că nu-mi e îngăduit.

– Vă pot spune doar, interveni sultanul, că aşa e scris şi în câteva dintre papirusurile şi pergamentele din seraiul nostru de la Brusa.

 

 

– Ştiu că şi în Constantinurbs se află asemenea documente, de-aia întreb. Teodosie se întoarse spre Leonardo: Ai avut prilejul să le studiezi, messer?

Leonardo clătină din cap.

– Nu, Prea Sfinţia Ta… Eu nu sunt decât umilul inginer al dogelui Dandolo şi al lui Bonifaciu de Monserrat, că nici nu mai ştiu bine cine mă plăteşte, de fapt…

– Umilul inginer, ce să zic… se amuză Teodosie, după care îl privi din nou pe Ildirim. Homunculul lui Zosimos este doar o carcasă de carne şi oase, iar mintea lui nu e capabilă decât de nişte… cum să le spun, incontrolabile descărcări destructive: îşi distruge gazdele, se distruge pe sine însuşi, sparge totul în jur, dă foc, rupe şi sfâşie fără răgaz. Şi, cum ar putea să fie altfel, din moment ce acel homuncul e făcut de mână omenească, fără ca Duhul Sfânt să se fi pogorât în el, ca să-i dea minte. Acel homuncul e doar scris, domniilor voastre, e numai un mecanism, precum cel desenat de maestrul Leonardo, aici de faţă. Şi, vă întreb, cine a văzut vreodată vreun mecanism, fie el şi un motor din acela puternic, care să gândească de la sine putere, sau să ia hotărâri? Alteţa voastră, în schimb, se adresă el lui Ildirim, ne vorbeşte despre un om cu amintiri, voinţă şi hotărâri – eh, oare cum să fi ajuns toate acestea într-o simplă cochilie, cum e cea pe care o vedem? Înţeleg cum de carnea, sângele şi oasele pot să fie împachetate acolo, fie şi numai de un înscris foarte lung, după cum se mai vorbeşte printre alchimişti, dar mintea? Cine scrie mintea, domniilor-voastre? Cine şi cum scrie amintirile? Şi cine şi în ce fel scrie senzaţiile pe care le resimţim clipă de clipă şi care mă fac pe mine să fiu Teodosie, şi pe domnia-ta să fii Karl, iar pe luminăţia-sa să fie nimeni altul decât farul strălucitor al Orientului, se înclină arhiepiscopul în faţa sultanului, cu oarece aplicaţie.

 

 

Se lăsă o tăcere apăsătoare. Dar Barayat-Cutremur:

– Vrei să spui că această cochilie ��mpreună cu omul din ea ar putea să fie doar o simplă minciună, Prea Sfinţia Ta?

– Pentru ca o minciună să devină adevăr, e nevoie doar ca Domnul, acelaşi pentru noi şi pentru voi, să se joace niţel, dacă îmi permiţi, luminăţia-ta.

 

 

Noi, oamenii, ce putere să avem? Nici voi, musulmanii, şi nici noi, creştinii adevăraţi, nu ne permitem nici măcar să desenăm chipuri şi trupuri, imaginile fiind, după cum bine ştiţi, doar prerogativa Domnului. Şi atunci, cine să fi creat un om care, din spusele lui Ildirim, nu e doar imagine, ci om în toată firea? Cine să-l fi scris în afară de Domnul? Şi dacă Domnul l-a scris, în ce carte de-a noastră sau de-a voastră stă scris aşa ceva? În Biblie? În Coran?

Karl se îmbujoră. Trase adânc aer în piept, gata-gata să-şi strige răspunsul, dar îşi aminti unde se află şi privi lung la sultan.

– Poţi să vorbeşti, prietene, îi permise Barayat.

– Prea Sfinţia Ta, se repezi Karl, dându-şi seama, totuşi, că trebuia să facă apel la o retorică ce nu-i convenea. Prea Sfinţia Ta, dacă ceva nu e scris în Biblie sau în Coran, nu înseamnă că nu e creaţia Providen… lui Dumnezeu! – se corectă el în ultima clipă. Aţi fost de acord, şi creştini, şi musulmani, că mai există loc pentru mistere şi minuni.

– Aşa o fi, se băgă în vorbă Hassan, marele muftiu de Brusa care, nu-şi dădea seama de ce, simţea nevoia să-l sprijine pe arhiepiscop în faţa lui Karl. Aşa o fi, dar misterele şi minunile au nevoie de Allah ca să capete consistenţa realităţii.

– Dar realitatea este…

– Realitatea sunt eu! – izbi sultanul cu pumnul în masă, trântind paharele cu ceai şi bolurile cu şerbet. N-am reţinut din disputa voastră decât un singur lucru pe care ar trebui să-l probăm: cum s-ar putea ca omul din cochilie să fie, într-adevăr, el însuşi, adică posesor al amintirilor sale şi al puterii de a lua hotărâri? Până şi un prost pricepe că numai carnea şi sângele nu sunt suficiente ca să facă, dintr-o carcasă, un om în adevărata putere a cuvântului. Eu nu am mintea voastră, când e vorba să pătrund sensul unui document, aşa că te întreb pe tine, Ildirim, şi pe tine, Hassan: scrie cumva şi despre asta în cărţile pe care le-am consultat împreună?

Ildirim ridică din umeri, iar Hassan clătină din cap:

– Nu scrie despre aşa ceva, dar ai văzut bine, luminăţia-ta, că nu acestea sunt singurele documente… E scris acolo şi despre alte cărţi… – încheie muftiul, privind către conjuraţi şi către Gengis. Oamenii aceştia ce căutau acolo, la Beguma? Ei ce fel de cărţi or fi citit? Poate că acolo e vorba despre felul în care Allah a suflat în acest giuvaer, aruncându-i înăuntru sămânţa unui om.

 

 

– Tu ce ştii despre asta, Begumo? – se răsti Barayat-Cutremur.

Bătrâna scânci.

– Eu doar am avut giuvaerul în păstrare, de unde să ştiu eu ce şi cum?

– Dar atunci când l-ai primit, trebuie să fi aflat şi tu câte ceva!

– Nu ştiu decât că-şi va dezvălui misterul celui ce-l va purta – lui, şi numai lui. Asta e tot! Habar n-aveam că sunt atâtea cărţi scrise despre giuvaer. Habar n-aveam că se ştia de giuvaer aici, în Constantinurbs.

Privirile tuturor se întoarseră asupra conjuraţilor.

– Tu ce poţi să ne spui despre asta, maestre Leonardo? – întrebă sultanul. Ce te-a făcut să-l trădezi pe nemernicul de Enrico Dandolo? Tu ce ştii?

Leonardo ridică din umeri şi căscă ochii, după cum i se dusese deja buhul că, în ciuda deşteptăciunii nemăsurate, era doar o minte naivă când venea vorba de negocieri şi de diplomaţie. Toţi cei de faţă priviră în lături, oarecum jenaţi, iar sultanul nu-l mai băgă în seamă.

– Întreabă-l şi pe Vasco, luminăţia-ta, se băgă Piri Reis în vorbă. El e om umblat şi ştie să citească hărţile, şi prea mult a tăcut de când a venit.

– Păi, zâmbi Barayat cu subtilitate, iată că tocmai l-am întrebat. Ştii că pot să te întreb nu numai cu vorbe, senhor Vasco! Eşti om trecut prin ciur şi dârmon, aşa că-mi pot permite şi aşa ceva cu domnia-ta.

– Oh, i-am cunoscut pe călăii măriei tale în Cipru, şi ştiu ce le poate pielea, aşa că ţi-aş răspunde pe loc, zise Vasco, făcându-i pe toţi să râdă. Numai că, în ce mă priveşte, n-am primit decât o însărcinare foarte simplă: să-i duc pe oamenii ăştia de colo până colo, mai ales dacă o fi să mergem pe mări.

– Păi, cred că şi asta ne-ar pune pe vreo urmă serioasă… – spuse Piri Reis. Unde, mă rog, trebuie să-i duci?

 

 

– Destinaţia avea să-mi fie dezvăluită abia la sfârşit, domniilor voastre.

– Mda. Toate astea seamănă teribil de bine cu cele puse la cale de mintea ta, Corto, conchise sultanul, apropiindu-se de marinar. Parcă văd cum s-au desfăşurat lucrurile: aveai nevoie de un om care să cunoască misterele naturii şi l-ai angajat pe Leonardo, profitând de… hm, nevinovăţia sa. Aveai nevoie de un luptător viteaz şi loial, aşa că l-ai păcălit, cumva, şi pe d’Artagnan, că n-ar fi venit el alături de tine dacă îşi dădea seama că pui la cale o mizerie fără suport moral…

– Îmi permit să vă întrerup, luminăţia-voastră: de unde ştiţi că am pus la cale o mizerie fără suport moral? Oare nu plecaserăţi şi dumneavoastră pe urmele celui mai vechi giuvaer din Pataliputra? N-aţi văzut că până şi domnia-sa, Karl, a amintit de faptul că unii spun că acest război s-a pornit doar din cauza giuvaerului?

Curtenii adunaţi în cort prinseră a murmura, iar Barayat odată îşi rostogoli ochii, furios, şi duse mâna la iatagan.

 

 

– Ghiaur netrebnic! – începu sultanul, dar Ildirim se apropie de el şi-i strecură ceva la ureche. Nările lui Barayat fremătară dar, încet-încet, se potoli.

– Am să trec cu vederea peste impertinenţa ta, Corto, zise el după o vreme. Şi peste a ta, se întoarse el, ciudat, către Ildirim, făcându-l să îngheţe. Ia spune, Corto, reluă sultanul. Tu ce ştii? Există ceva care face ca omul din giuvaerul de Pataliputra să fie, cu adevărat, om?

– Bineînţeles, Luminăţia Ta. Prea Sfinţia Sa, Teodosie, are multă dreptate când vorbeşte despre ceea ce-l face pe un om să fie el însuşi şi nu vreun altul, căci un anume om e suma celor ce le trăieşte clipă de clipă, fie ele şi negândite măcar. Pe de altă parte, şi distinsul Karl, aici de faţă, are dreptatea lui. Un om nu poate fi scris, după cum a spus, decât dacă îl scrii cu totul – adică şi cu acele gânduri pe care le are, fără pauză, când priveşte de jur-împrejur, asta ca să nu mai vorbesc şi despre frânturile de idei pe care le are despre sine însuşi, clipă de clipă. Vreau să vă spun că nu e suficient numai să copiezi omul, cu tot ce i s-a întâmplat, ca să-l poţi scrie din nou – trebuie să scrii şi acele frânturi de reflexii pe care oricine le are despre sine.

– Blasfemie! – răcni marele muftiu. Reflexia omului se regăseşte doar în Allah, Allah fiind cel ce cântăreşte totul!

– Are dreptate muftiul, Mărite Sultan, se grăbi să vorbească şi Teodosie, într-atât de nervos încât îl împroşcă pe sultan cu salivă. Nu omul se reflectă pe sine însuşi – noi, creştinii adevăraţi, îl vedem ca izvorând din Duhul Sfânt şi…

 

 

– În regulă! – zise Corto. Allah, Duhul Sfânt, omul însuşi, lucrurile din jur; habar n-am unde se află aceste reflexii, numai că ele trebuie scrise şi ele pentru a da, mai departe, un om întreg… cum scria acolo… ah… un om care să fie egal cu el însuşi când porneşte în ceea ce nişte credincioşi de la Răsărit denumesc samsara…

– Măria Ta, Corto îşi bate joc de noi! – strigă Teodosie.

– Aşa ceva nu are cum să fie scris, pentru că nu există. Iar dacă e scris, totuşi, n-are cum să fie adevărat, tună glasul muftiului.

– Ce samsara?! – se înfurie şi Karl. Moartea e moarte şi după aceea nu mai e nimic. După moarte nu mai rămâne decât masa inertă, în pfunzi, a unui trup care se dizolvă în pământ, aer, apă şi foc, se trezi el că face apel la categoriile vechilor şcoli greceşti, pe care mereu le considerase naive, chit că nu avusese curaj să scrie negru pe alb asemenea lucru.

– Încetaţi! – strigă sultanul. Şi, cine scrie asta, dragul meu Corto, că uite: toţi învăţaţii aceştia spun că n-are cum să fie aşa.

– Paracelsus, luminăţia-ta. Trebuie să recunosc, însă, că cea mai mare parte a celor ce le ştiu, nu au fost încă tipărite de distinsul medic, dar am vorbit cu el îndelung. Am petrecut cu el aproape o lună întreagă la Tombuctu, cu un an în urmă.

 

 

– Am auzit de acest şarlatan! – se ridică dintre curteni, un glas. Ne face arta de râs.

– Linişteşte-te, bătrâne Soranus, linişteşte-te, începu sultanul care constata, pentru a câta oară, că cel mai simplu mod de a conduce o grămadă de oameni, fie ei chiar foarte deştepţi, era să te pui cu biciul şi cu securea gâdelui pe ei. Numai că, pe urmă, fie nu mai aveai de cine să te foloseşti, fie te foloseai de inşi corupţi prin teamă – of, era din ce în ce mai complicat să fii Lumina Orientului, fir-ar să fie!

– Cum o să mă liniştesc, luminăţia-ta? Acel Paracelsus calcă în picioare şi dogmele hipocratice, şi dogmele sfinte! Paracelsus nu e doctor, e doar un derbedeu ordinar, un ăla care şi-a recuperat onorariile de la nişte pacienţi amărâţi dându-i în judecată, e un nespălat care umblă teleleu prin lume şi…

– Alterius non sit qui suus esse potest, strigă atunci Karl. Cine a spus aşa ceva, nu are cum să fie un şarlatan!

– Exact, surâse Corto, adică, nici un om care poate să-şi aparţină sieşi, să nu aparţină altuia, numai că vorba asta înţeleaptă nu se referea la cele ce te bântuie pe tine, dragă Karl,

 

 

ci chiar la obiectul discuţiei noastre. Aşa doreşte să-şi înceapă Paracelsus lucrarea pe care n-a tipărit-o încă – în ea vorbeşte şi despre giuvaerul din Pataliputra, şi despre cum poate să ajungă un om în cochilie, în întregime… Mi-a vorbit mult despre asta, la Tombuctu.

– Inş’Allah… Dar ce-ai căutat tu la Tombuctu, Corto? – nu reuşi sultanul să-şi înfrâneze curiozitatea.

– Mareşalul Montgolfier dorea să-şi proveze bastimentele aeriene în condiţii de căldură extremă, deasupra deşertului. Suntem prieteni buni, aşa că l-am însoţit în călătoria pe care a făcut-o la Tombuctu. Acolo am dat peste Paracelsus, care studia operaţiile de cataractă la madrasa Sankore. Iar Paracelsus e un om care îşi dă drumul repede la gură. Asta e tot.

 

 

– Să înţeleg, întrebă sultanul, că Paracelsus, acesta, deţine cheia întregii poveşti? – se interesă Barayat.

– Dumnezeule, nu! Paracelsus e numai cel care îţi răspunde la ultima întrebare: ce face ca omul din cochilie să fie om întreg? Paracelsus ne dă soluţia practică, nu răspunsul la dezbaterea care a încins cinstitele feţe, aici de faţă.

– Ei, bine, şi care e acea soluţie practică, că restul nu mă interesează? – se ambală Barayat.

– Soluţia practică se află în alte flacoane, luminăţia-ta! Mai sunt şi alte flacoane, care însoţesc giuvaerul de Pataliputra. Acolo se află reflexiile omului ascuns în cochilie. Ele, reflexiile, îl fac să fie el însuşi, şi despre ele mi-a vorbit Paracelsus.

Barayat simţi că-l ia cu leşin. Ar fi avut chef să întrebe pe Corto de unde naiba ştia Paracelsus care era treaba cu flacoanele şi cu reflexia omului din cochilie, dar îşi dădu seamă din zumzetul discuţiilor din jur că toţi aşteptau numai o scânteie ca să se lanseze în dispute de principii. Înţelepţi, dar imbecili, îşi spuse sultanul. N-a avut nici unul ultimul cuvânt şi acum se pândesc unii pe alţii ca să-şi desfăşoare retorica, şi vor să facă asta când eu am de cucerit oraşul de frunte al creştinătăţii, blestemaţii!

 

 

– Şi cum ar putea să se afle nişte banale idei în alte flacoane… – începu Karl, ironic.

– Gura, Karl! – răcni sultanul. Ţechinii mei îţi dau linişte ca să-ţi scrii cartea de căpătâi, aşa că: gura!

Imbecilii! – îşi mai spuse Barayat-Cutremur, privind peste capetele tuturor, de parcă le-ar fi măsurat cât de lungi li-s’ beregăţile. Se uită îndelung la Karl, făcându-l să înghită în sec. Las’, că nu le dau eu ocazia unor ăia cu coaie moi să se certe pe spezele mele!

– Şi unde se află acele flacoane, dragul meu Corto? – reluă sultanul, cu o blândeţe neaşteptată.

– Luminăţia-ta, vezi că blestematul ăsta de ghiaur, începu Bodhidarma, scrâşnind, îşi bate joc de noi toţi! L-am văzut la treabă în Hanbalikh şi la Shanghai şi ştiu că este un mare mincinos şi un uneltitor de primă mână…

– Unde se află acele flacoane, Corto? – repetă sultanul, scuipând cuvintele parcă şi aţintindu-şi privirea în ochii lui Bodhidarma care, cât era el de general, nu mai întinse coarda.

 

 

– În Constantinurbs, răspunse Corto. În casa Begumei. Oamenii luminăţiei-tale le-au avut sub ochi, dar li s-au părut nişte fleacuri. Ce-i drept, ei nu l-au cunoscut pe Paracelsus, ca să ştie în ce fel trebuie folosite, sublinie Corto, privind la Ildirim şi la Bodhidarma.

Bodhidarma zâmbi cam crispat, reuşind să nu răsufle uşurat – un semn care n-ar fi scăpat ochiului vigilent al lui Barayat-Cutremur. Cât despre Ildirim, el se relaxă discret, oftând, iar Beguma căscă iarăşi ochii, privind fix la Corto.

Pricepuseră toţi trei mesajul lui Corto – la naiba cu sultanul: până una-alta, Corto era singurul care ştia ce era de făcut cu giuvaerul. Gengis înţelesese şi el dar, ca de obicei, nu se manifestă în nici un fel. Ciudat e că, dintre toţi, tocmai asupra lui se opriră privirile lui Barayat.

– Dar tu, ce căuati pe acolo, Gengis? Mă înţelesesem cu Hulagu să se prefacă, doar, că asediază Constantinurbs şi să nu pună piciorul în oraş. Sau… ştiai şi tu de giuvaer?

– Habar n-aveam de giuvaer, luminăţia-ta, dar, ştii bine, că între mine şi Hulagu nu sunt cele mai bune relaţii. Ieşisem după pradă, luminăţia-ta.

– Aşa e, generale Bodhidarma?

Gengis nici măcar nu-l privi pe general, iar acesta răspunse, ridicând din umeri:

– Chou mi-a spus că se învârteau prin curţile din jur cu ceva femei şi vase furate, minţi Bodhidarma fără să clipească. O pradă de doi bani. Gengis a avut o zi proastă, luminăţia-ta.

 

 

– Teribil de proastă, remarcă şi sultanul, pufnind în râs. A aflat, în schimb, o poveste frumoasă – cea mai frumoasă poveste… Cum ai de gând să te răscumperi pentru cele aflate, Gengis?

Mongolul îşi ridică privirea.

– Ştii prea bine, luminăţia-ta, că odată şi odată, tot am să-l ucid pe Hulagu! Asta ar trebui să fie o răsplată plăcută sufletului tău.

– Mda. O să fie o răsplată de-a dreptul necesară, spuse sultanul, gânditor. De-aia, o să vă las în viaţă, pe tine şi pe ai tăi. Dar n-o să părăsiţi tabăra înainte să se isprăvesc asediul Constantinurbsului. Oamenii tăi vor munci pentru mine, iar tu îmi vei fi oaspete, Gengis, la fel ca toţi ceilalţi. Ia zi, Corto, şi unde, mă rog, sunt celelalte flacoane de care am avea nevoie?

– Le-au văzut bine oamenii luminăţiei-tale, spuse Corto, privind zâmbitor la Ildirim, parcurgându-i trupul din cap până în picioare, stăruind îndelung asupra umflăturii abia văzute de sub caftan – locul unde odihnea taşca Begumei, doldora de celelalte flaconaşe.

– Mda, făcu sultanul, privind şi el la Ildirim. Cred că nu trebuie să-ţi spun ce ai de făcut, frate al meu… Dar ce-i cu tine de asuzi aşa?

 

 

– Am mâncat prea mult, luminăţia-ta, zise Ildirim, înclinându-se mai mult decât de obicei, căci simţea o undă tăioasă, extrem de discretă de altfel, în glasul lui Barayat-Cutremur. Am să plec chiar acum, continuă el, şi-am să aduc blestematele alea de flaconaşe… Doar să chem ienicerii.

Sultanul clătină din cap.

– Ienicerii n-o să te însoţească, prietene. O să le poruncesc chiar eu călăreţilor lui Ali Nemuritorul să vină cu tine, dimpreună cu credincioşii noştri mercenari de Zhong Huo. Nu ştiu de ce, dar simt nevoia să stau cu câte un ochi pe fiecare dintre voi, rânji sultanul din colţul gurii.

 

 

Bodhidarma înclină capul, după care-l urmă pe Ildirim, afară din cort. Când să iasă, îl privi scurt pe Corto dar, simţind privirea sultanului asupra sa, scuipă la picioarele ghiaurului:

– Ai fi putut să ne spui totul de-atunci! Nu mi-aş mai fi expus oamenii la pericole de tot felul, ducându-mă încă o dată în Constantinurbs pentru acelaşi lucru.

 Semn bun, îşi spuse Corto. Bodhidarma nu-l dăduse de gol pe Ildirim şi pornea de-a lungul minciunii lui Corto, dovadă că era dispus să-l lase baltă pe Barayat-Cutremur.

Dovadă că şi el, Bodhidarma, îşi dorea giuvaerul, cu secretul lui cu tot.

Of, Niña din Gibraltar, mare vrăjitoare şi, totodată, mama lui Corto, îi spusese că, odată şi odată, o să trebuiască să aibă mare grijă de norocul lui, căci linia norocului pe care o avea în palmă era de-a dreptul dezastruoasă. Motiv pentru care, Corto şi-o corectase, cu un brici. Până acum, tăietura de brici avusese grijă de el cum nu se poate mai bine.

 

***

 

 

– Porunceşte-le să nu mă mai lovească, răcni Beguma, zvârcolindu-se pe podea. Te implor, mărite mandarin, te implor!

Mercenarii de Zhong Huo încetară cu loviturile, dar Bodhidarma rămase neclintit – părea să privească la bătrână, dar înţeleseră cu toţii că gândurile-i vagabondau cine ştie pe unde. Poate că trăgea cu urechea la ciripitul păsărilor – se auzea foarte bine de acum, că bătrâna încetase cu urletele.

 

 

– Eliberarea de suferinţă, începu Bodhidarma, e mai complicată decât îţi imaginezi tu, Begumo… Nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea dacă n-ai fi avut… anumite dorinţe.

– Hm, îşi drese glasul Ildirim. Se ridică din colţul său şi, apropiindu-se de Bodhidarma, zâmbi afabil. După controversa noastră de-aseară despre bunătate, când am comparat Canonul Pali şi Coranul, n-aş fi crezut că eşti în stare să porunceşti asemenea… hai să le zic cazne.

 

 

Bodhidarma ridică din umeri. Între timp, călăul îşi făcea de lucru, frecând biciul din vână de bou cu o mână de urzici. Văzându-l, Beguma izbucni iarăşi:

– Despre ce dorinţe vorbeşti, mărite mandarin? E un păcat într-atât de mare să-mi doresc să nu mai fiu bătută? Sunt bătrână, iar nepoţeii mei…

– Ştii bine că nu la bătaie mă refeream când am amintit de dorinţele tale… hm, speciale. Dar, pentru că ai deschis vorba despre nepoţi, începu Bodhidarma, după care privi scurt la călău. Acesta se apucă să rotească biciul deasupra capului, pregătindu-se să-i lovească pe copii.

Dar Beguma:

– Nuuuu, mărite mandarin! Dacă ne laşi în pace, tu şi stăpânul tău aţi putea să ajungeţi cei mai învăţaţi oameni de pe faţa pământului! Îţi jur! Numai, nu-i lovi şi p’ăştia mici!

– Nici să nu te gândeşti! – se înfoie şi Ildirim în caftanul său, privind la Bodhidarma cu ochi sclipitori. Să nu loveşti copiii, Bodhidarma!

 

 

– Potoleşte-te, alteţă, cum o să-i lovesc, îi strecură Bodhidarma la ureche.

Călăul încă îşi învârtea biciul deasupra capului, iar copii prinseră să răcnească, vârându-se unul în altul. Bodhidarma făcu un semn scurt spre călău, iar acesta îşi abătu lovitura la mai puţin de un deget de creştetul nepotului cel mic al Begumei.

Bătrâna şi cei doi băieţi strigară ca din gură de şarpe. Mercenarii râseră, iar Bodhidarma îşi apropie faţa de Beguma, zâmbindu-i hieratic.

– Am început să-mi cam simt anii, îi zise. Din cauza asta sunt mai milos.

– Oh, îţi mulţumesc, mărite mandarin! – gâfâi ea, privindu-l în ochi.

– Parcă spuneai ceva despre cum ne-ai putea ajuta să ajungem mari învăţaţi. Ah, şi nu uita, Begumo: eu nu sunt mandarin.

– Îţi mulţumesc, stăpâne! Din adâncul sufletului îţi mulţumesc!

– Nu sunt nici stăpân, zise Bodhidarma, apropiindu-se şi mai mult de chipul bătrânei. Îi simţi duhoarea de transpiraţie. Îi văzu ochii holbaţi. Teama! – reluă el. Teama este o cale bătută de mii de ani de înţelepţi. Am bătut-o şi eu, dar parcă tot aş mai avea nevoie de puţină înţelepciune. Oh, ştiu… păcat că nu sunt într-atât de bătrân încât să nu mai doresc nimic, încheie Bodhidarma, zâmbind subtil.

 

 

Bătrâna înghiţi în sec. Copiii se opriseră din urlat, dar prinseră să scâncească, ţinându-se strâns în braţe. Nu conteniră nici când Beguma îi strânse pe amândoi la pieptu-i scofâlcit. De afară se auzi trilul unei ciocârlii. Aerul din încăpere era stătut. Oh, cât de departe era Shaolin, cu văile sale pline de verdeaţă şi cu liniştea ce îl acoperea ca un giulgiu gros şi răcoros!

 

 

Of, lumea era greşită – ceva era greşit în lumea asta, iar Bodhidarma nu ştia ce anume. Deîndată ce începeai să te mişti prin ea, să stai de vorbă cu unul şi cu altul, să întâlneşti oameni din ce în ce mai mulţi, să umbli prin cancelarii imperiale şi prin bordeie, să călătoreşti prin târguri sau pe mări nemaivăzute – deîndată ce te cufundai în lume, aşadar, se pornea ea să te ducă încoace şi încolo, complota ea să-ţi vâre în suflet putregaiul dorinţelor, îţi cerea ea, cu vorbe nespuse, să mănânci şi să bei, să aduni veşminte, să faci planuri şi să complotezi la rândul tău – să devii complicele ei, amestecat cu ea, cu scurgerea ei fără dă ţel…

Oh, cât de departe eşti, Shaolin!

 

 

– Rămăsesem la înţelepciunea pe care ne-o poţi oferi, reluă Bodhidarma. Mie şi stăpânului meu.

Beguma dădu din cap, înfrântă, iar Bodhidarma continuă:

– Ce ciudat! Până şi cel mai mare secret ajunge să fie vândut cu uşurinţă, când vine vorba de ceva într-atât de precar: durerea unor copii. Ce părere ai, Ildirim?

– Mărite general, începu vizirul, vreau doar să-ţi spun că atunci când noi, musulmanii, punem pe cineva la cazne, preferăm să-l lăsăm singur cu călăul.

– De ce nu ieşi atunci, alteţă?

– Doar n-o să-i arăt unui necredincios că sunt mai slab decât el.

– Ah, în locul tău, aş fi ieşit, zise Bodhidarma, după care se întoarse către Beguma. Ei, cum rămâne cu înţelepciunea aia pe care ai fi dispusă să ne-o faci cadou?

Bătrâna îşi ţuguie buzele. Nelăsându-l pe Bodhidarma din ochi, se târî precum un câine îngrozit până în capătul încăperii, de unde scoase o taşcă de sub o bârnă putrezită.

– Copilul tău ar putea să fie şi el un secret, preamilostivule, zise ea, strângând la piept taşca.

– Ah, nu te înţeleg  deloc, dar parcă aş simţi că acum, dacă tot nu mai ai ce pierde, mă înfrunţi! – surâse Bodhidarma. Numai că, degeaba mă înfrunţi pe mine. Eu n-o să beneficiez niciodată de uzufructul faptelor mele. Sunt doar o pârghie care ajută la împlinirea lucrurilor ce trebuie împlinite. Giuvaerul, Begumo!

Bătrâna îi întinse taşca. Bodhidarma nu lăsă să i se vadă mirarea când apucă taşca şi văzu cât era de grea. Se trase la lumină şi privi înăuntru.

Ah, nu era un singur giuvaer! Erau, le numără el scotocindu-le repede, erau 21! Unul dintre ele, ce-i drept, era mai mare decât toate celelalte, iar Bodhidarma îl scoase afară.

– Chou! – zise el, deodată. Străjile sunt la post, nu-i aşa?

– Sunt precum şobolanii cei mai bătrâni, generale: au împânzit toate casele, curţile, beciurile şi uliţele de jur-împrejur.

Bodhidarma ridică giuvaerul în lumină. Ildirim se dădu lângă el şi prinseră amândoi să se zgâiască la obiectul acela nemaipomenit de ciudat. Aducea cu un flacon din cele folosite încă de pe vremea lui Hua Tuo pentru amorţirea celor duşi la cuţit, numai că era cu totul şi cu totul transparent. Era rece ca gheaţa, era lung de o palmă şi gros de două degete, iar în interiorul său se afla un lichid aproape negru, precum cerneala de fond a inscripţiilor lui Li Si. Iar în cerneală, plutea o cochilie cafenie cu pete argintii, cam cât o unghie de mare.

 

 

Bodhidarma apropie giuvaerul de ochi. Ciudat! Reuşea să zărească tufişurile dese din curtea vecină, deşi privea prin cerneala aceea neagră şi prin cochilie… Apoi, îşi dădu seama că mărunta cochilie pulsa discret, lansând jeturi minuscule de pulbere roşiatică, ce se răspândeau în cerneală.

– E vie? – întrebă Ildirim în şoaptă.

– Aşa se spune, răspunse Bodhidarma, la fel de încet. Begumo! Eşti sigură că acesta e cel mai vechi giuvaer din Pataliputra?

Beguma făcu semn că da.

– Iar astea? – se interesă Bodhidarma, ridicând un pumn din celelalte obiecte, care semănau cu giuvaerul, numai că erau mai mici, iar în fiecare dintre ele plutea câte o sămânţă translucidă în locul cochiliei.

Beguma nu răspunse. Se uită de la Bodhidarma la Ildirim, după care zise:

– La întrebarea asta n-aş putea să-ţi răspund decât în prezenţa stăpânului tău, căci altminteri o să mă gândesc că-ţi doreşti pentru tine toată înţelepciunea.

– Wang? – rosti Bodhidarma, cu un glas oarecum întrebător, iar biciul călăului se abătu asupra bătrânei, făcând-o să tresalte şi să răcnească ascuţit. Bodhidarma îl văzu cu coada ochiului pe Ildirim cum înghite în sec, privind la bătrână cu ochi lucioşi – hm, oare chiar îi făcea silă toată povestea asta? 

– Prin urmare, reluă Bodhidarma, ce e cu giuvaerurile celelalte?

– Giuvaerul cel mare e lipsit de mare parte din puterea sa dacă nu e folosit împreună cu celelalte.

– Puterea, da. Puterea celui mai vechi giuvaer din Pataliputra… Bodhidarma lăsă giuvaerul să cadă la loc în taşca de piele, explicându-i lui Ildirim: Înţelepciunea din giuvaer îi este putere, mărite vizir. Şi cum aş putea să intru în posesia acestei înţelepciuni? – o mai întrebă el pe Beguma, făcându-i lui Wang un semn foarte scurt.

– Fiind vorba despre un giuvaer, începu Beguma, e suficient să-l porţi.

Bodhidarma pufni în râs.

– Păi tu, zise el, îl porţi de când ai deschis ochii pe lumea asta şi, cu toate astea, nu prea te văd înţeleaptă.

– Dacă nu-s aşa de înţeleaptă, de ce mă tot întrebi ce trebuie să faci?

– Numai ca să te citesc mai bine, Begumo, scrâşni Bodhidarma, nerăbdător. Tu chiar crezi că am părăsit pacea din Shaolin, ca s-o iau pe Drumul Mătăsii de la cap la coadă, de la Wuwei la Dunhuang, de la Kashgar la Samarkand, şi de la Samarkand până aici, cu puhoaie de soldaţi după mine, ca să mă bat cu trei armate şi să zac într-un oraş plin de ciumaţi, fără să ştiu ce caut, Begumo?

 

 

– Inş’Allah, se prefăcu Ildirim siderat. Şi eu care-mi imaginam că ţechinii noştri au fost cei care te-au adus aici!

Bodhidarma nu-l băgă în seamă pe vizir şi-i porunci comandantului gărzii sale:

– Chou! Dă-mi pumnalul tău! Mai repede!

Îşi desfăcu tunica de mătase portocalie şi, deodată propti vârful pumnalului în pielea de pe piept, gata s-o cresteze. Surâse, însă, şi se apropie de Beguma:

– Ştiu că trebuie să-mi crestez pielea, ştiu că trebuie să-mi vâr cochilia aia sub piele şi mai ştiu că trebuie să cos apoi pielea cu fire din maţ de capră, pentru că giuvaerul ăsta se poartă sub piele, nu deasupra! Ştiu că din clipa aceea voi fi doi, şi nu unul, deşi Bodhidarma numai unul nu e, căci unul ca mine aproape că s-a dizolvat în tathagatha-garbha…

– Hm, pufni Beguma, şi dacă ai ajuns deja acolo unde spui că eşti, ce nevoie mai ai de giuvaerul ce mi-a fost lăsat în păstrare?

Bodhidarma fu gata-gata să-i răspundă, dar se abţinu în ultima clipă. Cum era să-i spună de faţă cu toţi, că nici Buddha însuşi nu vorbise vreodată de lumea cea nouă pe care începeai s-o zăreşti din clipa în care purtai în tine giuvaerul din Pataliputra – nici chiar Buddha nu povestise despre mintea aceea perfectă pe care ajungeai s-o găzduieşti deîndată ce coseai giuvaerul sub piele – mintea unui om care nu uitase nimic, de la primul început, de când se tot reîncarnase, din nou şi din nou, amintindu-şi toate vieţile anterioare, ca într-un samaddhi perfect adus la viaţă de acel simplu giuvaer…

 

 

Şi dacă omul pe care îl găzduiai era chiar Buddha? – avu Bodhidarma deodată, o inspiraţie care îl făcu să se clatine. Dacă giuvaerul ţi-l întrupa pe însuşi Iluminatul în carnea ta, mintea lui perfectă invadându-te treptat, precum o febră plăcută, sau precum o saţietate liniştitoare, ce te punea la adăpost de război, de foame, de sete şi de tot ce mai putea să te prindă în mreje?

– Ştii, măcar, cine e omul pe care am să-l găzduiesc dacă mă hotărăsc să port eu giuvaerul? – întrebă Bodhidarma, făcându-l pe Ildirim să caşte ochii.

– Păi, cred că de hotărât, te-ai hotărât deja, că altfel nu mai băteai atâta drum de la Shaolin până aici, rosti Beguma, dar când zări licărirea din ochii lui Bodhidarma, se grăbi să răspundă: Nu ştiu cine e! Eu doar am grijă de giuvaer! Ştiu doar că cine-l poartă îşi aminteşte de…

Bodhidarma îşi pierdu cumpătul şi o izbi cu piciorul.

– Nu-mi spune ce o să-mi amintesc, pentru că ştiu prea bine ce caut! O să fiu singurul care, îi suflă el cu vorbe pali, în şoapte polifonice, o să fiu singurul care o să-şi amintească de lumea cealaltă, lumea din care vine oaspetele meu, Begumo! Bodhidarma ştie prea bine ce caută!

Beguma se cutremură. Nu mai auzise şoaptele polifonice din copilărie, de când fusese sus, la mănăstirea Rongbuk, ca să primească toate cheile giuvaerului.

 

 

– Blestemat să fii! – îi şuieră ea, cu aceleaşi şoapte ce-i făcură pe mercenari să se cutremure, privind cu ochi holbaţi la generalul lor şi la pricăjita aia de femeie care-l înfrunta.

– Wang! Ia vezi, ştiu copiii ăştia să strige precum bunica lor? – porunci Bodhidarma, dar Beguma se azvârli asupra nepoţilor, acoperindu-i cu trupul ei şi răcnind ca din gură de şarpe, slobozind strigătul acela vechi pe care-l învăţase tot la Rongbuk.

Mercenarii se clătinară. Ildirim îl apucă pe Wang de braţ.

– Lasă-l să facă ce trebuie, mărite vizir, scrâşni Bodhidarma dar, în clipa aceea, de pe uliţă se ridică o hărmălaie nemaipomenită – tropote de copite, urlete de luptă şi salve năprasnice de culevrine mari şi mici se acoperiră unele pe altele, într-un crescendo aiuritor.

Chou luă cea mai mare parte din oameni şi se repezi pe scările ce duceau la parter, în timp ce garda lui Bodhidarma se strânse în jurul lui. Ildirim îşi scoase iataganul şi se propti cu spatele de un perete, dar nu-şi putea lua ochii de la băieţii care prinseseră din nou să plângă, chemând-o în ajutor pe Beguma.

– Să spintec muierea? – îl întrebă Wang pe Bodhidarma.

– Las-o, că mai e nevoie de ea!

Strigătele se auzeau din ce în ce mai puternic. Mirosul de pulbere năpădise încăperea, iar chiotele şi focurile de armă se apropiau din ce în ce.

– Fii pregătit, Sung, dacă trebuie s-o ştergem, zise Bodhidarma. Cu alteţa sa şi cu Beguma cu tot!

Numitul Sung se repezi în spatele încăperii şi trase de acolo lada cu zmee,

 

 

 

pusă la loc sigur încă de când intraseră. O desfăcu şi se apucă să monteze, grăbit, pânzele subţiri de mătase pe lujerii fini de bambus pe care îi înfigea unul în altul. Scoase apoi nişte culevrine subţiri şi prelungi şi le umplu cu pulbere până la refuz, după care aruncă un ochi îndărătul casei.

– Avem cale liberă în spate, la nevoie, îl anunţă Sung pe Bodhidarma.

– Nici nu mă aşteptam la altceva din partea voastră, spuse generalul, după care se uită la Ildirim: Dacă blestemaţii ăia de jos ne dovedesc, vă promit că scăpăm noi de aici, alteţă.

Ildirim făcu un gest de nerăbdare – trecuse multă vreme de când nu mai auzise săbiile izbindu-se prin preajmă şi simţea cum îi clocoteşte sângele.

Dar, nu a fost nevoie nici să se bată şi cu atât mai puţin să fugă. După o vreme, chiotele se răriră, apoi se ridicară tot mai multe răcnete de moarte, pentru ca în final zgomotele să se stingă de tot. Dintr-o curte îndepărtată se auzi o mierlă. Nu trecu mult şi Chou urcă scările în fugă.

– Avem prinşi, generale! Nişte mongoli şi nişte barbari din ăştia de pe aici, dar de toate felurile. Au şi o femeie cu ei.

 

 

– O femeie?! Mongoli?! – se miră Bodhidarma. Adu-i aici!

Mercenarii îi îmbrânciră pe prizonieri, înghesuindu-i în încăperea măruntă.

– Cine eşti tu? – îl întrebă Ildirim pe cel ce părea să fie căpetenia mongolilor.

– Sunt Gengis, han al olhunuţilor, se sumeţi mongolul.

Era un bărbat înalt, cu o barbă rară şi lungă. Ochii îi căutau fioros dintr-o parte în alta şi, din când în când, pufnea neputincios.

– Ce cauţi aici, Gengis? Tu nu-ţi asculţi Khaganul? Sultanul Barayat-Cutremur a bătut palma cu Hulagu, împăratul vostru, încă de acum trei luni! Învoiala a fost ca nici un picior de mongol să nu calce în Constantinurbs.

– Dar cine eşti tu, de-mi pui asemenea întrebări?

– Sunt Ildirim, marele vizir al lui Barayat şi bairacter cu nouă tuiuri! Sunt cel ce-ţi ţine viaţa în mână. Răspunde: ce cauţi aici?

Gengis oftă prelung şi privi într-o parte. Privirea sa se încrucişă cu a lui Corto. Scuipă la picioarele lui.

– Venisem după pradă, mare vizir… Suntem de luni de zile aici şi nu ne-am ales decât cu o ciumă, ce era să facem?

– Eşti sigur că nu te-a trimis Hulagu, ca să-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala?

– Dacă află Hulagu că suntem aici, pe mine mă rupe cu caii, iar pe oamenii mei îi pune la fiert, rosti Gengis, punând capul în pământ.

Bodhidarma puse mâna pe umărul lui Ildirim şi rosti:

– Hm, dacă Hulagu n-o să afle nimic despre voi, nici n-o să aibă motiv să vă supună la asemenea grozăvii… Dar asta nu stabilesc nici eu, şi nici marele vizir, aici de faţă – o să mergem la Barayat-Cutremur, că luminăţia-sa are ultimul cuvânt…. Voi, olhunuţii, nu sunteţi cei care v-aţi luptat cu Neimanii acum patru ani?

– Noi suntem, se miră Gengis, privind cu mai multă luare aminte la Bodhidarma.

– Iar Hulagu nu s-a ridicat din Neimani înainte să devină Khaganul vostru, al tuturor?

Gengis l-a privit în ochi pe Bodhidarma.

– Ascultă, străinule! Dacă e să-l omoare cineva pe Hulagu, atunci acela o să fiu eu. Dar am s-o fac de unul singur şi pentru mine, nu în contul altcuiva, zise el într-un târziu.

Bodhidarma dădu din cap, cum că da, îl pricepea.

– Cum-necum, cu luminăţia-sa, Barayat-Cutremur, tot trebuie să dai ochii.

Lui Bodhidarma i se păru că Gengis ar mai fi vrut să spună ceva, numai că nu scoase o vorbă. În schimb, fură o privire scurtă spre Ildirim.

Oh, mărite Budha, se gândi Bodhidarma. Nu-mi spune că ăştia doi se ştiu!

– Dar voi, ăştilalţi, cine sunteţi? – reluă Bodhidarma, făcând pe nepăsătorul, dar, hotărât în sinea sa să stea cu ochii pe Gengis şi Ildirim. Ce-i cu femeia asta cu voi?

– Oh, eu sunt Corto, înălţimea ta, se înclină Corto, plin de meşteşug, după cum văzuse că e obiceiul la Hanbalikh şi la Brusa,

 

 

reuşind să se plece în acelaşi timp atât în faţa lui Bodhidarma, cât şi a lui Ildirim. Iar ei, continuă el, sunt nişte amărâţi de dezertori: trei cruciaţi şi un vareg din garda lui Alexios Anghelos, împăratul de Constantinurbs. Cât despre femeie, ea era în slujba unor negustori briţi care au fost seceraţi de mitralii în casa lor de lângă Hipodrom. Toţi oamenii aceştia m-au plătit ca să-i scot din oraş. Cu asta mă ocup eu: scot oamenii din foc, încheie Corto, zâmbind din colţul gurii.

Bodhidarma îl simţi pe Ildirim că vrea să zică ceva, dar se grăbi să se apropie de Corto şi-i dădu roată.

– De unde veniţi? – întrebă.

– Din Constantinurbs II. De lângă Blachernae.

– Aha… Ai putea să-mi spui, atunci, de ce doreai să-i scoţi pe oamenii ăştia din foc tocmai pe aici, pe unde zidurile sunt cele mai înalte? Pe de altă parte, dacă tot aţi plecat de lângă Blachernae, de ce n-aţi luat-o spre miazănoapte… messer Maltese?

Surâsul lui Corto Maltese îi cuprinse, treptat, toată faţa.

– Văd că mă cunoaşteţi, generale. Nu pot să fiu decât foarte flatat.

– Nu văd de ce ai fi. Eu te întrebasem de ce n-ai ales o cale mai lesnicioasă ca să ieşi din Constantinurbs, dacă tot ai fost plătit să-i salvezi pe oamenii ăştia?

Corto se propti de cel mai apropiat perete şi apoi făcu un lucru nemaivăzut: scoase din buzunar o casetă minusculă, lucioasă, iar din casetă scoase un fel de cilindru cafeniu, prelung, pe care-l vârî în gură înainte să-i aprindă un capăt.

 

 

Pufăi din cilindrul acela şi un fum aromat se răspândi în încăpere. Apoi, spuse:

– Scuzaţi-mă că vă întreb şi eu: când aţi formulat întrebările, generale, chiar vă imaginaţi că o să vă răspund la vreuna dintre ele?

– Nu, messer Maltese… Am auzit de domnia-voastră şi ştiu bine că sunteţi un mare hm… diplomat.

– Oh, generale… mă flataţi încă o dată! Mai degrabă aş spune că sunt un mare mincinos.

– E totuna, făcu Bodhidarma un semn de lehamite. E totuna, mai ales că iscoadele mele mi-au relatat ceva foarte ciudat: trei inşi au traversat Cornul de Aur la adăpostul întunericului şi, tocmai atunci, aerostatele lui Montgolfier au lansat un atac de diversiune asupra galerelor greceşti. Cei trei inşi, mi-au mai spus iscoadele, s-au întâlnit cu domnia-ta după ce au ajuns cu bine pe malul ăsta. Asta ce ar trebui să însemne?

– Că am o relaţie foarte bună cu mareşalul Montgolfier, ce altceva?

– Iată un lucru demn de ţinut minte. În lipsă de alte idei, o să am cui să cer o răscumpărare pentru dumneata. Încă ceva… Dacă tot aţi ajuns în mâinile mele… Presupun că, aşa cum aţi făcut şi la Hanbalikh acum doi ani, aţi fost extrem de precaut cu… hm… cu acele căi care v-ar putea asigura salvarea dintr-o astfel de situaţie.

Corto desfăcu braţele, într-un gest de neputinţă:

– Înălţimea voastră… După cum singur aţi constatat, am ales un drum cam întortocheat ca să-i scot din oraş pe oamenii ăştia. E posibil să fi fost de conivenţă cu cineva.

– Oh, nici o problemă, rânji Bodhidarma după ce îl surprinse pe Ildirim că începuse să clipească mai des. Dacă nu sunteţi de conivenţă cu o anumită persoană, teribil de influentă, cred că drumul domniei-voastre şi al… hm… prietenilor dumneavoastră va ajunge mult prea curând la… destinaţie, să zicem?

– Tot ce e posibil, generale! În ce mă priveşte, ajung totdeauna acolo unde mi-am propus!

– Până una-alta mergem la tabăra lui Barayat-Cutremur. Luminăţia-sa este persoana specială de care vorbeam mai devreme.

 

***

 

Era trecut de două noaptea când Leonardo Da Vinci şi Vasco da Gama se strecurară afară din grădina de curmali a mănăstirii Chora, ieşind pe uliţele înguste ale Fanarului. Slavă Domnului că începuse să plouă – prea fusese cald în ultimile zile! Apele Cornului de Aur erau liniştite; se ghiceau doar patru galere Bizantine care patrulau în sus şi în jos, aţintind spre ţărmuri luminile iţite din oglinzile-petală. Dinspre Galata se auzeau, când şi când, bubuituri înfundate, semn că mercenarii de Zhong Huo încă trăgeau din culevrinele lor mari.

 

 

Leonardo şi Vasco pătrunseră pe ulicioara ce ducea spre hanul lui Murţufles, pitindu-se pe lângă zidurile ascunse sub frunzişul des al unor platani. În capătul ulicioarei, zăriră câţiva soldaţi: purtau cuirasele uşoare ale casei de Monferrat. Priveau, cu toţii, spre piaţa din faţa palatului Blacherne şi vorbeau grăbit, de parcă se aşteptau la un atac. Deodată, se auziră şfichiuturile unor proiectile grele de culevrină, urmate îndeaproape de pocnete surde, obligându-i pe cruciaţi să se ascundă după ziduri.

 

 

– Haideţi, naibii, odată! – se auzi o şoaptă dindărătul unei ferestre, zorindu-i pe cei doi.

Leonardo şi Vasco se strecurară în hanul lui Murţufles, izbindu-se de mese şi de scaune.

– Cruci şi Dumnezei, pufni Leonardo, furios.

– Îmi cer scuze, da’ n-aveam cum să vă primesc cu lumina aprinsă, chicoti bătrânul Murţufles. Ce-aţi făcut atât?

– Imbecilii ăia de Dandolo şi de Bonifaciu, începu Leonardo, gata-gata să suduie din nou.

– Dacă nu erau imbecilii ăia, nu ajungeaţi voi niciodată aici, i-o reteză Murţufles, îmboldindu-i spre fundul încăperii.

– Dacă nu ajungeam aici, dormeam acum fericit în braţele dragei mele Blanche, se stropşi Leonardo, cam prea grăbit.

– Hm, hm, făcu Murţufles, sceptic, dar Vasco îi trase un cot şi-i bătu obrazul, după care îi zise lui Leonardo:

– Te-ai fi zbenguit tu cu… Blanche, dar atunci, nici că ai fi ajuns într-atât de aproape de giuvaerul cel mai vechi din Pataliputra.

 

 

Ieşiră în curtea interioară, apoi intrară într-un rând de case pe jumătate dărâmate. Ruinele miroseau a foc stins în grabă şi a dejecţii.

– Mare noroc cu giuvaerul ăsta, făcu bătrânul Murţufles, că altfel nu ştiu cum aş fi suportat paguba ce mi-a adus-o blestemata asta de cruciadă… Deodată se opri, părând că-i înfruntă pe cei doi. Suntem ortodocşi, oameni buni! Creştini, ca şi voi! Nesătui mai sunteţi!

– Dacă suntem atât de nesătui, de ce nu pui şi tu mâna pe armă să lupţi alături de ai tăi? – se sumeţi Leonardo.

– Din acelaşi motiv pentru care tu, Leonardo din Vinci, nu eşti la post în noaptea asta! Şi, din acelaşi motiv, o dădu Murţufles pe glumă în timp ce trăgea de un chepeng, din acelaşi motiv pentru care derbedeul ăsta de dezertor ne aşteaptă aici.

– Cine e? se auzi un glas.

– Sunt eu, Murţufles. Leonardo şi Vasco au venit, slavă Celui de Sus!

– Oh, era şi timpul, că pe mine mă cam luase somnul.

Coborâră tustrei. În beci mirosea a stătut şi a poşircă. Într-un colţ, pe marginea unui pat desfăcut, un bărbat scund dar voinic, la vreo treizeci de ani, căsca, mai-mai să-şi rupă fălcile. Dindărătul lui se auzi oftatul dezamăgit al unei femei. Leonardo şi Vasco pufniră în râs.

 

                     Charles de Baatz-Castelmore, conte d’Artagnan 

 

– Cam înţelegem noi de ce te luase somnul, măi, d’Artagnan, măi, rânji Leonardo, chiorându-se îndelung la femeia care nu se grăbea din cale afară să se înfeşe în aşternuturi. Mare coţcar eşti, Murţufles! Cu cât i-ai…

– Ia, lăsaţi voi prostiile şi hai s-o luăm odată din loc! – îl repezi hangiul. E deja prea târziu, iar dacă mai zăbovim, ne trezim că ne fuge giuvaerul de sub nas!

D’Artagnan se îmbrăcă la iuţeală şi, în scurtă vreme, o porniră de-a lungul unui culoar îngust. Ieşiră afară, într-o livadă de piersici care abia dăduseră în pârg. În faţa lor, la o aruncătură de băţ, apele potolite ale Cornului de Aur clipoceau discret.

– Şi acum? – făcu d’Artagnan.

Murţufles se uită pe cer. Luna abia se întrezărea printre norii de ploaie.

– O să mai aşteptăm niţel, zise hangiul. Mareşalul Montgolfier mi-a trimis vorbă că n-o să înceapă treaba mai devreme de patru dimineaţa.

 

                         Mareşalul Jacques de Montgolfier – comandantul flotei aerului din Monserrat

 

– Montgolfier, ăsta, e om de încredere? – se interesă Vasco.

– Oh, da! Eram de faţă când a bătut palma cu Corto, se băgă d’Artagnan în vorbă. Mareşalul spunea că s-a plictisit din cale afară de tâmpeniile seniorului său, şi nu numai. În general, Montgolfier e un ins tare scârbit. Îmi vine să cred că-şi doreşte giuvaerul mai mult decât oricare dintre noi.

– Hm, la fel ai spus şi despre sir Francis, iar el ne-a trădat cum i-a venit mai bine!

– Sir Francis e filozof, ce vroiai? Eh, noroc că Richard Inimă-de-Leu îi era dator lui Corto până peste cap, că acu’, are el grijă de Francis să-şi ţină pliscul.

Râseră cu toţii. Cum naiba să nu-şi ţină pliscul când regele său îl ţinea în lanţuri în Turnul Londrei…

Adevărul era că Richard Inimă-de-Leu nu-şi uita nici duşmanii, nici prietenii. Totul începuse în urmă cu 12 ani, în timpul celei de-a III-a Cruciade, când regele Richard îl ucisese pe Conrad de Monferrat (cu ajutorul unor asasini

 

 

veritabili, plătiţi din vistieria Londrei) în timpul bătăliei de la Arsuf, numai şi numai pentru a netezi urcarea la tron a lui Bonifaciu, pe care îl iubea foarte pentru că doctorul acestuia îi salvase viaţa la Saint Jean d’Accre. Prin urmare, deşi nu avea nici un fel de dovezi incriminatorii, Leopold V al Austriei, vărul bun al lui Conrad, îl închisese pe Inimă-de-Leu la Dűrnstein, în timp ce acesta revenea din cruciadă, cerând o răscumpărare substanţială pe care nimeni nu s-a grăbit s-o plătească.

Ciudat lucru, Bonifaciu, principalul beneficiar al uciderii lui Conrad (erau veri pe foarte departe), a tot întârziat să trimită banii de răscumpărare dar, ce-i drept, nici regele Richard nu-i solicitase expres aşa ceva – cert este, însă, că se aştepta ca Bonifaciu să-l scoată din temniţă. Corto se afla pe vremea aceea la Vienna, unde intrase în vorbă cu un evreu khazar, Melchior Chiorul, care îi oferise o sumedenie de documente despre giuvaerul cel mai vechi din Pataliputra, inclusiv o schiţă de-a lui Leonardo, schiţă care îl pusese pe Corto pe urmele toscanului.

 

 

Acum, voi îl ştiţi bine pe Corto, şi vă daţi seama că n-a prididit nici un efort pentru a-l scoate pe Richard din temniţă, mai ales după ce a văzut că Bonifaciu făcea pe surdul la chinul binefăcătorului său. Nu se ştiu prea multe, dar cert este că, printre altele, Corto a bătut drumul la Vatican, de unde a obţinut de la Celestin III, excomunicarea lui Leopold al Austriei. Leopold a aflat de excomunicare cam în acelaşi timp în care vistieria sa încasa 25.000 de mărci pentru eliberarea lui Richard (cu mult mai puţin decât ceruse) – a înţeles prea bine, însă, semnificaţia acestor întâmplări, astfel încât s-a grăbit să-i dea drumul regelui Angliei.

Toată tărăşenia le-a fost de mare folos celor plecaţi pe urmele giuvaerului, cu şase luni în urmă, când unul dintre conjuraţi, sir Francis Bacon, a început să scrie cam prea mult despre căutările lor, lucru asupra căruia conveniseră cu toţii, sub legământ, că va fi trecut sub tăcere. Lucrurile se precipitaseră, însă, când Bacon se apucase să scrie Noul Atlantis,

 

 

promiţând s-o dedice (cine ştie de ce) lui Bonifaciu de Monserrat. Acesta din urmă se oferise atunci să-l găzduiască pe Bacon la curtea sa de la Casale Monferrato,

 

 

fapt care îl determinase pe Corto să trimită imediat o depeşă la Château Thierry, unde se stabilise regele Richard. Niciunul dintre conjuraţi nu văzuse depeşa, dar se ştia că messer Corto nu făcuse aluzie în nici un fel la eliberarea lui Richard de la Dűrnstein, lucru care îl măgulise pe rege peste măsură.

Se pare că în depeşă era doar vorba despre faptul că Bonifaciu, care se dovedise într-atât de neloial, se pegătea să beneficieze atât de tronul vreunui ducat în Ţara Sfântă, cât şi de ştiinţa nemăsurată a lui sir Francis Bacon – totul spus în felul elegant cu care Corto îi obişnuise şi pe prieteni şi pe vrăjmaşi. Dar, cum de se ajunsese ca Richard să-l şi închidă pe sir Francis în Turn după ce citise scrisoarea, era încă un mare mister.

– Las’ c-o să aibă timp suficient, acum, să termine de scris cărticica aia, pufni în râs d’Artagnan. Cum îi zice?

– Noul Atlantis, spuse Leonardo. Se pregătea să mai adauge ceva când, deodată, văzduhul păru să se aprindă deasupra Bosporului. Nu trecură mai mult de câteva clipe şi, bubuiturile grele ale încărcăturilor azvârlite din aerostate ajunseră până la conjuraţi. Strigăte se auziră de peste apă, iar galerele bizantine care patrulau în Cornul de Aur se întoarseră la unison parcă, gata să pornească spre podul Galata peste care, deja, începuse un schimb furibund de proiectile: bile de culevrină, încărcături de bombardă, săgeţi grele de arbaletă, jeturi de foc grecesc, lăncii azvârlite din oxybele, peste care se abăteau, precum trăznetele, brizantele azvârlite din aerostatele mareşalului Montgolfier.

 

 

– Mareşalul e om serios, v-am zis eu, spuse d’Artagnan, făcându-le cu ochiul celorlalţi. Eh, unde-i barca aia, şefule? – îl întrebă el pe Murţufles.

– Hai să mai stăm niţel, că galerele astea nu se mişcă din loc, blestematele! – zise Vasco, pufnind.

Într-adevăr, cele patru bastimente bizantine se răspândiseră în arc de cerc, protejând palatul Blacherne şi partea de nord a Cornului de Aur. Numai că, nu trecu mult şi, printre bubuituri şi sfârâituri, se auzi  fâşâitul inconfundabil al aerostatelor – trei aparate, cu însemnele heraldice ale Casei de Monferrat, se apropiau pe deasupra caselor Fanarului, la mare înălţime.

– V-am zis eu că Montgolfier, ăsta, n-o să ne lase de izbelişte! – izbucni d’Artagnan. O fi fost ta’su hârtier, da’ ia uitaţi-vă la el cât de nobil atacă!

Aerostatele nou apărute aruncau deja cu brizante spre galerele bizantine care prinseră să navigheze în zig-zag. Dintr-o grădină apropiată ţâşniră câteva bile de culevrină, iar de pe malul celălalt se ridică un snop de lăncii azvârlite de oxybele.

 

 

 

Aerostatele dădură un fel de zbârnâit şi se înălţară. Deja, de peste tot se ridicau strigăte, chiote, porunci şi se auzea zgomot din ce în ce mai grăbit de paşi în fugă.

– Acum, le suflă d’Artagnan, repezindu-se spre ţărm.

Ajunseră într-un intrând acoperit de sălcii dese, dădură deoparte două porţi de lemn care păreau să putrezească, pe jumătate cufundate în apă, şi traseră afară un barcaz îngust, lung şi scund, de ziceai că o să ia apă din clipă în clipă, cu trei găoace în care încăpea câte un om şi cu trei vâsle nemaivăzute, cu padele la ambele capete.

Leonardo se holbă, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.

– Sfinte Sisoe, exclamă el. Odată… am desenat şi eu o astfel de barcă!

– Potoleşte-te, zise Vasco Tot ce e în capul tău, a mai existat. Tot ceea ce gândeşti, a mai fost gândit. Barcazul ăsta se numeşte caiac. Îl folosesc nişte sălbatici care trăiesc în nişte mări tare îndepărtate, pe trei sferturi îngheţate.

 

 

– Eşti sigur? – întrebă Leonardo, urcându-se cu grijă în caiacul ce se balansa periculos, dintr-o parte în alta. Ai ajuns tu pe acolo?

– Eu nu, dar un prieten normand, pe nume Thorvald, a ridicat un oraş pe o insulă din aceea, de-a lor, îngheţată. Culmea e că i-a spus Grűnlanda… Ia! – se întoarse el la ceilalţi, privindu-i. V-aţi aşezat?

D’Artagnan se vârâse deja în găoacea din mijloc, în timp ce Lonardo îşi făcea loc, cu greu, în cea de-a treia găoace. Între timp, schimbul de lovituri se înteţise, iar galerele lansau deja salve de foc grecesc zburător, din cel ce se prefăcea în mingii de flăcări uriaşe, mari cam cât casele, ce se ridicau cu iuţeală în înalt, precum gigantici nori de fluturi aprinşi.

– Ah! Ridicaţi-vă! Ridicaţi-vă odată! – scrâşni d’Artagnan, privind spre cele trei aerostate care, bâzâind precum nişte bondari de la capătul lumilor, se grăbeau să se înalţe.

– Porniţi odată, se stropşi bătrânul Murţufles, că tovarăşii noştri n-o să tragă toată noaptea numai ca să staţi voi de vorbă.

– Să vâsliţi exact cum vâslesc şi eu dar, mai ales, îi sfătui Vasco, să înţepeniţi în găoacele voastre, ca şi adormiţi!

– Cum naiba să vâslim şi să înţepenim în acelaşi timp? – se înfurie d’Artagnan.

– Uite-te la mine, şi-ai să vezi, scrâşni Vasco.

– Iată şi semnalul, zise Murţufles deodată, arătându-le două lumini, precum două gămălii de ac, undeva pe malul celălalt, în Pera. Dădu să mai zică ceva dar, chiar atunci, o minge de foc plutitoare atinse ca în treacăt coada unuia dintre aerostate. Cât ai clipi din ochi, flăcările se prelinseră de-a lungul canavalelor, armoariile de pe cuirasă străluciră ca bătute de soare la asfinţit, iar aparatul prinse a se prăbuşi alene, precum o frunză uscată.

 

 

– Iartă-i, Doamne! – zise d’Artagnan, făcându-şi cruce.

– Hai, odată, că pentru voi au murit zburătorii ăştia, care nici mormânt n-o să aibă, se înfurie Murţufles. Nu pierde luminile alea din ochi, Vasco! Cneazul Igor s-a jurat că nu se mişcă de-acolo până ce nu ajungeţi la ei! Domnul fie cu voi şi, nu care cumva să vă întoarceţi fără giuvaer, încheie hangiul, după care vârî mâna căuş în apă şi stropi caiacul, făcând semnul crucii.

Porniră chiar în clipa în care aerostatul atinse luciul apei, undeva între cele patru galere, stârnind gheizere vuitoare de aburi şi împroşcând scântei în toate părţile. Abia atunci văzură că una dintre galere se canarisise, în timp ce o a doua fusese cuprinsă de flăcări.

Vasco începu să vâslească, ieşind de la adăpost. Leonardo şi d’Artagnan mai mult îl încurcau, cufundând padelele în apă în contratimp, dar când ajunseră ca la o bătaie de săgeată de ţărm, deprinseră şi ei vâslitul acela nemaivăzut. Mai merseră aşa până când, una dintre galerele neatinse deodată porni drept spre ei, lansând jeturi de foc grecesc la rasul apei.

– Ne-au văzut! – strigă Vasco. Daţi mai repede din vâslele alea!

Ceilalţi se chinuiră să padeleze din răsputeri, dar n-aveau nici cea mai mică şansă în faţa galerei care se pregătea să le taie calea, iluminând apele Cornului de Aur cu oglindele-petală.

Se auzi un sfârâit prelung şi, o lance aprinsă de oxybel zbură spre galeră, dinspre Pera. Aerostatele se abătură şi ele asupra bastimentului, împroşcându-l cu brizante care, deşi nu-l nimeriră, îl obligară să navigheze în volte scurte.

– Mai repede, mai repede! – chiui Vasco, ascuţit, precum femeile dar, chiar atunci, o rafală de bile de culevrină împroşcă apa în jurul caiacului.

– Nenorociţii! Ăştia trag din turn, de la Galata, făcu d’Artagnan.

 

 

– Dă-i naibii, Doamne iartă-mă, şi vâsleşte dracului, că altceva n-avem ce face! – strigă Vasco.

– Dacă ar fi fost caiacul ăsta vopsit în negru, începu Leonardo, sau dacă am fi pus un deflector de lumină din sticlă de Sidon…

– Încetează, Isuse din ceruri, încetează şi dă la vâslele alea! – i-o reteză Vasco. Hai, că ajungem!

În clipa aceea, un troznet prelung păru să-i zgâlţâie, iar galera care le luase urma se dezghiocă precum o nucă izbită cu maiul. Vasco schimbă brusc direcţia şi repezi caiacul direct spre ţărm, trecând printre resturile galerei.

Acostară lângă o casă veche, ridicată chiar pe mal şi se năpustiră pe o ulicioară care îi scoase într-o piaţetă îngustă, mărginită de un han cu ferestre rupte şi de câteva prăvălii în ruină.

– Ce duhoare, strâmbă d’Artagnan din nas.

– Ciumaţii, făcu Leonardo, arătând spre crucile negre vopsite pe ferestre. Hai!

 

 

Trecură de han, intrară pe o ulicioară, se strecurară pe lângă o casă neluminată din care se ridicau chiote, râgâituri şi hohote de râs, apoi pătrunseră într-o grădină neîngrijită, plină de copaci frânţi, de tufişuri pe jumătate arse şi de buruieni crescute ala-n dala. În fundul grădinii, un chioşc de lemn, într-o rână, iar îndărătul chioşcului, un stejar bătrân şi înalt din care ţâşneau cele două raze de lumină pe care li le arătase Murţufles. Undeva pe jumătate ascunsă de un gard, se vedea coada unui oxybel.

– Nu mai faşieţi nişi un pas, zevzecilor – se ridică, deodată, un glas moale dindărătul cel mai apropiat tufiş. Încotro, aşa di repijor?

Vasco se uită la tovarăşii săi. D’Artagnan încremenise, dar Leonardo înclină capul, abia văzut.

– Ne temem de ciumă, începu Vasco. Ne temem de ciumă şi am auzit că pe aici am da peste varegii din garda împăratului Alexios. Iar varegii au băi, din câte am auzit, încheie Vasco da Gama, rostind cele convenite de Corto.

– Păi, cam au, veni răspunsul aşteptat, că le-au învăţat meştieşugul di la poporul aşiela, indic.

Din spatele tufişului se ridică un uriaş îmbrăcat în zale cenuşie. Era cu un cap mai înalt decât Vasco, era lat în umeri, iar de sub coiful ce-i acoperea capul şi chipul se revărsa o zale fină de tot, precum un giuvaer, acoperindu-i ceafa şi umerii.

 

 

– Io mi-s’ cniazul Igor, spuse uriaşul, întinzând mâna spre Vasco.

– Eu sunt Vasco da Gama. Ei sunt d’Artagnan, din regatul Navarrei, şi Leonardo da Vinci, toscanul din slujba lui Bonifaciu.

– Doamne, di l-ar lua Domnul odată di pi faţa pământului pi porcu’ ista di Bonifaşiu şi pi bliestematu’ di Dandolo odată cu iel! Nu mă mir că aţi plecat di la iel unde-aţi văzut cu ochii!

– Să înţeleg, începu d’Artagnan, să înţeleg că stăpânul tău, împăratul Alexios e la fel de nenorocit, din moment ce şi tu ai plecat de la el unde-ai văzut cu ochii?

Cneazul Igor împietri şi duse mâna la spada grea ce-i atârna în stânga. D’Artagnan se sumeţi, privindu-l în ochii ascunşi îndărătul zalelor, mişcându-şi piciorul stâng îndărăt. Vasco dădu să se vâre între ei, dar cneazul izbucni într-un râs sănătos:

– Hai, că tare-mi mai plaşie di voi! Corto, Corto, râse el, n-aveai mătăluţă cum să-ţi alegi fraieri pentru lucrarea aiasta!

 

 

– Oh, în nici un caz, se ridică glasul lui Corto, potolit, din chioşcul pe jumătate distrus. Eu nu-mi aleg tovarăşi decât dintre cei cu un pic mai naivi decât mine. Bine aţi venit, le ură el celor trei, ieşind din chioşc, după care se uită în sus, zgribulindu-se. O să se crape de ziuă, cât de curând. Hai să mergem, să luăm giuvaerul ăla, odată. Vii şi tu, Emma?

D’Artagnan făcu ochii mari, iar Vasco încremeni. Din stejarul înalt cobora o femeie subţire şi înaltă, brunetă cu părul lung, îmbrăcată într-un fel de platoşă lucioasă ce o acoperea de la gât până la coapse.

– Ah, iartă-mă, draga mea Emma! N-am apucat să te prezint… Emma Peel! Hm… Să mai zicem despre ea că e… mda… o mare vrăjitoare, acolo, în ţara ei?

 

 

– Oh, Corto, zise Emma, surâzând din colţul gurii. Abia atunci, Leonardo îi văzu botforii ciudaţi – îmblăniţi pe la margini, erau dintr-un fel de piele mai subţire decât băşica de peşte.

– Tu eşti… eşti cumva din Sciţia? – îngăimă Leonardo, neştiind la ce să se uite mai întâi: la ochii femeii ce păreau să nu privească nicăieri, la trupul ei de jivină suplă, cu forme abia mascate de platoşa nemaivăzută, sau la picioarele mai mult goale.

– Oh, nu, făcu Emma. Presupun că nu toate amazoanele provin din Sciţia.

– Emma e din Londra, spuse Corto, râzând. Nu mai departe de acum două săptămâni, l-a văzut pe regele Richard. Şi pe dragul de sir Francis… Pe sir Francis o să trebuiască să-l scoatem din Turn după ce încheiem cu tărăşenia asta, stabili el şi-o luă înainte, ieşind în uliţa ce ducea spre turnul Galata.

Spre răsărit dădeau primele gene de lumină. Pera era liniştită de acum şi, numai de vreo două-trei ori trebuiră să se pitească pe lângă ziduri, când trecură pe lângă posturile străjilor din faţa hanurilor. Când şi când, din depărtare se auzeau strigătele ascuţite ale unei femei, dar niciunul nu le băgă în seamă – erau într-un oraş asediat.

 

 

Ajunşi în piaţa din preajma palatului ambasadorului genovez, se petrecură cu un convoi de docare, pline cu cadavre de ciumaţi din care se scurgeau puroaie cleioase-verzui, puturoase. Nici nu ştiai de ce cine să-ţi fie milă mai întâi: de morţii cu trăsăturile schimonosite de lipsa aerului ce-i ucisese, sau de amărâţii care îi duceau la gropile comune săpate la marginea zidurilor. 

– Iată casa Begumei, spuse Corto deodată, arătând în capătul unui intrând mărginit de prăvălii în ruină, printre care creşteau tufe de regina-nopţii.

 

 

În clipa aceea, dinspre casa Begumei se auzi un strigăt ascuţit.

– Hm, se miră Corto. Să fi întârziat atât de mult? Ia hai să ne grăbim.

– O clipă! – şopti d’Artagnan, părând să ciulească urechile. Cneazul Igor prinse şi el să adulmece aerul răcoros al dimineţii şi, deodată le făcu semn să se tragă sub un pâlc de măslini sălbatici.

Se auziră glasuri răstite ce păreau să vină de tare departe. Apoi, pe neaşteptate, un călăreţ ţâşni pe uliţă, ieşind dintr-o curte cu garduri rupte.

– Ce-i cu aschimodia aia de cal? – întrebă Leonardo, făcând ochii mari.

Iar Emma:

– Tu n-ai mai văzut niciodată mongoli? – pufni ea.

– Atenţie, făcu cneazul. Le simt duhoarea şi sunt tare mulţi!

– Staţi potoliţi, le zise Corto. S-ar putea să fie prietenul meu, Gengis… Dar… de unde şi până unde a venit aici încă de acum? – se mai întrebă el.

Corto dădu să iasă la lumină şi să întrebe de Gengis, dar înlemni când un pâlc de călăreţi mărunţi se repeziră în trombă pe uliţă, de parcă abia atunci ar fi scăpat dintr-un ascunziş bine dosit.

 

 

– Ku-ku-kuuuuuuu! – se îndemnară ei preţ de câteva clipe, strunind caii în loc şi privind într-o parte şi-n alta.

– Îl vezi şi pi Gingis printre iei? – întrebă cneazul Igor.

Corto clătină din cap. Se strânsese atâta puhoi de călăreţi pe uliţa îngustă, încât d’Artagnan le făcu semn tovarăşilor săi să se pitească într-o prăvălie părăsită.

– Ku-ku-kuuuuuu, strigau mongolii, din ce în ce mai tare. Unul dintre ei, cu o căutătură fioroasă, se ridicase în scări şi urla la ei, răspândindu-i încoace şi încolo.

 – Gengis e! – se bucură Corto şi dădu să iasă din prăvălie dar, chiar atunci, mongolii se repeziră spre casa Begumei, ridicând trâmbe de praf şi făcând o hărmălaie nemaipomenită.

 

 

În clipa aceea, din casă se ridică urletul de moarte al unei femei, care le îngheţă sângele în vine.

– Ce naiba… se miră Corto şi, deîndată, salve năpraznice de culevrină se abătură din toate părţile asupra mongolilor şi asupra conjuraţilor, deopotrivă.

 

***

Contextul istoric al legendei

 

E cunoscut, îndeobşte, că cea de-a IV-a Cruciadă a fost un mare eşec: trupele ridicate de Bonifaciu de Monserrat la îndemnul lui Folke de Neuilly, n-au ajuns niciodată la Cairo, destinaţia de unde trebuiau să se răspândească precum pojarul peste Pământurile Sfinte, trecându-le prin foc şi sabie şi recuperând Marele Regat al Ierusalimului.

 

 

Pacostea Cruciadei a IV-a s-a datorat – vai! – unui planning financiar inadecvat: fondurile adunate de forţele expediţionare au fost insuficiente (51.000 de mărci) pentru a acoperi datoriile contractate de Veneţia (85.000 de mărci) pentru construcţia flotei care avea să-i transporte pe cruciaţi la destinaţie. Dar, imixtiunea financiarului în sacru nu trebuie să ne mire: ştiţi bine că pe vremea aceea, o sumă de bani acceptabilă vărsată în punga bisericii, îţi plătea mântuirea fără probleme, chestie care se numea simonism.

Prin urmare, aflându-se faţă în faţă cu o masă de cavaleri extrem de agitaţi, dar fundamental insolvabili, Enrico Dandolo, dogele orb al Veneţiei, i-a manipulat pe cruciaţi cum a ştiut el mai bine. N-aveţi bani de drum? – nu face nimic, pentru că o să vă duceţi, în schimb, la cetatea Zadar, pe malul Adriaticii, ca s-o readuceţi sub controlul nostru, al veneţienilor, pentru că nemernicii ăia de târgoveţi din Zadar s-au aliat – ce mârşăvie! – cu regele Emeric al Ungariei.

 

 

Aceasta fiind maniera prin care Dandolo înţelegea ca trupele cruciate să-şi acopere datoria faţă de Veneţia, expediţia a pornit, aşadar, spre Zadar. Ceea ce nimeni în afara lui Dandolo nu ştia la momentul acela era faptul că dogele plănuia ca după Zadar, cruciaţii să atace Constantinurbs. Mă rog. Dandolo avea niscaiva circumstanţe justificative: nu trebuie să omitem că avusese relaţii strânse cu Constantinurbs – fusese de mai multe ori ambsador acolo – numai că, funcţionarii bizantini îl priviseră întotdeauna cu dispreţul teribil pe care pretinşii nobil îl au faţă de negustorii eficienţi.

Să ţinem minte acest lucru pentru că este important pentru felul în care au evoluat lucrurile.

Revenind la cruciaţi, atâta timp cât Zadarul a fost asediat,

 

 

Bonifaciu de Monserrat s-a dus să-şi viziteze vărul, pe Ludovic de Suabia, fără un motiv aparent. Acolo l-a cunoscut pe Alexios Angelos, fiul lui Isac al II-lea, împărat al Constantinurbsului, care fusese alungat de pe tron de o rudă de-a sa care purta tot numele de Alexios. Alexios-frustratul i-a propus lui Monserrat cucerirea Constantinurbsului şi alungarea lui Alexios-sătulul, urmând ca, în contrapartidă, Bizanţul cel condus de frustrat să susţină financiar Cruciada, s-o sprijine cu soldaţi în Ţara Sfântă, să ofere galere pentru transport etc…. Ce legătură o fi avut Enrico Dandolo cel orb cu acest aranjament josnic, nimeni nu poate spune cu siguranţă. Cert este doar că Bonifaciu de Monserrat a acceptat să pornească în fruntea cruciaţilor, pentru a cuceri Constantinurbs, luându-l şi pe Alexios-frustratul cu el, pentru a-l înscăuna.

 

 

Numai că, în timp ce cruciaţii plănuiau să atace Bizanţul (deşi papa Inocenţiu III i-a ameninţat cu excomunicarea pentru porcăria asta), sultanul Barayat-Cutremur, care petrecea zile plăcute la seraiul din Brusa, a fost informat de ciudatele pregătiri de război ale creştinilor împotriva fraţilor lor întru credinţă.

– Nici nu mă aşteptam la altceva din partea ghiaurilor, îi spuse sultanul marelui său vizir, Ildirim.

Cu toate că războiul dintre creştini îl ajuta într-un fel, Barayat-Cutremur îşi dădu seama că o eventuală cădere a Constantinurbsului în mâinile cruciaţilor i-ar fi blocat pe otomani în Anatolia, între Bizanţ, pe de o parte, şi Comitatul de Tripoli, de cealaltă parte. În consecinţă, Barayat a decis să atace zdrobitor (să nu uităm cum era supranumit) marele oraş de pe Bosporul de Miazăzi şi a chemat sub arme 60.000 de soldaţi, din care 15.000 călăreţi arabi, cu însemnele Jihadului lui Ali Nemuritorul.

Numai că, mişcările lui Barayat n-au rămas neobservate de cavalerii Ioaniţi, care au trimis depeşe la Zadar, lui Bonifaciu, şi la Taurida, dincolo de Bosporul Cimmerian, la mongolii hanului Hulagu, cu care creştinii avuseseră grijă să facă schimb de ambasadori, fiind şi unii şi alţii, îngrijoraţi de ascensiunea otomanilor.

 

 

Hulagu a răspuns solicitării creştinilor fără să stea pe gânduri, pornind cu cei 80.000 de călăreţi din Hoarda Cerului prin Sciţia, apoi prin Dobrogea şi pe ţărmul Mării Negre, coborând în marş forţat spre Constantinurbs. Deşi au ajuns cei dintâi sub zidurile oraşului, istoria standard nu a aflat nici până acum de ce Hulagu nu a ordonat asediul, preferând să-i aştepte pe cruciaţi.

Aceştia din urmă, în număr de aproximativ 35.000 (dar cu armamentul cel mai avansat din epocă), au ajuns la Constantinurbs în luna mai 1427, în acelaşi timp cu otomanii lui Barayat-Cutremur. Cruciaţii şi armata lui Hulagu se aflau situaţi pe ţărmul european, la vest, respectiv la est de capitala Bizanţului, în timp ce Barayat-Cutremur îşi smulgea părul din cap pe malul asiatic, cam prin dreptul cheiurilor Haydar Paşa din zilele noastre (Uskudar, pe vremea aceea), fiind ţintuit pe ţărm de atacurile din aer ale cruciaţilor.

 

 

Între timp, Hulagu, încă se ţinea deoparte de confruntare, într-un mod inexplicabil. A fost convins să atace, totuşi, în urma eforturilor ambasadorului suab, Ludwig von Kreutzmeer, numai că, deîndată ce hanul s-a hotărât să lupte, Hoarda Cerului a fost lovită de ciumă, fiind nevoită să se retragă spre extremitatea Bosporului dinspre Marea Neagră. Era deja luna iunie, iar Bayarat-Cutremur primi atunci în ajutor un grup de mercenari din Zhong Huo,

 

 

înarmaţi cu culevrine, cu bombarde şi cu zmee de asalt, cu care prinseră a izbi necruţător aerostatele lui Bonifaciu de Monserrat. Pierzând supremaţia aeriană necondiţionată pe care o avuseseră până atunci, cruciaţii n-au mai putut să împiedice traversarea Bosporului, iar otomanii au debarcat în Constantinurbs II, pe undeva pe lângă capătul estic al actualului pod Galata, atacând Pera şi lansându-i pe cavalerii Jihadului lui Ali spre acele zone care în zilele noastre sunt cunoscute drept Tophane, Beyoglu şi Sishane, zone dispuse de jur împrejurul Turnului Galata, existent încă de pe atunci.

Între timp, cruciaţii cuceriseră mare parte din Constantinurbs I, adică acea parte a oraşului situată la vest de Cornul de Aur, însă apărarea bizantină era din ce în ce mai furibundă, obligându-i pe cruciaţi să bată pasul pe loc, mai ales în jurul mănăstirii Hagia Maria Pammakaristos şi al rezervoarelor de apă de la Aspar, dar în special la palatul Blachernae.

 

 

Luptele dintre cruciaţi şi bizantini erau din ce în ce mai violente, adeseori întâmplându-se ca o companie cruciată să ocupe parterul unei clădiri, în timp ce bizantinii ţineau cu dinţii de etajul I, iar o altă companie cruciată stăpânea etajul II. Pe de altă parte, mercenarii de Zhong Huo ocupaseră poziţii stabile la est de Cornul de Aur, în Pera, şi executau foc peste braţul de apă, distrugând, deopotrivă, atât poziţii bizantine cât şi cruciate.

Văzând că se împotmoleşte într-un război urban de uzură, Monferrat l-a trimis pe Ludwig von Kreutzmeer din nou la Hulagu, implorându-l să-i atace pe otomani din flanc.

 

 

Hanul a acceptat să se pună în mişcare, cu două condiţii: să primească „un salvconduct până la sfârşitul vremurilor” pentru târgurile germane de la Baltica, iar mărfurile sale să fie exonerate de taxe pentru totdeauna pe teritoriile lui Filip de Suabia – cererile sale au fost acceptate fără crâcnire, după cum era de aşteptat.

La 2 iulie, după ce s-au semnat actele, Hulagu a lansat atacul, azvârlind cadavre de ciumaţi cu catapultele, în taberele lui Bayarat-Cutremur din Pera. Era prea târziu, însă, căci corpurile de ieniceri ocupaseră Pera în mare parte, devastând-o. În ce priveşte epidemia de ciumă care a izbucnit imediat printre turci, ea n-a făcut altceva decât să-i înfurie şi mai şi pe, obligându-i să-şi caute scăparea de molimă cu orice preţ, adică avansând către nord şi către Constantinurbs I.

 

 

În ziua de 10 iulie, cruciaţii şi otomanii au ajuns în sfârşit faţă în faţă, la extremitatea nordică a Cornului de Aur, într-un loc denumit Valea Apelor Dulci. Luptele corp la corp au început imediat şi au fost cele mai sângeroase de la începutul războiului, fiind semnalate situaţii în care companii întregi, şi de-o parte şi de alta, au fost măcelărite treptat, sistematic, temeinic.

Pe de altă parte, Bizantinii încă nu depuseseră armele: ei continuau să se apere şi de unii şi de alţii, ici-colo, în buzunare răspândite pe cuprinsul Constantinurbsului, asta ca să nu mai spunem că întreg Cornul de Aur încă era al lor, fiind dominat de galerele rapide bazate lângă Blachernae, înarmate cu faimosul foc grecesc, contra cărora cruciaţii nu reuşiseră încă nici o victorie notabilă. Şi, ca şi cum bulibăşeala asta nu era de ajuns, călăreţii Hoardei Cerului lansau din oră în oră nişte raiduri năpraznice care, nu o dată, au spulberat cruciaţi, bizantini şi otomani deopotrivă.

În afara faptului că otomanii şi cruciaţii au început luptele terestre directe în ziua de 10 iulie 1427, aceeaşi zi mai este menţionată (în toate documentele consultate de mine), ca fiind ziua în care a început tărăşenia cu giuvaerul din Pataliputra. Legenda începe printr-o întâlnire ce are loc noaptea, în beciurile palatului Mangana de pe malul Propontidei (Marea Marmara): Enrico Dandolo, Bonifaciu de Monserrat şi mareşalul bastimentelor aeriene, Jacques Montgolfier, împreună cu sfetnicii şi cu suitele lor, asistă la prezentarea unor maşinării tocmai bune de folosit în război. Cel care le face prezentarea este nimeni altul decât inventatorul Leonardo Da Vinci.

 

 

Legenda

 

– Cred că le voi denumi zbaturi, zise Leonardo Da Vinci, privind când la Enrico Dandolo, când la Bonifaciu de Monserrat.

Baronul de Castellamare, sfetnicul apropiat al lui Dandolo, dar şi reazemul său de orb, care îl ducea de mână dintr-o parte în alta, îi vorbea acestuia din urmă în şoaptă, străduindu-se să-i descrie minunăţia din faţa ochilor.

– Zici că seamănă cu un alambic?! – se miră dogele orb.

 

 

– Într-un fel, serenissime, murmură Castellamare. Da Vinci spune că ne va fi de mare folos. Zice că se aseamănă cu motoarele cu care a echipat aerostatele, numai că sunt mult mai mari.

– Bine-ar fi să nu se înşele, rânji Dandolo, că m-am săturat de câtă vreme ne învârtim pe aici… Of, nu mi-a plăcut niciodată Constantinurbs. Miroase aşa… a peşte… Iar bărbaţii sunt cam prea efeminaţi.

– Serenissime… sunt greci! Viciul lor este cunoscut în toate colţurile pământului.

Se auzi un bubuit greoi, iar zidurile groase ale palatului Mangana se clătinară. Şiroaie de praf se scurseră din tavan, cufundând încăperea într-o ceaţă înecăcioasă.

– Şi, mă rog, ce fac… zbaturile astea ale tale? – se interesă Bonifaciu după o vreme.

– O să vă arăt, spuse Da Vinci, potolit.

Aprinse o feştilă şi se apropie de cilindrul de fontă, mare cât un butoi de vin de prin cramele Toscanei. Sub cilindru se afla un fel de tavă, prevăzută cu două găuri, iar Da Vinci vârî feştila printr-una dintre ele. Se auzi un bufnet înfundat, în tavă se ghici un foc cu flăcări ciudat de albastre dar, în scurtă vreme nu se mai văzu nimic, căci Da Vinci acoperi găurile. Nu trecu mult şi, din cilindru se ridică sfârâitul unei ape ce se pregătea să dea în clocot. Apoi, drugul ce ieşea prin partea de sus a cilindrului începu să se ridice şi să coboare, ritmic. Da Vinci fură o privire către ceasul cu apă: era aproape de miezul nopţii.

 

 

E târziu, îşi zise el, dar nu lăsă să i se vadă nerăbdarea. Zâmbind, continuă să explice:

– Dacă aşezăm câte patru motoare din acestea de fiecare parte a unei galere, şi dacă le cuplez la nişte roţi uriaşe, adică la zbaturile amplasate dincolo de bordaj, n-o să mai fie nevoie de vâslaşi. Galerele vor fi mai uşoare, iar pe vâslaşi o să-i puteţi înarma, că să-i folosiţi la luptă…

– Tu crezi că vâslaşii sunt luptători la fel de buni ca lefegiii, sau cavalerii? – pufni Dandolo.

– Sunt răufăcători, în cea mai mare parte. Or şti ei ce să facă dacă primesc paloşe sau cuţite. Iar dacă o să moară, n-o să-i plângă multă lume.

Privitorii nu mai scoaseră o vorbă. În afara lui Montgolfier, niciunul dintre ei nu mai văzuse vreun motor până atunci, căci li se părea înjositor – acum, însă, se chiorau la alcătuirea ieşită din mintea iscoditoare a lui Leonardo. Cu excepţia lui Dandolo, urmăreau cu toţii drugul care ieşea din cilindru, din ce în ce mai repede, pufnind şi gâfâind metalic – erau bărbaţi şi, pe deasupra, plecaseră cam de mult de acasă, aşa că mişcarea uniform accelerată a drugului le aduse aminte tuturor de zile mai bune.

– Dar ce arde acolo? – întrebă Dandolo deodată, aducându-i pe toţi înapoi cu picioarele pe pământ.

– Asfalt lichid de Balasagan. Din Persia.

– Şi cum de arde aşa, fără aer? întrebă baronul de Castellamare.

– Are nişte prize de aer. Aici, le arătă da Vinci un ţuţuroi abia vizibil, şi aici.

– Şi dacă se termină asfaltul, ce face galera? – întrebă Bonifaciu.

Mareşalul Montgolfier îşi înăbuşi un zâmbet – seniorii aceştia, îşi spuse el, o să fie tocmai buni de azvârlit la gâde, cât de curând. Prea n-au habar de niciunele!

Iar da Vinci:

– M-am gândit să punem un rezervor plin cu asfalt lichid, la pupa, pe puntea inferioară. Când se termină asfaltul din motor, trimitem câţiva oameni să mai aducă, cu găleţile. Între timp, zbaturile se vor învârti, din inerţie, ajutate de greutăţile care se rotesc aici şi aici…

 

 

 

– Aha, i-o reteză Dandolo. Un rezervor, deci. E bun, da’ parcă miroase cam urât. Aduce cu pucioasa.

– Tot ce face foc, din pucioasă se trage, zise Leonardo, după care explică, ridicând din umeri: Vroiam, pentru domniile voastre, să amestec asfaltul cu niscaiva arome tari din India, dar n-am mai avut timp. Pe de altă parte, serenissime, domnia voastră n-o să mai miroasă duhoarea asta nicicând: doar n-o să puneţi dumneavostră piciorul, vreodată, pe bastimentele din prima linie…

Da Vinci îşi dădu seama prea târziu de impoliteţe – tocmai îi spusese lui Enrico Dandolo, Dogele Veneţiei Maritime, că nu se afla în prima linie a luptei. Se ştia că Dandolo este susceptibil. Şi ranchiunos.

Drugul de fier ce se iţea din cilindru urca şi cobora într-un ritm frenetic. Clocotul din motor era din ce în ce mai puternic, iar da Vinci găsi o scuză să se retragă din faţa dogelui: se apropie de o ţeavă pe care o apucă cu un cleşte, dându-i capacul la o parte. Se auzi un şuierat ascuţit, prelung, iar o jerbă de aburi înguşti ţâşni din cilindru, mai-mai să-l ardă pe Bonifaciu de Monferrat.

– V-am spus să nu vă apropiaţi, sire, zise da Vinci şi puse capacul la loc. Se uită apoi, scurt, la ceasul cu apă. Strâmbă din nas. Se făcuse miezul nopţii. Era din ce în ce mai târziu.

– Zbaturi, zici, făcu Dandolo.

Da Vinci nu răspunse. Înjură în gând. Ce naiba îi apucase pe ăştia să vină tocmai acum ca să-i vadă lucrările?

– Serenissimul nostru Doge tocmai ţi-a spus ceva, messer da Vinci, făcu baronul de Castellamare.

– Mmmm… da Vinci forţă nota numai puţin, apropiindu-se de cilindru, întârziind cu răspunsul. Deschise din nou capacul din care ţâşni aburul, şuierând. Singura problemă este că cineva trebuie să fie mereu atent la… hm… motor! E la fel ca la aerostate…

 

 

Dacă presiunea aburului creşte prea tare, motorul poate să explodeze. Nu vă daţi seama ce nenorociri poate să provoace.

– Nu ne-ai amintit asta atunci când ne-ai spus că putem să venim la tine oricând, îi atrase Dandolo atenţia. Numai că, ciudat pentru el, zâmbea. De câţi oameni e nevoie ca să supravegheze motoarele şi… zbaturile tale?

– Vi se par nişte nume fericit alese, serenisssime? – întrebă Da Vinci, turnând în glas miere din belşug.

– Motoare şi zbaturi sunt nişte nume bune, că le şi vezi făcând războaie şi aducându-ne izbânde, numai după cum huruie limba când le pronunţi… Dar nu mi-ai răspuns… De câţi oameni e nevoie pe o galeră ca să aibă grijă de lucrătura asta a ta?

– Patru ar fi suficienţi. Unul să îl manevreze, unul să vadă să nu explodeze, unul să se ducă după asfalt pe puntea inferioară, iar al patrulea de rezervă, în caz că unul din ceilalţi păţeşte ceva.

– Ah, făcu Dandolo şi se apropie de Da Vinci. De ce nu te-oi fi adus eu la Veneţia mai din timp? Ajută-mă să-ţi pun mâna pe faţă, fiule, zise el cu glas tremurat.

Leonardo Da Vinci se execută şi se lăsă pipăit de Enrico Dandolo, dogele orb, care îşi trecea degetele noduroase şi uscate, precum crengile căzute din ulmi, peste trăsăturile prelungi ale inventatorului.

 

 

– Eşti înalt… începu dogele. Nas borcănat şi buze răsfrânte, de om scârbit de viaţă, ochii uşor migdalaţi, umerii obrajilor reliefaţi, o cicatrice… hm! Eşti cavaler, Leonardo da Vinci?

– Nu, serenissime.

– Ciudat! Asta e urmă de sabie, nu de cuţit. Dacă nu eşti cavaler, cum de te-ai duelat?

– Nu m-am duelat, serenissime, minţi Da Vinci pe nerăsuflate. Am fost lovit de o bucată de fier pe când lucram la cuirasele aerostatelor domniei-sale, Bonifaciu de Monesrrat. 

O bubuitură zgâlţâi din nou zidurile, urmată de un potop de sfârâituri. Praful prinse să curgă iarăşi din tavan. Dandolo nici nu tresări.

– Minţi, da Vinci! Asta e tăietură de sabie. De data asta, te iert. Şi câte… hm… motoare din astea ai făcut?

Da Vinci privi din nou spre ceasul de apă şi înghiţi în sec.

– Ţi-am spus că te iert, de ce ţi-e frică?

– Vă mulţumesc prea plecat, serenissime, răspunse Leonardo după o vreme, abia reuşind să nu mai privească la picăturile ce marcau trecerea timpului… E târziu, Dumnezeule, iar dobitocii ăştia nu mai pleacă odată! Vă mulţumesc… Am făcut până acum douăsprezece asemenea motoare cu zbaturi cu tot, serenissime. Dulgherii şi l��cătuşii noştri pot să alcătuiască opt-nouă piese din acestea, în fiecare zi. În zece-unşpe’ zile o să avem o duzină de galere propulsate cu zbaturi. Am făcut un calcul: pe lângă toţi vâslaşii pe care o să-i lase să poarte arme, o galeră echipată astfel o să dezvolte vreo 25 de noduri cam în răstimpul a vreo 200 de răsuflări omeneşti, adică în acea perioadă de timp pe care eu o numesc zece minute. Condiţia e să faci socoteala astfel încât să prinzi viteza asta acolo unde e mai multă nevoie de ea: între galerele greceşti. Dacă le pintenează la viteza asta, o să le spulbere ca pe vreacuri.

 

 

– Şi cu focul grecesc cum faci? – îl întrebă Dandolo, curios. Degeaba îi pintenăm noi cu galerele noastre cele iuţi, dacă ei ne dau foc…

– Ah, la asta, ştie el să vă dea răspuns, spuse Da Vinci, arătând într-un colţ. Dacă îmi permiteţi, vi-l prezint pe messer Vasco da Gama.

Privirile tuturor se întoarseră într-acolo, iar Da Vinci profită ca să desfacă toate capacele cilindrului. Drugul ce ieşea din motor îşi încetini mişcarea, uşor, uşor, uşor.

Vasco da Gama era un slăbănog cu nasul coroiat. Purta haine viu colorate, de croială iberică, pline de pampoane şi buzunare false.

 

 

– Dacă le va da prin cap să azvârle cu foc împotrivă-ne, începu el, ei bine, atunci vom porni foalele acestea, le arătă el nişte burdufuri uriaşe şi grele, precum nişte ţâţe gigantice, care aveau chiar şi nişte sfârcuri prelungi şi cafenii ce dădeau drumul unor puternice jeturi de aer.

Hainele seniorilor fluturară, de parcă un vânt prea puternic le-ar fi izbit dintr-o dată şi, câtă vreme se apropiară cu toţii de Vasco, Leonardo Da Vinci oftă îndelung, cu ochii ţintă la ceasul cu apă.

 

***

Scrisoarea de mai jos a fost trimisă la 28 iulie, 1427, în timpul Cruciadei a IV-a, la Constantinurbs, trecând chiar pe sub nasul lui Enrico Dandolo.

 

 

 

Scrisoarea arăta în acest fel, fiind scrisă de unul dintre scripţii cei înţelepţi ai lui

Ildirim.

 

 

 

 

Ildirim a avut temeri foarte mari după trimiterea scrisorii, sultanul Barayat-Cutremur având deja motivele lui de neîncredere vizavi de Marele Vizir…

 

 

Scrisoarea şi personajele de mai sus fac parte dintr-un foileton de blog, denumit: "N-a fost giuvaer mai vechi la Pataliputra".

Din propria-mi prostie, am postat un text vraişte – era o chestie de fonturi non-recognoscibile pe net. O să corectez chestia cât de curând. Nu-mi pare rău decât că am dezvăluit o chestie legată de… hm, "foiletonul" pe care intenţionez să-l postez pe blog: "N-a fost giuvaer mai vechi în Pataliputra".

Practic, am dezvăluit ceva ce nu ar fi trebuit să dezvălui, pe lângă faptul că aţi cam pierdut timpul cu un post vraişte.

Până diseară, sper să remediez problema. Doar a acestui post – în rest, problemele care au generat apariţia postului în forma pe care aţi văzut-o sunt, mă tem,  irezolvabile.

Pe când citeam io chestia asta, mi-am amintit de o păţanie trăită pe la v’o 21 dă ani. De fapt, setul de păţanii a început chiar în ziua când am împlinit 21 dă ani, adică în 1981.

Acu’, v-aţi cam prins voi deja că am avut mereu o înclinaţie către dat dân gură, aşa, ca un fel de passe-temps – eh, bineînţeles că am făcut chestia asta şi în noaptea când am împlinit 21 dă ani, în bucătărie la ai mei acasă. Ca să pricepeţi, însă, ce şi cum, o să fac un mic racord.

Pă vremea când la medicină se intra cu mult mai greu decât în zilele noastre, chiar trăiai clipe pe măsură ce se apropia admiterea. Băh, şi pe când venea el, examenu’, călcând totu’ în picioare, uite că apare mătuşă-mea pe la mine, care mătuşă avea o înclinaţia dân aia furibundă către ezoteric.

Vine, şi-mi spune aşa:

– Uite piatra asta, îmi arată ea o pietricică ce semăna cu cea din stânga, din poza de mai jos

 

 

ei bine, a continuat mătuşă-mea, eu am luat piatra asta de pe platoul Bucegilor, la răsărit, în ziua de solstiţiu,

 

 

aşa că, ai grijă de ea, c’o să-ţi poarte noroc la admitere.

Hm! Io sunt cam trufaş, aşa că nu prea mă dau în vânt după suport extern, indiferent de la cine ar veni el (indiferent de la cine venea el, că între timp, m-am mai temperat), dar, aşa o frică mi-era să nu pic examenu’, încât am pus pietricica respectivă dans le tirroir secret, cu restul amuletelor şi al fetişurilor pe care le posedam pă la opşpe’ ani (între timp, am ajus să le stochez doar în minte!).

Buuuun! Ei, şi am io noroc şi intru la facultate şi mă trezesc păşind în calitate oficială, cu treabă adică, pân clădirea asta:

 

 

după care, dau fuga acasă, repede-repede, ca să mă uit la piatra adusă de mătuşă-mea de pe platoul Bucegilor. Aveam chef să-i mulţumesc pietrei, să-mi schimb crezul, chestii d’astea… Mi-era tare, tare bine, aşa că ieram dispus la tot soiul de compromisuri.

Mda. Asta aveam chef să fac, numai că n-am mai găsit piatra aia niciodată. Toate celelalte obiecte (o lămâie uscată pe care mi-o adusese cineva de la Cap Sunion, un set de nasturi desperecheaţi, cusuţi pe o bandă albă de bumbac, câteva caieţele minuscule, manufacturate de moa etc), toate celelalte obiecte, aşadar, se aflau la locul lor, după cum le lăsasem, numai piatra cu noroc parcă intrase în pământ.

Pă vremea aia nu fumam, aşa că am rămas gândindu-mă pur şi simplu la păţanie, oarecum bucuros în sinea mea, cum că, iată, iereau nişte chestii care evadau din simpla cauzalitate carteziană şi că bla-bla, bla-bla, bla-bla…

Buuuun! Dar iată-ne în seara zilei mele de naştere dân 1981, la aproape doi ani dă la păţania cu piatraaaa…. Ne-am refugiat, patru dăştepţi, în bucătărie şi, tot sorbind la vodka Krepkaya (asta a dispărut dă tot dân galantare, iar lăbarii ăştia dă la megaimaj, oşan, cora et kkt, nici n-au auzit dă iea, proştii dracului cu uischiu’ lor dă fekale!), tot sorbind noi la Krepkaya, deci, am ajuns la subiectu’ numero uno pentru nişte ‘telectuali ca noi.

Există, sau nu există… Dânsul? Io cu încă un dăştept făceam pă ateii, în timp ce ceilalţi doi veneau şi ei cu tot soiul de argumente ebrioase ca să ne aducă pă drumu’ cel bun, adică să ne recupereze, dracului, din îmbrăţişarea puturoasă a lui Leo Taxel.

Boooon! Normal că nu s-a ajuns la nici o concluzie, normal că chefu’ s-a spart spre dimineaţă, normal că ne-a durut capu’ etc. Băh, şi încep dân ziua aia nişte chestii, exact ca în postu’ lu’ Puck!

Mai întâi, m-a luat pă departe. Mă gândeam, de pildă, la un ins pă care nu-l mai văzusem dă ani dă zile. Nu treceau mai mult dă două-trei zile, că şi dădeam dă insu’ cu pricina pă stradă, pân v’o vizită şi tot aşa. Po urmă, situaţia a început să se încordeze niţel, mai ales după ce am găsit nişte explicaţii că telepatia, că rezonanţa între două sufelete înarmate cu potenţial de a emite informaţii în eter etc.

Eh, ca să-mi arate că telepatia n-are nici o chestie şi că nu rezonanţa între mine şi ics e problema, am început să-mi amintesc dă câte o carte sau dă câte un tablou, să zicem, şi, după nu mai mult dă două-trei zile, dădeam dă cartea cu pricina sau dă tablou, aşa, ca dân întâmplare. Îmi amintesc perfect dă un volum de Goethe (am citit prea rar nemţi, aşa că d’aia-mi amintesc aşa dă bine), dân seria aia, Opere Complete, un volum la care m-am gândit fără motiv pentru ca, după câteva zile, să-l descopăr în casa unui ins în care am ajuns, indiscutabil, fortuit.

Bun. Deja, chestiile astea se aglomerau din ce în ce. Următorul pas a fost să citesc anumite lucruri care, îmi aduceau aminte instant de câte cineva. Revin la exemplul cu Goethe (împrumutasem cartea) – găsesc io acolo o formulare icstrem de rară pentru limba dă Bucale, şi anume: "frumoasă coz". Chestia asta io n-o mai auzisem decât o singură dată, la un oltean cu care mă împrietenisem (la vârsta aia, te împrieteneai uşor) întâmplător, pă munte, cu o vară mai înainte.

La cel mult cinci minute după ce citisem "frumoasă coz" în Goethe, mă sună olteanu’ cu pricina, care ajunsese în Bucureşti şi voia să ne întâlnim.

Era dân ce în ce mai mişto. Căpătam curaj, chiar. Îmi spuneam  că, dacă asemenea păţanii sunt posibile, s-ar putea chiar să fim nemuritori, deci eram din ce în ce mai optimist.

Băh, şi urmează tunurile.

Unu. Dormeam de prânz, că ieram în vacanţă. Visez o chestie, cum că mă sună o insă, sora unei alte inse dă care ieram io îndrăgostit pulbere, care soră îmi spune să mă duc la o petrecere unde, cum altfel, trebuia să dau ochii cu iubita-mea-din-minte, cu care nu puteam să am o relaţie coerentă dân cauză că ieram prost şi pentru că iea se cuplase cu un alt ins, ceea ce era normal.

Visul a fost lung. Au urmat secvenţe tehnicolor cu moa care se urca în autobuz, cu moa care ajungea la Cosmonauţilor, actual Lahovary, cum mă duceam la Eva şi ajungeam apoi lângă Ateneul Român, unde se afla casa unde se desfăşura cheful.

Băh, şi mă scoală mama. Şi-mi spune că e una la telefon. Şi la telefon ierea sora ăleia. Şi-mi spune să merg la chef că vine şi sor’sa, să-mi crape mie ochii dacă mint. Şi-mi zice că chefu’ e pă lângă Ateneu’ Român, că ştiu cum s-ajung acolo? – să-nţepenesc că aşa a fost, dă simţeam cum se deşurubează rotiţa telefonului, de una singură, sub privirile mele.

Bineeeee! Şi tot aşa, până în august, când, Doi – plec în Retezat cu cortu’. A fost mişto. Am pus cortu’ p’aci

 

 

Apa era rece. Noaptea se auzeau nişte avioane care nu ştiu unde se duceau. Am mâncat mult pate dă ficat d’ăla albastru. Eram cu nişte tipe cu care simulam reciproce apropieri nepermise, sub forma unor masaje pen’ că, deh – eram obosiţi dupe urcuş etc.

Băh, şi pă 23 august (îmi amintesc perfect, pen’ că taNpiţii iereau la defilare) ne ducem noi pă vârfu’ Peleaga.

 

 

Uitaţi-vă bine la momâia aia dân pietre. Ceilalţi făceau poze chiar în faţa ei, iar io m-am tras mai la o parte, la v’o cinci-şase metri (cam pă unde stă ăla de-a tras poza!), cu gând să depun un sumar dă urină. Ierea o zi d’aia, cum să spun, ceţoasă, cu fuioare dă nori care alergau pân văzduh (opaaa…), cu soarele care să abătea deodată asupra lacului Bucura (hait!), care lac să vedea cam aşa

 

 

iar pă partea ailantă dă lacul Bucura era o ceaţă, nenicăăăă… ahhh… era tocma’ bine pentru acte fiziologice. Intru în rutină, desfac prohabul, mă uit în jur, ca orice fiinţă pudică şi….

Băh, deodată văd de partea opusă lacului Bucura, pă noru’ ăla dens, un cerc luminos. Să mor dă vă mint! Le fac semn celorlalţi să vină să vadă şi ei (dă-l naibii dă prohab dăschis, cu chiloţii fluturând, discret, în vântul alpin) şi când le fac semn… gulp! – văd cum se mişcă ceva în interiorul cercului luminos, care era cam cât o monedă dă 3 lei dă pă vremea aia.

– Băăăh! Veniiiiiiţi, băăăăăăh! – am urlat io, tot ţopăind şi dând dân mâini ca înecatu’, ca să vadă şi iei că silueta mea să proiecta în interiorul cercului luminos.

Slavă lu’ Hăl dă Sus, au văzut şi iei toate chestiile alea şi dă-i, scoate aparatu’ ălaaaa, băăăăî, scoate-l să facem poză, că aşa ceva nu mai pupăm noi… da’, până să ne dezmeticim , cercul s-a şters cu tot cu silueta magistrală a lu’ moa dân interioru’ lui…

Am plecat cam tăcuţi d’acolo, mai ales io. Nu ştiu dacă vreunu’ dintre cei cu care am fost acolo citeşte acest blog, dar am să-i amintesc, oricum: au fost alături de mine Adrian Ţoghe, Mihaela şi Dana – toţi trei studenţi la Medicină la Craiova, cu un an mai mici decât mine, care ieream student dă Bucale – da’ dacă vreunu’ citeşte figura asta, să dea, naibii v’un semn, ca să nu mă creadă lectorii uzuali un mincinos şi mai mare decât sunt.

Jur că aşa a fost! Jur!

Eh, şi după figura asta nemaipomenită, toate semnele şi premoniţiile care mă alimentaseră luni de zile s-au tăiat brusc. Blonk! – de parcă cineva ar fi tras heblul.

Nimic, nimic, nimic bizar nu s-a mai petrecut, de parcă aş fi fost subiectul unui crescendo ezoteric pe care, dacă nu l-oi fi priceput, să-mi fie naibii de bine!

Mda. Fireşte, am pus mâna pe telefon după ce am ajuns acasă şi am sunat-o pe mătuşă-mea. Iea mi-a zis că să vorbească umpic despre asta cu doamna X de la Sinaia, care o dusese cu doi ani mai înainte, pe platoul Bucegilor, cu cabina, la o oră nepermisă, cu noaptea-n cap, doar ca să prindă răsăritul dă solstiţiu.

Cum dă le duseseră ăia cu cabina? Ce putuseră să le zică iele unor lucrători simpli dă la cabină, în vremurile alea în care doar menţionarea divinităţii ridica probleme majore? Să fi avut legătură cu ceea ce, mult mai târziu, am aflat că se chema cercul teozofic dă la Sinaia?

Habar n-am. Chiar n-am.

Eh, cum-necum, am ajuns şi io la Sinaia, grăbit să aflu răspunsuri. Doamna X, amica mătuşă-mi, era tare în vârstă. Era într-atât de în vârstă, încât îl apucase pă însuşi Densuşianu (opaaa…. ia uite cum se leagă treburile….), cu care de altfel şi lucrase niţeluş. Fusese asistenta lui preţ de v’un an, şi mai era şi nepoata primul grădinar regal, un oarecare Knechtel, arhitectul peisagist dă care vă bucuraţi când ajungeţi pă la Peleş.

 

 

După ce m-a ascultat, doamna aceea mi-a spus câte ceva despre Upanişade (nici pân’acu’ nu mi-am făcut curaj să le citesc). Despre Zamolxis (p’ăsta îl ştiu fuaaarte bine). Despre proiecţii extracorporeale şi despre spiciul lui Vişnu când s-a văzut cu Arjuna, atunci, înainte dă caftu’ ăla dă la Kurukshetra (vorbesc despre Bahagavad Gita, les amis 🙂 ), după care m-a lăsat aşa, cam nerezolvat şi cu explicaţiile cam plutitoare.

Nu-ş’ de ce a zâmbit mereu în timpul acelei conversaţii, da’ aşa a fost. Mă rog. De-atunci m-au apucat damblalele cu platoul Bucegilor, cu legendele despre Vârfu’ Omu şi, ca rezultat decisiv, după v’o 20 dă ani, am ajuns s-o cunosc pă nevastă-mea, tot p’acolo. Dă fapt, iea a făcut poza aia cu răsăritu’, dă la începutu’ postului.

Mda… Asta a fost păţania mea cu precogi şi cu alte alea. Ah, şi să nu uit: ăia doi lăbari, ăia care am făcut pă ateii (noi, noi, da!) – ei bine, am rămas amândoi să practicăm medicina în Bucale, în timp ce credincioşii ăia dă parteneri dă conversaţie au defectat la timpul potrivit în vest: unu ie prof dă neurologie în Lancaster, cred (oricum, în UK), iar ăl’lalt ie arhitect la New York. I-a făcut o casă şi lu’ Richard Gere, ba chiar şi lu’ Michelle Pfeiffer.

Pă bune.

Da’ las’, că nu mă credeţi voi, fir-ar să fie…

 

 

Prin primăvara lui 2003, băieţii care se ocupă dă sistemul sanitar au hotărât să desfiinţeze un serviciu chirurgical dân Bucale – mă refer la serviciul meu, bien sûr. Acel serviciu funcţiona în spitalul Sf. Ştefan, dă lângă IGP, fiid cunoscut, îndeobşte, ca spitalul Tunari.

Buuuun… Spitalul ăsta avea şi iel o tradiţie, acolo… Fusese întemeiat pă la începutul secolului XX de un ordin monastic protestant, ordinul călugăriţelor Diaconese – călugăriţe d’alea, pă bune, cu mantii lungi şi negre, cu bonete albe, exuberante, care le transformau capetele într-un soi de fluturi uriaşi.

Acu’, să vedeţi chestie! Ce fel dă medicină propuneau călugăriţele alea. Într-o parte a spitalului iereau săracii – ăştia nu dădeau un ban pentru ce păţeau p’acolo. În altă parte a spitalului, însă, hmm… veneau îmbarzotaţii cu bani. Dacă un îmbarzotat din ăsta avea chef să fie operat dă profesorul Gerota, păi atunci venea Gerota să-l opereze, contra cost, iar urmărirea post festum a pacientului era efectuată de medicii spitalului. Printre pacienţii de lux, s-a numărat Take Ionescu, care şi-a permis să cheme nu-ş’ ce doftori să-l îngrijească, având în vedere că locuia aici:

 

 

Vreau să spun că, în nici într-un caz, Take Ionescu n-a ajuns în salonul pe care îl vedeţi mai jos, salon care încă se mai afla în folosinţă la spitalul Sf. Ştefan, pă vremea când ieram io p’acolo.

 

 

Salonul pe care îl vedeţi este plasat strategic: vreau să spun că dă în Barbu Văcărescu, pă lângă chioşcurile dă la colţu’ cu Ştefan cel Mare, care chioşcuri oferă şi bere plus vodcă, dă mare folos pacienţilor cu TBC. Pe când mai lucram io acolo, pacienţii fie se duceau la gard, fie chiar săreau gardu’ ca să-şi ia de-ale gurii.

Unul dintre pacienţii noştri a fost cu totul şi cu totul ieşit din comun. Era cuplat la două baterii de aspiraţie toracică – nu vă explic ce-s’ alea, vă spun doar că discutăm despre 6 (şase!) borcane mari, din sticlă, cu capacitatea de un litru, icstrem de asemănătoare cu borcanele dă murături. Normal că între borcanele alea şi om există nişte furtunuri, mă rog, o să vă fac desenul ca să vedeţi cam cum arată.

 

Eh, omul nostru avea două astfel de sisteme, cuplate la hemitoracele stâng cu ajutorul unor furtunuri de cauciuc de v’o juma’ dă metru. După ce s-a gândit bine, a pus borcanele într-o plasă şi a sărit gardu’, cu iele cu tot, după vodcă, pă timp dă noapte, pen’ că aşa-i cerea organismu’. Nu le-a spart (nici vodca, nici borcanele dă aspiraţie), da’ nici bine nu i-a fost că l-a apucat sângeratu’ după aia, de a trebuit să-l operăm repede-repede. A scăpat şi, dacă nu i s-a făcut rău dă la altceva, mai bea, bine mersi, şi în zilele noastre,

Eh, cam ăştia erau pacienţii noştri când statul s-a hotărât că mai bine să-i dea în mă-sa şi să ne desfiinţeze şi pă noi, alături dă iei. Acu’, pacienţii majoritari iereau amărâţi dân ăia dă care v-am spus, da’ mai operasem noi şi ceva somităţi, că tebeceu’ nu să uită mereu la ştaif. Pun io mâna pă telefon când aflu că vor să ne dizolve şefii (prin mâna lui onor. madam Bartoş) şi iau legătura cu v’o două-trei somităţi d’astea. Tipic româneşte, ajung icstrem dă rapid să obţin o întâlnire cu şefii lu’ madam Bartoş pă linie dă partid – adică ajung în casa asta dă pă Kiseleff:

 

 

Casa a fost a lu’ tanti Lupeasca pă vremuri şi, zău că am înţeles cum de-a ajuns pân’ la urmă în mâna pesedeilor. În casa aia, parchet, fresce, tavane pictate, cărţi, mobilă stil, catifea, chestii d’astea. Într-o bibliotecă, două birouri. La un birou, o cucoană d’aia, model vechi, temeinic, dă la pecere – în jur dă cinzejcinci dă ani, îmbrăcată corect dar seacă, cu părul strâns în agrafe, cam asexuată. Glasul: discret impregnat testosteronic. Tonul aspru. Femeie dăşteaptă, una peste alta, tare deşteaptă, pă bune….

Îi prezint io problema, îi zic dă amărâţii cu pricina (pentru ei, problema nu s-a mai rezolvat niciodată), îi prezint hârtiile cu statistica, mă rog, fac ce se face în astfel de situaţii.

Iea pune mână pă un telefon.

– Alo? Vreau cu Cutăriţa.

I-au dat-o pă Cutăriţa la telefon. Fuaaarte repede.

– Auzi, dragă… Ce mai faci? Ahh, nici io… Da’ pă la Breaza ai mai fost?

Nu. Nu fusese.

– Bine, trece madam cu pricina la subiect. Ia spune-mi tu ce ştii despre situaţia…. – şi pasează tema de lucru.

Cutăriţa începe să bage. Că una, că alta (era icstrem de bine informată), iar cucoana dă la birou ba cască ochii, ba se crispează, ba să joacă cu pixu’. Mai zice câte un mda, mai pune câte o întrebare ţintită perfect, eh, chestii d’astea dă politician. Ah, ce uitasem să vă zic era că doamna cu pricina era şefa de cabinet al lui Adi cu oole, ca să ştiţi.

– Draga mea, i-o retează iea brusc lu’ Cutăriţa, pă mine nu mă interesează ce zice ics sau igrec! Io-l am în faţă pă doctoru’ d’acolo şi iel îmi zice al’ceva, aşa că vreau să rezolv problema asta. Cine vrea să facă… porcăria asta?

Cutăriţa să cam codeşte. Şefa dă cabinet scrâşneşte, da’ numa’ un pic, că ailantă începe să dea pă gură tot. Trebuie că e v’un barosan mare-mare, că şefa dă cabinet trage aer adânc în piept. Între timp, apare în bibliotecă şi tov. Guşe (Cozmin, pour les connaiseurs moskovites), care Guşe e cam vocal în clipa aia da’, numa’ ce-o vede pă şefa dă cabinet, că deodată începe să meargă în vârfu’ picioarelor şi să vorbească în şoaptă.

– Ei bine, conchide şefa, să-i spui lu’ ăla că n-o să fie aşa, după care: zdrang! – închide telefonul şi începe să-mi zâmbească.

Mă citeşte instant. Îşi dă seama că m-a dat pe spate, chit că e prea puţin estrogenică, aşa că se face că priveşte în zări. Nu-i ia prea mult, că sună telefonul. Nu-ş’ ce zice ăla la cel’lalt capăt al firului, că şefa i-o şi dă pân gură:

– Aici, i se spune domnu’ Preşedinte, aţi înţeles? Aici, suntem în Kiseleff, aţi priceput, nu la Guvern! (îi era tare silă când spunea Guvern). Acolo, în Piaţa Victoriei e domnule prim-ministru, aici e Preşedinte, capisci?

Guşe, care tocmai se lansase într-o vorbă-două cu o activistă d’aia mai tinerică, tace dân nou. Să uită şi el, cu gura căscată, la şefă şi-mi pare bine că nu lucrez acolo, cu ei, şi că nu-s’ coleg dă birou cu Cosmin, moscovitul.

– Fuaaarte bine! – se bucură şefa şi, demonstrativ, orientează receptorul spre mine, ca să aud: "… şi să-i spuneţi domnului Preşedinte că noi…"

Mă rog. Omu’ spunea ceea ce trebuia să se audă. Şefa a prins să zâmbească. Guşă a recăpătat glas. După v’un minut, toţi eram mulţumiţi. Umbra lu’ Adi cu oole a râs, discret, dintr-un tablou. Un imbecil a frânat brusc în faţa sediului, da’ nu ne mai interesa nimic: ţara se mişca în parametri ştiuţi.

– Bine! Făceţi adresa aia şi mai vedem! – conchide şefa, ăl’lalt începe s-o pupe da’ iea-i trânteşte telefonu’ în pline mulţumiri.

– Vorbeşte pă banii noştri, înţelegeţi? – se uită iea la mine, iar mie nu mi-e clar: ai cui, dracu’ ierea banii ăia ai noştri? Ai românilor? Ai partidului? Ai lu’ Adi, marele sponsor?

– Hmm, îşi aminteşte iea ce căutam p’acolo, hai c’o rezolvăm! Am mai salvat io spitale. Dacă mă împotmolesc io, dom’ Preşedinte rezolvă iel lucrurile cât ai clipi.

Deodată, devine icstrem de gânditoare. Un zâmbet îi înfloreşte în colţul gurii.

– Ştiţi ceva? Aş putea să-i dau lucrarea asta chiar lu’ Bartoş, că  iea n-o să fie în stare s-o rezolve, aşa c-o să-şi rupă gâtu’…

Zâmbetu’ şefei se transformă în rictus şi io nu-ş’ de ce trebuie să aflu că iea n-o are pă Bartoş la inimă. Mă rog, după ce mai răspunde la v’o două-trei telefoane, îmi dau seama tot mai clar că între Ilici cu înghesuiala dân ’89 şi Adi cu oole dă la Cornu e supărare mare – da’ dă ce tre’e să aflu io dă treaba asta?

– Las’ că nu i-o dau lu’ Bartoş! Asta o s-o rezolve Sorin! Ia! Hai, că trebuie să faceţi un scurt memoriu, ca să ştie şi dom’ Preşedinte ce se întâmplă!

Se prinde că-s’ cam taNpit, aşa că-mi face iea programu’ pă viitoarele ore. Mi-l găseşte şi pă Sorin (i.e. messer Oprescu), îmi spune când şi unde dau dă iel şi mă trimite în natură.

Buuuun. Sar peste detalii. La ora stabilită, ajung la Elias la spital, unde Oprescu convocase o conferinţă de presă. Încăperea era chiar asta:

 

 

Mese, pahare dă plastic, sucuri, prăjituri, pateuri, lume ziaristică, profii hăi mari dân UMF Carol Davilla – se pregăteau să discute chiar iureşul care ne dobora şi pe noi, ca efect secundar.

Mă duc la Oprescu:

– Vin din partea doamnei…

– Băh, tată, ia-mă uşor! Toţi ăştia, îmbrăţişează el cu un gest larg preacinstita adunare profesorală, toţi ăştia au aceeaşi problemă! Ai puţină răbdare… uite! Ia şi tu o prăjitură d’asta, că nu-i cu zahăr!

Îmi face cu ochiu’ şi-mi arată un scaun. Sunt ascultător. Lumea era nervoasă şi, cu toţii, se îmbrăţişau cu Oprescu dă parcă se pregăteau dă marele asalt dă la Griviţa, Rahova, Războieni, Rovine pân câmpii, chestii d’astea…. Buuun, apar şi ziariştii, cu camere, cu pixuri, cu foamea-n gât şi setea-n glandă – cu toate astea, ele mi-au părut, încă de-atunci, cam prea scoabe.

Şi începe scandalu’! Oprescu et. profii se ridică pe rând, să iau dă minister (Bartoş era pesedistă!), să iau dă Casa dă asigurări, să iau dă politicieni, de rămân, naibii în scaun, incapabil să pricep dân ce partid face parte Oprescu (staţi liniştiţi – între timp, m-am prins că e dân pesede!). Când şi când, Oprescu făcea semn ziariştilor, să oprească înregistrările, iar el se lansa într-o diatribă suculentă, susţinut dă profi, care-şi desfăceau cravatele, combătând şi iei după cum puteau. Mato Grosso modo, replicile se succedau cam aşa.

Oprescu:

– Îi beliţi?

Profii:

– Îi belim, băăăăh!

După care, Oprescu le făcea iar semn ziariştilor să înregistreze, lumea se calma şi-şi aranja lucul, şi iar începeau să bage cu Ioropa, cu necesităţile medicinei moderne, cu flapsuri legate de Hippo ăl bătrân, cu minciunile politicienilor, mă rog, you know the drill….

Am reţinut că Oprescu, printre altele, plănuia o "clismă cu pietriş" directorului Casei Naţionale de Asigurări, chestie la care am subscris şi io, ovaţionând, alături dă profii mei care ierea fuarte mulţi – era atât dă mulţi încât, dacă ar fi dat v’unu cu v’o bombă p’acolo, faţa medicinei româneşti s-ar fi schimbat niţel, da’ nu prea mult, pen’ că mulţi profesori, puţini doctori, după cum zice unu’ care chiar ştie medicină, da’ n-a intrat cu iei în sereleu’ umefe Carol Davilla.

După o vreme, se consumă veninu’ şi să încheie, naibii, conferinţa de presă. Mă duc la Oprescu cu jalba în proţap, dau să bag o introducere, da’ iel îmi spune să trec la subiect.

– Statisticile noastre bla-bla, bag io.

– Toţi au statistici bune, mi-o taie iel. Zi-mi, mai bine, ce vor să-ţi facă ăştia.

Îi zic. Omu’ se gândeşte umpic. După care, spune:

– Băh, treaba asta a ta să rezolvă cu v’o 5 milioane dă dolari. Mă vede că-mi cad mâinile, pen’ că simte, instant, nevoia să mă liniştească: Stai, băh, că nu-s’ aşa dă mulţi bani!

Şi se-apucă să explice: parteneriat public-privat, fiţe d’astea, mai îmi dă v’o două-trei nume, mă pune să fac un proiect – pfuuuh, şi să-l sun în două-trei zile. Ciudat e că, la numa’ doo zile după întâlnirea cu Oprescu, apare un domn care lucra în capu’ străzii Dinu Vintilă (acolo e o întreprindere veche, mare, da’ fără firmă, fără nimic), aproape dă spitalul Sf. Ştefan şi începe să-mi zică că-i bonlav. Dau io să-l întreb ce are (adică să-i iau anamneza), da’ iel mi-o taie scurt:

– Da’ parcă vă văz cam supărat, dom’ doctor.

Io, atât aveam nevoie, că-l mai consultasem pă domnu’ şi ştiam că ierea niţel cam ipohondru. Îi povestesc toată tărăşenia, iar, după o vreme, omu’ se plictiseşte şi-mi zice:

– Dom’ doctor! Păi treaba asta să rezolvă cu v’o 5 milioane dă dolari. Uite cum m-am gândit… Băgăm un parteneriat public-privat care…

Şi se apucă să-mi explice una şi alta, cum o să mă facă director, cum o să mă plătească în dolari etc.

Mă rog. S-a ales prafu’ şi dă proiectu’ cu Oprescu şi dă proiectu’ cu domnu’ cel ipohondru şi, după luni dă hinghereală, ne angajează Oprescu la SUUB pă toţi doctorii pă care ne goniseră pesedeii ăi mari dă la spitalu’ Sf. Ştefan. Dă fapt, am aflat că pă iei îi interesa un alt spital, Sf. Ecaterina, dă pă strada cu acelaşi nume, pă undeva pă lângă Patriarhie. Ca să-i scoată pă doctori şi pă pacienţi d’acolo, avuseseră nevoie dă loc, care loc fusese obţinut la Sf. Ştefan. Nu ştiu ce s-a mai petrecut în Sf. Ecaterina, că noi am ajuns la marele bloc medical din Bucale, ăla definit cel mai bine pân faptul că nu-i mai merg lifturile, deşi are 13 niveluri utile, doldora dă pacienţi.

 

 

Băh, şi ne mutăm noi la bloc, după cum a spus un coleg. În anu’ ăla am aflat cam care e treaba când ai de-a face cu autorităţile localnice: în primu’ şi singuru’ rând, îţi trebuie o poziţie standard. Poziţia e cam aşa: dai capu’ uşor pă spate, caşti gura larg şi închizi ochii, astfel încât să încasezi plenar felaţia administrată de autorităţi care, în ciuda genului, asta ne oferă cel mai des, fiind autorităţile, totuşi, substantiv colectiv, deci potente.

Mda. Cât despre surprizele dă la bloc, au fost reprezentate, fundamental, dă rasele dă oameni bizari peste care am dat. O singură chestie aş mai vrea să mai zic. Şefa aia dă cabinet, cât ierea ea dă dură, era cât pe ce să-i luxeze pă băieţii dân minister, aşa, mine de rien.

Cu puţină vreme înainte de a ne muta la Universitar, am o întâlnire la direcţia sanitară a municipiului, în care trebuia să rezolvăm problemele adminsitrative ale mutării. Nu mică mi-a fost mirarea când, directoarea m-a întâmpinat cu urlete şi strigături:

– M-ai minţit! Aaaaaah! M-ai dus cu vorba! Mi-ai spus că te muţi la Municipal şi m-ai lucrat pă la spate! Aaaaaaah! Mincinosuleeeeee!

Habar n-aveam dă nimic. Îi spun că nu pricep. Iar iea:

– Au sunat! Au sunat ăia dă la sediu’ central! Au zis că dom’ Preşedinte, însuşi, (Adi cu oole) se interesează dă soarta voastră şi că recomandarea lui e să rămâneţi pă loc.

– Da’ io nu ştiu nimic…

– Ooooff! Ne distrugeţi! Aaaaaah! Picăm, naibii, dă proşti… De ce ai zis că te muţi dacă nu vrei să te muţi?

– Doamnă! Dacă am zis că mă mut şi dacă îmi rezolvaţi şi personalul pă deasupra, zău că mă mut dincolo!

– Atunci opreşte-i p’ăia dă la partid! Să nu mai dea telefoane, că nici Bartoş nu mai are curaj dă nimic!

– Cum naiba să-i opresc io, doamnă! Io n-am mai vorbit cu ei dă v’o lună! (Că atâta durase alergătura, numai până atunci.)

Am aflat numa’ după mai multă vreme ce s-a petrecut. Hăitaşă trecută prin ciur şi dârmon, şefa dă cabinet a lu’ Adi a urmărit desfăşurarea problemei în linişte maximă, fără să facă valuri dăloc. Eh, şi când a văzut că madam Bartoş nu lua seama la cele spuse dă dom’ Preşedinte al tuturor oolor, a coborât din preaînaltul poziţiei ei dă partid şi-a intrat peste cucoanele astea dân birourile ministerului, spulberându-le dintr-un singur telefon. Un martor ocular mi-a povestit, după v’o doi ani, cum s-a înmuiat receptoru’ (şefa de cabinet vorbea doar la telefonul fix!) în mâna lu’ tanti-ta Bartoş şi cum l-a aşezat la loc, în furcă, după cum se spunea odată.

– Măi, Cutăriţelor, măi, a explicat iea, madam Bartoş, adică, interlocutoarelor, da’ ăştia-l ştiu pă domnu’ Năstase. Cică au o rezoluţie pozitivă semnată dă dânsu’… Hai să-i lăsăm unde sunt, voi ce ziceţi?

Ele au zis că da, ce să facă.

Treaba e că nici io, nici colegii mei, nu l-am văzut pă Adi nicicând. S-a întâmplat numa’ că am dat un motiv serios şefei lui dă cabinet, să-şi plătească nişte poliţe pân partid, la un mod absolut măiastru.

Femeie aprigă, băh, aprigă rău, nu aşa, ca s-o citez pe tovarăşa Ana Pauker, via Eliade, dân vremea când să plimba iel "Pă strada Mântuleasa"…

După care ne-am mutat cu toţii la Universitar, după cum v-am spus, şi-am încălecat pe-o şa care şi acum mi se pare cam grea. Cât despre pacienţii cu TBC, iei au rămas să se înghesuie şi mai şi, pă unde-or apuca, că doar aşa le-a fost scris!

 

 

 

 

"Trei români, un jidan, trei jidani, un armean…"

Vorba asta am auzit-o de la un coleg constănţean şi, să nu vă aşteptaţi ca formularea "jidan" să fi avut vreo conotaţie cât de cât peiorativă. De fapt, era o constatare intrată în folclorul constănţean, referitoare la capacitatea de adaptare şi la pragmatismul evreilor şi, mai ales, la cel al armenilor.

Până recent, eram pătruns de legenda urbană, de la Bucureşti de astă dată, conform căreia armenii ne păstrează nouă, românilor, o simpatie aparte datorată modului în care i-am primit după genocidul la care au fost supuşi la finele primului război mondial pe teritorii încă otomane.

Umpic de research, însă, mi-a demonstrat că avem relaţii cu mult mai vechi cu armenii. Practic, armenii au ajuns aici de aproape o mie de ani – ba colonizaţi de Bizantini, ba refugiaţi din calea selgiucizilor, a tătarilor şi a mongolilor. Inşi practici, armenii s-au ocupat în special cu comerţul, atât la noi cât şi prin alte locuri – de pildă, în zilele noastre, comerţul cu diamante de la Anvers se află şi în mâini armeneşti.

Două chestii mi se par interesante, legate de armeni. Prima este alfabetul, creat de la cap la coadă de un ins cu identitate cunoscută, Mesrop Maştoţ, pe la anul 405 d. Chr. Mesrop a folosit respectivul alfabet pentru o traducere a Bibliei, fapt care ne trimite la a doua treabă interesantă despre armeni: creştinismul lor are o poziţie aparte faţă de standardul consfiinţit la Chalcedon – ei consideră că Isus Christos are doar o natură divină, spre deosebire de ortodocşi, de pildă, care consideră că în Isus se regăsesc atât natura umană, cât şi cea divină. Această poziţie dogmatică armenească poartă numele de monofizism, iar noi nu suntem de acord cu iea.

 

 

Buuuun, revenind la armenii din Românica, după atâta stat pe la noi, au lăsat şi ei câteva urme… fizice, să zicem.

 

 

E-xact!… Mai sus, se vede Hanul lui Manuc. Manuc, ăsta, Manuc Bey, după cum mai era cunoscut, se numea, de fapt, Emanuel Mârzaian şi provenea de la Ruse. Povestea lui Manuc Bey este în stare să umple, numai ea, o carte întreagă, fiind iel un om orientat foarte, care a solicitat şi căpătat cetăţenia rusească, despre care se spunea că iera cel mai bogat ins din Balcani, care a mai ciugulit şi funcţia de mare dragoman al Moldovei (principe, supus Porţii) şi care a şi intermediat între ruşi şi turcaleţi pacea de la Bucureşti, în 1812. Negocierile au avut loc (cum altfel?) la Hanul lui Manuc.

A mai avut o casă ţapănă

 

 

la Hânceşti, în Basarabia.

După toate cele la care a participat (a scăpat ca prin urechile acului de o răscoală între insideri la Istanbul, chiar când i se înmânau oficial titulaturile pentru Moldova), să ne mai mirăm că a murit… hm, în urma unui banal accident de călărie, în timp ce alerga nebuneşte pe calul său Murg 4wheel-drive, cu două ţevi de eşapament nichelate, full-options, deşi purta o vizieră Ray Bean veritabilă?

Mă rog. N-a fost el singurul armean cu stare şi care a lăsat urme în republica sărbătorească română. Spiru Haret. Virgil Madgearu. Vasile Morţun. Alexandru Tatos. Anda Călugăreanu. Toţi au fost armeni.

Mda… Io vreau să vă zic, însă, despre un armean al cărui nume nu mi-l amintesc. O să înţelegeţi singuri de ce n-am cum să mi-l amintesc.

Armeanul nostru făr’ de nume avea studii juridice. Era un ins talentat, săracu’. Ei, şi pe la 1922 – 1923, a fost iel prins într-o chestie serioasă, acolo, la ministerul de justiţie. Erau nişte ani acceptabili, în care Bucureştiul arăta cam aşa:

 

 

Anii ierau acceptabili pentru că manelele se auzeau prea puţin spre dăloc, pen’ că maşinile ierea mai rare, pen’ că nu începuseră ăştia încă să vândă lucruri care se strică repede doar ca să avem motiv să cumpărăm tot dă la iei, pen’ că în anu’ hăla (cum care? – 1923!!!) s-a înfiinţat echipa aia dă fotbal, Real Rapid, pen’ că Copos nu iera nici măcar în intenţia coaielor lu’ ta’su şi pen’ că, tot atunci, un dolar american făcea exact 4.200.000.000.000 mărci general-germane.

Tot în anul ăla (1923, pricepeţi!), la 28 martie a fost aprobată Constituţia României Mari.

 

 

Constituţia a fost redactată de acest armean făr’ de nume, dă la cap la coadă, aşa cum făcuse Mesrop odinioară cu alfabetul armenesc – adică s-a chinuit armeanu’ dă la Bucale (fără pisiuri, fără hyperlinkuri şi alte alea) să pună în acord sute de articole, astfel încât să nu se bată cap în cap şi nici să nu sară juriştii toată ziua bună ziua cu cereri de explicaţie pă la Curtea Constituţională.

Băh, şi i-a ieşit treaba armeanului nostru! A scos constituţia, măh, să mor io! A citit-o până şi Iorgovan, Ăl dă sus să-l ierte, da’ nu i-a ieşit chiar la fel!

În consecinţă, după o vreme oarecare, armeanului i s-a oferit scaunul de ministru al justiţiei, numa’ că, poftim daravelă! Armeanul, nu şi nu, că iel ie doar un conlocuitor, că nu se cuvine să ocupe un fotoliu ministerial câtă vreme există suficient de mulţi jurişti români în stare să-şi asume asemenea responsabilitate.

Hm! Sărmanul… oare ştia ce vorbeşte?

Trec anii şi, pe pagina din urmă a ziarelor încep să apară nişte poveşti fuaaarte ciudate. Era vorba (vă amintiţi, nu?), despre nişte inşi cam egalitarişti – nu-i pricepea nimeni şi nu se ştia ce dracu’ îi apucase, da’ făceau un tărăboi ceva dă speriat, motiv pentru care li s-au dresat sumedenie de procese pentru tulburarea liniştii publice, pentru gunoaie lăsate pân oraş şi pân mentalu’ public, chestii d’astea. Inşii ierau comunişti şi… hm, cine credeţi că s-a trezit să le fie avocat dân oficiu?

Tot armeanu’ ăsta făr’ de nume. Cum ajungea un comunist la ananghie, hop şi armeanu’ nostru să-i sară în apărare. Fără bani, fără nimic, aşa, de amoru’ artei. Întrebat fiind de ce se bagă în aiureli din astea, omul a replicat că era plictisit să tot apere inşi pe care îi putea apăra oricine.

Încă o dată: hm!

Băh, şi vine WWII, şi după aia vin comuniştii la manete. Încep procesele astelante: contra legionarilor şi ale foştilor decidenţi interbelici. Ei, şi cine credeţi că a sărit în apărarea lor? Normal, armeanu’ făr de nume, care motiva că era o provocare să faci dreptate în condiţiile anilor ’47 – ’50.

Numai că, a fost o provocare şi la adresa comuniştilor, care l-au răbdat iei ce l-au răbdat pe fostul lor apărător dân oficiu, după care, odată i-a luat dracii şi l-au închis şi pă armeanu’ făr’ de nume, aşa că să vadă care era obiectu’ muncii sale. A avut şi iel un apărător dân oficiu da’, normal că nu l-a scăpat dă mânia proletară, care mânie proletară l-a trimis pă la vreun canal sau gherlă, dă unde nu s-a mai auzit niciodată, nimic dă iel.

Acu’, vă rog io, da’ vă rog io mult să faceţi un efort şi să indentificaţi, privind în jur, pă sticlă, pân ziare sau să trageţi cu urechea până daţi de un asemenea individ pă veşnicele plaiuri carpato-danubiano-pontice. Un avocat care să sară la bătaie dân oficiu pentru unii care au pierdut lupta dinainte, şi care avocat să fi refuzat, în prealabil, un fotoliu de mininstru, oferit lui pentru că a redactat o constituţie considerată exemplară – adică NICI nu i-au dat ministerul aşa, la derută, pân’ la promulgare, după cum auz că se praftică în zilele noastre, Amin!

Gata, gata, gata, pricep, hooo! Pricep că n-avem avocaţi atât dă competenţi, pen’ că trăim în alte vremuri! Da’ măcar v’un om ca armeanu’ ăsta, măcar o fiinţă cuvântătoare, indiferent de job (poa’ să fie şi ziarist d’ăla, dă rit nou, care n-ar fi trecut pă vremea mea, la română, nici mort), o fi vizibil pă vreundeva?

Nu? Mda… Bănuiam io. Un ins din ăsta e într-atât dă exotic încât trebuie să fie unreal. Imaterial. Nevăzut şi neauzit. Nebun, deci taNpit. Un neadaptat, fir-ar el să fie, că nu-ş’ ce m-a apucat să scriu despre iel! 

Da’ nu pot să nu mă întreb o chestie: oare cum ar fi dat acest om în zilele noastre, invitat la v’un tocşou cu Elena Udrea, pă Realitatea să zicem, beneficiind de moderarea măiastră a lui Icsulescu plus V. Stan plus leptopu’?

Iar la final, nu ştiu de ce naiba mă mai mir că, român de-al nostru fiind şi io, nici măcar numele nu i l-am ţinut minte…

 

P.S. Chiar nu-mi amintesc numele acestui personaj. Mi-ar părea tare bine să-l aflu vreodată, pentru că, zău, e un nume pe care n-ar fi trebuit să-l uit. "Mais, on est ici aux portes de l’Orient, où toutes les choses sunt prises à la legère…"

Acu’, să ştiţi dă la mine o chestie: doctoria asta dă inervează publicu’ călător e doar un fel dă mentenanţă a speciei, aşa, un fel dă mecanică und ţevărie aplicată la uom. Îmi permit să zic treaba asta, fiind io chirurg, iar chirurgii, ştiţi bine, sunt doar nişte instalatori-meşteşugari. Dacă un doctor are mai mulţi copii, pă ăla mai dăştept îl face psihiatru, pă ăla dă intelijenţă medie îl face internist, iar pă taNpit îl face chirurg – aşa că-mi daţi voie să mă exprim în felu’ ăsta, da?

 

 

Aş fi dorit să extind ideile acestui post (îl tot amân de o bucată de vreme) dar n-am să fiu în stare. Hm… Vroiam să zic v’o două-trei vorbe despre cine e literatura şi ce vrea iea, da’ vineri mă pândesc unii dintr-o comisie dă specialitate, având io a le expune lor o lucrare ştiinţifică pentru care am pregătirea să vorbesc neîntrebat – prin urmare, slavă Domnului, n-am cum să mă extind azi pă teme d’astelante.

 

 

O întrebare, totuşi: ceea ce se vede mai sus, este artă?

N-am să răspund, pentru că nu mai sunt sigur dă nimic. Recent, am avut mai multe discuţii pă tema asta, iar aseară am văzut un reportaj despre un pictor (n-am prins de la început, deci nu-i ştiu numele) care se străduieşte să nu picteze două tablouri care să fie încadrabile aceluiaşi stil.

Chestia, în sine, m-a bucurat şi mi-a plăcut. Când mă apuc să scriu un text, nu-mi propun să respect canoanele unui gen – consider că subiectul ajunge să genereze genul. Singurul lucru care mă preocupă este să creez plăcere unui număr de lectori – cu cât mai mulţi, cu atât mai bine, şi spun asta nefiind mânat de considerente pecuniare.

La un moment dat, am fost întrebat de editorul ultimului meu text, în ce gen se încadrează respectivul text – întrebarea era pertinentă, având în vedere conflictul estetic dintre F et SF vs. mainstream, conflict în care am fost, deseori, prins.

– Păi, io i-aş zice roman new age, am zis cu jumătate de gură, pentru că nu prea-mi plac indicativele anglo-saxone.

Numai că, new age era singurul hint care mi se părea potrivit pentru încadrarea textului (or fi necesare asemenea încadrări?). Şi mai ziceam new age pentru că ştiam ce filoane mentale uzitasem ca să scriu: puţină teorie Gaia, puţin păgânism şi, mai ales, o idee care mă bântuie de ani de zile: ipotetica limbă comună despre care vorbeşte filozofia zen, o limbă a sferelor totodată, care poartă un nume ce rezonează bizar: Koto Tama.

 

 

Dar, toată filozofia asta dindărăt a fost sacrificată cu extrem de multă nonşalanţă în favoarea unui singur scop: obţinerea unei poveşti simple şi cursive, chestie care nu e totdeauna uşor de obţinut (pentru mine, cel puţin).

Pe urmă, am aflat (am reaflat) că poveştile simple şi cursive n-au legătură cu arta. OK. Înseamnă că, scriind textul, mi-am dirijat până la deznodământ un fel de ritual, ceea ce mi se pare o chestie de bun simţ, mai ales dacă reuşesc să-i mai atrag şi pe alţii alături de mine.

Cum-necum, cei care au scris despre acest text, şi mă refer la critici (oare ar trebui să-i adăugăm în tagma "trădătorilor", alături de traducători? 🙂 ) au scăpat trimiterile către zonele amintite mai sus. Ceea ce mă face să cred că, respectivele trimiteri n-au fost suficient de explicite, lucru care, la rândul său, îmi arată încă o dată că ceea ce am convenit să numesc ritual prin scris, nu are cum să fie explicit până la ultima consecinţă.

Vreau să spun că textul devine şeful de la un moment dat încolo. Chestie care îmi dă dependenţa dă scris, că numa’ aşa ajung io în acele locuri pe care n-o să le calc cu piciorul nicicând.

Despre asta, dar mai ales despre ce cred eu că înseamnă literatura, în interviul de aici.

Mergeti s-o ajutati pe Daria! Daria nu are decat… 11 luni, adica 334 de zile!

Doar 334 de zile…

(lectorii avizaţi pot să treacă peste părţile plicticoase care descriu, pe scurt, găştile aflate în caft în Liban…)

 

 

"… miere şi lapte se află sub limba ta,

 mirosul hainelor tale este mirosul Libanului."

 

 

"… eşti un izvor de ape vii,

ce curge din Liban."

 

 

"Infăţişarea lui este ca Libanul, pare un tânăr ales ca cedrii…"

 

Da, sunt versete din Cântarea Cântărilor, cea mai senzuală Carte a bestsellerului denumit… Biblia (ci mă iartă, Doamne, Te rog io frumos…). Pe tot parcursul Bibliei, Libanul este folosit ca termen de comparaţie pentru tot ce e minunat, zemos şi subtil, chestie care nouă ni se pare cel puţin ciudată – mintea noastră cea preasupusă mediilor ne spune că Libanul este un loc plin de explozibil în care nişte jerpeliţi care se roagă cu curu’n sus se bat ca chiorii, fără motiv. În plus, jerpeliţii mai sunt şi arabi, adică din rasa ălora care au făcut nainilevăn şi…

Hm, chiar aşa?

Liban. Păi, Liban începe tare de mult, mai dămult dăcât US, sau UK, fiind iel fosta Fenicie, Fenicie dă care pă noi ne cam doare în cot, nu? Şi cum dracu’ să nu ne doară, dân moment ce alfabetizarea trece pe deasupra noastră precum o boare din ce în ce mai străină, care ne mai interesează doar pentru a învăţa contabilitatea primară… Ce vreau io să zic e că, literele astea se aştern chiar acum sub ochii voştri pentru că nişte libanezi avant la lettre, Fenicienii adică, au "inventat" alfabetul cu 24 de semne. Tot ei s-au ocupat, cei dintâi, şi de invenţia şi producţia sticlei, cea care pă la anul 1000 încă nu ajunsese pân strămoaşele termopanelor evropeneşti, şi că tot Fenicienii au fost primii mari călători: au întemeiat Cartagina şi Cadiz, printre altele. Ca să înţelegeţi ce-i cu Cadiz, amintiţi-vă că dă la iel s-a dat ora igzactă înainte dă invenţia Greenwich-ului…

Numai că Fenicienii ăştia au cam avut ghinion. După ce romanii au ras Cartagina de pe faţa pământului, au avut şi ideea neasemuită de a presăra sare peste ruine, astfel încât, nicicând şi în nici un fel, ex-Fenicienii să nu mai ridice capul, iar blestemele romane par să fi ajuns şi asupra habitatului natural al Fenicienilor şi al urmaşilor lor…

Asupra Libanului, adică.

Eh, rămăseserăm noi la o nemaipomenită beţie petrecută în rada portului Tripoli (El Mina) în 1989, în timpul războiului civil libanez… După ce ne-am revenit noi dân mahmureala aia, am aflat că mai avem dă stat câteva zile, fără nici o treabă, pân radă, că era treabă multă pân port şi n-aveau ăia timp dă noi.

Vă reamintesc că, iniţial, trebuia să ducem niscaiva marfă la Beirut,

 

 

numai că la Beirut era un mare tărăboi:

 

 

Of… Tărăboiu’ ăsta libanez e cumplit dă greu dă desluşit. Fiţi atenţi, niţel. Hai să ne gândim la o tablă dă şah, da’ una d’aia cu 81 de pătrăţele, adică de 9/9. Pă tabla asta, nu se află doar piesele albe şi negre (ăsta cred că e blestemu’ romanilor, care i-a ajuns pă libanezi dân urmă, via fenicieni), ci v’o trei feluri dă piese: creştinii maroniţi, musulmanii şiiţi, şi druzii, care druzi seamănă umpic cu musulmanii, numa’ că-s’ mai gnostici, aşa, dacă o înţelege cineva cum vine asta.

Buuuuun! Acu’, Libanu’ ăsta are şi el un fel dă act fundamental, Pactul Naţional dân 1943, se numeşte el, informal. Acel act stabileşte că:

1) preşedintele Libanului tre’e să fie creştin maronit,

2) primu’ ministru tre’e să fie sunnit,

3) preşedintele parlamentului tre’e să fie şiit,

4) purtătorul dă cuvânt al parlamentului tre’e să fie creştin ortodox,

5) raportul deputaţilor tre’e să fie 6/5 în favoarea creştinilor.

(Eh, e că se încurcă treaba deja?)

Ciumecăria e că acest raport se bazează pe recensământul dân 1932 – niciodată repetat după aceea, din motive inteligibile, după cum veţi vedea. Creştinii erau mai bogaţi, deci s-au împuiat mai puţân decât contrapartida musulmană, care a fost mai prolifică, mai vânjoasă şi mai iscoditoare.

Pân urmare, lumea musulmană începuse deja să se cam inerveze că prevederile pactului cu pricina nu mai corespundeau realităţii dă pă teren şi dân aşternuturi. En passant, vă amintesc că druzii şi creştinii fuseseră deja asmuţiţi unii contra celorlalţi dă ingleji, respectiv franţuji, pân perioada interbelică. Colac peste pupăză, după WW II, palestinienii, preponderent sunniţi, sunt goniţi ba dă unii, ba dă alţii şi încep să se reverse în Libanul dă sud începând cu 1965, mai ales.

Băh, şi uşor-uşor, începe caftu’! Ruşii, băieţi finuţi, cu spirit dă răspundere, îşi dau seama că naţionalismu’ pan-Arab poa’ să le fie dă folos şi, cum amărâţii ăştia care se închinau la Mecca erau, majoritar, săraci, le bagă în cap cu Marx, cu Iengăls, cu Lenin, cu doctrina revoluţiei perpetue şi cu alte alea.

În consecinţă, musulmanii o cam iau la stânga şi alcătuiesc Mişcarea Naţională Libaneză. Dar, creştinii se prind la timp şi alcătuiesc Frontul Libanez, orientat, absolut natural, la dreapta. Simţind, şi unii, şi alţii, c-o să fie rost dă bătaie, pun şi ei dă nişte miliţii, acolo. Creştinii inventează Falangele, iar musulmanii şiiţi bagă la început miliţiile Amal.

Vreau să precizez chiar acum o chestie, până nu se complică treaba prea mult: actorii acestui caft au fost, cu excepţia palestinienilor, libanezi cu toţii! Ceea ce a generat regrupările dă trupe a fost, exclusiv, confesionalismul. Punct.

Exclusiv? Pardon… Confesionalismul şi banii, pentru că Libanul începuse să cam prindă aripi după WW II. Odată cu dezvoltarea petrologenă a ţărilor din Golf, Libanul se alesese, ca efect secundar, cu o grămadă de bani, având iel dânainte structurile necesare (bănci, burse, relaţii pân vest etc.) ca să încaseze bani mulţi, precum şi porturile necesare pân care tările producătoare dă petrol puteau să importe şi să exporte una-alta, că la început ierau chei dă tot. Dubai, dă pildă, aveau doar petrol şi cămile şi nici nu visau la Burj-al-Arab.

Fireşte că în ciorbă s-au băgat şi Occidentalii (americanii, mai ales), dar şi Israelul, ba chiar şi Iranul, care a altoit puţin fundamentalism peste miliţiile Amal, generând chestia aia care îi face pă occidentali să li se cutremure chiloţii – vorbesc de gruparea Hezbollah.

Nu intru în povestirea pas cu pas a caftului, pentru că deja lucrurile pe care le-am scris sunt prea complicate. Ce pot să vă spun este că în această luptă alianţele s-au schimbat, câteodată, la 180 dă grade, că miliţiile musulmane au ajuns să se bată între ele şi că (cel mai important, poate), războiul civil a început… a început… vă ascult, doamnelor şi domnilor…

Ei bine, a început când Siria a intrat în Liban ca să să-i sprijine pe creştini, împotriva fraţilor lor arabi, palestinieni pre numele lor! Nu e banc! Luaţi dă citiţi, da’ mai bine credeţi-mă pă cuvânt, că tare multă şi încurcată e documentaţia în domeniu.

Ce mai e dă reţinut. România a înarmat miliţiile creştine, iar faptul că am fost întorşi din drumul nostru către Beirut, nici până acum nu ştiu dacă, într-adevăr, a ţinut doar de bombardamente: când am ajuns noi acolo, generalul maronit Michel Aoun tocmai se răsculase împotriva sirienilor (vechii aliaţi) şi pusese mâna pe port. Vreau să zic că se egzista riscul ca marfa noastră (noi ştiam doar dă haleala dân cale!) risca să ajungă în mâinile cui nu trebuia, aşa că am fost redirecţionaţi spre Tripoli.

Că iera război, am văzut şi cu ocazia unui zbor dă recunoaştere efectuat de elicopterele siriene, zbor care m-a prins chiar pe puntea-etalon a navei.

 

 

Nu, nu, asta nu e nava pe care am navigat, dar cam aşa a arătat momentul cu elicopterul sirian. Mi-a fost aşa o spaimă când l-am văzut cum vine drept spre noi, cu lansatoarele de rachete şi cu mitralierele scannând într-o parte şi-n alta, încât am simţit nevoia irepresibilă s-o zbughesc la adăpost, în patru labe. Din nefericire, la numai 10 metri de mine, se afla ofiţerul II, care se uita şi iel la elicopter, nemişcat. Aşa că, dă ruşine, am rămas şi io nemişcat, făcând pă şemecheru’ şi urmărind fiara cum se apropia.

Elicopteru’ a trecut la rasul punţii, atât dă aproape încât am văzut muiana pilotului – era impasibil şi plictisit cumva, privind cu silă la râmele româneşti îngheţate de pe puntea-etalon. Şi nu, n-a tras nici măcar foc dă avertisment.

Mda. Po urmă, am aflat dă la ofiţerul II că şi el voise să se uşchească, da’ mă văzuse pă mine şi, tot dă ruşine, a rămas pă loc. Vă spun asta ca să pricepeţi cum de e posibil să fii considerat viteaz când, de fapt, te caci pă tine de frică.

Acum, revenind în portul Tripoli. Seara şi noaptea, bombe şi explozii.

 

 

Ziua, pescuit şi femei plimbându-se alături dă bărbaţi, pă străzi, văzuţi pân binoclul ăla care nu fusese scăpat în apă când cu beţia. Marinarii noştri, dân ce în ce mai agitaţi şi făcând calcule febrile: că câte cartoane dă ţigări să cumpere, că blugii cât or fi, că hăinuţele dă copii cam cum se dau, chestii d’astea.

Io ieram aşa dă prost la treburi d’astea, încât nu mă ducea capu’ la nimic şi, dân cauza asta, mă cam plictiseam, da’ băieţii mă citiseră dămult şi-mi făcuseră, în felul lor, partea, că aşa iera regula pă vapor dacă nu dădeai în gât şi ajutai la una, la alta.

Băh, şi vine ziua în care am tras la cheu! Era soare, era frumos şi era cald – fiind pă la început dă aprilie, la doar trei săptămâni dă la declanşarea răscoalei anti-siriene a lui Michel Aoun…

 

 

Băh, şi ne apropiem noi dă cheu. Vira, mola, chestii d’astea. Băh, şi începe să se strângă la lume pă cheu! Mulţi, băh, mulţi dă tot! Mulţi dântre voi n-au prins autobuzu’ 335 la oră dă vârf, la oră d-aia, dă dânainte dă  ’89, când românu’ îşi dădea viaţa pă scări, pă tampoane dă tramvai, sau agăţat dă balustrade, dă ziceai că-i drapel fâlfâind în corentu’ patriei.

Eh, aşa ierau şi libanezii ăia: maroniţi, şiiţi şi sunniţi, alături dă druzi, cu toţii înfrăţiţi în dorul dă a face afaceri cu românii care, ca nişte belferi ce ierau, stăteau pă punte şi se chiorau la oraş, peste capetele împricinaţilor, dă parcă alte treburi serioase îi preocupa pe iei.

Blonk! – vaporu’ să lipeşte dă cheu. Ne clătinăm niţel, ca dă obicei, dân cauza inerţiei. Clank! – coboară scara.

Aaaaaah! Uraaaaaaa! – în răcnete, prin foc, prin şpăngi, pân fum, libanezii ăia avansau spre parapete – vreau să zic că se urcau pă vapor, care cu o geantă uriaşă, care cu un rucsac gigantic, care târând dă lăzi şi dă cutii – ce mai, s-au repezit spre noi dându-şi coate în gură, călcându-se unii pă alţii, gemând, înghiontindu-se şi tropăind cu responsabilitatre şi fără ranchiună confesională.

Zdraaaaang! – au ajuns iei pă punte şi, fără să le zică nimeni nimic, s-au năpustit direct, ca duşi dă nişte gipiesuri invizibile, direct în careu, unde şi-au întins marfa pă mese în mai puţin dă cinci minute.

– Ţi-am zis noi, băh, doctore? – m-au luat băieţii, cu aer superior. Aici să face comerţ, băh. Ăsta-i Libanu’, băh…

Păi, da… acolo se făcea comerţ. Ţigări (v-am băgat preţuri în postu’ precedent) la bacsuri mari, blugi dă toate naţiile, cu flori şi cu paiete, colanţi la fel, ţoale dă copii, băuturi, geci dă piele, geci dă blugi – băh! Ăia făcuseră bazar pă vaporu’ nostru, iar secretaru’ dă partid să bucura ca un prost, navigând pântre produse ca un mahăr ce iera!

Începe trocu’. Ia aia, na aia. Să termină câteva mese cu marfă, da’ apar altele. Noi aveam filme porno în doze-mamut, iar chestia asta i-a făcut p’ăia să belească ochii ca melcii. Zoofiliile îi înebuneau, aşa că unii băieţi au intrat brusc în recluziune şi s-au ascuns într-o cabină dosită, unde s-au apucat să tragă casetele cu câini, cai şi măgari, în cât de multe exemplare puteau.

Era bine. Afacerile mergeau strună. Toată lumea era încântată. Ne-am apucat dă cafele, dă discuţii, alea-alea. Po urmă’, îi apucă pă arăbeţii ăia un fel dă nelinişte (‘n kilu’ meu, că ierau şi creştini cu iei!), aşa că o iau pă vapor ca orbeţii, intrând dân cabină-n cabină. Că salam aleikum. Că salut, salut… că hai încoa’.

Au venit şi la mine.

– Ceva dă vânzare? (limba era ingleza pidgin cu b-uri şi d-uri în loc dă p-uri şi t-uri, specifică zonei, adică: anising du sel?)

Am vrut să-i vând un aparat dă radio care nu prindea nici un post. Ăla a văzut că aparatu’ nu iera bun dă nimic da’ a zis mi-a zis că-mi dă trei dolari pă iel. Aparatu’ avea importanţă emoţională pentru mine, însă, (îl cumpărase tata dân Africa), aşa că n-am vândul nimic.

Atunci, ăla îmi ia carpeta dă pă jos. Mă întreabă dacă n-o vând.

Cre’ că m-am înroşit ca prostu’, da’ n-am vândut bunu’ statului. Ăla a insistat, că-mi dă nu ştiu câţi dolari pă iea, mai mult decât făcea, că era cam dezurzită, da’ io nimic.

O fi zis că e vorba dă un ghişeft prea mărunt pentru mine, pen’ că s-a oferit să-mi cumpere fotoliul dân cabină. Erau o grămadă dă bani, ce zicea iel acolo, da’ io m-am ţinut tare, că deja furasem în voiaju’ ăla.

A plecat din cabină, uitându-se la mine ca la un taNpit, ceea ce şi ieram. Mă rog. Ieram un vapor dă taNpiţi, pen’ că nimeni n-a vândut nimic dân cele trecute în opis. Arăbeţii ne tot băgau că vaporu’ românesc dă la pupa fusese mult mai cooperant: vânduseră şpringuri, v’o doo perechi dă vinciuri şi una dân ancore – noi dă ce dracu’ nu ieram mai complianţi?

– Iete, ai naibii, ziceau ai noştri, refuzând, ăia vând vaporu’, bă!

Mă rog. Odată rezolvate toate astea, problema mea era să mă car ca să văd care e treaba pân jur. Adică pă uscat. Aveam şi un motiv: naşu’ meu dă vapor, nea Gică Batraon, avea o chestie care necesita un consult medical mai amănunţit, aşa că aveam şi motiv s-o şterg, cu tot cu blocada şi cu interdicţiile.

Despre blocada asta, acu’… Tripoli era, în zilele acelea, în mâini siriene – adică în mâinile celor contra cărora se răsculase generalul Michel Aoun. Bombele dă noapte se datorau cafturilor dântre miliţii – maroniţi vs. shiiţi Amal vs. druzi – după principiul fiecare pentru iel. Po urmă, pă la orele 16.00, zi dă zi, două galere dă vedete cu rachete, fir-ar ale naibii, părăseau Tripoli, îndreptându-se spre Beirut, pe care-l bombardau sistematic.

Prin urmare, ca să ajungem pă ţărm, aveam nevoie dă un pass. Io, având motiv de a ieşi pentru consult, am fost însărcinat dă băieţi să prospectez piaţa dă uscat.

Zis şi făcut. Iau legătura cu ship-chandleru’ (un fel dă agent care ne ajuta cam la toate) şi-i zic ce treabă am. Ăla zice că mă scoate el, pă blat, la început, şi mă urc în maşinuţa lui – nu mai ţin minte marca, da’mi amintesc că era o chestie albă şi mică.

Pă drum, îmi spune că-l cheamă Ilia şi că e creştin. Când treceam pă lângă punctele dă control – cuiburi dă mitralieră înconjurate cu saci dă nisip, +/- o blindată, îmi spunea:

– Lug ad zem! Zey lug laig bigs – bigs venind dă la pigs, iar pigs venind dă la purceluşi.

Io băgam ies, ies şi aşa am văzut, Doamne, ce înseamnă un oraş în război. Case dărâmate. Drumuri desfundate, oameni privind în gol, copii verificaţi la check points şi tot aşa.

Cu toate astea… Iera linişte. Şi nimeni nu se ofusca vizibil. Doar Ilia ce-i înjura pă sirieni. Şi, pe măsură ce ne apropiam dă bazar, începeam să văd mutre vesele, agitate, cu treabă.

 

 

Asta e intrarea în bazar. După aceea…

 

 

După aceea, i-am spus lui Ilia că aveam şi io misiunile mele, aşa că m-a lăsat să bat bazaru’ dă unu singur v’o oră.

Ghinionu’ meu, pen’ că am suferit le coup de foudre. Impactul. Bum în căpăţână, da’ la modu’ emoţional. Păţeam ceea ce, îmi dădeam io seama, că avea să se transforme, cândva, într-o mare, mare nostalgie. Străzile înguste, pe care abia dacă te strecurai, aromele dă ierburi, narghilelele, mă rog, culoarea aceea a cerului care m-a făcut să privesc răpirile dân serai cu îngăduinţă, chemările muezzinilor – you know the drill!

 

Plus vocile molcome şi râsetele care răsunau în spaţiul închis. Plus inscripţiile (printre altele, Sfântul Qur’an…).

 

 

Mda. Tripoli. Veche cetate feniciană, apoi romană, apoi bizantină, apoi abbasidă, apoi selgiucidă, apoi francă, apoi mamelukă, apoi otomană, apoi franceză cu arome britanice via Lawrence of Arabia, apoi libaneză, apoi ocupată de nişte sirieni care ţinuseră ba cu creştinii, ba cu miliţiile allawite ale Cavalerilor Roşii, dar cel mai mult cu ei înşişi.

 

 

Normal că m-am reîntors la bazar, împreună cu ceilalţi. Nici nu mai ştiu ce-am cumpărat de acolo, pen’ că marea mea problemă era să mă uit la negustorii ăia: cum naiba dă se luptau în halu’ ăla nişte oameni într-atât dă liniştiţi şi de curtenitori? Deîndată ce ne vedeau, vă jur că ne strigau, potolit:

– Vasile, Vasile, şi ne făceau semn să ne apropiem.

Dă unde naiba ştiau ei că suntem români, n-am aflat niciodată – ei ziceau, ca-n banc, că ne recunoşteau după pantofi. Po urmă ne dădeau ceai şi făceau tot circul pe care îl ştiţi dân bazare – se prefăceau supăraţi, te chemau înapoi, ziceau că-i aduci la sapă dă lemn şi tot aşa.

 

 

Iată Tripoli de la înălţime – bazarul este undeva în stânga.

 

 

Lume multă şi aglomerată, ăsta-i Libanu’. Trei feluri dă piese dă joc, dirijate dă trei jucători mari: US, URSS şi Israel, la care să adaugă doi jucători mai mici Siria şi Iran. Asezonate, toate, spre sfârşitu’ războiului civil, cu umpic dă Irak.

Liban. Care înseamnă şi imaginea de mai jos, de la Beirut – care imagine şi-a rămas singură amintire:

 

 

 

fiind iea doborâtă cu succes de trupele islamocreştinilor politizaţi, atoatebiruitori. 

Beirutul, denumit şi Parisul Estului.

Libanul, care este şi aşa ceva:

 

 

Ba chiar şi:

 

 

Un Liban oscilând între creştinismul maronit:

 

 

 

şi doctrina druzilor:

 

(n-am putut să dau download la steaua druzilor)

 

Mda. Iar într-una din zile, când m-am întors la vapor (deja nu mai primeam pass-ul decât pentru trei-patru ore, luptele apropiindu-se din ce în ce de Tripoli), iată ce dialog mi-a fost dat să aud (îngrozitor dă real şi tradus de Ilia, bine înţeles):

– Unde e Ahmed? – cel ce punea întrebarea era şeful de echipă al descărcătorilor.

Pauză. Iar şeful de echipă:

– Ahmed n-a venit de dimineaţă, acu’ e tura de după-amiază şi tot n-a apărut! Ştie cineva, ceva, de Ahmed, că altfel îi tai ziua?

Un tip sfrijit iese dintre lucrători şi începe să vorbească, oarecum jenat:

– Ahmed n-o să vină. Pfuh, l-am împuşcat noi aseară în piaţa Al Koura, aşa că azi n-a mai avut cum să vină la serviciu.

Habar n-am ce era Ahmed: macaragiu, conductor dă motostivuitor, cărăuş cu cârca, dă un’ să ştiu io? Nu-mi mai amintesc nici măcar ce iera hăl dă-l împuşcase.

Da’ aşa iera războiu’ la iei. Ziua lucrau împreună, iar noaptea se împuşcau tot împreună.

Şi, d’acolo, dă la iei, am luat noi blugi pă care ăi mai bătrâni dântre voi i-aţi purtat, voioşi, pă la petreceri, când v-aţi sărutat pân parcuri sau când v-aţi dus pă la mare.

Cât despre ţigările alea luate dân plin război civil, cum v-a plăcut gustu’ lor?

 

 

(a fost o beţie generalizată, pe bază de ţuică de banane şi de mandarine)

 

 

Ăştia pă mare beau tot soiul de chestii, în fel şi chip. Una dintre licorile cu care se capsează este matrafoxul – matrafoxul fiind o combinaţie de zahăr ars şi alcool aproape pur. Odată, când rămăsesem icstrem dă uscaţi, am produs matrafoxul dân nişte tablete efervescente dă Calcium Sandoz cu aromă dă portocale peste care am turnat alcool absolut – chefu’ ăla a avut loc la revenirea în Marea Neagră, marea despre care marinarii români spun că miroase a… hmmm, p_ _ _ ă, adică a vagin dă fumeie, pour les âmes sensibles.

A mai fost un episod în care, faute d’autre chose, am distilat noi nişte pastă dă dinţi, da’ aia a fost beţie urâtă care ne-a făcut rău, iar vaporul nostru, un cargou de 4800, a mers cam ca pişatu’ boului după aia, v’o două zile la rând…

 

 

Beţia cea frumoasă dă la Tripoli a început cu un furt, iar furtul a avut loc la Anvers, în Belgia, cu două săptămâni mai înainte. Io… cum să vă spun… sunt om cu frica legii şi cu toate cele, da’ sunt şi icstrem dă curios şi adrenodependent, aşa că, am participat cu mare plăcere la acel furt care a avut loc la terminalu’ dă fructe din portul Anvers, doar aşa, ca să văd şi io ce simte românu’ fundamental când fură. Mă rog, am furat dântr-o benă uriaşă, în care ăia aruncaseră fructele ăle mai proaste, cu scop să facă dân ele sucuri şi gemuri, deci nu era furt de marfă clasa una, da’ tot furt se cheamă că a fost.

Cine e portu’ Anvers?

Portu’ Anvers e dă şapte ori mai mare dăcât portu’ Constanţa, fiind iel al doilea port ioropean ca mărime, după Rotterdam. Ie aşa dă mare că are şi linii dă autobuz pân iel.

 

 

Anvers, sau Antwerp, are şi iel o legendă. Cică iera un uriaş mare-mare, pă care îl chema Antigoon şi care te punea să plăteşti ca să te treacă peste râul Schelde, numai că, din când în când, îl apuca dracii şi-ţi tăia mâna dreaptă în loc să-ţi ia banii. Ei, şi într-o bună zi, un Făt Frumos local, Brabo pre numele său, i-a tăiat el mâna lu’ Antigoon ăsta şi a aruncat-o pă mal, ca semn că, dân clipa aia, oamenii pot să traverseze râul fără frică.

Mâna a căzut pe locul unde avea să se ridice Anvers – Antwerp însemnând: "mâna aruncată".

 

 

Uite-l pă Brabo aruncând mâna lui Antigoon… Eh, când m-a hotărât să particip la furtul dân terminalul de fructe, m-am bazat şi pă faptul că la Anvers se comercializează atâtea diamante, încât, dacă aveam să fiu prins, aveam să fiu privit cel mult ca un găinar, ceea ce avea să mă scutească dă mari dezastre juridice. Mda.

Aşadar… Era pă la începutu’ lu’ aprilie, 1989, noaptea, când, împreună cu brutaru’ navei (făcea cele mai teribile chifle pă care le-am mâncat în vieaţa mea!) şi cu naşu’ meu dă vapor (marinar d’ăla nobil), am plecat spre terminalul dă fructe dân Anvers. Ploua cu găleata.

Ajungem noi pântre depozitele dă fructe, mari cam cât Romexpo, căci primeau fructe dân toată lumea pentru toată Ioropa şi ajungem în dreptul unei bene uriaşe – nu vă daţi seama cât dă mare iera. Ne căţărăm noi pă pereţii dă fer ai benei şi… hm, simt io o duhoare. Măh, da’ ce dracu dă furt mai iera şi ăsta?

– Băh, le zic, pute cam rău p’aici.

– Păi, sunt fructe stricate.

– Şi dă ce dracu’ furăm noi fructe stricate?

– Da’ ce? Vrei să furăm d’alea bune şi să ne aresteze?

– Da’ care e şpilu’ dacă noi…?

– Hai, doctore, odată, că ne văd ăştia şi ne-ntreabă dă sănătate.

Boooon. Îmi dau io drumu’ până-n clisa aia dă fructe reformate – era o mare mlaştină dân toate fructele exotice dă pă pământ, care apucaseră să fermenteze, pfuuuh, ale naibii, dă duhnea într-un hal făr’ dă hal!

Dar, ca românu’ nu-i nici unu’ – s-au apucat băieţii să scotocească pân gunoiu’ ăla şi, când şi când scoteau la iveală ba un snop dă banane, ba o mână dă portocale, ba mandarine pă care ăia, în pasiunea lor pentru perfecţiune, le azvârliseră la gunoi pentru că nu se potriveau standardelor.

Băh, şi ne văd nişte şoferi dă TIR, nişte unguri băh… Se uită ăia la noi cum cărăm jegurile alea dă fructe, dă am aflat ŞI cum ie să fii privit ca un cur în timp ce furi. Ei:

– Iştenem, piştenem.

Noi:

– ‘ngura mă-tii.

Da’ au fost băieţi marfă şi nu nu ne-au dat în gât! 

Buuuun. Am reuşit să ne cărăm d’acolo cu chiu, cu vai, că încărcasem câte două sacoşe gigantice dă caciulă. Noroc că ploua ca pă vremea lu’ tata Noe, că doar aşa ne-am mai curăţat dă clisa aia citrică ce ni se lipise dă ţoale.

După două săptămâni, încă mai aveam fructe pân cabine – fructe dă toate naţiile, şi numai cine a prins anii pre ’89 ştie ce înseamnă să zaci între portocale, mandarine şi banane, că pe-acasă le găseai neam.

După alea două săptămâni, ne pregăteam noi să ajungem la Beirut.

 

 

Era puţin cam nasol, pen’ că ăia erau în plin caft civil şi, numai cu v’o doo zile înainte să ajungem noi, un alt cargou românesc fusese mitraliat noaptea pen’ că ai noştri nu se înţeleseseră bine cu şalupele guvernamentale. Aşa că, tov. comandant al nostru a făcut planul să ajungem noi la Beirut pă dimineaţă, ca să ni se vadă pavilionul, să fim observaţi dă departe, chestii d’astea.

Io, în al nouălea cer! Fiind io dependent dă adrenalină şi dă poveştile pă care puteam să le torn alora acasă, mă gândeam că acu’ nu numa’ c-o să le zic dă cele două furtuni care mă prinseseră, dân care una în Biscaya,

 

 

dar şi că fusese cât pe ce să fiu mitraliat etc., etc.

Nu ne-a mitraliat nici dracu’, iar io, când m-am trezit, am încremenit: pân hublou, se vedea un oraş, aşa, ca un fel dă Manhattan într-un amfiteatru muntos.

 

 

N-am găsit nici o poză care să vă arate că pe bune părea un Manhattan… un Manhattan cam dărâmat şi cam fumegând (ca o presimţire transcontinentală a lu’ nainilevăn), da’ iera icstrem dă şocant să vezi blocurile-alea… elansate pântre ruine. Motiv pentru care mi-am amintit că Beirut a fost cândva Perla Mediteranei, un oraş foarte fashionable şi plin dă fiţe. A fost o mare placă turnantă comercială, cu deschidere spre Orientul Apropiat, ce mai tura-vura, iar franţujii şi-au pus amprenta asupra locului cam în ce fel au ştiut iei mai bine.

 

 

Da’, n-am avut noi norocu’ să tragem la Beirut – cică se cafteau ăia ceva dă speriat – aşa că ne-au trimis în nord, la El Mina, sau Tripoli.

 

 

Marinarii au sărit în sus dă bucurie:

– Tripoli, băh, dcotore, Tripoli!

– Mergem la Tripoli, uraaaah!

– Tripoli, băh, Tripoli, se îmbrăţişau ei, ca taNpiţii, dă la pupa pân’ la prova.

Habar n-aveam ce iera cu bucuria asta a lor, aşa că i-am întrebat care-i treaba.

– Păi, ne scoatem, băh, doctoreeee băh! Facem bufu’ ăl mare!

Bufu’, adică ce cumpărau marinarii ca să aducă în ţară, spre vânzare. Mie mi se părea că luaseră cam tot ce trebuia (camere video, videocasuri, filme porno, uischi, săpun şi cafea) dă la Anvers, da’ iei mi-ai spus că să-mi bag minţile-n cap, c’o să văd io ce preţuri bune o să avem la Tripoli la… ţigări. Aşa, ca fapt divers, vă amintesc dân mercurialul dă Tripoli: 2 dolari jumate un cartuş dă Camel, 4 dolari un cartuş dă Kent lung, doftoricesc, şi 90 dă cenţi cartuşu’ nişte porcării dă ţigări care se chemau Carlton, da’ care ierau străine.

Iera o mină dă aur, ce mai tura-vura…

Tripoli e oraş vechi. Cică, prima aşezare dă p’acolo ar data dă pân 1400 dă pă vremea ailantă. A fost icstrem dă înfloritor încă dân antichitate, dă când i s-a spus Tripoli pen’ că se afla în fruntea unei confederaţii Feniciene, ce mai cuprindea oraşele Sidon şi Arad, da’ pă vremea cruciadelor şi-a atins el apogeu’.

 

 

 

Atunci, a fost capitala comitatului Tripoli, urbea fiind cucerită dă Bertrand de Toulouse la 1109 şi a fost o mare bază a Cavalerilor Ospitalieri (cei care aveau să devină Cavalerii de Malta şi Rodos). Suprafaţa comitatului cuprindea şi castelu’ ăla mişto care acu’ e-n Siria – vorbesc despre le Krak de Chevaliers, bien sûr…

 

 

Francii au stat pân zonă v’o sută şaptej’ dă ani, dă unde inşii blonzi cu ochi albaştri, găsibili pă la Tripoli până-n ziua dă azi. În jurul oraşului s-a vorbit pentru foarte multă vreme provensala – langue d’oc, ştiţi voi…

 

 

Rămăşiţe dă,la iei, dă la cruciaţi, au rămas până acum, şi n-arată chiar aşa dă rău.

 

 

Buuuun… Şi ajungem noi în rada acestui vechi oraş franţuz, bază a Ospitalierilor înainte să fie alungaţi în Rhodos şi apoi în Malta, pentru ca în final să ajungă să aibă o misiune şi la Bucureşti, la Spitalul fost Judeţean, actual Sf. Ioan.

În radă… Voi nu ştiţi ce-i aia să fii marinar şi să aştepţi în radă. Eşti la câteva sute de metri de ţărm, iar zgomotele uscatului se aud peste apă mult prea bine. Seara, chiar şi într-un oraş aflat în caft civil, lumea se plimbă pe faleză sau râde în case. Sau plânge, sau vorbeşte, sau stă la terase, mă rog – că tare ciudat mai iera războiu’ ăla p’acolo.

Eh, iar tu stai pe mare şi îi auzi. Te sprijini cu coatele de copastie, pui binoclul la ochi şi te uiţi după ei, ce să faci. Familii. Cupluri. Mame cu copii. Cupluri… Cupluri, deci femei.

Adică, fe-mei! Noi, cu binoclu’, pasându-l dă la unu’ la altu’ – ia uite-o p’aia, da’ ia vezi-o p’ailaltă – momentan, deci, ne făceam treabă doar cu binoclu’…

Of şi of, şi iară of – şi atunci, care să fie…rezolvarea?

– Băh, şi-aşa s-au stricat fructele alea… Ia hai să facm noi o ţuică, băăăîîî!

– Că bine zici! Hai să băgăm nişte ţuică!

În următoarele minute, toată lumea intră în vrie. Să pune d’un alambic la bucătărie, ne strângem cu toţii la pupa, aducem un radiocasetofon, punem muzică (BFBS Akrotiri, Cyprus) şi ne apucăm dă pescuit calmari.

În radă cu noi, încă două vapoare: unul cehesc şi unul redegist. Cehii l-au dat pe Kafka, ins greu lizibil, aşa că despre vaporul cehesc nu va mai fi vorba în această povestire. Nemţii, însă, merită menţiunea noastră.

Nemţii pescuiau, nemţeşte, după ce coborâseră un far aproape dă luciul apei. Jaa, jaaa! Jawohl! Herr Căcat! Wunderbar! – şi tot aşa, vorbind rar, cu măsură, apăsat. Aveau aprinse doar luminile regulamentare: babordu’, tribordu’, pupa şi prova.

Noi? Deja aprinsesem tot ce se putea, chiuiam, răcneam la calmari, făceam concurs dă râgâieli, ne apucaserăm să dansăm între noi – pe muzica dă la BFBS deocamdată.

Băăăh, şi a început să curgă ţuica. Nu era prea tare şi avea o aromă ciudată, fiind iea făcută dân banane şi mandarine – da’ curgea la vale, pă beregăţi, dă nu-ţi venea să crezi. În curând, a început să sfârâie şi plita pă care aruncam rondelele şi cubuleţele de calmar proaspăt prins. Binoclu’ – trecea dă la unii la alţii.

– Ia uite-o p’aia, băăăăh!

– Mamă, ce bidoane areeeeee!

– Fute-o băăăăăăîîîî!

– Băh, io mă duc să fac o labă!

Şi tot aşa. Am făcut douăşpatru (24!) dă litri dă ţuică, fiind noi v’o 27 dă toţi. La ora zece seara, regulamentar, nemţii au întrerupt pescuitu’ şi s-au retras pân cabine. Noi, abia atunci ne-am apucat dă treabă, cam în acelaşi timp cu miliţiile şiite, sau dă care or fi fost, care s-au apucat să tragă cu mortiere în partea dă est a oraşului.

 

 

– Iete, băăăh, ce mai artficii!

– Trage-i-o, băăăh!

– Aşaaa!

În acest mod simplu, după ce ne uitasem la gagici, ne chiombeam acum la un război în real time – aveam să aflăm că ăsta iera programul zilnic la Tripoli.

Băh, şi ne facem mangă. Dansam, urlam, tropăiam şi beam. Pă vremea aia nu ierau manele, da’ iera strămoaşele lor – Magdalena, spune drept/ Cine te-a muşcat dă piept/ N-are dinţi, n-are măsele/ Să te ia, dă sfârc cu iele – iera vorba în cântec dă o albină despre care Magdalena spunea că a muşcat-o, ca să-şi justifice… hm, hematoamele dă pă ţâţe.

Pă la patru dimineaţa ne clătinam cu toţii. Unii se proptiseră dă pereţi. Alţii răsuflau dân greu, trântiţi pă parâme. Cineva scăpase binoclu’ în apă. Rada portului Tripoli puţea, toată, a ţuică. Exploziile se terminaseră, da’ noi răcneam şi mai abitir: ne aminteam dă neveste, dă prietene, ne bucuram că o să facem un buf grupa mare, ziceam ce-o să ne cumpărăm când ajungem p’acasă, dădeam muie ălora care ne călcaseră în picioare p’acasă – ce mai, era mişto. Pă la cinci, nemţii n-au mai rezistat şi au pornit motoarele: s-au dus mai acana, la vreo milă în larg, ca să nu ne mai audă, dracului. Au dat drumu’ la ancoră acolo, dă parcă ne făceau cu degetu’, tuşind cu stil în barbă.

Da’ noi:

– Muie, uite la ei ce proşti sunt!

– Ăştia-s’ nişte impotenţi, băh, că bea numa’ bere, proştii!

– Dă-i dracu’… ce dormiţi, băh? N-o să vă ajungă în groapă?

La un moment dat, fiind io doctoru’, vine unu şi-mi spune că ingineru’ electric face urât.

– I-e… hâc… rău. Cre’ că vrea să să… omoare, al naibii!

– Să să… omoa… hre? Ce, băh? Ie prost?

– Hai… să vezi…

M-am dus. În cabină, ingineru’ electric, un tip creţ şi tânăr, zăcea pă marginea patului. Zicea:

– Mai dă-mi una, băh!

În faţa lui, ingineru’ mecanic, trage aer adânc în piept.

– Eşti sigur, băh?

– Sigur!

Mecanicu’ îşi ia avânt şi… Poooooooc! – un pumn în plină meclă, care îl aruncă pă electric de-a latu’ patului. Atunci, văd cuţitu’ din mâna electricului: îl ţine într-atât dă strâns încât degetele-i sunt albe ca laptele.

– Eh? – face mecanicu’. Electricu’ se clatină, se unduieşte şi se pune la loc în cur pă marginea patului. Ţi-a mai trecut? – întreabă mecanicu’.

Electricu’ nu-i sigur. Se uită lung la cuţit, cu ochii mari. Îi îndreaptă vârful spre propria-i inimă. Dau să-l apuc dă mână dar, pooooooooc! – o nouă smetie îl pune pă electric p-o parte.

Da’ tot ţine şişu’ în mână. I-a dat borşu’ pă nas. Din gură îi curg bale.

– Ce dracu’, băh? apuc să întreb.

– Şi-a amintit dă nevastă. Că dacă-l înşeală… îmi explică mecanicu’.

– Şi dacă-l înşeală, ce? N-a lăsat şi el d’ale gurii pentru reclamant? – reproduc io hazu’ dă necaz pă care-l fac marinarii – oameni realişti, care ştiu că dacă lipseşti de-acasă cu lunile, se poate întâmpla orice.

– Acu’ ie nasol, doctore, zice mecanicu’, serios. Mai vrei, băh? îl întreabă pă electric.

– Mai vreau! – zice ăla, încrâncenat.

Trooooooosc! – în plină muiană. Electricu’ se prăvăleşte, secerat. Îi curge şi mai mult borş, da-mi dau seama că mecanicu’ loveşte cu ştiinţă, metodic – să-l doară, da’ să nu-l răpună. Mecanicu’ ăsta e genu’ meticulos şi puternic: cu stânga loveşte mortal, iar cu dreapta puţin mai tare.

Mă rog… Cu toate astea, electricu’ e încă pătruns de aburii geloziei dă necontrolat – pă vremea aia doar scriai şi ţi se scria de acasă câteva vorbe întrerupte dă STOP, pen’ că cablogramele iera scumpe.

– Mai dă-mi, băh, Vasile!

Vasile iera mecanicu’.

Buuuuuum! – la ficat! Electricu’ se îndoaie. Ce naiba o face muierea lui pă la Ceamurlia dă Jos în timp ce iel încasează găleata asta dă pumni?

Îl privesc cu ochiu’ ăla care vă face vouă silă – vorbesc dă ochiu’ meu medical. Electricu’ încă suflă regulat. Borşu’ îi curge, da’ moderat. Nu şi-a pierdut conştienţa. Se uită la mine şi se clatină da’ nu s-a rupt nimic pân iel. Marinarii ie tari.

Până la un punct:

– Da’ dacă mă înşeală, băăăăîîî…?

Zdraaaang! – din nou, la mufă! Electricu’ cade dân pat. O ia târâş, cu cuţitu în mână.

– Băh… zice, dacă mai dai aşa tare, te tai!

– O tai pă mă-ta! – Pleooooooosc! – dupe ceafă. Mai vrei, băh?

Electricu’ să ridică dă jos, cu chiu, cu vai… Se aşează pe scaun. Pune şişu’ pă masă.

– Parcă mi-ar trece… Da’ mai vreau!

Buuuuuuum! – între umeri. Craac! – dă cu faţa dă masă. Borş. Se apucă dă nas.

– Băh, Vasile, zic. I-ai dat cam tare…

– Păi, nu-l vezi ce prost ie? Mai vrei, băh?

Electricu’ dă din cap. Nu prea mai vrea. Da’ începe să plângă. Scânceşte aşa, precum copiii. E bărbat frumos – aduce cu un grec d’ăla, dă la Olimpiade, aşa e dă creţ. Cre’ că se gândeşte la Ceamurlia.

 

 

Şi-o fi amintind dă gâştele dân Ceamurlia. Dă nevastă. Dă prima labă, dă orgasmele în doi, dă birtu’ din sat, nu ştiu.

 

 

– Nu mai vreau… Da’ tu crezi oare că…

– Băh! – se face mecanicu’ spre iel. Ai văzut că dau tare.

– Păi d’aia te-am chemat. Cre’ că mi-a trecut… da.

Ne liniştim. Mecanicu’ mă lasă să-l examinez pă electric. Electricu’ e compliant. Îmi arată pă unde-l doare. Mai scânceşte iel, când şi când, da’ nu dă durere. Are ochii şi buzele umflate, nasu zdrobit, da’ în rest i-a trecut.

– Şi-acu’, ce faci cu şişu’? – întreabă mecanicu’, hâtru.

Electricu’ i-l dă fără o vorbă, privind în pământ. Mecanicu’ să uită la şiş, cu ochi expert.

– Ţi-l dau io înapoi, mâine, că văd că lucrezi cu el.

Mda. Electricu’ folosea şişul ca să taie izolaţiile.

După ce s-a băgat în pături, ne-am cărat din cabina lui. La pupa, băieţii încă chefuiau. Muzici. Magdalena. Unii se uitau la bidoanele goale dă ţuică şi ziceau:

– Cum dracu’, băh? Noi am făcut v’o douăşpatru dă kile, da’ dă băut am băut douăşopt! Dă unde naiba am scos patru kile-n plus?

N-am înţeles cum de făcuseră contabilitatea asta că am început să privesc în radă. Răsărea soarele din spatele insulei El Mina.

 

 

Oare la fel răsărea soarele şi la Ceamurlia dă Jos?

 

 

–

Mă dădeam io frumos pă blogguri şi am dat peste un post cu poze din Africa  aici. Pozele mi-au reamintit de anul pe care l-am petrecut şi io, în Africa, copil fiind, la Conakry, în Guineea.

De vreun an, însă, obsesiile mele africane nu se leagă de Africa de Est. Cuvântul de ordine este… Namibia.

Poza de mai sus este luată în Deadvlei, în Namibia. Vlei-ul este o structură specifică deşertului namibian; cuvântul vine din afrikaans şi înseamnă "tigaie". Un vlei, după cum o arată şi numele, este o depresiune care găzduieşte apă doar pentru o scurtă perioadă din an. Apa provine fie din ploile extrem de rare, fie din râurile care prind să curgă doar când musonii veniţi de hăt, dă departe, tocmai dă deasupra Oceanului Indian, se prăvălesc asupra munţilor Angolei, Botswanei şi Africii de Sud.

Aşadar, vlei-ul este echivalentul unei oaze temporare, clima extrem de uscată a deşertului Namib împiedicând persistenţa apei de-a lungul unui an întreg.

 

 

Un vlei aparte este delta fluviului Okavango. Particularitatea acestei delte este că Okavango e ditamai cursul de apă care, din clipa în care începe să plouă, capătă un debit de invidiat (vorbim despre kilometri cubi!) – numai că, acest fluviu năprasnic nu se varsă… nicăieri. Se desface în zeci de braţe şi formează mlaştini întinse, care se pierd în deşertul Kalahari, pe teritoriul Botswanei.

 

 

Asta e delta cu pricina, văzută din satelit. Dă la parter, delta arată supermişto (zic asta ca să-l innervez pă tapir, care nu suportă chestiile astea cu super, da’ ce să fac, super deja face parte dân lexicu’ acestui blog), arată supermişto, deci, fiind un loc teribil dă vânătoare, safari, ba chiar şi dă călătorii paşnice.

 

 

Acum, aş cam da-o io cotită, da’ n-am să reuşesc să vă păcălesc. Treaba e că-n Namibia există un trib, Himba pre numele lui. Sunt ei oameni frumoşi. Foaaaarte frumoşi oameni. Nemaivăzuţi.

Par igzampl:

 

 

Imaginea asta… vă aduce aminte, cumva, de ceva? Mda. Coafura pare să semene cu ceva cunoscut, atât vă zic pentru început. Cu toate astea, watch her eyes too… just a little… La ce se uită oare? Şi, mai ales, cum se uită?

 

 

Oh, iată un zâmbet! Ca să ne înţelegem bine, Himba sunt un trib dă nomazi care numără v’o douăj’ dă mii dă oameni şi care trăiesc din creşterea caprelor şi a vitelor. Doamna din imagine, se ocupă cu aşa ceva, prin urmare, am putea s-o numim "văcăriţă"… Eh, hai să pun întrebarea care mă hăituieşte: cum zâmbeşte această "văcăriţă"?

Culoarea din păr şi de pe piele e o figură tradiţională de-a lor – se dau, ai naibii, cu nu-ş’ ce fel dă argilă, amestecată cu grăsime aromată şi cu ocru, ca să iasă mai frumoşi. Nu au deodorante, iar apa e o mare problemă pă la iei p’acolo. Prin urmare, se curăţă la… fum, numai că n-o să pută niciodată precum şatrele dă la noi, dân cauză că fumu’ ăla e şi al aromat cu tot soiu’ dă ierburi şi, fiind totodată oarecum grăsos, le permite să se igienizeze teribil dă bine. O spun nemţii, cei de duhoare îngroziţi…

 

 

Pe de altă parte, aceiaşi nemţi, conduşi de Lothar von Trotha, au dus un război de exterminare cu populaţia Himba. În 1904 erau să-i şteargă de pe faţa pământului, motiv pentru care triburile s-au retras şi mai în adâncul deşertului Namib, unde nemţii i-au cam lăsat în pace. A fost o amarnică greşeală germanică, după cum se va vedea.

 

 

Iată un alt fel de hair style. Băieţeii ăia, frizerii ăia dă la noi care mai nou şi-au schimbat porecla ��n renumele dă stilişti… Inşii ăia care să duc pă la Paris şi pă la Londra ca să înveţe cum devine chestia cu tunsu’ şi cuafatu’, cam în acelaşi fel în care Bote, pictor dă chiloţi s-a transformat în designer dă modă… Aţi băgat la cap, les garcons (mais ou est cette sacre cedille?), aţi văzut cam la ce-i duce mintea pă crescătorii ăştia dă capre?

 

 

A propos dă Bote şi d�� gaşca lor cea străluminată – gaşca aia alcătuită dân pitici bogaţi şi muieri care se deschiolează când păşesc pe cake-walk, adunătura aia dă hăhăiţi-interjectari şi dă cuiere ambulante – uite, băh, o femeie reală, pă care n-a învăţat-o nimeni să calce şi să pozeze! În plus, pă iea o doare-n cot să-şi recunoască analfabetismul, absenţa carnetului dă conducere, sau incapacitatea dă a tasta semeseuri – iea n-are nevoie dă nimic dân toate astea, iea există, pur şi simplu, iea are stil doar dân adeneu, băh!

Mda. Realitatea e că îmi plac. Oamenii Himba îmi plac. Sunt subiectiv, ce să fac? Of, şi revenind, după ce au scăpat ei de von Trotha, au fost izbiţi dă alte bucurii ale vieţii: războaie civile, caftu’ cu Sud Africa, caftu’ cu Angola, caftu’ perpetuu cu seceta şi tot aşa. Ca să nu-i ia dracu’ dă tot, s-au aciuiat şi ei pân oraşe, pă la periferie, bien sur, unde au îngroşat rândurile mahalagiilor fără ocupaţie, excelent descrişi de Ryszard Kapuscinsky în cartea sa de documentare denumită Ebene, apărută la Plon, în 2000. Cum s-ar zice, Himba erau gata-gata să ia calea traficului dă carne vie, să se facă d’ăia de tundeau grădina, sau care furau şi violau, sau care se pregăteau perpetuu dă războaie în contul ălora dă le dădea mai mulţi bani.

Vreau io să cred că n-ar fi făcut iei asta, da’ n-am cum să probez.

Moment în care ne reamintim de greşeala lui von Trotha, care nu s-a dus dupe ei pân deşert, motiv pentru care minele de diamante din Namibia au rămas dăparte dă ochiu’ nemţesc cel generos şi căutătoriu dă fonduri pentru războiu’ numero uno mondial. Vreau să spun că the money a rămas sub control namibian până pân anii ’90, care Namibia, neavând potenţa de a exploata minele, a avut inteligenţa să bată palma cu de Beers, adevăraţii ăia dân Sud Africa, grăsanii ăia dă afrikaani care au simţit că e mai bine să cadă la pace cu Mandela, fiind ei deja la pace cu marea finanţă dă peste tot.

Wars are bad for business. Aşa că, au venit de Beers cu nouhau’, iar Namibia cu minele, astfel încât, ca efect secundar, Himba beneficiară dă fonduri spiciale şi scăpară dă la oraş şi se duseră înapoi în deşerturile lor, dimpreună cu oile şi cu caprele.

Acu’, o să bag o poză cu efect dă cârlig epic:

 

 

Ăsta ie marele caft dă la Zama, dântre romani şi cartaginezi. Booon… Ăsta ie cârligu’…

Să revenim la Himba, acu’… Ei consideră că n-au legătură cu nici un trib din apropiere. Nici cu specialiştii ăia în supravieţuire care sunt boşimanii , nici cu lunganii ăia de herero, nici cu albii, cu nimeni, pricepeţi?

Ei, şi acum, legenda cu care vreau să vă fac să zâmbiţi – sau să reflectaţi. Nechao a fost faraon între 610 şi 595, pă vremea ailantă. Ei, şi acest Nechao a pus la cale cu fenicienii o călătorie magnifică: au plecat ei, fenicienii, din Marea Roşie şi au înconjurat Africa, ajungând după trei ani înapoi în Egipt, la gurile Nilului. Chestia e lovită de seriozitate, fiind povestită de Herodot cu lux de amănunte, inclusiv cu detalii de astronomie şi meteorologie ce nu prea lasă loc de dubiu că excursia cea mare ar fi avut loc.

Ţineţi minte, pă moment, chestia asta.

Acu’, trecem la povestea cu cea de-a doua circumnavigaţie a Africii, călătorie practicată la porunca unui rege cartaginez, Xerxes pre numele lui (cam mulţi Xerxes pă vremurile alea!). Bun. Xerxes, ăsta, şi-a trimis corăbiile în anul 470 pă vremea ailantă, tot în juru’ Africii, iar unii ne povestesc cum s-au oprit cartaginezii să halească ceva, să mai ia ceva merinde şi să puiască ceva urmaşi pân Africa dă Sud-Vest.

Chestia a treia e legată dă prafu’ şi pulberea dând drumu’ ăl mare care s-a ales dân Cartagina după războaiele punice. Tot ascultând romanii dă Cato hăl Bătrân – Ceterum censeo Carthaginem esse delendam, repetat la nesfârşit, la fiecare sfârşit dă discurs, indiferent dă subiect, dă parcă iera obsedatu’ hăla dă Cato un vinyl stricat  – pă Roma a apucat-o dracii şi i-a tocat pă cartaginezi. Cartaginezii, ce să facă? Au şters-o dân Africa dă nord şi s-au dus unde au văzut cu ochii.

Unii au ajuns în Namibia, pretinde doamna Brenda Sullivan şi au lăsat ceva vestigii p’acolo, nişte petroglife, inclusiv. Care dântre găştile să cartaginezi să le fi lăsat? – Misteeeer…

Hm. Ce mi-ar mai plăcea ca tribul Himba să aibă oarece legătură cu cartaginezii ăia plecaţi vraişte d’acasă şi rămaşi pân Namibia, să întemeieze şi ei v’un orăşel comercial, ceva!

Dar, astea sunt doar basme. Doar legende, clar? Cu toate astea, când vezi aerul atât de distins al femeii nomade din the next pic, nu te poţi împiedica să nu te întrebi: dă la cine, Doamne, iartă-mă, i se trage privirea asta?

 

 

Mda. Nu trebuie să ai prea multă apă ca să fii curat. Nu trebuie să te fi uitat la teveu sau să te cheme Warburg ca să ai atitudine. Şi nu trebuie să fi trăit printre guru ca să ştii cum să contempli.

 

(bag mâna-n foc pentru chestia asta, pen’ că-i trăită nemijlocit de moi. scuze anticipate ziariştilor oneşti… chestia asta e dedicată colegilor lor, fripturiştii-dă-ştiri. faza e, comme d’habitude, reală!!!)

 

 

Voi aţi trăit v’o dată o criză dă hemoroizi? Doamne, e cumpliiiit! Îţi dizolvă mintea, te face să umbli năuc în căutarea nedurerii, te face să-ţi fie frică să dai pă la veceu, transpiri, devii morocănos, iar dacă ai puţin noroc, scrii Capitalu’ – cică Marx ar fi avut hemoroizi şi că d’aia a ieşit biblia comunismului cu curu’n sus.

Prin urmare, eram io în plină criză. Era iunie, acu’ v’o unşpe ani. Pă vremea aia, ieram în relaţii icstrem dă apropiate cu o ziaristă – nu spui cine. Ei, şi iată că vine iea într-o zi pă la mine şi-mi zice aşa:

– Hai, vineri, la Mamaia, la chef!

 

 

Io, cu hemoroizii. Nu prea aveam chef dă chef. Încep să fac fitze, că-s’ dă gardă, că am treabă, că cine e Mamaia etc.

Iea:

– Hai, că nu ne costă nimic! Mergem pă gratis cu trenu’, stăm trei zile la mare şi nu plătim nici casă, nici masă.

Acu’, voi ştiţi că io mi-s doctor – adică, fac parte dân specia aia dă şpagasini care vorbeşte urât cu lumea şi omoară toată ziua la pacienţi pen’ că suntem nişte proşti (proşti c’am rămas în românica…). Vroiam să spun că-s’ cam mocangiu şi că, pân urmare, am ciulit urechile la o asemenea propunere. Am mai făcut io ceva fiţe, că măcar atâta lucru învăţasem dă la doamne, da’ ieram pregătit, oricum, să zic da. (Fiţi atenţi/atente, că ăsta e singuru’ paragraf mincinos dân text, da’ dă bine la publicu’ călător.)

Poate c-o să-mi treacă hemoroizii, mi-am spus, aşa că am bătut palma pentru plecare. Singura chestia asupra căreia nu ne-am înţeles era ora plecării. Chiar n-aveam cum să părăsesc spitalul la ora prânzului, având io niscaiva treburi pân secţie: ba un dren dă pus, ba o işire dă făcut, ba dă dat ochii peste cap, chestii d’astea…

Iea:

– Hai, băh, dă-i încolo p-ăia! – ăia erau pacienţii. Că ne plăteşte şi drumu’!

– N-am cum să plec aşa dăvreme!

– Tu n-auzi că ne plăteşte şi drumu’?

– Ei, las’-că-s’ doctor şi-oi reuşi io să-mi plătesc biletu’ dă tren pân’ la Constanţa.

Zis şi făcut. Soseşte ziua dă vineri, io ies dân gardă pă la ora 3 după-amiaza şi mă duc la gară, iau bilet etc.

În tren, hemoroizii să răscoală. Da’ rău dă tot. În compartiment cu mine, o insă cam mişto. Dă fapt, era foarte mişto. Ca să fiu cinstit, m-a dat pă spate. Mă întrebam ce dracu’ să mai mă duc io la Constanţa, că pe vremea aia mi se părea că am toate drepturile dă pă pământ.

Iea să uită la mine. Se prinde ce-i în capu’ meu, da io, cu hemoroizii. Mă căzneam să nu grimasez, da’ iea crede că a punctat decisiv. Zâmbeşte. Io sunt bou cu femeile chiar şi dacă n-am hemoroizi, aşa că intru în panică. Iea mă vede şi se pregăteşte să dea cu harponu’ ăla femeiesc în inima mea, aşa că încrucişează picioarele în felul acela.

Rămân fără aer. Sunt gata să las totul baltă, numai că durerile hemoroidale mă străpung până în creier. Îmi vine să lăcrimez şi, oricum, nu mai am cum să stau pă scaun, deci ies pă culoar şi m-apuc dă fumat. Iea rămâne mască. Colţul gurii dân dreapta îi cade în jos. Ooh, o pricep, pă bune c’o pricep, drept pentru care hemoroizii m-au luat şi mai rău.

În fine. Ajung la Constanţa. Pă vremea aia, nu numa’ că n-aveam maşină, da’ nici mobil nu posedam, aşa că nu-mi amintesc cum de i-am dat de ştire împricinatei cu ce tren aveam să viu. Iea îmi tot spunea că vine după mine la gară, io nu şi nu, că iau io un taxi, că ştiu bine Constanţa (stătusem v’un an p’acolo, cât lucrasem ca medic la Navrom), numa’ să-mi zică unde să ajung.

– Ba n-o să iei nici un taxi că vin ăştia să te ia cu maşina!

Băh, să fie! Vin ăia şi mă iau cu maşina…

Şi chiar au venit. Iera o Dacie albă, cu număr scurt. Mă arunc în maşină şi abia dacă reuşesc să văd ce-i în jur din cauza analgezicelor pe care le aruncasem pă beregată cu pumnul. Vedeam Constanţa ca prin ceaţă, dă parcă ieram la un film în care jucam şi io. Picioarele împricinatei par să se lungească. Sânii i se fac puţin mai mari. Până şi ochii parcă i-ar fi mai umezi.

– Ai băut ceva?

– Noo. Am avut o gardă cam nasoală, fac io pă niznaiu’, că doar nu-mi iera nevastă să-i spun că m-au luat hemoroizii.

Acu’, despre hemoroizii ăştia. Îi luasem, ca să zic aşa, dă la Belgrad, când cu lansarea unui roman tradus în sârbă, 2484, Quirinal Ave. Îmi lansasem cartea la sârbi, în plin embargou, şi mâncasem nişte senvişuri nemaipomenite pă stradă. Aveau grătare pă stradă, la Belgrad, pă vremea aia, iar io nu rezistasem şi-mi luasem un senviş cu un uriaş ardei iute, lung cât tot senvişu’, care mă terminase pă luni dă zile, că nici la doctor nu mă dusesem, că-i ştiam prea bine şi nu ieram io omu’ care să se lase pă mână dă chirurg când mă ştiam capabil dă suferinţă.

Sunt român, ce kilu’ meu… Am răbdare şi mă pricep la tăcut. Da.

Ei, şi ajungem noi la nord dă Constanţa. Credeam că ne ducem la Mamaia numai că, deodată, Dacia o ia pă un drum lăturalnic şi mă trezesc într-o pădurice deasă. Pân pădurice, un drum desfundat. La capătul drumului, o cocioabă…

Cocioabă pă dracu! Iera ditamai proprietatea, bine pitită pântre copaci, pă malu’ dă sud al lacului Siutghiol. Un fel de hotelaş mai înăltuţ, cîteva bungălăuri pântre tufe, o piscină, două terenuri dă tenis, un cheu pentru şalupe, ohhh…

 

 

 

Acu’ să nu vă imaginaţi că iera ca în Thassos! Acolo, pă malu’ lacului Siutghiol, să vedea mână dă om cu bani, da’ nu şi cu gust sau cu capacitatea de a administra ceva. Piscina era scorojită, hotelaşul mirosea a clor, terenurile dă tenis erau vălurite – ce mai semăna cu o cherhana dă protocol de-a partidului defunct.

Mă rog, partidu’ ăla n-a murit, doar s-a multiplicat.

În mijlocu’ cherhanalei, o masă. Masa era lungă. La masă, v’o treij’ dă oameni.

– Colegii mei, mi-a zis amica, io am dat să mă prezint, da’ iei se uitau la mine cu ochi rotitori, clătinându-se discret, icstrem dă veseli, care cu o furculiţă în aer, care cu o buză-ntr-un pahar, care sorbind dântr-o ciorbică.

– Salu’, băh!

– Unde naiba ai întârziat?

– Ce dracu-ai stat atâta?

Io nu cunoşteam pă niciunu’, da iei o cunoşteau pă iea foarte bine, că d’aia mă băgau în seamă.

– Sunt încântat… încep io.

– Ia zi, băh, ce bei? mă ia unu’ tare şi mă trezesc înfipt între iei. În faţa mea, o muiană cunoscută – un tip cam chel, discret şaşiu, da’ vă repet, ieram în ’97, aşa că nu-l ştiam chiar aşa dă bine ca acu’…

– Uite, dânsu’ e, începe împricinata, dânsu’ e domnu’ Băsescu ("aaahh…"), ministru’ transporturilor, care ne-a invitat să ne petrecem acest minunat, bla-bla-bla…

– Încântat, încep io şi dau să mă prezint, cam cu juma’ dă gură, pen’ că dom’ ministru era preocupat dă altceva. Ziariştii ierau şi ei preocupaţi dă altceva: pahare, farfurii, chiuituri, furculiţe, burţi…

– Da’ dă câtă vreme aţi ajuns voi aici? o întreb pă împricinată.

– Dă v’o trei ore. Deja, s-a schimbat masa dă trei ori…

– Adică, aţi mâncat trei feluri…

– Noo, că aici nu se mănâncă cu felurile! S-au golit trei mese cu haleală şi băutură.

Opaaa, deodată am devenit icstrem dă respectuos. Trei (3!!) mese în trei ore! Tătiiicuuu… Păi ăştia ierau profesionişti! Pă unii îi recunoşteai după avatarurile pe care şi le puneau pă la articole – oameni serioşi, lideri dă opinie, analişti… pfuuuh, încă nu ierau mangă, da’ iera clar că se pregăteau serios dă drumu’ ăsta sinuos şi plăcut.

 

 

Nişte campioni, les amis! Recordmeni la halbere şi la coniac-canoe, tipi conştiincioşi care mâncau mititeii cu ceaunu’, care cereau peşte alb, fără oase, şi alte alea, iar tov ministru, serios ca un MC, pocnea dân degete şi le aducea totu’ la nas, încurajându-i ba cu un cartof, ba cu un copan, ba cu o sticlă nu-ş’ dă care, chestii d’astea….

Profit dă un mare noroc între iei toţi, prilej dă crăpat gâtu’ la enşpe sticle dă vin albicios, şi mă car în camera noastră.

– Ne-a dat cea mai bună cameră, îmi zice iea, semn că ierarhiile se păstrează fără dubiu în aparenta lume democratică a ziariştilor, tipii ăia care vorbesc între ei cu tu de parcă şi-ar schimba între ei şosetele dă dimineaţa până seara. "Oana…. Ai legătura…." Pauză. Mustăceală pă sticlă. "Andreea? Bună seara! Tinerii dă la Vama Veche au…"

Mda… Revenind la program, stăteam noi în cea mai bună cameră, da’ cea mai bună cameră mirosea a chimicale. Io sunt mofturos fundamental şi mai aveam şi hemoroizi, da’ am zis că ce mişto, că ce bine că stăm aici etc.

Băi, şi după cele cuvenite, ne ducem şi noi la masă. Deja, tăblia mesei se îndoise de atâta mâncare. Peşti graşi, piramide dă mititei (al patrulea rând deja), fleicile aşezate ca pă rafturi, salate, ciorbe, frapiere pline, cartofi prăjiţi, cartofi la cuptor – iar ăia (pă unii îi vedeţi şi acu’ la teveu), ăia înfulecau cumplit dă repede şi dă vesel. Azvârleau, ai naibii, fleica, direct în fundul gâtlejului – nu-ş’ cum făceau, că am încercat să mă iau după iei, da’ m-am înecat dă v’o doo ori şi după aia m-am lăsat păgubaş. Între timp, spuma jurnalismului îi bârfea pă unii şi pă alţii, politicieni şi ziarişti absenţi, făceau estimări chit că nu-i filma nimeni, se dădeau bine pe lângă Băse, acel mecena al halelilor, ce mai, iera foarte frumos.

Pă la 9 seara, că să mergem la discotecă. Hemoroizii mă mai lăsaseră, aşa că am zis da, mai ales că-mi iera clar că ăştia mergeau cu toţii dântr-o parte-n alta, precum turma, şi ar fi zis că fac fiţe dă doctor dacă nu mergeam cu iei. Boooon… Şi mă bagă ei într-o maşină… o maşină…. o maşină….

Nu ştiu ce marcă iera, da’ iera o maşină mare. Înăuntru, nici o clanţă, nici un d’ăla dă dat geamu’ jos, nimic! Intru în panică da’ mi-era ruşine – cum naiba să întreb io: da’ cum să deschide uşa sau geamu’?

Aşa că fac pă omu’ calm, venit în uichend la mare. Mă las pă spate, aflu că e liber la fumat, aşa că profit. Tancu’ ăla dă maşină o ia pă drumu’ desfundat şi ne duce la Mamaia, la Sunquest. Acolo, mare bucurie pă băştinaşi când îl văd pe Băse. Băse le ţine un spici, iar ăia lasă baltă dansu şi vin repede de pe monzolodrom cu fetele pe trei sferturi ciufulite, numai ca să vadă ce zice marinaru’.

Băh! Vă jur! De atunci i-au strigat: Băsescu preşedinte, numa’ că iel a făcut pă mironosiţu’ şi le-a băgat:

– Ei, nici chiar aşa…

Ne găsesc patronii o masă, gonindu-i pă unii care stăteau pă terasă, pă malu lacului.

– TâNpiţilor!

– Marş! Hai, hai! le-au suflat chelnerii printre dinţi, iar puştanii care plătiseră ca să se stea acolo, s-au cărat fără multă vorbă.

În locul lor ne-am aşezat noi. Delegaţia dă la Bucureşti. Barosanii dă la ziare şi dă la teve, că pă vremea aia nu ierau medii. Ne trezim cu uischi pă masă. Unii au strâmbat dân nas. Nu-i nimic, până la urmă, a primit fiecarece a vrut şi toată lumea a început să zâmbească, patronul inclusiv. Patronul, ‘oţ, s-a aşezat lângă Băse şi a început să râdă ca prostu’. Băse a râs şi el. Ziariştii au râs şi iei, chiar şi ăia care acu’ îl înjură.

S-a lăsat cu o hăhăială nemaipomenită. Chelnerii s-au oferit să ne prindă peşte din lac sub ochii noştri. Băse a zis, ia să vedem. Ăia au venit în cămăşi albe, cu undiţe, şi chiar au prins peşte.

– Să vi-l gătim?

Nu eram siguri. Unora nu le plăcea muzica. Unora li se făcuse răcoare. Altora le era foame şi ăia n-aveau decât alune la Sunquest, proştii. Pă mine mă lăsaseră hemoroizii da’mi amintisem dă o cucoană dă care fusesem îndrăgostit. Pă Băse nu-ş’ ce dracu-l nemulţumea.

Chelnerii, se uitau la noi, aşteptând un răspuns:

– Hai, că peştele-i proaspăt! ne îndemnau ei.

Ne-am uitat la peşte. O fi fost iel proaspăt, da’ iera mic. Prea mic pentru litraju’ nostru. Am făcut semn că nu.

– Hai, mai bine, la noi, că acolo facem şi discotecă, şi tot, a stabilit Băse.

Zis şi făcut. Ne-am cărat din nou cu maşinile alea. Se uita lumea la noi cu jind. Noi făceam pă plictisiţii. Ziariştii strigau unii la alţii, fonfăit. Io mă întrebam că unde e femeia ailantă, să mă vadă cu ce maşini mă dau. Până şi cerşetorii s-au dat la o parte dân calea noastră. Mirosea a putere. A barosani. Eram bengoşi chiar dacă nu mergeam la nici o nuntă. 

 

 

Am plecat. În maşină, întuneric, iar ziariştii sunt omeni lipsiţi dă complexe. Vreau să spun că a fost mişto, chit că a fost cam interruptus. În fine.

La noi, iar s-a întins masa. Băi, s-au făcut praf. Comentatori, analişti, columnişti, toţi. Băse, ciudat, n-a mers cot la cot cu ei, sau dacă a mers, era evident mai antrenat. Doar că vorbea puţin mai rar, dar în rest…

Cu ocazia aia, am aflat ce cătam noi p’acolo. Băse era ministrul transporturilor şi se întorsese dă la nu ştiu ce negocieri cu căile europene (cred că aşa le zice). Iel era tare fericit că-i ieşise pasienţa şi că-i băgase pă unii (pă greci? pă bulgari?) la apă şi că ne ieşise nouă trampa. Prin urmare, organizase această conferinţă de presă cu durată prelungită, ca să le explice clar ziariştilor care era treaba.

Ei pricepeau bine. Iar io m-am simţit ca un cur, nefiind altceva decât remorca împricinatei, care avea şi iea cuvinte dă scris pentru a fi retransmise – oh, mai bine tac, că n-are rost s-o devoalez.

A doua zi, la plajă. Aflăm că ăia care stăteau în bungălăuri locuiau la un fel dă priciuri. Dă-i încolo! Pă ziariştii ăia nu-i ştiţi, că ierau dă la presa scrisă dân provincie, da’ erau buni şi ei ca supape de comunicaţie unidirecţională. Supape, sau nu, valvele băilor lor se duseseră dracului peste noapte şi, având în vedere că după chefurile mari se lasă cu secsuieli mari, iar secsuielile mari sunt urmate îndeaproape dă purjarea vezicilor şi a tubulaturii, bungălăurile se inundaseră. Dormiseră, fraierii, pân lichidele deversate dân bude, revărsate plenar, până în apropierea terenurilor dă tenis.

Nu s-a supărat nimeni, că iera mocca. Acu, hai la plajă, iar Băse, dorind să spele ruşinea (dimpreună cu mica proprietate, care începuse să duhnească, da’ numa’ niţel) le-a promis celor dân bungălăuri că le bagă apă în piscină, hă, hă, hă, că duş nu mai puteau să facă.

La plajă nu ne-au mai dus cu maşinile, ci cu şalupele. Două şalupe au plecat către extremitatea nordică a Mamaiei, unde ne-au deversat pă un cheu.

 

 

– Pă la ce oră să venim să vă luăm? au întrebat şalupiştii.

– La două.

– La cinci.

– La doişpe’ jumate.

– La unu treizeci.

– Ba io mă-ntorc pă jos.

S-a lăsat cu negocieri, da’ ziariştii, fiinţe cu personalitate, n-au reuşit să cadă la pace.

– Bine. Las’ că venim la doişpe şi, de cum se strâng cinci inşi, facem câte o cursă, au stabilit şalupiştii.

Şi aşa a rămas. Po urmă, iar masă. Iar vin. Iar în camera cea mai bună. Ăia, în bungălăuri, fără apă, da’ le băgase Băse piscină. Numa’ că apa era prea rece. Aşa că, s-au curăţat iei dă grosu’ jegului, da’ câţiva au răcit, că apa iera aproape îngheţată.

Spre noapte, Băse ne-a împărtăşit ce-ar face iel cu metrou’ dân Bucureşti. Nu l-am băgat în seamă că ieram în 1997. Între timp, s-a pus la cale de-un proţap şi s-a îngropat un miel mort în tăciuni. Pă masă nu mai iera loc dă nimic. Vin. Uischi. Iar au căzut toţi sub masă. Iar au borât. Etc. Etc. Iar ăia tot ne îndopau. Iar noi tot mâncam: cocoşi, păstrăvi, nisetri, porci, miei, codobaturi, căcat, căcat, căcat.

Băh! Nici ţigări n-am putut să-mi cumpăr cu banii mei. M-au prins când vroiam s-o tai în oraş, m-au întors şi m-au pus la masă şi au apărut cu cartoane dă ţigări (aşa să zice la C-ţa: cartoane) şi au rupt cartoanele şi au aruncat cu ţigări în noi.

S-a servit toată lumea – inclusiv cei care aveau ţigări: le-au băgat pân toate buzunarele accesibile. Unii dintre ei, scriu şi acum pe la cotidiane de mare tiraj, că aşa le spunea pe atunci, până să apară Click şi Can-Can.

Po urmă, duminică, Băse ni le-a prezentat pă fiicele lui. Şi pă câinele lui – un boxer cam taNpit. Dup’aia, ne-a dat să mâncăm dă la fabrica dă lactate a lui frac’su – îngheţată.

Şi po urmă, ne-a trimis, dracu’ acasă. Ne-a suit într-un tren expres ("Ăştia îi spun expresu’ Traian, hă, hă, hă…"), ne-a mai dat ceva merinde pentru drum, dă la CFR dă data asta, şi ne-am luat la revedere, pa, muie, d’astea româneşti, aşa, că de-acu’ ne trăgeam dă ciorapi cu iel. Pă drum, unii ziarişti au făcut fiţe că rumsărvisul lăsa dă dorit. Şefu’ dă tren şi-a cerut scuze şi am rămas preteni.

Asta a fost. Iar când am ajuns la loc, în Bucureşti, m-a apucat aşa, o tristeţe, dân cauză că mă trezeam dân nou pă picioarele mele, că m-au luat dân nou hemoroizii!

 

 

Şi nu m-au lăsat nici până în ziua dă azi, că d’aia am abandonat şi teveul şi ziarele, mai puţin acele zile în care simt nevoia să fiu fascinat dă prostie.

 

 

 

 

(am scris asta pen’ că, pân’ la urmă, cartea m-a dat pă spate!)

 

 

 

 

 După ce am fost io vreme dă doi-trei ani ultraexcitat dă Ulysses – venea în siajul lui Faulkner, cu Zgomotul şi furia – nu-ş’ ce naiba da’ am simţit cum, treptat, mă apucă o lehamite dă stream of consciousness şi dă alte experimente dân zona asta.

Dă fapt, cre’ că boala asta mi se trăgea dă la Dali – fiind Dali suprarealist, iar io iubindu-l foarte, îmi imaginam că tot ce se cheamă artă trebuie să poarte sigiliul cvasiregal al suprarealismului şi al forţajului formelor standard, ca să-mi trezească interesul cât dă cât. Deh, vârsta…

 

 

 

Buuun, uite, ăsta post! E scris sub influenţa diapazonului, iar Maic ştie dă ce. Povestea începe de la această fotografie, recuperată din zoaiele lu’ recycle bin, amestecate cu imbecilitatea mea funciară din clipa în care ajung să mă folosesc de butoane, şurubelniţe, tastaturi, care de luptă şi armament convenţional.

 

 

Et voila! Mănăstirea cu pricina se numeşte Sfânta Ana şi se află cocoţată deasupra oraşului Orşova.

Care e treaba cu mănăstirea? Păi, construcţia ei a fost finanţată de Pamfil Şeicaru. Monsieur Pamfil a luptat pe dealurile Orşovei în WWI. Cu acea ocazie, insul a fost îngropat în pământ de explozia unui obuz austro-ungar. Scăpând de la îngropăciunea neprogramată, Pamfil s-a jurat că o să facă iel o mănăstire dulce şi frumoasă prin apropiere. Acu’, voi îl ştiţi pă Pamfil… Nu era el genul dă om care să se emoţioneze uşor, ba, mai mult, era extrem de priceput să-i facă pe ceilalţi să se emoţioneze – unii se emoţionau într-atât de zdravăn, încât nu ezitau să construiască etaje, în contul unor nemaipomenite şantaje jurnalistice. Era puţin cam ca în zilele noastre, semn că jurnalistu’ român nu şi-a pierdut capacitatea de troc.

Revenind la messer Pamfil, nu-ş’ cum dracu’ s-a întâmplat, da’ cu toată capacitatea lui dă a emoţiona tot soiul dă inşi, cu Hăl dă Sus nu s-a pus şi s-a ţinut dă cuvânt: a construit mănăstirea, chestie de care nu-l simt în stare pe Sorin Roşca Stănescu, să zicem… Treaba e că Pamfil a ridicat mănăstirea dăstul dă târziu – într-atât dă târziu încât începutul lui WWII (Hai, bă, români, treceţi Prutul…) a împiedicat slujba de oficiere (aşa s-o fi zicând?) a hramului mănăstirii cu pricina.

După ce s-a terminat WWII, au venit nişte inşi. Erau mulţi, erau nemâncaţi, aveau sămânţă de scandal şi mai erau şi teribil de frustraţi – proveneau dân recycle binu’ lu’ Freud. Nemâncaţii ăştia erau, mai ales, invidioşi că ăia care munceau aveau. Specia asta de migratori tardivi se numeau comunişti şi se pricepeau la: furat ceasuri, violat femei, cai, porci, bărbaţi (cam orice fiinţă sau nefiinţă dotată cu orificii), aruncat în aer, băut vagoane dă alcool. Pă toţi îi chema Tudor Vladimirescu, fiind ei o fiinţă colectivă. Să mirau din cale afară când vedeau lenjerie de corp dar, lăsând flapsurile la o parte, fundamental pentru această istorisire, erau mai atei decât je.

Cu mult mai atei.

Prin urmare, şi-au băgat picioarele în hramul mănăstirii care, logic, a rămas fără nume. Pe de altă parte, Pamfil a migrat rapid către statutul cel mai răspândit în acei ani, devenind dujman al popo’ului, aşa că a trebuit s-o taie dân ţară. Colegii lui de breaslă au relatat cu lux dă amănunte trădarea lu’ Pamfil şi l-au înfierat, că aşa merita derbedeu’ ăla care citise prea multe cărţi şi care făcea analiză politică pă bune, chiar dacă n-avea laptopu’ la iel. În consecinţă, baganbontu’ dă Pamfil s-a cărat în Spania, a continuat să publice Curentul ani de-a rândul, după care s-a retras în Germania, la Dachau, unde a şi murit, în 1980.

Şi acum, ciudăţenia! Mănăstirea n-avea hram. Cu toate astea, într-o perioadă în care mănăstirile cu hram şi cu toate patalamalele în regulă erau fie rase, fie împilate, fie depopulate de călugări şi maici, mănăstirea lui Pamfil, criminalul care bătuse palma cu Legiunea, mănăstirea lui, deci, n-a păţit nimic.

Să fi uitat mulţimea închisă Tudor Vladimirescu dă iea? Noooo… Prin anii ’70, dacă nu mă înşel, BOR a trimis un înalt prelat în Germania, ca să negocieze cu… hm, cremenalu’, despre statutul mănăstirii.

Adică, ce statut? Proprietăţi nu mai existau, Biserica Ienei (dă pildă) fusese demolată alături de multe altele, anumiţi practicanţi ortodocşi vehemenţi dân zilele noastre tăceau mâlc pă vremurile alea, aflând că alte mănăstiri erau propuse spre spulberare dar, cu toate astea, un înalt prelat negocia ceva cu Pamfil cel dujman despre o mănăstire fără hram, ridicată cam pă unde înţărcase Mutu iapa.

Oare ce-or fi vorbit? Şi ce dracu’, Doamne iartă-mă, puteau să-şi spună, din moment ce pecereu’ era înfiorător de neinteresat dă părerile altora când îşi propunea să dea la gioale bisericii. En passant, mă întreb câte grade Celsius o fi avut pe umăr prelatul cu pricina, dar ce mai contează? Nişte inşi discreţionari la ei acasă erau sufocaţi de un set de scrupule stupefiante, care îi forţau să negocieze cu un cremenal înfierat pân ziare.Ce vreau io să spun e că, de pildă, când am ajuns în Spania cu nava şcoală Neptun, ca mare medic dă bord, securistu’ care ne însoţea ne-a ţinut o predică catastrofică (sic!) despre pericolele care ne pândeau prin oraşul Pasajes, în cazul în care legionarii cei cruzi (cruzi în sensul dă tinerei, în plină putere, nişte ăia mari şi tari, la v’o 80 – 90 dă ani) luau contact cu noi.

Noi n-aveam voie cu legionarii, da’ prelatu’, fiinţă dedată profesional la contacte cu dracu’, avea.

În fine. Cu acea ocazie, cremenalu’ dă Pamfil a căzut cumva la pace cu Tudor Vladimirescu aka Pecereu, aka Nick Tchau-Sisko, aka Î.P.S. în exerciţiu. Aşa că, mănăstirea a intrat, cumva, în legalitate…

Să fi fost doar dân cauză că e o mănăstire frumoasă, care are un design cu vagi inflexiuni de arhitectură shintoistă?

 

 

Da, ştiu, iar să vede Haralambina, da’ io sunt superstiţios şi mi-e frică s-o tai dân poze, chiar dacă iea n-are legătură cu plotu’. Ca să limpezesc lucrurile, însă, am să vă spun că distinsa Haralambină se îndrepta către un curmal, crescător în curtea mănăstirii. Despre curmalii ăştia, puţin mai încolo.

Mă mai întreb: oare să fi avut negocierile cu pricina v’o legătură cu apropierea sufletească a lui Nick de I. C. Drăgan, fost legionar şi mare magnat al gazelor naturale, care Drăgan, la mai puţin dă dooj’ dă kilometri dă mănăstire, a ridicat uriaşul cap (are treij’ dă metri înălţime!) al lui Decebalus per Scorilo?

 

 

Ar fi tare marfă să fie aşa, da’, având în vedere că io imaginez poveşti care n-au cum să se întâmple, n-am cum să cred în propriile mele brambureli.

Buuuun! Şi, în acest mod simplu, mănăstirea a rezistat peste ani. Şi-a căpătat şi hram după ’90 şi, dân cauza asta, nu mai am ce să spun despre iea, pen’că tocmai a decăzut în poveste banală.

Mă rooog… Misterul acelei negocieri, aparent fără motivaţie între pecereu’ discreţionar şi dujmanu’ lui ferox, rămâne. Există v’o patru volume scrise de domnul Şeicaru, care privesc o sumedenie dă păţanii inter şi postbelice. Am să le citesc, naibii şi p’astea, că poate oi găsi acolo v’un răspuns, ceva.

Ah, diapazonu’ mă răpune… Hai să închei până nu mă preling pă taste, da’ să nu uit… Curmalele alea… Dacă ajungeţi pă la mănăstire, vedeţi că măicuţele fac o dulceaţă mirobolantă. Şi, dacă tot ajungeţi acolo, vedeţi că au o librărie plină de cărţi dă istorie interbelică şi comunist-precoce.

Ca s�� le citiţi în linişte deplină, nu tre’e să mergeţi decât cu v’o 25 dă kilometri mai sus, la Mraconia, care e o aşezare românească, cu nume neaoş românesc ş.c.l.

 

 

Şi acum, ca să vă zădăr maximal, ce credeţi că zice Densuşianu despre zona luată în discuţie?

Păi, aţi auzit de acea muncă lui Hercule conexă cu uriaşul Geryon? Hercule a primit ca sarcină să aducă înapoi turmele de bivoli ale uriaşului, care turme ajunseseră pe insula Erythia. Booon, insula Erythia n-ar fi fost decât insula Rusava (vedeţi Dacia Hiperboreană pentru dezvoltarea/halucinaţia logic-poietică), care insula Rusava se afla mai sus de Porţile dă Fier, şi la care Hercule a ajuns dând la o parte… coloanele care îi poartă numele.

Prin urmare, Gibraltaru’ e dăparte şi e un vax. Coloanele lui Hercule sunt… Cazanele!

 

 

Treaba bizară e că I.C. Drăgan, legionar, a fost mare pasionat de poveştile lui Densuşianu, că Pamfil, filolegionar, era cam protocronist şi că Nick Tchao-Sisko, reabilitor pă blat al anumitor legionari, era şi el un împătimit al Daciei ca buric al pământului.

Şi atunci, întreb din nou: ce naiba o fi discutat prelatul cel măreţ emis dă BOR în Germania, referitor la o biată mănăstire care n-avea, nici măcar acte în regulă?

 

 

 

 

 

În casa de mai sus s-a născut Brâncuşi. Fundamental, locul este neschimbat – mă rog, nu cred că ta’su ar fi lăsat roata aia, vraişte, pân curte, da’ ăsta-i modelu’ la noi pentru locante şi case memoriale: laşi, la derută, nişte bucăţi dântr-un car pă ici, pă colo.

Acum, întrebările:

1) Cum naiba de a reuşit un om plecat din căsuţa asta (şi, mai ales, din restul mediului în care se află căsuţa) să se distileze într-atât de mult încât să ajungă să creeze, să zicem, Păsările alea Măiastre?

2) Cum de i-a dat pân cap să-şi reteze rădăcinile la un mod într-atât de radical, încât să renunţe până şi la cetăţenia care, oricum, nu-l încurca?

Fireşte, întrebările sunt oarecum retorice. Dar, sunt cu atât mai… pregnante, cu cât Brâncuşi a fugit de acasă de mic (fără să fi apucat să se educe în vreun fel serios) şi a trăit ani la rând de pe o zi pe alta, fiind, aşadar, extrem de aproape de imediatul existenţei româneşti standard: să bage ceva la tub, să pună capu’ jos undeva, chestii d’astea.

Cum-necum, dacă mergi mai mult prin Gorj, ajungi la concluzia că Brâncuşi le-a supt conjudeţenilor săi tot capitalul de gândire şi speculaţie pe vreo două-trei mii de ani de aici înainte. Nu sunt sigur dacă nu cumva, acelaşi capital nu a rămas cumva totalmente neinvestit preţ de alte două-trei mii de ani înainte de naşterea lui, tocmai pentru ca Providenţa (eh, eh…?) să-l dea la iveală pe Brâncuşi. Aşadar, cred că întreaga populaţie a zonei, fostă, prezentă şi viitoare, există doar ca efect secundar al fiinţării lui Brâncuşi, aşa, ca un waste necesar obţinerii unui produs extrem de rafinat.