Viaţa unui om este rareori mai lungă de 28.000 de zile – iar cei care apucă 30.000 de zile în sănătate pot fi consideraţi împliniţi.
30.000 de zile… Of, călătorule, dacă vei merge de la Antiohia la Londrinum, e sigur că o să scoţi din buzunare mai bine de 30.000 de bănuţi!
Zilele – se spune că o zi de-a lui Brahma, adică o kalpa, durează mai mult de patru miliarde de ani. Fiecare dintre aceste zile durează mai mult decât o epocă brahmană (yuga), cu excepţia aceleia ce poartă numele de Mahayuga. Poate că este de interes să ne reamintim că trăim în cea mai scurtă epocă brahmană – aceasta se numeşte Kaliyuga şi nu are decât 432.000 de ani.
***
În prima zi, Emma traversă o apă nesfârşită. Încă de dimineaţă se văzu că avea să fie vreme urâtă – ceaţa se ridica din ape, de ziceai că cineva a aprins un rug sub mare. Când şi când se porneau ploi cumplite şi se stârneau furtuni furioase care ameninţau să-i scufunde barcazul mărunt. Emma nu-şi dădea seama unde se aflau toţi ceilalţi; când se trezise, nu-l simţise decât pe cneazul Igor care încă dormea lângă ea, respirând adânc.
Mare Primum
Ce ciudat – îşi spusese Emma. E atât de frumos şi de falnic atunci când e treaz, iar acum…
Nu-şi dădea seama de ce nu-i plăcea Igor când dormea. Atitudinea de… delăsare, poate? Aparenta lipsă de control? Faptul că un firicel de salivă i se prelingea din colţul gurii? Poziţia total lipsită de eleganţă, care-i amintea de un sac de cartofi prăvălit pe fundul barcazului?
Sau, asemănarea cu moartea?
Se ridicase de jos, gânditoare, şi-i dădu roată. Picioarele! Parcă erau prea răstignite. Şi mâna aia pe care o sprijinea peste bărbăţia pe trei sferturi sculată. Cneazul Igor plescăi – păru un faun libidinos… Mda. Cum-necum, deşi ghicea că mai există ceva ce ar fi trebuit s-o ţină departe de el, Emma simţi deodată imboldul de a-l îmbrăţişa.
Hm, de ce aş dori să-l îmbrăţişez pe Igor? Of, ce păcat că mareşalul Montgolfier este atât de bătrân, îşi spuse Emma. Măcar cu zece ani să fi fost mai tânăr şi gândurile astea încurcate nu m-ar mai fi frământat…
Şi atunci îşi dădu seama că Igor îi e frate bun şi o apucă groaza. Abia apoi îşi aminti de păţaniile zilelor trecute, şi-şi dădu seama că nu vedea ceea ce vedea, ci că şi-l amintea pe celălalt. Pe omul din ea.
Navigară vreme nesfârşită, parcă. După ce se trezi, Igor se apucă să pândească soarele – aştepta să-l zărească, fie şi numai pentru o clipă, printre norii grei şi cenuşii, ca să se chiorască degrabă, ba în sextant,
Sextantul de la Antikythera
ba în astrolab.
Astrolab Iser
Totodată, aşezase busola cu ulei pe fundul barcazului şi mereu trăgea cu ochiul la ea, dar nimic din toate astea nu-l ajută ca să desluşească drumul.
– Ăştia, zise el la un moment dat, după ore întregi de tăcere, ăştia ne-au dat drumul aici fără să le pese dacă o să scăpăm cu viaţă sau nu.
– Crezi că ar fi mai bine să ne întoarcem îndărăt de unde am plecat?
Igor rumegă răspunsul. Se scărpină în barbă, îşi drese glasul de vreo câteva ori şi, în fine, întrebă şi el:
– Unde o fi acel îndărăt?
Emma îşi dădu seama că Igor nu se gândea numai la pământul pe care îl părăsiseră dis-de-dimineaţă, ci şi la locuri mult mai vechi, pe care ea, una, le vedea din ce în ce mai înceţoşat: de pildă, Constantinurbs, pe care îl ghicea împachetat printre amintiri precum o zi dintre acelea vechi, din copilăria ei de dinainte de a fi început să vorbească.
Constantinurbs! Nu-l vedea deloc bine. Ştia doar că fusese acolo. Ca şi cum ar fi citit cândva, despre ea, Emma, cum că ar fi fost în Constantinurbs.
– Nu-i vorbă, o descurcă Igor după ce văzu că Emma nu-i răspunde, nu-i vorbă că nici măcar la insula de azi dimineaţă n-aş mai şti să ajung. Uite.
Îi arătă busola de Zhong Huo – cea pe care i-o lăsase Bodhidarma, de care mai-mai că uitase, îşi dădu el seama, căci nu-i mai putea reproduce trăsăturile în minte. Busola aia primită de la un om din care nu mai reţinea decât numele, aşadar, busola aia blestemată indica sudul când într-o parte, când în alta, nefiind bună de nimic.
Busolă de Zhong Huo, cu ulei
– Oricât de vareg aş fi eu, se împăună Igor, fără nici un fel de semne n-am să găsesc nicicând drumul înapoi.
Le păru rău amândurora că Igor spusese aşa ceva, dar nu mai aveau ce să facă: cuvintele fuseseră rostite şi nimic n-avea să le şteargă.
Îi cuprinse teama când, după ore în şir de navigaţie, văzură că nici măcar noaptea nu cobora. Orele erau la fel. Ploua mai mult sau mai puţin. Era ceaţă sau furtună. Niciodată soare. Nicăieri pământ. Busola îşi bătea joc de ei. Apa de băut era pe terminate şi, deja începuseră să mănânce dintr-o bucată de pastramă care prinsese umezeală şi mucegai.
Mare Primum
Apoi, o dată, Emma îl văzu pe Igor cum se uită la ea cu ochi din aceia.
– N-avem cum, îi zise. Sunt sora ta.
– Mai e cineva care să ştie asta? – îi zâmbi el, ostentativ, în timp ce îmbrăţişa cu privirea întinderea nesfârşită a valurilor.
– Îmi e de ajuns că ştiu eu.
În fine, ajunseră la un moment dat să zărească un ţărm.
Terra Firma
Se întindea de la un capăt la altul al orizontului şi era plat. După ce debarcară, căutară din priviri un copac, un deal, un tufiş – în zadar! Erau înconjuraţi de nişte snopuri de iarbă înaltă şi atât. Noroc că la o aruncătură de oxybel depărtare de malul apei dădură peste un izvor, dar apa avea gust sălciu.
Băură pe săturate şi se spălară. Emma îşi dădu din nou seama că Igor o privea cu ochi din aceia cu care Montogolfier nu cutezase nicicând s-o privească.
– Nu-nţelegi că-ţi sunt soră?
– Nu-nţelegi că dacă o să uit şi eu lucrul ăsta, o să fii singura care o să mai ştie că aşa e?
Despre incest
Emma îi zâmbi, sincer amuzată – ceea ce a fost o mare greşeală. Apoi, adormi, deşi nici aici, pe pământ, nu cobora noaptea. Când se treziră, Igor îi spuse:
– Ne-au trimis să umblăm pe pământurile astea. Spuneau că vom fi puternici… Corto spunea că giuvaerul din Pataliputra o să ne facă înţelepţi. Iar noi, ce vedem? Pământ, apă şi ierburi. Un cer înnorat. Păi, merita să ne riscăm viaţa ca să ajungem în pustietatea asta blestemată?
– Încă mai avem de mers. Cine ştie ce minunăţii ne aşteaptă mai încolo? Cât despre Corto, nu mi-l mai amintesc decât ca pe un desen nemişcat. Trăsături alb-negru. Atât.
Corto, diluându-se
– El şi-o mai aminti de noi? Noi om mai fi şi alături de el?
Emma ridică din umeri.
Plecară. Merseră ce merseră şi iar merseră, până ce nu mai zăriră marea, până ce nici n-o mai auziră, dar de jur împrejur nu se vedeau decât aceleaşi ierburi înalte şi, ici-colo, câte-un izvoraş.
– Măcar dac-am şti cum să le trimitem vorbă că aici nu-i nimic. Să nu mai vină şi alţii încoace, zise Igor.
– Măcar de-ar veni careva încoace! Dar, să fie cineva care să ştie să ne ducă înapoi, râse Emma. Hai, Igor, de ce te plângi? N-au trecut decât… – începu ea, dar îşi dădu seama că n-avea de unde să ştie câte zile trecuseră.
Tăcu. Cneazul o privea cu coada ochiului.
– Oh, mai lasă-mă! – îi zise şi se ridică în picioare, dar Igor se repezi după ea, râzând cu glas tare. Emma o luă la fugă, chicotind. Până la urmă se opriră, respirând greu:
– Cuminte! – îi făcu ea semn.
– Oh, ştiu, suntem fraţi!
Apoi se culcară. Ca de obicei, ea se trezi prima. Îşi amintea bine de Corto, de Leonardo, de Ildirim, de toţi, dar, încet-încet, în mintea ei îşi făceau loc, din ce în ce mai bine, amintirile celuilalt: ba o conversaţie legată de plecarea iminentă pe tărâmul pe care se aflau, ba chipul unei femei care era mama ei, ba însuşi Igor, cu care se jucase în copilărie.
Igor, Igor, cât de frumos respiri…
La următorul popas, îi luă mâna într-a ei. Îi simţi mirosul şi iarăşi îl văzu cum o priveşte. Îşi aminti de jocurile lor din copilărie care se amestecau cu alergătura din Constantinurbs şi nu mai ştia cât de mult îi era frate sau cât de mult era varegul pe care-l cunoscuse la taverna din Pera, invitată fiind de Corto Maltese ca să dicute despre cel mai vechi giuvaer din Pataliputra.
– Of, îţi sunt încă soră, zise ea după o vreme. Poate că mereu o să-ţi fiu soră.
Igor nu spuse nimic. Simţea că timpul e de partea lui. Începuse să-şi amintească, tot mai mult, amintirile celui dinăuntru – aşadar, ştia că drumul pe care porniseră era teribil de lung.
Merseră şi mai departe. În zare se văzură nişte coline molcome, prea molcome. Igor vână un pui de căprioară. Mâncară din plin şi dădură să se culce – îşi aminteau, amândoi, de amintirile celorlalţi şi, cu cât se priveau mai mult, cu atât îşi aminteau mai mult.
Planities Primae
Pe urmă, Emma îl lăsă să se apropie. O făcu, gândindu-se numai la zilele petrecute în Constantinurbs, numai la cneazul Igor, cel din garda varegă a lui Isac Anghelos, alungându-l din minte pe cel cu care se urcase în copac şi cu care se bălăcise în eleşteul de lângă casă, care casă era din bârne înalte de lemn geluit, cu ferestre înguste – ah, nu, asta era decât casa ei de lângă Londra, căci casa ei adevărată era din cărămizi de pământ văruite cu alb, era înaltă şi era pierdută printre alte case asemenea ei, la marginea unui deşert care –
– Nu vreau să-ţi mai fiu soră, nu vreau, îi gâfâi ea în ureche, orice vreau să-ţi fiu, numai soră nu!
Apoi, i-a părut rău de ce făcuse, căci o năpădiseră amintirile din casa ei de la margine de deşert:
Casa Emmei de la marginea deşertului, din cealaltă copilărie
mâncărurile nemaigustate de atunci: salată de vinete, morcov ras cu ceapă şi varză murată, puse pe frunze de salată verde şi stropite cu harissa,
Gustativ
copiii cu care se juca faţea’scunselea prin souk, apoi mâinile celui care o învăţa…
O învăţa?… O învăţa, sau îl învăţa? Of, nu numai că-i era soră lui Igor, dar… nu cumva viaţa de care îşi amintea din ce în ce mai bine, era viaţa unui bărbat? Mascul să fi fost cel care se revărsase în carnea şi sângele ei, impregnând-o cu nebunia sexului lui, distrugător şi aducător de războaie, genitor de călătorii şi de hălăduieli neplănuite?
Ce mai conta? Ea, Emma, îl găzduia pe acel bărbat improbabil încă, şi tot ea, Emma, îşi înghiţi saliva când îl primi pe Igor.
– Am făcut asta pentru că aşa era scris, spuse Emma după aceea, ridicându-se de lângă Igor, hotărâtă să nu-i mai vorbească.
Măcar o vreme.
Trecură de dealurile acelea îndepărtate, ajunseră pe malul unui fluviu dincolo de care se întindeau alte stepe, traversară apa mâloasă cu ajutorul unei plute din crengi – dar ea tot nu-i vorbea.
Apoi, iar îl primi la ea, căci îl vedea cum se topeşte de dor – dar ea nu mai era acolo. Deja îşi amintea tot mai bine. Cine era. Cum învăţase să socotească. Cum dorea să…
– Dumnezeule, mare! – îi spuse după aceea. Nici măcar nu mai ştiu dacă ce-mi amintesc din viaţa celuilalt chiar este adevărat. E în mine ceva ce-mi spune că n-am ce să-mi amintesc. Că totul abia dacă a început, acum câteva zile, pe acel barcaz.
Igor privi într-o parte.
– Eu… ei bine, eu ştiam că n-aveam cum să-ţi fac rău, zise el după o vreme.
– Nici tu nu mai ai ce să-ţi aminteşti?
Igor nu răspunse.
– Ascultă, îi zise ea, dar dacă nu avem ce să ne amintim, de unde se trage omul ăsta din mine? De unde a apărut? Cine l-a adus pe lume? De unde amintirile copilăriei mele care e alta decât cea pe care o ştiu? Cine a început toată povestea asta?
Igor îi spuse atunci parabola cu săgeata otrăvită. Un războinic a fost rănit de o săgeată otrăvită, dar când chirurgul a dat să i-o scoată, războinicul i-a spus că, înainte de toate, pentru ca treaba să meargă bine, ar trebui să capete răspunsuri la nişte întrebări: cine a tras, de unde a tras, de ce a tras, ce fel de arc avea, din ce poziţie trăsese, şi tot aşa.
– Dacă războinicul nostru o să pretindă răspunsuri la toate întrebările înainte să-i fie scoasă săgeata, chirurgul n-o să mai aibă pe cine să salveze.
A fost prima oară când s-a lăsat noaptea peste ei. Au dat să se culce dar, tot pentru prima oară de când ajunseseră pe acel tărâm, la urechi le ajunse zvonul unor voci îndepărtate. Au stins focul şi au rămas treji, când unul, când altul, păzindu-se.
Spre dimineaţă, când soarele încă nu răsărise, fură atacaţi. Sumedenie de sălbatici, acoperiţi cu blănuri şi înarmaţi cu bâte, se repeziră spre ei din toate părţile. Se luptară preţ de o oră aproape, zdrobind zeci de duşmani, care n-aveau nici armele lor cumplite şi care nici nu cunoşteau arta războiului, asemenea lor. Lupta se încheie doar când Igor se prăvăli, însângerat de sus până jos şi cu capul zdrobit.
De bello
Strigătul de groază al Emmei îi opri în loc pe sălbaticii care doreau să-i facă şi ei felul – Emma urla după fratele ei, după soţul ei, după amantul întru pederastie, nici ea nu ştia.
Apoi, se duse şi ea cu sălbaticii, ce să facă. Se duse cu ei, pricepând, în sfârşit, de ce, indiferent ce-ar fi fost, trebuise să i se dea lui Igor, cu dragoste: îi purta copilul în pântec, iar giuvaerul cusut sub sân avea să şi-l amintească mereu şi pe vareg.
***
În a două zi, Emma era căsătorită cu un războinic năprasnic, pe nume Ildir. Trăiau amândoi pe valea Indului, la Mohenjo Daro,
Mohendjo Daro
într-o casă de piatră, la doi paşi de marele bazin al oraşului. Aveau doi băieţi (Krade şi Morb) şi erau invidiaţi de mai toată lumea pentru că (se spunea şi se vedea cu ochiul liber!) nu se certaseră niciodată şi pentru că se iubeau ca în prima zi.
Poate că nimeni nu şi-ar fi amintit vreodată de ei dacă, într-o bună zi, Ildir n-ar fi întârziat acasă. Emma a trimis o slujnică după el, să vadă ce se întâmplă, iar aceasta se întoarse cu veşti îngrijorătoare.
– Stăpână! Ildir n-o să vină acasă în noaptea asta! Toţi bărbaţii s-au strâns la palat pentru că iscoadele noastre au zărit câteva pâlcuri de araguţi către miazănoapte.
– Araguţi?! Hai, Sumina, las-o baltă! Araguţii trăiesc doar în basmele de adormit copiii.
– Nu, nu, nu, stăpână! Însuşi stăpânul mi-a spus că araguţii au fost văzuţi dincolo de cîmpie. Şi mi-a mai spus că trebuie să-i luăm pe Krade şi pe Morb şi s-o luăm în jos pe râu, până în mlaştinile de la Harwal.
Mlaştina Harwalului, la 20 de pasarange de Mohenjo Daro
– Ce tot vorbeşti?
Emma se acoperi cu un văl şi dădu să pornească spre palat. Dar, când să iasă din casă, o opriră cei doi băieţi.
– O să fie război, mamă, spuse Krade, cel mai mare, şi-i oferi un cuţit de lemn. Uite! Dă-i asta lui tata, ca să aibe cu ce să se lupte cu araguţii.
Emma n-apucă să zică nimic, pentru că Morb, băiatul mai mic, îi întinse şi el un cadou pentru Ildir: o floare albă de lotus. Emma se cutremură – lotusul alb era simbolul liniştii, dar, multă lume şoptea pe la colţuri că liniştea cea mai adâncă n-o întâlneai decât în moarte.
Pax mortalis
– E pentru tata, să fie liniştit şi să judece cu cumpănire la război, spuse micul Morb, iar Emma îi sărută pe amândoi şi porni spre palat. Pe drum, avu grijă să azvârle lotusul alb, ştiindu-l pe Ildir cam superstiţios, asta ca să nu mai spunem că nici ea nu dorea să provoace soarta.
Când ajunse la palat, era deja hărmălaie mare – toate nevestele din oraş, şi bogate şi sărace, se strânseseră de jur-împrejurul palatului: unele strigau, altele se grăbeau spre casele lor, altele îşi smulgeau părul din cap.
Piaţa cea mare din Mohendjo Daro
– Hei! Ce s-a întâmplat? – o întrebă Emma pe femeia de la care cumpăra fructe în piaţă.
– Ce să se întâmple, cucoană? Ia, mai bine grăbeşte-te şi tu să pleci, că uite: au venit araguţii!
Emma se îndreptă pe loc, gata-gata s-o plesnească pe amărâta aia de vaisya care, pe vreme de pace, nici în ochi n-ar fi îndrăznit s-o privească. Femeia o luă la fugă, însă, rânjind:
– Degeaba te superi, cucoană! După ce-o să ajungă araguţii aici, tu nu vei mai fi o kshatryia, iar eu nu voi mai fi o vaisya! Atunci să te văd dacă o să mai ai curajul să ridici mâna asupra mea, c-o să te târăsc de păr prin gunoaie, să râdă toată mahalaua de tine!
Emma nu se lăsa niciodată cu una cu două, dar, vorbele femeii îi amintiră, parcă, de o altă luptă, de un alt oraş cucerit, de mii de oameni morţi, de copii arşi, de mame care urlau, secătuite, de case năruite, de molime cumplite, de duhori şi de foame. Oh, mai ales de foame.
Îşi alungă gândurile negre şi intră în palat. În încăperea cea mare, Ildir se plimba furios dintr-o parte în alta, strigându-le celorlalţi:
– Şi cine sunt araguţii ăştia? Cu ce sunt ei mai presus decât noi? Să părăsim oraşul doar pentru că am auzit poveşti despre cruzimea lor? Ce, n-am mai avut războaie până acum?
Ildir
Se stârni un tărăboi nemaipomenit. Unii îl îmboldeau pe Ildir să vorbească mai departe, dar erau mulţi şi cei care spuneau că n-are rost să se lupte cu un popor atât de fioros, care ştersese deja de pe faţa pământului oraşe precum Rupar, Harappa şi Kalibangan.
Se întâmplă exact ca în… ca în… numele acelui oraş necunoscut îi stătea Emmei pe limbă, numai că nu era în stare să-l pronunţe. Dădu să-l strige pe Ildir dar, în clipa aceea, avu ciudata senzaţie că până şi pe soţul ei l-ar mai fi cunoscut o dată, de mult, în altă lume, parcă.
– Mărite Shiva, se rugă ea, împreunându-şi mâinile. Ce faci cu mine?
Shiva Distrugătorul
Atunci, o zări Ildir şi se apropie de ea în fugă.
– Ia băieţii, dragostea mea şi duceţi-vă în mlaştini, la Harwal!
Emma clătină din cap.
– De ce să plecăm? Nu-mi spune că ţi-e frică şi ţie!
– Nu-mi e deloc frică, ştii bine că nu-mi e! Dar, cu cine vrei să ies la luptă? Mai bine de jumătate dintre bărbaţii în putere au fugit din oraş.
– Ildir, începu Emma, iar imaginea unui alt Ildir o năpădi cu putere: era îmbrăcat tare straniu, cu un fel de cârpă frumos înfăşurată pe cap, cu ceva ce se asemăna unei pelerine şi…
– Ce-i cu tine, Emma?
– Nimic. Am să plec, aşa cum mi-ai spus. Dădu să pornească spre casă fără să-l sărute, căci lui Ildir nu-i plăcuse niciodată să-şi manifeste slăbiciunile în văzul celorlalţi când, îşi aminti de cadoul lui Krade.
– Krade ţi-a oferit un cuţit. Mi-a spus că doreşte să fii viteaz, îi povesti ea, fără a-i spune că Morb îi oferise un lotus alb.
Lui Ildir îi fugi tot sângele din obraz.
– Am să primesc cuţitul lui Krade cu dragă inimă deşi, pe timp de război nu se oferă cadouri, că poartă ghinion.
Felicitându-se în minte că aruncase cadoul lui Morb, Emma spuse:
– Ai grijă de tine, Ildir!
– O să fiu cât se poate de cumpănit, pronunţă el chiar cuvintele pe care le spusese Morb când îi trimisese lotusul alb, ceea ce o făcu pe Emma să se clatine. Ce-i cu tine, lumină a ochilor mei?
– Nimic, minţi ea.
– Hai, nu-ţi fie frică, o îndemnă Ildir. Acum, du-te acasă, ia băieţii şi fugiţi în mlaştini! Şi vezi, stai cu ochii pe Morb cel mic, că tare nebun mai este!
– Să ştii că aşa am să fac, zise femeia şi plecă. În minte încă îi mai jucau imaginile neclare ale unei fugi dintr-un oraş urgisit ca acesta, dar se strădui să nu se mai gândească la nimic.
Deîndată ce ajunse acasă,
Ruine la Mohenjo Daro – zise ale casei lui Ildir
o puse pe Sumina să strângă lucurile şi se pregătiră de plecare în mlaştina Harwal. Pe drum, băieţii o întrebară ce făcuse Ildir cu cadourile lor. Emma le povesti cum că tatăl lor se bucurase numai pe jumătate de cuţitul lui Krade, pentru că era ştiut că nu se oferă cadouri pe timp de război. Pe de altă parte, cu durere în suflet, Ildir refuzase lotusul alb trimis de Morb fiindcă, pe lângă linişte, simboliza şi moartea. În plus, mai adăugă Emma, punând de la ea, Ildir îi transmisese lui Morb să aibă grijă de acum înainte cum alege ofrandele şi cadourile, pentru că nimic pe lumea asta nu se întâmpla fără să nu lase urme.
Băiatul cel mic ridică din umeri şi primi explicaţia dată de Emma fără să comenteze. Basmul ne mai spune, însă, că în aceeaşi noapte, Morb l-a ucis pe fratele său mai mare, cu un cuţit, în somn, după care a fugit pe râu în jos, cu o plută. A făcut totul într-o linişte deplină şi, la plecare, a avut grijă să scrijelească pe pământ, lângă capul fratelui său:
TATA A PRIMIT OFRANDĂ DOAR DE LA TINE
Dimineaţa, văzând grozăvia, Emma a înnebunit de durere. Nu ştia ce să facă mai întâi: să-l plângă pe Krade, sau să se ducă după Morb, pe care l-ar fi ucis cu mâinile ei, dar pe care, în acelaşi timp, îl dorea înapoi, lângă ea. Urlând disperată, alergând dintr-o parte în alta a mlaştinii, nici măcar nu i-a băgat de seamă pe camarazii de arme ai lui Ildir când au sosit pe insulă.
Bineînţeles că Ildir murise, din „prea multă ardoare, stăpâna noastră, căci îl ştiţi că atunci când e vorba de luptă, bietul Ildir nu se dă îndărăt de la nimic şi se bagă unde-i focul mai mare”.
– Mai bine i-aş fi dat lotusul alb, şopti Emma atunci şi plecă de una singură în adâncul mlaştinii, de unde nu se mai întoarse niciodată.
***
În a treia zi, Emma se afla undeva pe lângă Bospor, pe când Bosporul nu era altceva decât capătul unei mări, şi era măritată cu un om tare bătrân pe care îl chema Noah. Ploua de zile în şir, fără încetare, iar apele creşteau în jurul lor văzând cu ochii.
Ei, şi văzând aceasta, şi-au făcut Noah şi Emma o navă de lemn, uriaşă, căreia i-au spus arcă
Arca lui Noah
şi, după ce apele mării au început să dea pe afară, s-au urcat în arcă şi s-au lăsat duşi de apele Mediteranei (ei îi spuneau simplu: mare) care se revărsau, leneş, în ceea ce avea să devină Pontul Euxin şi. mult mai târziu, Marea Neagră. În ziua în care s-au urcat în arcă, ploua deja fără contenire de o sută cincizeci de zile.
Potopul
Iar după şapte luni şi 17 zile de navigat haihui pe apele revărsate, arca lor a ajuns pe un munte înalt, care nu era Ararat, după cum se tot auzeau nişte vorbe în mintea Emmei, nu ştia nici ea de unde.
– Oh, trebuie să fie Dumnezeu acela care-ţi vorbeşte, spusese Noah care, în sinea lui era cam fricos, motiv pentru care tare mult îşi dorea să existe cineva care să aibe grijă de el şi de cei dragi lui. Şi dacă Domnul îţi spune aşa, hai să spunem şi noi Ararat acestui munte.
Chiar şi după ce dădură nume muntelui, spaima Emmei şi a lui Noah era într-atât de mare încât n-au ieşit din arcă mai bine de cinci săptămâni. După aceea, însă, au coborât la poalele muntelui, unde au întemeiat oraşul care, odată şi odată avea să se numească Tikrit.
Aşa s-a terminat ziua a treia.
În ziua a patra, Emma a ajuns să pună mâna pe Dumnezeu. Ea, Emma, trăia la Teotihuacan într-un fel de gineceu, avea mulţi copii şi, într-o bună zi s-a îndrăgostit de altcineva decât de nobilul Xochinalco, stăpânul ei. Fiind una dintre favoritele lui Xochinalco, Emma putea să iasă oricând pe străzile largi din Teotihuacan, la plimbare.
Teotihuacan
Pe Dumnezeu îl chema, pe vremea aceea, Chumpiti şi avea 35 de ani când l-a văzut Emma dar, ceea ce e cel mai important de reţinut, este că Chumpiti uitase cum era să fii Dumnezeu. Fireşte, Chumpiti ştia şi el, ca şi toţi ceilalţi din ţară, că era Dumnezeu,
Quetzalcoatl – Maximus
numai că nu mai era în stare să-şi amintească nimic despre ceea ce făcuse, sau era obligat acum să facă în această calitate, ceea ce îl făcea fermecător. Emma nu i-a rezistat, dar nici el nu i-a rezistat ei, mai ales că în mintea femeii se înnădeau nişte idei tare ciudate, care o făceau să se înflăcăreze uşor şi să nu mai ţină cont de nimic pentru a căpăta dragostea lui Chumpiti.
Printre altele, ea îi mărturisi unei slujnice de încredere că îşi amintea de o dragoste stranie, care nu fusese dusă la capăt nicicând din cauză că bărbatul fusese prea bătrân.
– Dar cine era acela, mărită doamnă? – întrebase slujnica.
– Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, dar tocmai de-asta îl doresc pe Chumpiti. Ca nu care cumva să se petreacă totul la fel ca atunci.
– Dar când s-a petrecut asta, mărită doamnă?
Emma râsese, iar slujnica pusese totul pe seama iubirii nemaivăzute care o lega pe nevasta unui nobil de seamă de însuşi Dumnezeu.
Xochinalco era, însă, teribil de influent, motiv pentru care a aflat destul de repede despre dragostea dintre cei doi. Xochinalco avea şi sânge clocotitor – prin urmare, neţinând cont de poziţia privilegiată a lui Chumpiti, a trimis nişte mercenari să-l hăcuiască la ieşirea de la un meci de tlachtli.
Partidă de Tlachtli
Cu toate astea, soarta nu-l putea uita tocmai pe cel care crease absolut totul, aceste rânduri inclusiv, aşa că Chumpiti a scăpat cu viaţă. Fiind om modest şi înţelegător însă, a părăsit ţara, promiţând că se va întoarce odată şi odată. Acest fapt, adăugat celui că Chumpiti era bărbos şi avea pielea albă, avea să-i coste pe azteci imperiul, după multă vreme, odată cu apariţia spaniolilor conduşi de Hernando Cortez.
Emma nu avea să-şi dea seama niciodată că dragostea ei pentru Chumpiti i-a condamnat poporul la pieire, deşi, după multe alte zile din acestea, lungi cât o epocă brahmană, avea să afle ce păţiseră aztecii – numai că ea nu avea cum să-şi mai amintească de zilele dureroase petrecute la Teotihuacan când, doborâtă de mâhnire, a încheiat cea de-a patra zi în braţele unui uriaş jucător de tlachtli, dând peste cap un pahar cu mătrăgună amestecată cu seminţe de mac.
Un uriaş jucător de Tlachtli
În ziua a cincea, Emma a fost nevasta unui negustor de chihlimbar de la Kaup, în vechea Lituanie. Deja, amintirile din Constantinurbs n-o mai sâcâiau şi, nici chiar asediul danezilor asupra târgului, asediu condus de Haakon, fiu al lui Harald I, nu i-a mai trezit decât spaimele obişnuite pe timp de război. Singurul lucru demn de menţionat în a cincea zi, este că Emma a luat parte la apărarea târgului,
Kaup – pe malul Balticii
fiind cunoscută drept o foarte bună arcaşă – o calitate care a urmărit-o mereu, de-a lungul acestor zile îndelungate, transcrisă din giuvaer? transmisă giuvaerului? – habar n-avea nici ea, ştiind doar că trebuie să aibă grijă ca de ochii din cap de flaconul ciudat pe care îl tot simţea sub sân, ca pe un ciudat defect din naştere.
În ziua a şasea, toate amintirile ei au prins din nou viaţă – atât cele din Constantinurbs, cât şi cele din zilele precedente, dar aceasta s-a întâmplat numai din cauză că Emma era paralizată şi pentru că se ocupa cu vrăjitoria la Marrakesh.
Zidurile Marrakesh-ului
În ziua a şasea, Emma a făcut tot răul pe care ar fi putut să-l facă în toate zilele precedente şi pe care, totuşi, nu-l făcuse. Dar, Emma nu avea de ales: era vrăjitoare şi-şi dădea seama că era însemnată pentru ceva, aşa că a făcut exact acele rele care aveau s-o trimită în locul prestabilit, unde trebuia să facă ceea ce era scris, în ziua care-i era desemnată.
În ziua a şaptea, Emma a fost bărbat şi a purtat numele de Saxo Grammaticus şi a scris o cronică despre care a vorbit toată lumea.
Emma în trup de bărbat
La finele acelei zile, după moartea lui Saxo, îmbălsămătorii de la Copenhaga au găsit giuvaerul (pe când pregăteau trupul pentru îngropăciune) şi l-au furat. De atunci, giuvaerul s-a pierdut pentru multă vreme, mai ales că atâta rău făcuse Emma în ziua a şasea, încât zilele a opta şi a noua au rămas necunoscute – se crede că, prin logica subtilă a samsarei, care echilibrează totul, Emma ar fi fost pasăre şi plantă în acele zile. Cei care fac aceste afirmaţii se bazează pe câteva amintiri ce-au răbufnit în mintea Emmei în ziua a zecea, despre care ne povestesc, cam în acelaşi fel, toţi cei care au tratat povestea giuvaerului.
Samsara
***
Sfârşitul legendei, adică desfăşurătorul celei de-a zecea zile a Emmei, este surprinzător de asemănător, în toate variantele consultate. În această zi, toţi autorii spun despre Emma că era de origine varegă, fiind născută undeva în stepele din jurul târgului Chernygov. Fiind foarte băieţoasă, Emma şi-a părăsit familia la vârsta de 16 ani (la 14, după Danrig de Clonmacnols), şi s-a stabilit la o tabără militară din Bizanţ, la Trapezunt, unde se antrena aşa-numita rezervă varegă.
Trabzon
Acolo au prins-o primele zvonuri despre iminenţa unui atac al cruciaţilor asupra Constantinopolului – aceasta fiind denumirea capitalei Bizanţului în toate textele, deşi, fireşte, în prima parte a povestirii, toate documentele aminteau despre Constantinurbs, aşa cum bine îl ştim cu toţii.
Deşi nu avea decât 18 ani (16, după Danrig), când a devenit evident că războiul nu mai putea fi evitat, Emma s-a dus împreună cu restul rezervei varege la Constantinopol, fiind încazarmată într-o clădire splendidă de lângă palatul Blachernae: palatul lui Constantin Porfirogenetul, care a devenit cunoscut mai târziu sub numele de Tekfur Saray (Cilinhane, conform nomenclaturii obişuite).
Tekfur Saray
Din februarie până în iulie 1203, Emma s-a antrenat în curtea palatului, zi de zi, sub îndrumarea unor lanistae bizantini, excelând în trasul cu arcul şi la călărie, fiind distribuită iniţial în misiuni simple, cum ar fi straja în gineceu. Felul ei deschis de a fi, precum şi frumuseţea aparte, au făcut ca să fie remarcată de însăşi Ana Comnena, fiica împăratului Bizanţului, fapt ce a avut importanţa sa în desfăşurarea celei de-a zecea zi a Emmei.
Este momentul să menţionez un fapt straniu, întâlnit în toate variantele legendei, odată ajunse în acest punct. Armamentul utilizat de părţile beligerante nu era similar cu cel folosit la Constantinurbs. Lăsând la o parte diferenţa de mai bine de 200 de ani în ce priveşte încadrarea temporală, (Constantinopolul ar fi fost asediat de cruciaţi în anul 1203), este totuşi dificil de imaginat de ce la Constantinopol nu au fost folosite nici bombarde, nici aerostate, nici motoare cu abur, nici oxybele sau culevrine. Despre submarine nu menţionează nici un autor absolut nimic, iar despre personajele din prima parte, iarăşi nu mai aminteşte nimeni.
Atfel, Leonardo da Vinci, care ocupă un loc central în timpul luptelor din Constantinurbs, aşa cum bine îl cunoaştem şi noi, ei bine, Leonardo nu este menţionat decât în treacăt şi fără să aibă legătură cu povestea noastră, în trei documente tardive (Bronislawski, Pantelleri şi Doukas). Ildirim nu mai apare niciunde, dar s-ar putea ca numele lui să fi suferit o derivă, pentru că am întâlnit numele de Ilderim (adică Fulgerul) în legătură cu un sultan care a condus Imperiul Otoman la finele secolului XIV, începutul secolului XV. Menţiuni mai consistente despre acest personaj au făcut Danrig şi Froissart, care l-au descris în culori într-atât de clare şi de violente, încât îţi vine mai degrabă să-l consideri un personaj real şi nu unul de legendă.
Cronicile lui Jean Froissart
Dar, poate cel mai şocant aspect este reprezentat de părţile beligerante, care în Constantinopol nu au fost decât două: cruciaţii manipulaţi de Enrico Dandolo şi conduşi de Bonifaciu de Monserrat, şi bizantinii de sub comanda imperială a lui Alexios al III-lea. Paradoxal, desfăşurarea Cruciadei a IV-a în prima ei parte (ajungerea trupelor la Veneţia, asediul Zadarului etc.) este similară cu cea pe care o ştim şi noi.
Revenind la Emma, ea nu a fost aruncată în luptă în primele zile ale lui iulie 1203, când Constantinopolul încasa deja lovitură după lovitură, şi asta nu datorită faptului că era femeie, ci pentru că nu-şi completase încă în totalitate stagiile de pregătire pentru a deveni gardă varegă cu rang deplin.
În prima săptămână a lunii iulie, cruciaţii au atacat nordul Perei, obligându-i pe bizantini să se retragă în dezordine spre sud. Următoarele zile au fost marcate de lupte grele în jurul Turnului Galata (în Constantinopol nu exista nici un pod fortificat peste Cornul de Aur, ci un lanţ care bloca intrarea dinspre Propontida). Turnul Galata a căzut şi el, iar veneţienii au dat jos lanţul ce bloca intrarea în braţul de apă, permiţând intrarea galerelor în Cornul de Aur.
În aceeaşi seară, Emma a fost consemnată la post, fiind distribuită unei divizii de gardă la zidurile Teodosiene,
Zidurile Teodosiene, în apropiere de Tekfur Saray
în apropierea Kerkoportei. În ziua de 11 iulie, cruciaţii lui Monferrat au atacat palatul Blachernae de pe uscat, dinspre nord, iar veneţienii lui Dandolo au lansat atacul asupra zidurilor maritime, dinspre Cornul de Aur.
În acea zi, Emma a fost redistribuită cu restul rezervei varege, pe zidurile palatului, sub comanda unui căpitan pe nume Igor, cunoscut şi sub numele de cneazul Igor, datorită staturii sale impunătoare. În cursul luptelor, veneţienii au reuşit să ocupe o secţiune a zidului maritim de aproximativ 25 de turnuri lungime, în timp ce garda varegă era ocupată să se apere de cruciaţii ce veneau de pe uscat.
Garda Varegă
Fiind prinşi între două valuri de atacatori, varegii s-au împărţit în două, reuşind să ţină piept ofensivei furibunde a veneţienilor. În timp ce aceştia din urmă erau respinşi, câţiva camarazi ai Emmei au asistat la un lucru extrem de ciudat, pe care îl voi reda, cuvânt cu cuvânt, în documentul lui Jean Froissart, care citează, pasămite, un raport militar real păstrat în fondul de manuscrise al mănăstirii Chimay:
Văzând ei că nu mai fac faţă varegilor, veneţienii cei plini de trufie au început să se retragă. Nu mică ne-a fost mirarea când am zărit, însă, un veneţian din acela, refuzând să plece, şi strigând ca bezmeticul pe ziduri într-o limbă pe care nimeni n-a înţeles-o, căci nici măcar latină nu era. Cea mai mare parte a veneţienilor părăsi zidurile şi se retraseră în galere, iar galerele se îndepărtară spre Galata, urmărite de puţinele nave care ne mai rămăseseră.
Galeră veneţiană, după descrierea lui Froissart
Numai veneţianul acela nebun, însă, nu făcea nici un gest cum că ar încerca să scape, ba mai mult, nici nu participa din toată inima la luptă alături de tovarăşii săi prinşi pe mirador. La un moment dat, una dintre rezervele noastre, o femeie pe care abia atunci am văzut-o şi despre care am aflat mai târziu că era Emma din Chernygov, a strigat în aceeaşi limbă necunoscută, rostind de mai multe ori un nume ciudat foarte: Corto Maltese.
Strigătul ei a fost auzit de căpitanul pe care toată lumea îl cunoştea drept cneazul Igor, care s-a repezit alături de femeie şi a vorbit cu ea în aceeaşi limbă. Simţind că nu e lucru curat, am dorit să-l anunţ pe căpitanul meu, Volodya din Zaplad, mai ales că acel veneţian care răspundea la numele de Corto Maltese le făcea semn celor doi, iar ei i-au răspuns deîndată, de parcă s-ar fi cunoscut toţi trei foarte bine.
Numai că, în focul luptei, n-am avut nici cum să-mi anunţ căpitanul şi nici cum să-i împiedic pe cei doi varegi din gardă (blestemat să le fie numele până la sfârşitul vremurilor!) să alerge la acel Corto, care le-a făcut semn tovarăşilor săi să-i lase în pace pe fugari. I-am poruncit atunci lui Oleg, caporalul din Briansk, să tragă după ei cu arcul, dar cei trei au fugit către zidul de nord, unde încă se mai aflau veneţieni amestecaţi cu cruciaţi, ş ide acolo s-au făcut nevăzuţi.
(Raportul lui Boris Potuhoi, caporal vareg de gardă la Turnul 17, Blachernae, citat de Jean Froissart)
Boris Potuhoi doar intuia că Emma, Corto şi cneazul Igor se ştiau dinainte, dar nu avea cum să ştie cât de bine se cunoşteau. Doukas şi al-Awhar ne relatează că Igor solicitase dinadins distribuirea Emmei sub comanda sa, încă de la începutul lunii ianuarie, pretinzând că are nevoie de un arcaş dibaci în locul unuia care murise în timpul unei partide de vânătoare a lui Alexios III.
La rândul său, Igor avea o relaţie veche cu Corto (povestită cu lux de amănunte de Danrig din Clonmacnols, dar menţionată şi de alţii) – cei doi având mai multe întâlniri într-o tavernă de lângă cisterna lui Aetios, întâlniri bine acoperite de unul dintre pretendenţii la tronul Bizantin, faimosul Murţufles (poreclit astfel din cauza sprâncenelor extrem de dese), care a şi ocupat tronul de la Blachernae, vremelnic. La acele întâlniri, Corto i-a mărturisit varegului că ştia din surse directe că giuvaerul din Pataliputra se afla în posesia Annei Comnena, fiica împăratului Alexios, ceea ce explică manevrele prin care Igor a distribuit-o pe Emma în garda de la gineceu.
Amintim că soţul Anei, Teodor Laskaris, fusese înfrânt de veneţieni la Uskudar, motiv pentru care se refugiase şi el la Blachernae, după cum ne relatează Bronislawski.
Cu alte cuvinte, planul fusese de a o detaşa pe Emma la gineceu pentru a fura giuvaerul care nu se mai afla la ea încă din ziua a opta, misiune de care ea s-a achitat în noaptea de 10 spre 11 iulie 1203, profitând de dezordinea din palat şi de încrederea ce-i fusese acordată de însăşi fiica împăratului, Anna Comnena, care mai apoi a devenit una dintre primele femei-cronicar, după cum ne spune Doukas.
Cele ce s-au petrecut după fuga Emmei împreună cu Igor şi cu Corto reproduc, în mare măsură, păţaniile din Constantinurbs, numai că se desfăşoară într-un alt areal geografic. Amintesc că absolut toţi autorii pe care i-am consultat fac o serie de consideraţii pe seama aspectului geografic distinct din această parte a legendei, de parcă ar dori să ne convingă de consistenţa lumii din cea de-a zecea zi a Emmei.
Aşadar, odată scăpaţi de pe ziduri, cei trei au dat fuga în Pera, unde erau aşteptaţi de doi genovezi, ale căror nume nu s-au păstrat. Enrico Dandolo, care aflase şi el de giuvaer, puse pe urmele fugarilor o companie de dalmaţi dar aceştia se pierdură prin ulicioarele înguste şi prin grădinile din Pera, astfel încât, la 13 iulie, noaptea, Emma, Corto şi cneazul Igor părăsiră Constantinopolul, îndreptându-se spre Tarnovgrad, unde erau aşteptaţi de multă vreme de ţarul Ioaniţă Caloian,
Ţarul Ioaniţă Caloianul (Ion cel Frumos) Romaioctonos
din neamul Asăneştilor. Acesta din urmă le trimisese în întâmpinare o companie de valahi recrutaţi de la nord de Dunăre, dintr-un sat care, actualmente, poartă numele reprezentativ de Seimeni.
A zecea zi a Emmei se încheie în Tarnovgrad, la Ţareveţ,
Tarnovgrad
în palatul lui Ioaniţă Caloian, sub protecţia acestuia din urmă, când giuvaerul din Pataliputra a fost cusut sub sânul stâng al Emmei de chirurgul personal al ţarului, bineînţeles după ce le vârâse în vene seminţele cele mici, lui Corto, cneazului Igor, celor doi genovezi necunoscuţi şi unui număr de aleşi pe sprânceană de care nu ni se mai spune nimic. Se pare, însă, că aceste „numiri” au fost făcute la sugestia ţarului Kaloian, cel care asigura, de acum, protecţia fugarilor şi, implicit, a giuvaerului.
Ţareveţ
După două zile şi două nopţi, Emma începu să viseze, cea dintâi, cu ochii deschişi. Iar după încă o zi, căzură şi ceilalţi în visul ei, aşa că putură să plece, cu toţii, în lunga călătorie care îi aduse în documentele pe care le-am cules de ici, de colo. Este lucru ciudat că absolut toţi autorii subliniază faptul că Emma, Corto şi însoţitorii lor există şi trăiesc în chiar rândurile scrise ale documentelor, mişcându-se peste pergamente, papirusuri şi hârtii, fiind aduşi la viaţă de înseşi cuvintele care le descriu vieţile – cronicile nefiind altceva decât actul de naştere al acestor oameni, trăitori într-o lume ciudată, aşteptând următoarele zile, când, câte cineva care va continua să le descrie periplul, îi va duce uşor-uşor până în cea de-a zecea zi, după care un alt cronicar îi va trimite, pentru a câta oară, în lumea următoare.
Referitor la această lume următoare, Bronislawski face figură aparte faţă de ceilalţi cronicari – vorbind despre cuvintele care îi aduc la viaţă pe protagonişti, autorul ne relatează că lumea următoare în care vor fi duşi fugarii de cei care îi scriu, ar fi alcătuită din cabluri, fibre şi oglinzi. Aşa susţine Bronislawski în documentul pe care l-a tipărit la Kiev.
Dar, de ce să-l crezi tocmai pe el, adică pe doctorul Bronislawski, singurul dintre cronicari care pretinde că pentru a-i salva pe călători de la perpetua reluare a buclei, a scris cum că la Tarnovgrad nu i s-ar fi vârât Emmei giuvaerul la loc, sub sân? Medicul din Kiev pretinde că puterea giuvaerului este într-atât de mare, încât Emma n-a făcut altceva decât să aibă grijă de el în cele zece zile care au urmat fugii de la Constantinurbs, aşa cum făcuse şi Beguma înaintea ei. După Bronislawski, din ziua a doua, Emma n-ar mai fi găzduit giuvaerul în trupul ei (medicul este singurul care susţine acest lucru), fapt care rezolvă, ce-i drept, o seamă de inconsistenţe logice ale legendei.
Iar de păstrat ca pe ochii din cap, nu l-ar fi păstrat (susţine acelaşi Bronislawski) decât pentru a avea prilejul să-l ofere, la rândul ei, mai departe, cu omul dinăuntru cu tot, unui necunoscut pe care i l-a prezentat Corto Maltese la Tarnovgrad.
SFÂRŞIT
Tags: distopia
