LEAPŞĂ TARDIVĂ CU CIREŞARI (de la tapiru’)

N-am ce să fac. Trebuie s-o zic p’a dreaptă. Am să mărturisesc.

Cărţile pe care le-am citit de cele mai multe ori n-au fost nici Un veac de singurătate, nici Ulysses, nici Casa Buddenbrook, nici Zgomotul şi Furia… N-am dat pagină după pagină, febril şi cu ochii scoşi de somn, nici la lectura lui Borges, nici la Andrei Makine, nici la Tolstoi şi nici la Dostoievski. Nu m-au trecut frisoane de plăcere sau de teamă nici în veghea din lan, nici urmărind călătoria pe mare pe urmele balenei, nici stând cu ochii aţintiţi la păţaniile unui cavaler nebun…

Pe aceştia toţi, ca să zic aşa, i-am ţinut minte din prima. Şi i-am citit pe îndelete. Aşezat. Cogitând. De parcă aş fi trăit o dragoste din aceea, matură, călduţă, la limita căderii în reluări perpetue.

Dar… Ah, ce să fac, o să recunosc că detractorii cititorilor de net au dreptate fir-ar să fie, dar nu mai pot să ţin chestia asta în mine şi mărturisesc: aaaah, am citit Winnetou de vreo opt – nouă ori, am parcurs, iuhuuu, După douăzeci de ani cam de tot atâtea ori (mai mult decât Cei trei muşchetari), iar Ultimul mohican mi-a stors lacrimi din ochi la ultimele paragrafe de vreo cinci-şase ori, fir-ar să fie…. Iar personajul care mi-a cerut să-i parcurg aventurile de cele mai multe ori este Corto Maltese, care nici măcar nu apare în paginile unei cărţi fără poze! Corto Maltese îmi cere şi acum, de fiecare Crăciun, să-mi rezerv câteva ore pentru a-l citi şi a-l vedea, prefăcându-mă că nu ştiu ce se petrece în paginile următoare…

Cât despre Cireşari – dumnezeule, cred că aveam vreo 43 sau 44 de ani când i-am citit pentru ultima oară. A câta oară să fi fost? A zecea? A unsprezecea?

Habar n-am şi nici nu contează.

Nu ştiu de ce dar am senzaţia că I ended by failing my parents and teachers…  Ei s-au străduit să-mi dea o educaţie, să mă atragă pe panta marii culturi, iar eu? Iar eu… eu ce mama dreacului am făcut?

Eu am ajuns să mă bucur cel mai mult de nişte lecturi… hmmm, de nişte lecturi care mă făceau cel mai mult şi mai mult să transpir, să le citesc cu ochii înroşiţi şi să dau paginile, fără măsură, una după cealaltă. Mie îmi plăceau personajele-şablon, cele pe care le iubeam de o mie de ori mai mult decât pe oricare alt personaj descris magistral şi care a făcut istorie în critică. Mă cutremurau păţaniile previzibile, dar care mă făceau să trepidez, eram agăţat de settinguri la limita kitsch-ului, dar care mă făceau să-mi imaginez lucruri şi mai şi, şi mai mari, şi mai teribile, şi mai mirobolante.

Eh, iar în galeria asta pe care nu ştiu de ce nimeni n-o s-o accepte vreodată ca făcând parte din cultură, ci, cel mult, dintr-un acquis mental publique, alături de reguli de circulaţie, amintiri urbane şi bancuri, ei bine, în galeria asta se află la loc de cinste Cireşarii. Încă îi iubesc. Încă mă emoţionează. Încă ţin cu ei şi, vai de cel care o să mă acuze de pasiunea pentru un gen telenovelistic revolut!

Cred chiar că încă îmi vor aduce lacrimi în ochi la finele celor cinci volume, pentru că, fiţi siguri că acum, după ce Tapirul mi i-a reamintit, o să le mai parcurg o dată aventurile. Oare de ce o s-o fac? Să fie doar din cauza a ceea ce Chiriţă însuşi a denumit “ograda copilăriei” şi pe care, dorind s-o regăsesc, pornesc din nou la drumul acestei lecturi cu speranţa că voi simţi din nou acea emoţie imbatabilă?

Sau Cireşarii, alături de toate celelalte page turners din anii ’60 – ’70 reprezintă altceva? Poate o poartă spre o lume simplă, corectă, controlabilă, où l’honneur est encore vertu?  De ce am citit toate aceste cărţi de atâtea ori, cu senzaţia că aş păcătui faţă de marea valoare pe care am citit-o, admit, în cu totul şi cu totul alt fel, adică lipsit de adrenalină şi de eliberarea masivă a endorfinelor… 

Habar n-am de ce sunt aşa. Habar n-am, dar ăsta mi-e păcatul şi iată că mi-am făcut curaj şi vi l-am recunoscut în faţă.  Cum ar fi făcut Corto, cum ar fi făcut d’Artagnan, cum ar fi făcut orice Cireşar care se respectă!