RATB!

 

 

Mai acu’ o săptămână am avut treabă pe la postul TV X., tocma’ la celălalt capăt al oraşului. Voi mă ştiţi pă mine: nu mai merg cu maşina pân Bucale, neam! Pă dă altă parte, până la postul TV X., n-aveam cum să iau metroul – şi aşa se face că am ajuns să mă urc în autobuzul 335, autobuzul tinereţilor mele, autobuzul anilor mei de liceu, autobuzul chiulurilor mele subtile, linia 335 despre care, iată, abia acu’ am realizat cât de longevivă este.

Ah, persistenţa liniilor de autobuz din Bucureşti! Au, şi ele, remanenţa lor, trasează şi ele o istorie minimalistă, lasă urme, ne arată ce mai subzistă din interesul oamenilor muncii în materie de deplasare urbană, ahhh….

Mă rog. Despre asta, altădată, pentru că acum o să trec la subiect. M-am dus, aşadar, la capătul liniei, am luat şi io un bilet şi m-am urcat în otobuz. În otobuz, ce să vezi? – erau chiar şi niscaiva locuri pe scaune. M-am aşezat mai întâi la babord, da’ nu mi-a convenit, că bătea soarele. M-am mutat, atunci, la tribord, da’ mi s-a părut scaunu’ prea înghesuit, aşa că m-am dus pă ăl mai dân faţă tamburel, unu’ cocoţat lângă uşă, la juma’ de metru de şofer.

Eram fercheş. Eram elegant, că mă duceam la postul TV X., iar acolo, în studiouri, nu sunt primiţi decât fercheşi dân ăştia. Mda…. Îmi plăcea mult în otobuz, ce să zic. Mă uitam la lumea de pe stradă, mă uitam la maşini cum se depăşeau, ascultam claxoanele, ce mai tura-vura: era minunat. De când nu mai mersesem cu autobuzul, adică de mai bine de 20 de ani, nici nu mai ştiam cum arată oraşul, mai ales că pă vremea aia nu prea prindeai loc pe scaun… Aaah, şi o chestie icstrem de valabilă era că dân otobuz aveam o perspectivă senzaţională asupra… hm… asupra şoferiţelor. Mai precis, asupra unor părţi ale şoferiţelor. Nu-ş’ cum naiba de nu m-am prins de perspectiva asta încă de pe vremea când mai foloseam otobuzele – poate că pe atunci erau mai puţine şoferiţe? Sau erau otobuzele mai joase, de nu le vedeam eu pe toate doamnele de la volan cum schimbă vitezele? Sau, te pomeneşti, că erau parbrizele prea mici?

Habar n-am, da’ ştiu sigur că acu’ aveam capu’ ca pe bile, privind când la un magazin, când la o doamnă care schimba vitezele, când la un Jaguar, când la o doamnă care schimba vitezele, când la o clădire veche, când la o doamnă care… În fine! 

Uşor-uşor, iată-ne ajunşi la Nasture, adică la Piaţa Charles de Gaulle. Acolo, se urcă în otobuz nişte stewarzi – ăştia nu s-au schimbat deloc în toţi anii de care v-am spus: au aceleaşi moace, poartă aceiaşi pantalonaşi albaştri roşi în cur, au aceeaşi căutătură tâmpă dublată de o licărire care sugerează că în otobuz ei sunt in charge… Mă rog, cei care mergeţi cu RATB-ul mai des ştiţi la ce mă refer.

De regulă, când văd că apare naşu’, oriunde aş fi, mă apuc să scot biletul la vedere ca să fac pe civilizatu’, da’, nu ştiu de ce, de data asta, fiind eu prea fercheş (inclusiv la pantofi), doar m-am asigurat că biletu’ e la locu’ lui, în pozonaru’ de la piept şi după aia, m-am făcut că plouă. Mda… După cum mă aşteptam, stewarzii s-au uitat mai lung la mine şi, fără o vorbă, au hotărât să mă lase în pace. În schimb, s-au luat dă papagalii ăilanţi – ia, nişte proletari, acolo, care umblau în blugi şi şlapi, nişte femele în pantaloni trei sferturi, cu bluziţe străvezii şi v’o două-trei băbuţe care târau de genţi cu merinde.

Estimp, eu eram un barosan! Priveam plictisit pe geam. Otobuzul se hurduca deja, semn că ajunsesem pe strada pe care Videanu o vinde bucată cu bucată, maşinile de pe lângă noi se hurducau şi ele, şoferiţele intraseră în vrie şi schimbau vitezele mai abitir ca oricând, iar eu mă bucuram de privelişte. Dumnezeule! Atâţia ani… Atâţia ani am ratat agitaţia asta bucureşteană, vizibilă ca atare numai de pe scaunul unui otobuz: trecători şi trecătoare, aer fierbinte, bărbaţi transpiraţi şi neraşi, maşini strălucitoare, feromoni, asfalt înmuiat, semafoare, miliţieni cu şepci aburinde, Herăstrăul plin de tineri chiuitori, pfuaaai! – era de-a dreptul minunat.

– Biletele, vă rog! – aud, puţin mai răstit, de undeva dân spate.

Mă uit în geamul din faţa mea, în care se reflecta întreaga scenă. Stewarzii ajunseseră pe la mijlocul otobuzului. Toate scaunele din jurul lor erau ocupate de nişte inşi… ăăă… mai tuciurii? Mda! Nişte inşi mai tuciurii!

– Biletele, vă rog.

Dar ăia:

– No comprene. Ai dont andărstend. Che dice?

Stewarzii se uită lung unii la alţii. Restu’ călătorilor se uită lung la inşii mai tuciurii – mai ales la încălţări: au şlapi, au pantofi ciocaţi şi scâlciaţi, iar degetele de la picioarele ălora cu şlapi au doliu la unghii…

– Vă rugăm să ne arătaţi biletele sau legitimaţiile de călătorie! – revin stewarzii la atac.

– Vas? Como? Legitimaţionăn?

– Che dice?

– Dice che chiere legitimaţionăn! Biletes!

– Che biletes? Che biletes? Ai dont andărstend!

Ce-p’ana mea era cu ăştia? Ăhâm – stewarzii îşi dreg glasurile. Călătorii ăilanţi încep să mormăie. Io fac, mai departe, pă belferu’ – n-aud, n-a văd şi sunt un lord, ce kilu’ meu!

– Ai dont andărstend, face unul dintre tuciurii. Biletes? Che biletes? Pesport? Iu uant pesport?

Dar stewarzii:

– Nău, nău! Nău pesport! Tichets! Tichets for reatebe!

– Tichets? Uat tichets?

Tuciurii sunt sideraţi:

– Che dice? Che dice?

– Lui volio tichets!

– Uat tichets? No comprene!

– Ai dont nău! Lui volio tichets!

Şi stewarzii, dregându-şi glasurile:

– Iu mast teic tichets. Iu pei tichets, ies? Iu gău chioşc, pei tichet, teic autobuz, ies?

– Ies! Tichets?

– Ies, ies! Nău tichets? Iu pei faiv handred! Iu pei mi faiv handrăd.

– Uat handrăd? Che volio?

Se tot canonesc ei o vreme, tuciuriii o ţin pe-a lor, iar călătorii încep să se cam înfurie:

– Da’ dă ce i-aţi făcut cu ochiu’ când i-aţi spus că să vă dea cinci sute? – se îmbăţoşează una scurtă şi slabă da’ cu celulită, cu mini de blugi, cu maiou’ cam străveziu şi cu şlapi.

– Da’ nu i-am făcut, doamnă, cu ochiu’!

– Mie aşa mi s-a părut! Ce? Vreţi să-i lăsaţi, cumva, să coboare fără să-i amendaţi?

– Păi….

– Aha! Deci vreţi să nu-i amendaţi! D-aia le-aţi făcut cu ochiul! Da’ dă ce să nu-i amendaţi?

– Păi n-a ştiut, doamnă! E şi ei prima oară aici şi n-a ştiut!

– Uat? Che volio dona?

– Şi sei iu mast pei amendă! – zâmbeşte stewardul, lipicios.

– Amendă? Vas is das, amendă?

– Da’ nu vedeţi că face mişto dă dumneavoastră? – îl întreabă cucoana în mini pe şeful stewarzilor. Face mişto! Dă ce nu-i amendaţi? Pă mine dacă mă prindeaţi fără bilet, mă amendaţi pă loc!

– Doamnă! E străini şi nu ştie!

– Uat? Uat? Che?

– Străini, pă dracu’ ghem! Ce? Io nu-s’ străină la ei acasă? Pă mine nu mă amendează dacă mă prinde fără bilet?

– Io vă rog să nu ridicaţi tonul la mine!

– Da’ n-am ridicat nici un ton! – se apucă aia să zbiere.

– Daaa? – încep să-i sticlească ochii stewardului. Ia arătaţi-mi biletul dumneavoastră, vă rog!

– Bilet? Uite că n-am! N-am bilet! E bine? – îi face aia în necaz.

– Che dice? Vas?

– Îi zic că n-am bilet, daaa? – se holbează ea la tuciurii. Uite! N-am bilet! Ce-o să-mi faci, ‘ai? Ce-o să-mi faci? – se răsteşte ea la steward.

– Păi, o să vă amendez! – se ambalează stewardul-şef.

– Dă ce? Dă ce să mă amendezi pă mine, domne’? Şi dacă mă amendezi pă mine, pă iei dă ce nu-i amendezi, că nici ei n-are bilet?

– Chiar aşa, vere! Dă ce s-o amendezi pă ea? – se bagă un ins, unu’ cu cămaşă în carouri, care stătea cam în spatele stewardului. Sau dă ce să mă amendezi pă mine? Uite: io n-am găsit ghereta dă bilete! Dă unde vreai să iau bilet?

– Vas is das?

Tărăboiul creşte, da’ numai treptat. Unii se ridică în picioare. Tuciuriii se uită de la unii la alţii, cu ochii căscaţi. Şoferul frânează brusc. Bueeeeey! Ce dreacu’, băh, suntem oameni aici, nu saci dă cartofi! Stewarzii fac faţă cu greu: se răsucesc, răspund, ameninţă, vor să dreseze procese verbale, se bagă unii în alţii ca guguştiucii, că lumea se înforţoşează din ce în ce şi parcă s-ar da la ei.

Ajungem în staţie. Urcă un ins cam flower power, cu rucsac. La început nu se prinde care e treaba aşa că se uită de la unii la alţii, de parcă ar urmări un meci de tenis – e clar că vrea să se bage şi el. Nişte puştani făceau mişto în spate. Stewarzii se puseseră între timp cu spatele la perete. Aia scurtă cu fustă mini se ridicase în picioare. Deja răcnea:

– Nah, că nu-ţi arăt biletu’! Să te văd! Mă amendezi?

– Dacă aveţi bilet, nu vă amendez! Da’ pă dânsu’, că a recunoscut că n-are…

– Şi dă unde era să iau? – face ăla cu cămaşa în carouri. Că nu puneţi gheretele unde trebe’…

– Cum adică, nu e gherete? E gherete peste tot!

– Ba la Arcu’ dă Triumf nu e! Am căutat io şi nu e!

– Ba e! Pă partea ailantă e! Spre Caşin, încolo…

– Che dice? Uat? Che chiere?

– Ce Caşin, tată? Doar nu vrei să merg trei staţii pă jos ca să-ţi iau ţie bilet, bueeey!

– Ba să-mi iei! – îi ies ochii dân cap stewardului. Să-mi iei bilet, măh! Ce? Eu am magazin dă pâine în faţa casii? Şi uite că mă duc nu una, nu două, ci trei staţii merg pă jos ca să iau pâine la copii!

Da’ ăla cu rucsacu’, cam in petto:

– Pâinea nu e serviciu public, prietene….

N-apucă să mai adauge nimic, însă, că maşina opreşte în staţie, iar aia scurtă cu fustă mini pufneşte cu năduf:

– Nah! Uite-i pă hoţii ăia! Uite-i că coboară şi tu nu i-ai amendat! Dă ce să mă amendezi, domne, pă mine?

– Da’ nu vă amendez!

– Vas? Uat? – întreabă tuciuriii, coborând în grabă.

– Atunci, nici pă mine să nu mă amendezi! – chiuie ăla cu pâinea, chiorându-se la steward. Uite la ei cum râde dă tine, bueeeey!

Ne uităm la tuciurii. Verbigerează şi ei, pe trotuar, se uită cu ochii beliţi la noi, parcă ar râde, parcă ar fi şi romi de-ai noştri, da’ nu poţi să fii sigur… Stewardu’ strigă la ei:

– Uen uant cam hiăr, teic tichets! Ies? Teic!

– Ies, teic, teic! – fac ăia, cu ochii beliţi după noi, că tocmai plecam din staţie, vociferând cu toţii. Din spate se aude o vacă mugind fioros; sau era sirena unui vapor gigantic? Dracu’ ştie! Puştanii ăia tocmai puseseră un ringtone fastuos care se asorta cu toată ciorba din otobuz.

Da’ ăla cu pâinea:

– Te-a făcut, vere, hă, hă, hă, hă! Uite la ei, uite la ei cum te-a făcut!

– Era străini, da? – izbucneşte stewardul. Ringtone-ul puştanilor răsuna tot mai tare. Ziceai că are ecou. Terminaţi, băh! – face stewardul. Apoi, către ceilalţi: Era străini, domne! Hai să fim oameni…. dă un’ să ştie ei ce şi cum?

– Ba ţi-a fost frică, frică ţi-a fost să-i amendezi şi uite acu’, face aia în mini, uite-acu’ că te-a făcut! Dacă ieram io sau omu’ ăsta, pă loc ne ardeai!

– Pă iel încă pot să-l ard, zice stewardul privind la ăla cu pâinea, că-s’ sigur că n-are bilet! Ia arată, bre, biletu’!

– Uat? Uat? – începe să se scălâmbăie acuzatul. Ai dont nău, hă, hă, hă, hă!

– Domne, pă mine să nu mă iei aşa! – se îndreaptă de şale stewardul.

– Che dice? Uat? – se hăhăie ăla în continuare.

– Hap! Hap! Hap! Nah, că ţi-o trage şi ăsta! – face tipa în mini şi începe să dea din burtă printre scaune. Fusta îi cam căzuse şi i se vedea partea de sus a chiloţilor. Mi s-a părut că erau curaţi. Uat? Uat? – se apucă ea să-l îngâne pe ăla cu pâinea. Tichet, tichet!

Frână bruscă.

– Ne omori, băh! – ţipă puştanii din spate. Ăsta ne ia banii şi tu ne omori!

– S-a băgat ăla cu căruţa, băh! Ce era să fac? – urlă şoferu’. Avea glas cam piţigăiat.

– Ne luaţi banii degeaba!

– Baluba! Muie! Rupe-i mânaaa! – chiuie puştanii.

– Vă bateţi joc, fire-aţi ai dracu’!

– Murim cu zileeeee! – zbiară o băbuţă. Am tensiuneeee! Cu zile muriiiiim!

Dar stewarzii, cu ochii beliţi:

– Nu mai amendăm pe nimeni! Pe NIMENI! – răcnesc ei şi, profitând că ajunseserăm în staţie, îşi rup picioarele pe scări, la coborâre.

– Un’vă duceţi, bueeey! – strigă după ei ăla cu pâinea. Bueeeey!

– Huooooo! Baluba! Muie la statuie! – răcnesc puştii.

– Fascişti împuţiţi! – scrâşneşte în urma lor flower power, potrivindu-şi rucsacul pe umeri.

Mda. Se face linişte. Se bagă 335 al nost’ pân spate, pă unde era odată Apimondia, noi ne liniştim de tot, eu mă scol dă pă scaun, mă uit după un avion Wizzair, da’ tanti-ta Udrea nu spânzura dă iel, (scuzaţi, dom’ preşedinte!) ca să profit de un upskirt pe burta goală, drept pentru care îmi revin privind în jos, la şoferiţele care schimbă vitezele cu o mână în timp ce vorbesc la telefon cu cealaltă mână, fixând volanul cu genunchii uşor ecartés… Aaah, cred că le pare rău că nu mai au încă o mână, că şi-ar ţine şi poşeta atârnată afară, pe geam, ca atunci când defilează la mall, aşteptând vânătoarea…

Treaba lor! Mă întreb: oare Băse ce face estimp? O fi lucrând la piscină, că afară-i cam cald?

Mă rog. Chestia e că exact când era să ne băgăm la staţia de la gara Băneasa, un Volvo cu număr de Spania ne blochează accesul. Stăm cam trei-patru secunde, da’ după aia, şoferu’ nostru îşi pierde controlul şi se apucă de claxoane! Uaaaaaam! Uaaaaaaam! Uaaaaaaaaam! – ziceai că-i la timona unui petrolier pe cale să eşueze, nu în 335!

Atunci, din Volvo se reped afară unii cu pantaloni trei sferturi, cu tricouri prea scurte – se năpustesc în spatele maşinii, deschid por’bagajul şi se apucă la scos de paporniţe. Aaaaaah! Dă la autogara Militari n-am mai văzut dân astea, dă pă vremea când făceam naveta la Gratia, judeţul Teleorman, înghesuit într-o rată, printre gâşte vii, găini jumulite şi galeţi cu brânză.

– Băăăăăh! – se înfurie şoferu’. Daţi-vă, băăăăăăh, la o parte!

– Avionu’, şefu’! – face unu’ mai mic şi mai slab, unu’ care nu căra nimic, al naibii. Ne arată mulţimea de femeiet cu fuste înflorate şi pe cei trei barosani care săltau în spinare sacii din por’bagaj, grăbindu-se spre intrarea în aeroport de parcă tocmai furaseră ceva.

– Pierdem avionu’, şefu’! – mai strigă ăl mic, după care o ia şi el la goană spre aeroport, iar Volvo-ul cu număr de Spania o ia, în sfârşit, din loc.

Dar flower power, potrivindu-şi rucsacul şi privind după ăia cu paporniţele:

– Fi-v-ar căpşunile-ale dracu’!

– Amin! – face şi şoferul şi-şi bagă picioarele de tot, apucându-se să claxoneze fără sens în staţia de la aeroportul Băneasa.

Am coborât. Eram cam transpirat. M-am mirosit la subbraţ, da’ eram OK. Eh, puteam să mă duc, naibii, la emisiune. Oricum ai fi luat-o, tot în filmul www.gherţoi.ro jucam!

15 Responses to “RATB!”

  1. 1

    Dacă asta ţi-e realitatea, nu mă mir că literatura ţi-e fantastică. :D

  2. 2
    mosu says:

    Eeee… uite ce inseamna sa nu stii colo doua trei limbi straine. Macar astea pe unde ne mai intindem aripile: italiana, spaniola… Numa cu engleza invatata din reclamele de la coca-cola nu mai merge in ziua de azi cand piata muncii s-a internationalizat. La reciclare cu controlorii….

  3. 3
    claudia says:

    e, hai! spre gratia nu sunt aşa de mulţi tuciurii. bolintinele, vale încaltea, aveau linie specială.
    de mult n-am mai râs aşa. mersi, dom’ doctor

  4. 4
    impricinatul says:

    @ florin pitea : offf, maitre, daca pleci de la premisa asta, ma intreb care e realitatea ta! hi, hi, hi!
    @ mosu : domne, aia vorbeau in toate limbile lor, iar controlorii erau literalmente depasiti!
    @ claudia : nu, nu, nu la Gratia erau tuciuriii! intr-adevar, ei se dadeau jos la Bolentin! dar gaini, miei, branza si capre erau la greu in rata (eh, exagerez umpic!)! :)

  5. 5
    Viorica says:

    uite d-aia fi-mea protesta cand ziceam ca musai trebe sa ia belet tiket pa RATB. zicea ea ca se face ca nu stie romana si gata, da’ io ma temeam sa n-o dea nepoata de gol si s-o manance limba romanesca taman cand nu-i cazu’

  6. 6
    catherine says:

    si zici ca te fascinau soferitele, cum schimbau ele vitezele, ha?! ;)

  7. 7
    impricinatul says:

    @ vio : pacat ca fiica ta nu si-a inregistrat ideea la OSIM, la ceva, ca acum ii dadea pe tuciurii in judecata pentru lese copyright!
    @ catherine : recunosc. sunt un pacatos din asta… :) numai ca nu le urmaream pentru miscarile de mana, nuanta! chestia asta ar fi cam prea directa, in ce ma priveste, ca sa ma fascineze.

  8. 8
    Turambar says:

    Che dice tu? Uat? Non comprende. Nicht vershtehan. Rait again in an interneshional lenguage, por favor.

    :rofl:

  9. 9
    ZaffCat says:

    Povestea-i faina dar poza nu-i buna, e autobuzul 331 -- nu 335.
    Alt traseu, alta populatie, alte obiceiuri… alta poveste :-)

  10. 10
    impricinatul says:

    ies, turanbare, ies, ies!

    331 are cel mai lung traseu din bukale. la care parte te referi? la partea din berceni? la damaroaia? sau la centrul istoric, daca pot sa-mi permit? :)

  11. 11
    Solomonar says:

    Aproape ca mi-e ciuda pe domnia ta, don` doftor. Si pe altii de la care aud povesti cu autobuze sau mai stiu eu cum le zice la toate alea de circula prin Bucales. La noi in urbea asta adormita de Alba nu avem evenimente de genul, cea mai plicticoasa chestie inventata aci e mersul cu autobuzul. Mie-mi place circu`, da` n-am parte de el. Nici chef de benoclat dupa soferite nu ai aici.
    Nimic!

  12. 12
    impricinatul says:

    of, solomonarule…. sa nu-ti para rau ca locuiesti in Alba… niciodata sa nu-ti para rau pentru circul pe care il pierzi, locuind acolo si nu in bucalele noastre, care, desi atat de iubite de mine, se strica, sunt calcate in picioare, sunt locuite de insi din ce in ce mai needucati si tot asa!

  13. 13
    bujold says:

    Haber n-aveam. Pana acu crezui ca 142 era otobusul da p’acolo……..

  14. 14
    DeMaio says:

    Wow, da! Seamănă a multe lucruri văzute de-a lungul anilor prin autobuze. Ce bine că de anul ăsta am bicicletă, deşi garantez că ăsta este un alt circ, uneori mult mai dur :)

  15. 15

    nu, bujold, era 335 de-a dreptul!
    DeMaio: take care, man! astia cu otomobilele trag din orice pozitie!

Leave a Reply


nine + 8 =

Subscribe without commenting