pai, ia sa vedem cum aratau lucrurile acu’ 2000 de ani… vreau sa spun ca suntem in anul 8 dupa nasterea despre care zeitgeist (filmul) ne arunca intr-un plonjon mai adanc decat imbecilitatea lui danutz braun.
ce gaseam pe atunci pe teritoriul actualmente known as romanica?
gaseam insi cu numele de daci. dacii sunt oamenii aceia inalti, blonzi (era sa zic: cu par balai…) cu capete relativ rotunde, barbosi, sauvages…. niste nemilosi, ce mai! niste nemilosi, cu capetele in nori, preocupati de filozofie, vorbe de duh si parapsihologie, cam cum isi viseaza mai toti garsonii (si fetitzele!)din cand in cand.
erau oameni de caracter. cand nu mai aveau de nici unele, treceau dunarea cu caii si tabarau peste asezarile cumplit de ordonate ale romanilor. pentru multi dintre lectorii post ’89, dacii sunt recursul la noblete al popo’ului roman, dar, pentru insii din peninsula italica, erau un fel de teroristi care le incurcau treburile, niste pradatori si niste nedisciplinati. vreau sa spun ca marele burebista + the great decebal puteau sa apara in editiile de seara ale televiziunii din forul roman sub forma unor insi traitori in munti, vazuti prea rar, extrem de agresivi si care aduceau cu tov. osama bin laden. ia, unii care stricau aranjamentele oamenilor seriosi, preocupati de consumerismul antic. unii care aveau potentialul de a le deranja urbanismul.
dacii astia, v-am spus, aveau multa treaba in bucegi. pestera ialomicioarei era, nu-i asa, locul de alean al lui zamolxis care, recent intors din caldurile mediteraneene ale metapontului, unde functionase ca sclav al lui pythagora (sunt snob, ce kilu’ meu…) se tot retragea in subteran, unde avea tot soiul de reverii. acolo a inventat el credinta in viata de dupa moarte, care a avut un mare succes mediatic pe vremurile acelea. inaintea lui, nu prea exista conceptul cu pricina – mai putin celtii si, evident, pitagora al nostru (pitagora era, insa, prea fitos).
ma straduiesc sa fac misto, da’ nu prea-mi iese… prin urmare, zamolxis se retragea in pestera ialomicioarei. la mai putin de 30 de minute de pestera, se afla sfinxul din bucegi, despre care unii spun ca este capul lui orfeu. orfeu, avea si el legatura cu viata de apoi. aproape ca a fentat-o, o data, dar dupa aia a incasat-o cu varf si indesat. din acest motiv, niste insi cu sorturi au preluat misterele orfice si le-au asezat bine de tot printre alte mistere si mistrii…
la mai bine de o ora de mers de sfinx (pe timp de vara) se ajunge la varful bucura. este kogaionul despre care am scris in postul precedent. aici, il vedem in ceata, in timp ce omu’ care lucreaza la oracle se urca pe el, fara a fi cavaler kadosh : pur si simplu dorea sa se dea cu placa.
ei… stanca lui saturn, kogaionul, pestera ialomicioarei si zeii dacici…
de aici pleaca stofa visului de bucegi/omu. dacii erau teroristii aia vechi, adica neinduplecatii si nervosii care nu se raliau ordinii emise de imperatorul/senatul roman, indivizi liberi care nu s-ar fi dus sa manance de la macdonald’s, insi care preferau sa prade decat sa-si faca, omeneste, un leasing, oameni care habar n-aveau sa scrie (nu prea cred in tartaria si tablitele de la sinaia…) motiv pt. care aveau vorba si mana mai grea.
pe de alta parte, vlad, big master reiki, mi-a spus o data o poveste despre legiunea a enspea, flaminia, alcatuita din daci, care au plecat (dupa cucerire, la ordin roman, de acum!) prin partia, legiune care a disparut de tot. legiunea era bazata pe langa actualul rasnov.
pe urma, mai sunt localnicii care, si ei, cred in balivernele care imi ridica parul de pe ceafa. unii dintre ei cred in osia lumii, care ar fi tot prin bucegi. numele muntelui apropiat, bucsoiu, cam asta ar insemna ( o bucsa mai mare), desi, dupa alti autori, chiar omu este osia lumii.
localnicii astia (d-l samoila, printre altii, cabanier la malaiesti) zice ca pe aici e o poarta energetica nemaipomenita. cum n-am fost in stare in timpul discutiei sa intru in jocul dumnealui, a inceput sa se ia singur peste picior… de fapt, el se bazeaza pe cartea unui corutz mai mic , radu cinamar se numeste. radu cinamar pretinde ca bucegii sunt goi pe dinauntru.
realitatea este ca, atunci cand iei platoul la picior, ai impresia ca pasii suna a gol. faceti experienta cu pricina: mergeti pe platoul bucegilor si ascultati sunetul pasilor si o sa vedeti ca nu va pacalesc. pe de alta parte, mai sunt si tot soiul de insi care s-au dus si au efectuat masuratori radiestezice – big vlad ar putea sa ne spuna cum s-au facut masuratorile cu pricina. varful bucura, kogaionul de adineaori, adica, avea "o intensitate extraordinar de mare" a respectivelor radiatii. mie nu imi pare o chestie kosher, toata chestia asta, dar seara, la tzuica fiarta, pe intuneric, merita sa povestesti chestii din astea. si lui selim ii plac. ba chiar si omului de la oracle.
ei… si ca tot am vorbit de acesti tovarasi… selim, messnerash si cu mine, insa, avem alte motive de venit la omu. noua ne place in ce fel se patrunde in cabana. de exemplu, domnul de la oracle intra printr-un tunel.
dupa ce revenim din plimbari, noi adastam mai mult pe la bucatarie si discutam tampenii – chestia cu radiestezia, inclusiv. ba chiar si despre cutremurele care au zguduit muntele, inexplicabil, in august 1993. au durat doar o luna si au disparut asa cum au aparut, ceea ce mai adauga un plus de zest povestii.
lasand cutremurele la o parte, in bucatarie miroase a muraturi, a tuica fiarta si a fasole batuta cu ceapa. ba, chiar si a vin fiert. a tigari. a prietenii nostri pe care ii vedem din ce in ce mai rar.
oalele arata bine de tot. oalele produc ceai. ciorba. vin. zapada topita. apa de spalat alte oale. aburi. aburii se amesteca intre ei si cu fumul de tigara. fumul de tigara ne intra in plamani. din plamani o ia la loc in aerul de peste varful omu.
odata si odata, o sa respirati din moleculele aburului din bucataria de la omu. atunci, sa stiti ca ne respirati pe noi.
si, cateodata, mai dezgropam cabana. adica, irina dezgroapa cabana. noi facem filozofie inalta si ne intrebam ce mai face maic, batranul motocentaur, calaret de nori.
si totusi, cum de s-a ajuns la plecarea pe o vreme ca asta?
O singura data in viata am folosit zapada topita, intr-o tabara la munte, pe vremea studentiei. In rest, muntele mi-a fost foarte aproape, multi ani, dar vazut sau vizitat din Predeal. Comoditate. O singura data am fost pe platforma cu telecabina, a doua oara n-am mai avut curajul. E total aiurea, cu avionul am zburat de zeci de ori. Povestirea e foarte documentata, frumos spusa.
Imi inchipui ce bine era in bucatarie.
bucătăria aia e cum nu e alta. şi degeaba ne bodogăne irina că n-are loc de noi. şi degeaba ne uşuie să mergem de-acolo, că ea are treabă. şi degeaba bucătăria e mică pentru cîte planuri ne facem noi în ea şi cîtă dragoste de om-oameni e acolo.
noi ne încăpăţînăm să.
noi ne incapatanam sa / imi aduce aminte de cei care nu.