PALATUL DE GHEAŢĂ ŞI PIEILE DE REN

 

 

Aţi auzit cu toţii de lumea falsă pe care regele Suddhodana a clădit-o cu migală în jurul lui Buddha Siddharta Gautama, fiul său, în dorinţa deşartă de a-l ţine departe de suferinţa şi tristeţea care, nu-i aşa, ne contaminează încă din clipa în care tragem prima gură de aer. Cunoaşteţi, la fel de bine, şi continuarea: trezindu-se într-o noapte, Buddha şi-a zărit cele 365 de concubine adormite în marile săli de lângă dormitorul princiar, iar simpla vedere a trupurilor lor tolănite şi nemachiate, rătăcite în vulgaritatea somnului, scărpinându-se reflex, cu picioarele răstignite, cu gurile larg deschise şi cu nările sforăinde, cu bălţi de salivă adunate pe cearşafuri sau pe obraji, eructânde, plescăinde şi flatulânde, cu burţile nesupte şi cu ochii întredeschişi ce nu priveau decât cel mult un haos oniric – toate astea l-au scârbit pe viitorul profet în asemenea măsură încât şi-a luat lumea în cap. Avea 16 ani, iar ce s-a întâmplat după aceea e prea bine ştiut.

Ceea ce prea puţini ştiu, însă, este că bătrânul rege Suddhodana s-a inspirat din altă poveste atunci când a creat falansterul mental al fiului său, în care realitatea nu avea drept să pătrundă. Demult de tot, cu două sau chiar trei milenii înainte de naşterea lui Siddharta, la luni de zile depărtare de Kapilvastu, spre miazănoapte, dincolo de munţii cei înalţi, ba chiar dincolo de deşerturi şi încă mai departe decât pădurile veşnic verzi ale taigalei, în plină lume a gheţurilor şi a zăpezilor veşnice, trăia un rege crunt, Agruham pe numele său. Acest Agruham era un mare războinic, lucru nemaiîntâlnit pe acele tărâmuri unde viaţa de zi cu zi era şi-aşa suficient de grea şi de asemănătoare unui război care, deşi nu începuse nicicând, nici că avea să se termine vreodată. Era o stare de fapt care nu-l inspirase pe Agruham decât la şi mai mult război, atacând sate din fulgerarea caiacelor pe apele liniştite, spulberând clanuri la adăpostul nopţii de şase luni, prădând, violând şi zdrobind tot ce-i ieşea în cale.

După o vreme, celelalte căpetenii din lumea gheţurilor i s-au închinat şi aşa se face că Agruham a ajuns rege peste toţi acei oameni de la miazănoapte. Acest Agruham avea un fiu pe nume Dindur – Dindur se născuse chiar în ziua în care căpeteniile triburilor înfrânte veniseră la marele igloo al lui Agruham, aducând cu ei nenumărate piei de ren, sumedenie de fete tinere, grămezi de băşici pline cu lapte de focă, vreo câteva zeci de pui de balenă gelatinoşi şi lipsiţi de formă, scoşi de şamani din burţile uriaşe ale belugilor dinainte de a se naşte şi mult, foarte mult, spermanţet. Pe când se târau căpeteniile supuse pe blănurile de la picoarele lui Agruham, sfetnicul de frunte al acestuia se năpusti în marele igloo şi-i spuse că nevasta dintâi îi adusese pe lume un fiu frumos şi puternic, care plesnea de sănătate.

„De altfel, poţi să-l şi auzi, măria ta! Răcneşte atât de tare, încât până şi urşii aleargă spre taiga de le sfârâie călcâiele!”

Profitând de fericirea lui Agruham, un şaman mai nebun s-a şi repezit la el, azvârlindu-i în ochi o mână de tăciuni din cei folosiţi să înmiresmeze aerul din igloo-uri. Şamanul a fost ucis pe dată, cum altfel, dar Agruham şi-a pierdut vederea pentru o vreme – de la această păţanie se trage numele de Dindur, care, în limba acelor oameni care acum nici nu mai există ca neam, înseamnă El-va-vedea-mereu.

Ciudat a fost că Agruham, deşi i-a dat fiului său acest nume, s-a gândit să ridice în jurul lui ziduri înalte de zăpadă şi gheaţă, astfel încât Dindur să-şi conducă supuşii fără să-i vadă vreodată: ca şi ilustrul său plagiator în ale lumii ideilor, Agruham dorea să-şi ţină fiul departe de suferinţă şi de tristeţe, astfel încât a pus la cale un plan nebunesc prin care Dindur avea să cârmuiască fără să se lupte cu duşmanii, fără să vâneze foci şi balene, fără să cotropească, fără nici măcar să meargă sau să se preumble printre supuşii săi, ba chiar fără să le adreseze nicicând, nici o vorbă nemijlocit. Deşi încă orb pe atunci, Agruham era mai puternic ca oricând aşa că, în numai câteva zile, în jurul igloo-urilor cele mari se ridică un zid înalt de zăpadă şi, din acea zi, Dindur îşi duse viaţa doar aflând că dincolo de acel zid se întindea imperiul său hiperborean, pe care, oricât ar părea de ciudat, nu trebuia să-l zărească niciodată.

Spre deosebire de Buddha Sakyamuni, Dindur nu se trezi în nici o noapte ca să-şi vadă concubinele zăcând în poziţii indecente, aşa că nici nu părăsi vreodată palatul din zăpadă şi gheaţă, iar viaţa lui se scurse, zi după zi şi lună după lună îndărătul zidurilor, percepând doar ecourile lumii pe care, cândva, avea s-o conducă cu mână de fier. Pe de altă parte, Agruham, om plin de vicleşuguri, îi puse pe şamani să ţeasă o lume din vorbe şi poveşti pe care să le tot spună iubitului său fiu, din ce în ce mai pe larg şi din ce în ce mai amănunţit, tot mai mult şi mai mult, lumea lor din vorbe trebuind să ţină în faţa lui Dindur locul adevăratei lumi de dincolo de ziduri. Şi aşa se face că la vârsta de numai 6 ani, Dindur putea să vorbească ore în şir despre demonii de dincolo de ziduri care se luptau în numele lui, despre minunatele foci zburătoare care i se închinau, despre renii cei vrednici care săpau galerii prin gheţuri, despre oamenii aidoma lui la trup, dar lipsiţi de darul vorbirii şi care trăiau doar ca să se împerecheze şi să-şi umple burdihanele, despre cerul care cobora dincolo de ziduri, arcuindu-se în depărtări precum o imensă băşică ce stăvilea întinderile albe, pentru a se încovoia pe dedesubtul lor, pe sub o altă lume care, ciudat lucru, trăia cu capul în jos.

Fireşte, Agruham i-a obligat pe şamani să uite cuvântul moarte – Dindur nu trebuie să afle că aşa ceva poate să existe, căci bătrânului rege mereu îi fusese teamă de moarte şi nu dorea ca fiul său să împărtăşească tocmai aceste temeri de care nici licoarea cea mai tare de chicoutai nu te scăpa. Cât despre slujitorii care mureau cu adevărat, Agruham le găsise leac pentru ca fiul său Dindur să nu le realizeze moartea: încă de când fiul său împlinise un an, regelui îi trecuse prin cap ca toţi oamenii din interiorul zidurilor să poarte măşti – măşti grele, care le acopereau până şi lumina ochilor şi care transformau toate glasurile într-un grai şoptit şi răguşit. Astfel, slujitorul mort putea să fie înlocuit oricând cu un altul care era învăţat să răspundă la acelaşi nume şi să împlinească cele cuvenite de parcă ar fi fost predecesorul său, demult plecat dintre cei vii.

Un singur om avea dreptul să stea în apropierea lui Dindur fără de mască şi acela era însuşi regele. Iar regele, bietul de el, tocmai învăţa pe pielea lui că moartea, în ciuda fricii sale de ea, îi dădea ghes din ce în ce mai des. Cu toate acestea, şi mai teamă îi era ca fiul său mult-iubit să înţeleagă că moartea există cu adevărat, aşa că, toată ziua, regele râdea, zâmbea şi petrecea.

Agruham îşi dădea seama, însă, că cea mai mare încercare a făcăturii sale va fi să-şi ascundă propria moarte de fiul său. Prin urmare, îl rugă pe mai marele şamanilor, cel care cu greu îi redase vederea, să se apuce să creeze cumva o fiinţă din fum care să-i ţină locul în faţa lui Dindur, după ce el, regele, va fi murit.

„Ţi-am spus de la început să-ţi pui şi tu mască, mărite Agruham,” îi reaminti vraciul.

„Cum să-mi pun mască în faţa fiului meu? Îl iubesc prea mult şi-mi doresc ca şi el să mă iubească. Cum mi-ar mai fi văzut chipul – singura poartă spre iubire? Cum ar fi putut să mă mai iubească dacă aş fi purtat o mască?”

„Aşa cum pe unii slujitori mascaţi îi iubeşte mai mult decât pe alţii,” se strădui marele şaman să dea o explicaţie. „Timpul nu e încă trecut. Dindur este mic încă, şi dacă ţi-ai pune de azi o mască…”

„Încetează! N-o să-mi pun mască! Tu clădeşte fiinţa aceea din fum, aşa cum ţi-am spus!”

„O să încerc, mărite Agruham, dar nu pot să promit nimic.”

Mai marele şamanilor se apucă de treabă şi, preţ de câteva luni, nimeni nu mai ştiu nimic de el. Oştenii lui Agruham îşi duseră războaiele pe mai departe, iar în curtea dintre gheţuri fură aduse prăzi din ce în ce mai neobişnuite: tigri de zăpadă, vase de porţelan, vinuri de pe malul mărilor calde, smochine, mătase, pepite uriaşe şi diamante nescoase din gangă, femei de culoare neagră, pepeni verzi, saci de orez, ouă de struţ, sticle verzui, dar timpul trecea şi mai marele şamanilor tot nu venea la Agruham cu răspunsul mult dorit.

Atunci, Agruham trimise după el.

„Nu pot să-ţi împlinesc această poruncă, mărite Agruham! Ţi-am deschis porţile lumii, am supt puterea vrăjmaşilor tăi, ba chiar ţi-am redat lumina ochilor după ce blestematul acela ţi-a azvârlit tăciuni în faţă, dar porunca asta este peste poate… M-am sfătuit şi cu şamanii aduşi de războinicii noştri din ţările cele calde, dar nici ei nu au găsit vreun răspuns. Nimeni n-a făcut vreodată fiinţe din fum care să semene cu oamenii vii.”

„Ce folos să văd din nou când simt cum moartea se-apropie de mine, şamanule!” izbucnise regele. „Ce-o să zică Dindur când voi muri şi n-o să mă mai vadă? Oare n-o să înţeleagă, în felul cel mai dureros, că acel ceva de care am dorit mereu să-l ţin deoparte există cu adevărat?”

Şamanul puse capul în pământ. Privea de jur-împrejur, încurcat, dar până la urmă reuşi să-şi ia inima în dinţi şi întrebă:

„Ce-i moartea, mărite Agruham?”

„Moartea e totuna cu nimicul. E şi mai puţin decât somnul fără de vise. E cel mai rău lucru pentru că eşti iarăşi din piatră numai că mai-nainte ai fost viu.”

„Moartea e linişte, mărite Agruham. Pentru noi toţi. Chiar şi pentru tine,” şopti şamanul, înghiţind în sec, după care continuă, cu glas tremurând: „Chiar şi pentru Dindur, mărite Agruham.”

„Nesăbuitule!” – se ridică Agruham în picioare, pricepând gândul cel rău al şamanului. „Doar nu vrei să-l scuteşti pe fiul meu de durere şi tristeţe chiar prin moarte?”

„Ştiam că îmi vei spune asta,” oftă vraciul, posomorât. „Dar aşa mi-au zis toţi şamanii de pe pământ: că moartea, însăşi, e răspunsul la ce cauţi tu.” Tăcu preţ de câteva clipe, după care spuse, mai potolit: „Uite cum o să facem. De mic i-am spus lui Dindur că sub noi există o lume cu capul în jos. Pe de altă parte, Dindur spune mereu că vrea şi el să meargă acolo, să vadă cum e viaţa când totul este răsturnat. Ce-ar fi ca-n ziua morţii tale să-i spunem că ai plecat la drum lung, să vezi lumea aceea? Ce-ar fi să-i spunem că orice rege, aşa cum va fi şi el, trebuie să ajungă odată şi odată în lumea aceea, să vadă ce-i cu ea?”

Lui Agruham îi sclipiră ochii. Îşi mângâie barba şi surâse. Îi plăcea ideea.

„Numai că Dindur e deştept,” făcu Agruham, întristându-se brusc. „Ar trebui să găsim un fel prin care să-i dau de ştire despre ce se întâmplă cu mine pe lumea cealaltă.”

„O să-i povestim chiar noi, mărite Agruham, aşa cum am făcut şi până acum. O să-i spunem că i-ai trimis vorbă că aşa şi pe dincolo. Aflăm de atâtea lumi noi de când tot cotropim, aşa că vom alege un meleag din acesta nou, abia cucerit, şi-i vom spune că e lumea cealaltă, că măria ta e acolo şi că i-ai trimis mesaj. Că îl aştepţi. Că trebuie şi el să-şi pregătească fiii pentru acest drum şi c-o va lua, cândva, pe urmele măriei tale. Şi tot aşa.”

„Ai dreptate, numai că lui Dindur o să-i trebuiască nişte semne ca să creadă că ceea ce-i spuneţi e chiar vorba trimisă de mine. Asta vreau să-mi spui cum o să faci.”

Mai marele şamanilor ceru timp de gândire. Şi iar trecură lunile, iar Agruham se împuţina pe zi ce trece, ochii săi prinseră a-şi pierde strălucirea, glasul îi era din ce în ce mai stins, iar picioarele îl lăsară de tot – nici nu-şi mai părăsea igloo-ul decât după ce vracii de rând îl întăreau de tot, astfel încât, odată ajuns la Dindur, să pară la fel de tânăr, vesel şi puternic.

Apoi, într-o bună zi, mai marele şamanilor se înfăţişă la rege. Îi întinse la picioare cea mai albă piele de ren, fină şi moale precum o blană de pui de vulpe – numai că bucata de piele era acoperită de sus până jos de nişte scrijelituri tare ciudate, din care unele semănau cu animale, altele cu stele, iar altele cu nimic.

„Iată-te nemuritor, mărite Agruham!” începu şamanul, zâmbind din colţul gurii şi se apucă să-i spună ceva, plimbând degetul încet-încet pe sub acele scrijelituri. „Măritul rege Agruham s-a născut într-o dimineaţă însorită, în luna murelor-de-tundră, în familia unui vânător de balene pe nume Palinur. Pe când avea numai 5 ani, Agruham a furat arcul tatălui său…”

„Hei”, făcu regele. „Ce-i asta?”

„E sufletul tău, ce să fie?” zise mai marele şamanilor, îndreptându-şi spinarea, după care continuă: „…a furat arcul tatălui său şi a alergat degrabă la o copcă unde s-a pus de-a aşteptat…”

Regele îl întrerupse. Se apropie de bucata de piele şi privi lung la scrijelituri. „Vrei să spui că tot sufletul meu se află pe bucata asta de piele?”

„Nici pomeneală!” se apără şamanul. „Nu ştim dacă o duzină de reni o să ne ajungă pentru întreg sufletul tău, mărite Agruham! Cine ştie, un vraci mai deştept dintre cei prinşi deunăzi spune că vom scrijeli la pieile astea multă vreme după ce nu vei mai fi… Iar dacă la asta mai adăugăm şi faptul că vom scrijeli la ele şi vorbele pe care o să i le trimiţi, pasămite, la fiecare 4 sau 5 zile, lui Dindur, iată că măcar aici, pe pieile de ren, vei fi nemuritor. Şi asta, pentru că cineva va scrie că faci şi că dregi te miri ce, acolo, pe lumea cealaltă, astfel încât lui Dindur nici să nu-i treacă prin minte că ai fi mort. N-o să ne fie prea uşor, pentru că, mărite rege, tu ai un fel anume de-a vorbi şi de-a acţiona, iar noi tocmai asta trebuie să punem aici, pe piei: un alt Agruham, la fel ca cel la care mă uit eu acum.”

„Hm,” făcu Agruham. „Şi cine, mă rog, o să pună viaţa mea de pe lumea cealaltă pe piei?”

„Cel mai priceput în ale scrijelitului, mărite rege! Cel care ştie cel mai bine să scrijelească,” crezu şamanul că-l bucură pe Agruham.

„Ba eu,” se înfoia regele, „ba eu aş dori să puneţi pe-unul care ştie mai puţin să scrijelească, dar care să se priceapă bine-bine la spus snoave! Iar după ce va muri şi Dindur, să-i puneţi şi lui pe cel mai priceput povestitor să-i scrie viaţa de pe tărâmul celălalt. Şi după ce-or muri şi fiii lui Dindur, la fel să faceţi şi cu ei, şi tot aşa, mereu, cu toţi cei ce se trag din osul meu. Pururi să rămână cineva care să le scrie poveştile, din tată-n fiu să-şi lase istoria moştenire şi s-o tot scrie, mereu!”

Aşa că, marele şaman şi Agruham căzură la învoială ca din ziua în care regele va muri, toţi ceilalţi să-i spună lui Dindur că regele a plecat în marea călătorie pe lumea de dedesubt. Şi, ca să nu existe vreun loc de întors, şamanii se apucară să-l înveţe pe Agruham, degrabă, să scrijelească semnele acelea pe piei, astfel încât Agruham să-l înveţe pe Dindur, la rândul lui, scrijeliturile pe care, cum altfel, fiul regelui trebuia să creadă că doar el şi cu taică-său le cunosc înţelesul.

Şi aşa se face că, după ce Agruham a pierit, Dindur, devenit rege acum, continua să primească la fiecare 4 – 5 zile câte-o piele de ren pe care erau trecute păţaniile tatălui său în lumea cealaltă. Apoi muri şi el, iar fiii lui primiră, tot la câte 4 – 5 zile păţaniile lui Dindur şi ale bunicului lor, iar fiii fiilor lui şi fiii fiilor fiilor lui primiră tot mai multe piei de ren, pe care erau aşternute păţaniile a tot mai mulţi regi, şi mai mulţi, şi mai mulţi, şi mai mulţi, iar după ce puterea poporului lor se înmuie, plecară scribi din aceia peste tot în lume, scriind, scriind, scriind, şi mai multe păţanii despre tot mai mulţi oameni care, de acum, nu mai erau regi cu toţii, scriind, scriind, scriind, scriind şi cărând dintr-o parte în alta a lumii căruţe şi sănii întregi de piei de ren, de vită şi de oaie de care, nu pot să ştiu de ce, nu a auzit mai nimeni până azi…

Nici chiar Suddhodana, cu care ne-am început istorisirea, n-a reţinut din toată povestea asta decât palatul de gheaţă în care suferinţa şi tristeţea n-au pătruns nicicând deşi, din câte se povesteşte, chiar şi despre el ar scrie o dinastie din aceasta de scribi rătăcitori…

14 Responses to “PALATUL DE GHEAŢĂ ŞI PIEILE DE REN”

  1. 1
    Dan says:

    Sigur Agruham era orb? La un moment dat mi s-a parut ca a inceput din nou sa vada. Eu sper ca a fost doar ceva temporar si unul dintre nenumaratii lui samani l-a vindecat pentru a putea si el sa scrijeleasca… :) Altfel faina povestea. Plina de invataminte pentru “puternicii” de astazi.

  2. 2

    o sa bag o erata… ai dreptate :)

  3. 3

    Frumoasă poveste, tare frumoasă.
    Poftiţi, prea-cinstite scriitorule şi cititori dumneavoastră, de încercaţi şi una de-a Ţesătorului: http://tesatorul.blogspot.com/2010/07/realitatea.html

  4. 4
    Dan says:

    Acum e perfecta. ;) Usor borgesiana, cum imi place mie… Multumesc.

  5. 5
    impricinatul says:

    @ dan: pai, povestea e un tribut adus atat lui borges cat si (mai ales!) tatalui meu. multumesc de vorba buna…

    @ tesatorul : multzam fain, tesatorule! tu ce mai faci?

  6. 6

    Mulţumesc de întrebare, împricinatule. În general fac bine, mă apropiu cu paşi repezi de nişte realizări importante, iar din cînd în cînd trec pe aici, citesc cîte o poveste de-a ta, mă delectez şi mă îngălbenesc de invidie ce frumos scrii. :)

  7. 7
    Kilroy says:

    Chiar simtisem o adiere borgesiana, dar am crezut ca e zefirul care bate dinspre America de Sud ;) . Pacea lui Shakyamuni fie asupra-ti

  8. 8
    impricinatul de corn says:

    inseamna ca ne ingalbenim reciproc, tesatorule! :)

    asa sa fie, kilroy!

  9. 9
    puck says:

    dacă nici tu nu ştii să scrijeleşti poveşti, Împricinatule, atunci cine?

    mi-a plăcut tare!

  10. 10
    impricinatul says:

    sar’na, Puck, da’ io tot nu pot sa scriu la matale pe blog! din cauza asta, sa stii ca l-am injurat pe Akismet al tau de i-au mers fulgii! :)

  11. 11
    tapirul says:

    akismet este de fapt o mare pacaleala, am si scris despre el la mine. io d’aia l-am scos de pe blogurile de pe domeniu’ tapirul.net si sa vezi comedie, nu sunt spam-uri mai multe, ba chiar miile de spamuri de cica le oprea akismet nu apar deloc, carevasazica tzeapa.

    aizi scriam de el: akismet

  12. 12
    Viorica says:

    Asa frumos cum le scrijelesti matale ne umpli sufletul de bucurie, ca tristetea si suferinta sa ramana in afara zidurilor inimii noastre.
    Da’ creca e ceva in aer cu nemurirea asta, ca unii se lauda ca i-au gasit pana si reteta :)

  13. 13
    Viorica says:

    Ti-au placut pozele de pe Picasa?

  14. 14
    impricinatul says:

    am vazut, Viorica, treaba cu nemurirea. pe la picasa n-am ajuns inca.

Leave a Reply


− 1 = zero

Subscribe without commenting