Haralambina vrea să fiu Hiclăl…

 

Haralambina (ăsta e numele “de net” al fiică-mi – later edit), Haralambina, aşadar, are 5 ani şi jumătate şi e îngrozitor de slăbănoagă, da’ asta doar dîn cauză că aleargă non-stop şi pentru că face fiţe la mâncare. Deh… fata lu’ ta-su! Aşa. Eh, şi uite că într-o bună zi vine la mine cu un chef de joacă dîn ăla, ieşit dîn tabele.

– Eu elam o fată cu un căluţ şi tu elai toţi ceilalţi:  împălatul, vikingul, vlăjitoalea cea lea şi hoţul. Tu mă vedeai că sunt frumoasă şi vloiai să-mi furi calul, da’ elai şi un om bun cale tlecea pe acolo şi…

Oh, nu! Chestia asta am jucat-o de prea multe ori şi e prea obositoare. Haralambina bagă un început de scenariu şi după aia se tot apucă să-l schimbe pe parcurs, de nu mai sunt în stare să ţin minte cine sunt şi ce trebuie să fac aşa că, de astă dată, mă opun din răsputeri planului ei.

– Hai mai bine să ne jucăm de-a Parsifal, îi spun.  Tu erai Parsifal, adică un cavaler, şi trebuia să porneşti la drum…

– Palsifal avea căluţ?

– Avea! Şi, fii atentă! O să luăm corabia asta (îi arăt canapeaua din sufragerie) şi o să plecăm la luptă peste mări şi ţări.

– Colabia, adică dlakkalul! – stabileşte Haralambina cu ochi lucitori. Vrea să-mi arate că a băgat la cap ultimele noastre lecturi. În plus,  are deja în ea damblaua femeiască fundamentală care o obligă să planifice lucrurile până la cel mai mic detaliu.  Prin urmare, în dlakkal o să fie şi nişte căluţi, apă de băut, câteva caiete şi, ceea ce e mai important, o să plecăm spre China, iar pe drum o să ne luptăm cu nişte piraţi care o să ne ia prizonieri. Mai era vorba şi de o comoară etc., etc., etc…….

N-am ce să fac şi mă supun dorinţelor haralambinice, chit că nu suport jocurile astea în care totul e clar de la bun început. Haralambina asta e cam strictă, însă, când vine vorba de joacă.

– Palsifal ştia să deseneze?

– Ştia, şi vreau să-ţi mai spun că…

– Bine, bine! Atunci o să desenez şi nişte sclisoli pe dlum, da?

Şi, fără să mai aştepte răspunsul, dă fuga în camera ei, îşi pune coiful şi platoşa de plastic, ia o spadă chinezească, genul ăla multi-kitsch care pâlpâie, la care se mai adaugă şi “topolul” din plastic, venit la pachet cu coiful şi platoşa.

Ne aruncăm noi pe canapea, pornim spre China cu dlakkalul, ne hâţânăm în bătaia unor furtuni, aflăm că nu trebuie să stricăm drakkarul că ne ia mama naibii dacă facem mobila praf, în fine, ce mai tura-vura, dăm peste primii duşmani. De ce ţi-e frică, nu scapi, aşa că acum , trebuie să devin omul cel rău pentru câteva minute. Primesc toporul, sărim din dlakkal în mijlocul sufrageriei şi ne apucăm de un duel năprasnic! Haralambina este pricepută la dueluri: icneşte teatral, geme, strigă, îşi cheamă prietenii în ajutor, este gata-gata să fie înfrântă, se retrage disperată spre bibliotecă, după care îşi adună puterile şi atacă fulminant, obligându-mă să fug în holul de la intrare. N-am nici o şansă: vine după mine şi, lansând un aaah de triumf, îmi dă lovitura de graţie.

– Acum, tu muleai.

Aşa că am mulit. Fiind cald, nu purtam decât un fel de slip, iar pe jos, în hol, avem nişte gresie moştenită de la foştii proprietari. Mă trântesc pe pardoseală şi, vericule, deodată simt cum începe să mă tragă pe la şale, că între timp am cam îmbătrânit.

– Elai molt! Nu te mai tot mişca!

Elam molt şi încercam să rămân nemişcat, da’ nu-mi ieşea! Gresia aia mă trăgea prea tare şi, oi fi fost eu om rău în clipele alea, da’ n-aveam deloc poftă să răcesc. Aşa că, am făcut un salt şi m-am repezit la loc în sufragerie, adică în luminiş, pardon, şi m-am întins pe covor. Aaaah, era mult, muuuult mai bine aici.

Iar Haralambina:

– Acuma veneam să te salvez. Nu mai elam Palsifal, elam plietenul tău cel lău!

A venit, a început să-mi toarne apă în gură, s-a apucat să mă apese pe burtă cu toată greutatea, mie mi-a venit să vărs, am dat să mă mişc, ea m-a apăsat mai tare şi s-a pornit să-mi tragă palme peste faţă ca să mă trezească.

– Băi, Letiţia, mai încet că mă doare!

– Eu nu sunt Letiţia! Cum ai zis că mă cheamă?

– Parsifal! Da’ acum erai omul cel rău care era prietenul…

Nu mă bagă în seamă şi continuă să mă pălmuiască de-mi scapără ochii, după care iar mă apasă pe burtă, ritmic, cu nădejde, în încercarea disperată de a mă resuscita.

– Băi, Parsifale, mă doare!

Se opreşte,  se trage mai la o parte, îşi potriveşte coiful şi platoşa şi-mi face semn, cu sabia ei sclipitoare, să mă ridic.

– Ialtă-mă. Acum elai plietenul meu bun. Palsifal a avut şi el vleun plieten?

– Da.

– Cum îl chema?

– Gurnemanz.

– CUM?!?!

– Gur-ne-manz.

– Gulne… Ce nume e ăsta?

– Nume ca Parsifal. Gurnemanz.

Haralambina avea chef să pufnească în râs dar n-a făcut-o. S-ar fi dus naibii jocul dacă l-ar fi luat în râs aşa că, foarte serioasă, m-a târât după ea prin casă. M-a pus să mă transform într-un duşman şi să mă duelez din nou cu ea, numai că de data asta, a fost rândul ei să se prăvălească pe covor. Nu-i convine cum reacţionez, aşa că deschide ochii, scurt de tot şi, văzând că nu sunt prea impresionat de starea ei, îşi apucă breteaua bluziţei  şi şi-o trage jos de pe umăr, cu un gest brusc, ca să dea mai bine în cadru. Mă studiază cu coada ochiului. I se pare că răspund la comenzile ei subliminale, aşa că se hotărăşte că e momentul să întredeschidă gura, să închidă ochii şi să sufere:

– Aaaa… aaa…

– Letiţia, ţi-am spus că nu-mi place să ne jucăm şi tu să zici că mori…

– Nu sunt Letiţia. Sunt Palsifal. Şi n-am mulit, sunt doal lănită. Tu elai acum plietenu’ Gulne, ăla, şi mă tlezeai.

Mă apuc s-o trezesc din leşin, dar Haralambina se pricepe să crească suspansul şi nu reacţionează deloc. Când şi când, geme cum a văzut ea pe la Minimax, în serialul Redwall, dar nu face nici un fel de altă mişcare. Eu mormăi, mă chinui, încep să mă comport ca un disperat, dar ea tot nu reacţionează la eforturile mele de resuscitare. După o vreme, îmi spune.

– Nu plea supolt să stau cu ochii închişi, aşa că o să-i deschid. Da’ ziceam că încă aveam ochii închişi, bine?

– Bine.

O resuscit, ea îmi mulţumeşte, bâlbâindu-mi numele cel nou, după care ne continuăm drumul spre China cu dlakkalul. Fiind vorba despre Parsifal, mă gândesc să asortez utilul cu plăcutul, aşa că dau fuga la Youtube, pun uvertura la Parsifal şi ne vedem de treabă. Paradoxal, Wagner o excită pe Haralambina şi mai şi. Se duce şi-şi face rost de o eşarfă, aduce toţi caii de pluş din dotare, cariocile şi o coală de hârtie. Se apucă să mâzgălească ceva, face un soare, o casă şi după o vreme, după ce uvertura să termină, îmi face semn că tocmai a primit o scrisoare de acasă şi că trebuie să mi-o citească.

– Da’ acum îmi pui Vi Vil Lock You!

– Nu merge We will rock you cu Parsifal! – dau eu să-i explic.

– Eee, ziceam că melge! Doal ziceam!

Îi pun Vi Vil lock you – în consecinţă, Haralambina îl dotează pe Parsifal şi cu o chitară mică, ţopăie prin casă, strigă big disgrace, că asta ţine minte cel mai bine, după care, odată cu încheierea piesei,  se apropie de lampadarul din colţul sufrageriei şi mă anunţă:

– Aici e un glob de clistaaaal! Eu văd în eeel!

– Parsifal nu era vrăjitor.

– Nu ela, nu ela, îmi spune ea plictisită. Doal ziceam, da? Doal ziceam!

Doal ziceam. Se apucă să mângîie cristalul şi începe să-mi recite, hieratic:

– O văd pe maaama meaaaa. Aaaa…. E plizonieeelă. Ooooo… Tleeebuie s-o salvăm!

Dau să mă pregătesc de salvarea mă-sii când, Haralambina scoate o hârtie de sub platoşă (era cea cu soarele, cu casa şi cu mâzgălelile) şi se apucă să-mi citească:

– Mama lu’ Palsifal e în… mâinile noas… tle – citeşte Haralambina, făcând ochii mici şi prefăcându-se că desluşeşte cu greu slovele scrisorii pe care, oricum, n-ar putea să le citească, fiind ea cam non-alfabetizată. Dacă Palsifal se mai duce…. în Şanhai, noi… o s-o vindem ca sclavă! – Cască ochii, mirată şi mă priveşte. Cum te cheamă? – mă întreabă brusc.

– Gurnemanz.

– Gulnemanz! – se încruntă ea, fioros. Au luat-o plizonielă pe mama! Tlebuie s-o salvăm!

Din bucătărie, mama reală se aude dereticând şi clinchetind din veselă, din tacâmuri, nah, pricepeţi, prostii care n-au legătură cu magnificul drum al lui Parsifal spre Şanhai.

– Îi auzi? – mă întreabă Haralambina în şoaptă.

La început nu cuplez.

– Nu-i auzi? – se ambalează Haralambina, făcându-mi semn spre bucătărie. Acolo e mama mea plizonielă, Gulne… Cum te cheamă?

– Gurnemanz.

– Bine, măi, melcule de Gulnemanz! – o apucă pe ea râsul. Acolo în castelul ăla e mama şi noi tlebuie s-o elibelăm. Plegăteşte-te!

Mă plegătesc. Îmi iau topolul, Parsifal se echipează cu sabia, cu coiful şi cu platoşa, ia căluţul între picioare şi-mi face semn că a sosit clipa ridicării la luptă. Cu toate astea, văd că ceva nu prea-i convine.

– Mai pune o dată Vi vil lock you! – mă roagă ea într-un târziu, în şoaptă.

– Păi, dacă vrem să surprindem dujmanii, trebuie să-i atacăm în linişte.

– Ziceam că ela linişte, da’ pune Vi Vil lock you!

– Mai bine pun Parsifal, de Wagner.

Haralambina se gândeşte niţeluş, după care hotărăşte:

– Mai bine Vi vil lock you.

L-am pus din nou, ce să fac. După care, Haralambina a început să necheze, a început să sară încoa’ şi încolo ţinând căluţul strâns între picioare şi ne-am năpustit, bezmetici, în bucătărie. Dujmanii erau cocoţaţi pe un scaun, că-i apucase făcutul curăţeniei în colţul din dreapta-sus, dar, ce ne pasă nouă? Ne azvârlim asupra dujmanilor, niaaa, niaaa, ajutol, Gulnemanz, blood on your face! – izbim piciorul scaunului cu armamentul, dujmanii se înfurie da’ era doar la mişto, se lasă cu urmărire pân casă, sărim peste măsuţa din sufragerie, caii nechează speriaţi, se simte mirosul alergării, se aude tropot de copite, crengile junglei ne izbesc peste faţă, afară tună îndelung, din televizorul pus pe mute se vede şleampăta aia de Udrea cum împarte ciocolată Mars pe la Dorohoi, dar ce ne pasă – din largul oceanului, întins din peretele sufrageriei până hăt, departe, în dormitor, se ridică în sfârşit un tsunami bestial, iar noi suntem alergaţi de dujmani peste nisipurile plajelor până la dlakkal, unde suntem prinşi şi făcuţi una cu pământul.

După câteva minute, ne revenim din gâfâit. Căluţul de pluş zăcea în mijlocul sufrageriei, spada lui Parsifal pâlpâia din beculeţe într-un colţ, nu mai aveam nici apă, nici merinde, cuvertura de pe dlakkal era făcută ştuc la un colţ al canapelei, ce mai, se apropia deja, cu paşi mari, ora de baie.

Iar Haralambina:

– Mulţumesc, Gulnemanz! M-ai ajutat s-o elibelez pe mama că al’fel o făceau sclavă.

– Da’ am fost înfrânţi, mă, Parsifal!

– Eee, am fost noi înflânţi, da’ ziceam că am câştigat, da? Doal ziceam!

Aşa că, victorioşi, ne-am dus târâş la baie, unde mama cea reală ne pusese în cadă nişte sare din aia de la salina Praid, sare amestecată cu nu-ş’ ce ceaiuri de la Plafar, că aşa vine treaba în 2010 când vrei să-ţi revii după o bătălie cruntă cu dujmanul de clasă.

– Mâine ne jucăm de-a Hiclăl, stabileşte Haralambina. Eu elam Hiclăl şi tu elai toţi ceilalţi, bine?

– Hitler a fost un om rău, îi zic. Vrei tu să fii un om rău?

– Bine. Atunci, nu vlei să fii tu Hiclăl?

– Măi, Letiţia, parcă  nu mi-ar plăcea să…

– Eu nu sunt Letiţia, sunt Palsifal!

– Măi, Parsifale, nu vreau să fiu Hitler. De ce mă pui mereu în roluri de om rău?

Haralambina se uită lung la mine.

– Cum spuneai că te cheamă?

– Gurnemanz.

– Măi, Gulne… măi melcule! – se înforţoşează ea. Las’ că mâine spunem că Hiclăl a fost un om bun, da? Doal spunem, da, măi, melcule…

Jawolh, herr Parsifal, jawohl! Doar spunem, cum zici tu…

Aşa că ne cufundăm în apa oferită de RADET et. comp, în cada cu smalţul sărit într-un colţ, auzind zumzetul îndepărtat al conversaţiei vecinelor de dedesubt. Dujmanul face salată în bucătărie. Televizorul nu mai e pe mute şi cineva se tot întreabă pe unde o fi Băsescu, că de la începutul inundaţiilor nu l-a mai văzut nici dracu’ în public.

Mda. Oricum ar fi, mâine o să fiu un Hiclăl bun, ceea ce mă umple de linişte.

27 Responses to “Haralambina vrea să fiu Hiclăl…”

  1. 1
    puck says:

    :)))) mi-au dat laclimile de la atâta lâs, măi gulne ăsta!

  2. 2

    mă bucul nespus, măi morrigane, măi… ăăăă… măi PUCK, măi! :)
    ah, şi apropo… mai pot să mai pun şi io câte un coment-două pe blogul tău? nu-ş’ ce naiba se înforţoşează să nu mă lase…

  3. 3
    Crin says:

    put it in a book! :) iu vil rok us! :)

  4. 4
    Viorica says:

    Ce inseamna dom’le sa ai tata scriitor. Cred ca jocuri d-astea ar fi jucat si copii mei, mai melcule, mai, da’ de unde atata inspilatie?
    Parsifal e Letitia, sau Halalambina? Hotalaste-te!

  5. 5

    letitia e numele ei real, iar haralambina e numele ei “de net” (pour les connaisseurs… :) ).
    parsifal e numele din joc, aşa că, iată cum apare brambureala!

  6. 6
    Turambar says:

    Egzista niste undercurrenti prin hiperspatiul copilariei care fac fetele de patru spre cinci ani sa fie topite dupe Vi Vill Lock You. Fi-mea a mica, nume de cod A’nta P’anta, imi cere sa-i pun Vi Vill Lock You eczact precum Haralambioasa ta.

    Deci exista dimensiuni pe care ochiul urechii creerului uman nu le-a explolat inca, cu ecsceptzia explolatolilor sple Shanghai.

    Mai Hiclere mai…

    :rofl: :friends:

  7. 7
    puck says:

    hm, o să velific cale-i faza. un antispam cam palanoic…

    şi nepotul meu e slaaaab şi agitaaat. da’ mai bine aşa.

  8. 8
    impricinatul de corn says:

    ce chestie!
    am un coleg. el are fata TOT de 5 ani. si tot asa, inebuneste la Vi vil lock you!

  9. 9
    Inah says:

    clar. trebe sa le facem cunostinta. iese ceva iepocal. iti garantez.
    cam la fel se intampla si pe la noi.
    p.s. si ma-sa lu Palsifal n-a aruncat cu nimica in voi?
    ca io le mai scap cate una….
    fara suparare
    :))

  10. 10
    tapirul says:

    păi măi, vezi că Hiclăl, chiar dacă e bum -- doar ziceam -- are voie să-i bată pe ruşi.

  11. 11
    vera says:

    1. Copila e TOTALA.
    2. Nici dta nu esti de colo la activitate paternela.
    3. Mama lu Palsifal e si ea de milioane.
    4. Ii pui Parsifal? Cam precoce. Da-i si dta un preclasic, doi, ceva mai usor si mai melodios.
    5. In mod deosebit mi-a placut echipamentul gagicii, cu coif si scut, TARE! Si jocuri cu lupte fizice… De exceptzie pedagocica maggiora.
    6. A mea, la vreo 4 ani, s-a suparat pe mine de nush ce si m-a provocat la duel printr-o mizgalitura pe care mi-a pus-o la cutia de posta, pe furis. Cind am gasit-o si am intrebat-o ce a scris acolo, mi-a zis: Citeste tu, eu nu stiu sa citesc, stiu numai sa scriu.

  12. 12
    impricinatul de corn says:

    ah, vera, dar stiu ca fata ta a avut… VERB!

    tapirule, nici n-are cum sa NU-i bata pe rusi un hiclal bun!

  13. 13
    Osterhase says:

    Stai linistit ca chestia asta mai dureaza numai vreo 4 ani. Dar nu pierde vremea -- invata intre timp sa te dai pe role si skateboard, nu fi fraier ca mine care am crezut ca chitara si basketul ajung.
    O intrebare am totusi: coiful e din asta cu codite?

  14. 14
    catherine says:

    felicitari, jos palaria! asa ceva mai rar, domnule!
    povestire de nota zece, tata de nota 20!

  15. 15
    ionutz says:

    PopCornule, daca mai aveai parte si de Gawain si Lancelot, recte nepoteii mei, si se refacea triumviratul groazei din insula tare mi-e ca nenea Gulnemanz capata si un tumul ;)

  16. 16
    Vladv says:

    Ah, după postul ăla cu garda de kko, cu ăsta ne-au mai venit inimile la loc.

  17. 17
    anonim says:

    cat mai asteptam sa ne spui cum a fost hiclar bun???creezi orizont de asteptare si pe urma ne lasi balta?!?

  18. 18
    arhitectul says:

    Sunteți adorabili! Mulțumesc că m-ai lăsat să-mi umflu și eu pânzele fregatei prin mările orientului, pe lângă voi! Dacă mă mai lași, aranjez eu canapeaua la loc după aia și strâng armamentul. Male plăcele, măi melcule-cum-te-cheamă!

  19. 19
    Andrei Gheorghe says:

    am ras pana am ramas fara aer!

    mai in gluma, mai in serios, as vrea sa intreb daca o sa avem si continuarea: povestea cu hiclal (hitler) in varianta pozitiva.

  20. 20
    Viorica says:

    Glozav ii place nepotelei mele de Halalambina dumitale. Mai ales ca si ea se mai impiedeca in R pana de curand, cand a invatat sa-l graseieze cu gratie, la inceput mai apasat, acum mai estompat.
    “Doal ziceam” a ajuns sa fie leflenul ei plefelat.

  21. 21
    Ada says:

    Multumesc din suflet! Ai povestit minunat. Cinci stele, domnule, si toate de aur. Sa-i dai si Haralambinei una. Mai trec!

  22. 22
  23. 23
    Leo says:

    Superb povestit, mare maiestrie !
    (Tocmai trecea cineva pe langa mine si ma intreba de ce stau asa tacuta… I-am raspuns, mirata : tacuta ? La mine-n cap e mare galagie ! Tocmai eram martora la niste lupte…)

  24. 24
    impricinatul de corn says:

    mersi frumos -- tocmai bagasem o chestie apropo de “cuplaj” pe SECUNDE, da’ nu m-a primit si pe mine… :)
    domne! sunt gonit de bloguri de colo-colo!

  25. 25
    Leo says:

    Sunt onorata de vizita ! :P
    Am reparat, era pluginul anti spam de vina. Am tipat la el : NOT SPAM, treci la colt !
    Multumesc.

  26. 26
    did says:

    ce bine ca exista omi ca voi! [nici eu n-am tinut minte cum te cheama, dar sa zicem ca am tinut]

  27. 27

    io tin minte non stop cum ma cheama! chiar si acum, sunt asteptat la o lupta pentru un DIAMANT!

Leave a Reply


eight + = 10

Subscribe without commenting