Orşova – cârlig

Buuun, uite, ăsta post! E scris sub influenţa diapazonului, iar Maic ştie dă ce. Povestea începe de la această fotografie, recuperată din zoaiele lu’ recycle bin, amestecate cu imbecilitatea mea funciară din clipa în care ajung să mă folosesc de butoane, şurubelniţe, tastaturi, care de luptă şi armament convenţional.
 
 
Et voila! Mănăstirea cu pricina se numeşte Sfânta Ana şi se află cocoţată deasupra oraşului Orşova.
Care e treaba cu mănăstirea? Păi, construcţia ei a fost finanţată de Pamfil Şeicaru. Monsieur Pamfil a luptat pe dealurile Orşovei în WWI. Cu acea ocazie, insul a fost îngropat în pământ de explozia unui obuz austro-ungar. Scăpând de la îngropăciunea neprogramată, Pamfil s-a jurat că o să facă iel o mănăstire dulce şi frumoasă prin apropiere. Acu’, voi îl ştiţi pă Pamfil… Nu era el genul dă om care să se emoţioneze uşor, ba, mai mult, era extrem de priceput să-i facă pe ceilalţi să se emoţioneze – unii se emoţionau într-atât de zdravăn, încât nu ezitau să construiască etaje, în contul unor nemaipomenite şantaje jurnalistice. Era puţin cam ca în zilele noastre, semn că jurnalistu’ român nu şi-a pierdut capacitatea de troc.
Revenind la messer Pamfil, nu-ş’ cum dracu’ s-a întâmplat, da’ cu toată capacitatea lui dă a emoţiona tot soiul dă inşi, cu Hăl dă Sus nu s-a pus şi s-a ţinut dă cuvânt: a construit mănăstirea, chestie de care nu-l simt în stare pe Sorin Roşca Stănescu, să zicem… Treaba e că Pamfil a ridicat mănăstirea dăstul dă târziu – într-atât dă târziu încât începutul lui WWII (Hai, bă, români, treceţi Prutul…) a împiedicat slujba de oficiere (aşa s-o fi zicând?) a hramului mănăstirii cu pricina.
După ce s-a terminat WWII, au venit nişte inşi. Erau mulţi, erau nemâncaţi, aveau sămânţă de scandal şi mai erau şi teribil de frustraţi – proveneau dân recycle binu’ lu’ Freud. Nemâncaţii ăştia erau, mai ales, invidioşi că ăia care munceau aveau. Specia asta de migratori tardivi se numeau comunişti şi se pricepeau la: furat ceasuri, violat femei, cai, porci, bărbaţi (cam orice fiinţă sau nefiinţă dotată cu orificii), aruncat în aer, băut vagoane dă alcool. Pă toţi îi chema Tudor Vladimirescu, fiind ei o fiinţă colectivă. Să mirau din cale afară când vedeau lenjerie de corp dar, lăsând flapsurile la o parte, fundamental pentru această istorisire, erau mai atei decât je.
Cu mult mai atei.
Prin urmare, şi-au băgat picioarele în hramul mănăstirii care, logic, a rămas fără nume. Pe de altă parte, Pamfil a migrat rapid către statutul cel mai răspândit în acei ani, devenind dujman al popo’ului, aşa că a trebuit s-o taie dân ţară. Colegii lui de breaslă au relatat cu lux dă amănunte trădarea lu’ Pamfil şi l-au înfierat, că aşa merita derbedeu’ ăla care citise prea multe cărţi şi care făcea analiză politică pă bune, chiar dacă n-avea laptopu’ la iel. În consecinţă, baganbontu’ dă Pamfil s-a cărat în Spania, a continuat să publice Curentul ani de-a rândul, după care s-a retras în Germania, la Dachau, unde a şi murit, în 1980.
Şi acum, ciudăţenia! Mănăstirea n-avea hram. Cu toate astea, într-o perioadă în care mănăstirile cu hram şi cu toate patalamalele în regulă erau fie rase, fie împilate, fie depopulate de călugări şi maici, mănăstirea lui Pamfil, criminalul care bătuse palma cu Legiunea, mănăstirea lui, deci, n-a păţit nimic.
Să fi uitat mulţimea închisă Tudor Vladimirescu dă iea? Noooo… Prin anii ’70, dacă nu mă înşel, BOR a trimis un înalt prelat în Germania, ca să negocieze cu… hm, cremenalu’, despre statutul mănăstirii.
Adică, ce statut? Proprietăţi nu mai existau, Biserica Ienei (dă pildă) fusese demolată alături de multe altele, anumiţi practicanţi ortodocşi vehemenţi dân zilele noastre tăceau mâlc pă vremurile alea, aflând că alte mănăstiri erau propuse spre spulberare dar, cu toate astea, un înalt prelat negocia ceva cu Pamfil cel dujman despre o mănăstire fără hram, ridicată cam pă unde înţărcase Mutu iapa.
Oare ce-or fi vorbit? Şi ce dracu’, Doamne iartă-mă, puteau să-şi spună, din moment ce pecereu’ era înfiorător de neinteresat dă părerile altora când îşi propunea să dea la gioale bisericii. En passant, mă întreb câte grade Celsius o fi avut pe umăr prelatul cu pricina, dar ce mai contează? Nişte inşi discreţionari la ei acasă erau sufocaţi de un set de scrupule stupefiante, care îi forţau să negocieze cu un cremenal înfierat pân ziare.Ce vreau io să spun e că, de pildă, când am ajuns în Spania cu nava şcoală Neptun, ca mare medic dă bord, securistu’ care ne însoţea ne-a ţinut o predică catastrofică (sic!) despre pericolele care ne pândeau prin oraşul Pasajes, în cazul în care legionarii cei cruzi (cruzi în sensul dă tinerei, în plină putere, nişte ăia mari şi tari, la v’o 80 – 90 dă ani) luau contact cu noi.
Noi n-aveam voie cu legionarii, da’ prelatu’, fiinţă dedată profesional la contacte cu dracu’, avea.
În fine. Cu acea ocazie, cremenalu’ dă Pamfil a căzut cumva la pace cu Tudor Vladimirescu aka Pecereu, aka Nick Tchau-Sisko, aka Î.P.S. în exerciţiu. Aşa că, mănăstirea a intrat, cumva, în legalitate…
Să fi fost doar dân cauză că e o mănăstire frumoasă, care are un design cu vagi inflexiuni de arhitectură shintoistă?
 
 
Da, ştiu, iar să vede Haralambina, da’ io sunt superstiţios şi mi-e frică s-o tai dân poze, chiar dacă iea n-are legătură cu plotu’. Ca să limpezesc lucrurile, însă, am să vă spun că distinsa Haralambină se îndrepta către un curmal, crescător în curtea mănăstirii. Despre curmalii ăştia, puţin mai încolo.
Mă mai întreb: oare să fi avut negocierile cu pricina v’o legătură cu apropierea sufletească a lui Nick de I. C. Drăgan, fost legionar şi mare magnat al gazelor naturale, care Drăgan, la mai puţin dă dooj’ dă kilometri dă mănăstire, a ridicat uriaşul cap (are treij’ dă metri înălţime!) al lui Decebalus per Scorilo?
 
 
Ar fi tare marfă să fie aşa, da’, având în vedere că io imaginez poveşti care n-au cum să se întâmple, n-am cum să cred în propriile mele brambureli.
Buuuun! Şi, în acest mod simplu, mănăstirea a rezistat peste ani. Şi-a căpătat şi hram după ’90 şi, dân cauza asta, nu mai am ce să spun despre iea, pen’că tocmai a decăzut în poveste banală.
Mă rooog… Misterul acelei negocieri, aparent fără motivaţie între pecereu’ discreţionar şi dujmanu’ lui ferox, rămâne. Există v’o patru volume scrise de domnul Şeicaru, care privesc o sumedenie dă păţanii inter şi postbelice. Am să le citesc, naibii şi p’astea, că poate oi găsi acolo v’un răspuns, ceva.
Ah, diapazonu’ mă răpune… Hai să închei până nu mă preling pă taste, da’ să nu uit… Curmalele alea… Dacă ajungeţi pă la mănăstire, vedeţi că măicuţele fac o dulceaţă mirobolantă. Şi, dacă tot ajungeţi acolo, vedeţi că au o librărie plină de cărţi dă istorie interbelică şi comunist-precoce.
Ca s�� le citiţi în linişte deplină, nu tre’e să mergeţi decât cu v’o 25 dă kilometri mai sus, la Mraconia, care e o aşezare românească, cu nume neaoş românesc ş.c.l.
 
 
Şi acum, ca să vă zădăr maximal, ce credeţi că zice Densuşianu despre zona luată în discuţie?
Păi, aţi auzit de acea muncă lui Hercule conexă cu uriaşul Geryon? Hercule a primit ca sarcină să aducă înapoi turmele de bivoli ale uriaşului, care turme ajunseseră pe insula Erythia. Booon, insula Erythia n-ar fi fost decât insula Rusava (vedeţi Dacia Hiperboreană pentru dezvoltarea/halucinaţia logic-poietică), care insula Rusava se afla mai sus de Porţile dă Fier, şi la care Hercule a ajuns dând la o parte… coloanele care îi poartă numele.
Prin urmare, Gibraltaru’ e dăparte şi e un vax. Coloanele lui Hercule sunt… Cazanele!
 
 
Treaba bizară e că I.C. Drăgan, legionar, a fost mare pasionat de poveştile lui Densuşianu, că Pamfil, filolegionar, era cam protocronist şi că Nick Tchao-Sisko, reabilitor pă blat al anumitor legionari, era şi el un împătimit al Daciei ca buric al pământului.
Şi atunci, întreb din nou: ce naiba o fi discutat prelatul cel măreţ emis dă BOR în Germania, referitor la o biată mănăstire care n-avea, nici măcar acte în regulă?
 
 

8 Responses to “Orşova – cârlig”

  1. 1
    lollitta says:

    vlahuta cu romania lui pitoreasca e minciuna pe langa tine. frumos le mai povestesti….

  2. 2
    greenfield says:

    Aminteai de manastirea de la Orsova si de curmali, mai zilele trecute.
    Sunt peisaje de ti se taie rasuflarea.
    Cred ca asa ar trebui promovat turismul romanesc, cu cuvinte spuse din suflet.

  3. 3

    @greenfield : păi, din cauza postului d-voastră, cel cu cu Ada Kaleh, mi-am amintit de zonă. În plus, am avut ieri o discuşie cu Ona Franz şi cu Maic şi cu Aprliţa şi cu Marian Coman şi am dezvoltat chestia.
    Acu’ tre’e să dau de cărţile lui Pamfil Şeicaru.

  4. 4
    greenfield says:

    Eu sunt in felul meu o impatimita a peisajelor frumoase. Cand intru in manastiri vechi am o senzatie speciala, parca ma intorc in timp. Am fost in majoritatea celor din Moldova, din zona Sucevei si de la Piatra Neamt. Am intrat la un moment dat in celebra biserica de piatra din Helsinki, iar alta data intr-o pagoda din Coreea de sud. Interesant este ca intrand in acestea doua din urma mi-am amintit de manastirile noastre din Moldova. Poate din cauza mirosului.

  5. 5

    Încercaţi o vizită la Nămăieşti, în Argeş, şi la Corbii Mari, tot în Argeş. Amândouă sunt săpate în stâncă. Mai aunt mănăstiri absolut şocante în Vâlcea -- numai la Frăsinei n-o să vă lase că e interzis femeilor…

  6. 6
    greenfield says:

    No idea, eu sunt sincera, cand stiu, recunosc, cand nu, nu.
    Acum am vazut ca am ramas in urma rau cu cititul, sa vad cand recuperez…

  7. 7
    greenfield says:

    In zona asta a tarii n-am prea fost, desi am rude pe-acolo, dar nu le cultiv…
    Azi am fost la Pucioasa, am trecut prin Targoviste, frumoasa zona in care n-am mai fost de multi ani buni.

  8. 8

    uite nişte toponimice româneşti, aşa, ca să vă zădăr niţeluş: Domogled, Ciunget, Vădastrele, Fiad, Sâi, Mălaia, Purani…

Leave a Reply


+ 5 = nine

Subscribe without commenting