Celâl bey – blogger pă hârtie dă ziar

 
 
 
 
(am scris asta pen’ că, pân’ la urmă, cartea m-a dat pă spate!)

 
 
 
 
 După ce am fost io vreme dă doi-trei ani ultraexcitat dă Ulysses – venea în siajul lui Faulkner, cu Zgomotul şi furia – nu-ş’ ce naiba da’ am simţit cum, treptat, mă apucă o lehamite dă stream of consciousness şi dă alte experimente dân zona asta.
Dă fapt, cre’ că boala asta mi se trăgea dă la Dali – fiind Dali suprarealist, iar io iubindu-l foarte, îmi imaginam că tot ce se cheamă artă trebuie să poarte sigiliul cvasiregal al suprarealismului şi al forţajului formelor standard, ca să-mi trezească interesul cât dă cât. Deh, vârsta…
 

 
 
 Mă rog, în anii ăia am trecut şi pă la Alfred Jarry şi pă la Gellu Naum şi tot aşa, fericit că-mi găsesc (nu-i aşa?) modele întru estetică, modele dă la care se inspiraseră şi Kalkus (Le Concombre Masqué) sau Mordillo, mari creatori dă bede într-o revistă de stânga ajunsă până pe plaiurile noastre, revistă reactualizată fulminant în Derapaj, de Ion Manolesco, dacă îmi permiteţi.
 
 
 
 Şi pe urmă: blonk! S-a tăiat filmu’. S-a tăiat odată cu capacitatea mea de a asculta Close to the Edge, dă Yes, să zicem, s-a tăiat odată cu interesul pentru experimentele muzicale ale lui John Cage şi Gentle Giant. Cre’ că murisem într-un fel. Am mai auzit dă un mort dân ăsta, Big Master Reiki pre numele său curent, care a uitat într-o lună iunie, pare-mi-se, toată matematica dă Olimpiade pe care i-o posedau sinapsele/circuitele reverberante/şi ariile inteligent cartografiate pă creierul uman dă un distins anatomist.

 La acea moarte a mea, printre altele, mi-am jurat că în viaţa mea remanentă n-o să mai pun nicicând mâna p’o carte care să se asemene câtuşi de puţin cu Ulysses – o pledoarie cam întortocheată despre Dublin, despre oamenii din Dublin, despre temelia mentală a Dublinului şi despre parazitările la care este supus acelaşi Dublin, devenit lăcaş al unei odisei perfecte, o odisee d’aia dă să chinuie să respecte canoanele clasicismului… Mă refer, vedeţi bine, doar la plot şi la setting, nu la componenta literară (întrucâtva textualistă) a lui Ullyses, nefiind io echipat enzimatic pentru asemenea consideraţii.

 Booon! Şi iată că primesc în luna mai un cadou care se numeşte Cartea Neagră. Autor, Orhan Pamuk. Orhan, ăsta, e un turc care nu prea are mutră de turc – printre altele, îi lipseşte mustaţa. Ştiam că luase premiu’ ăl mare, şi mai ştiam că-l ameninţaseră nişte fundamentalişti dă pă la iel d’acasă, că-i fac şi că-i dreg dân cauză că dăduse în vileag neşte probleme de-ale turcilor cu armenii – vorbesc despre un genocid, da?

 Ei, şi primesc eu cartea. Mă cam uit la iea. Da’ dacă i-or fi dat ăia premiu’ ăl mare aşa, la derută, pen’ că Orhan avusese o poziţie cam intransigentă faţă dă trecutul turcesc? Dacă îl sprijineau doar aşa, la hanga, ca să-l îndemne să dea şi mai mult pă gură/cerneală/display?

 Hm, ce să fac… Primisem o carte cadou, aşa că mă apuc s-o citesc şi, oh, întrevăd în rîndurile ei cîte ceva care mi-a amintit dă Ulysses, chestie care m-a făcut s-o pun la loc în raft şi să mă uit la ea dă departe, citind alte şi alte chestii.
Mda. Am lăsat-o io v’o două săptămâni. Numai că, muşcasem nada! Simţeam cum imagini dîn carte încep să-mi cam dea ghes. M-am tot gândit io la iea, şi iar m-am gândit, până ce mi-am dat seama că, pă lângă trimiterile, îndepărtate şi vagi, către derbedeu’ ăla dă Ulysses,  în cartea lui Pamuk se mai simţea ceva subtil. Cre’ că iera un fel dă miros, sau dă muzică îndepărtată, extrem dă difuză, precum vântul de fond rămas din alte vremuri, aşa că, ia, tată, cartea dân raft şi mai dă-i paginile niţel, ca să vezi ce naiba o fi vrând turcu’.

 Mai citesc io v’o sută dă pagini şi încep să-l „văd” bine pă unu’ dântre personajele principale, Celâl Bey, mare blogger (da’ pă hârtie!) la Istanbul. Interesant este că, deşi apărea printre primii pă generic, Celâl este creionat aproape exclusiv dân depoziţiile celorlalte personaje, care ba şi-l amintesc, ba îl povestesc, ba ziceau că abia îl văzuseră etc. Şi aşa, dus de mînă de un invizibil Celâl, după v’o 200 dă pagini m-am cufundat cu totul în text – în tot acest timp, pe lângă misterul abia simţit, ceea ce mi-a lipit cartea dă mână a fost un stil realmente flamboyant, dublat de frecvente ieşiri în decor. Acestea din urmă mi-au dat la un moment dat senzaţia ameţitoare că autorul are chef s-o pornească pă nu ştiu cîte fire dă plot în acelaşi timp.

 Nu a fost aşa. Dăloc nu a fost aşa. Orhan Pamuk are, într-adevăr, geniul de a organiza magistrale ieşiri dân decor, iar acestea, deşi n-au nici o legătură cu plotul, potenţează textul ceva dă speriat. Printre altele, ne este prezentat un aşa-zis articol al lui Celâl (acesta este jurnalist, dar durează mult până să-ţi dai seama că Celâl a scris articolul şi nu chiar Pamuk-povestitorul, el însuşi jurnalist într-o vreme – vom reveni asupra echivocurilor practicate cu măiestrie de scriitor). În articolul cu pricina, autorul (Celâl? Pamuk?) îşi pune problema secării strâmtorii Bosfor, din motive geologice. De altfel, acest capitol este primul cârlig lansat de autor prin care dezvăluie adevăratul personaj al romanului: mă refer la oraşul Istanbul, fost Constantinopol (Ţarigrad, pentru alţii). Problemele lui Celâl în acel articol sunt:

 1) ce se va întâmpla cu oraşul lipsit de apa care îi dă şarmul (am fost dă câteva ori p’acolo şi pot să zic cu mâna pă inimă: Bosforul e cea mai frumoasă strâmtoare dă pă pământ), şi ,

 2) ce se va descoperi pe fundul strâmtorii după secarea acesteia – prilej de a deambula în jurul gunoaielor, a morţilor ucişi pe drept şi pe nedrept, a automobilelor căzute în strâmtoare, a corăbiilor şi a galerelor dispărute, a comorilor pierdute etc.
 
 
 
 Orhan nu face o simplă trecere în revistă a obiectelor ce zac pă fundul Bosforului, el inventează istoria fiecăruia dintre ele – de pildă, povesteşte despre Merţanul unui mare mafiot ajuns pe fundul apei (Merţanul) şi ne spune cine a fost mafiotul, de ce a fost împuşcat, când şi unde a fost împuşcat, cine o făcuse, ce făcuse mafiotul în copilărie, cum urcase scara ierarhică şi tot aşa.

 Altminteri, plotul romanului e absolut simplu. Nevasta unui avocat dispare de acasă, iar avocatul (Galip) pleacă în căutarea ei. Galip bănuieşte că soţia sa (Ruya = vis) s-ar fi ascuns la fratele ei, adică la Celâl Bey, marele columnist, care şi el a dispărut de acasă, lucru cu atît mai ciudat cu cât acesta din urmă trebuia să întâlnească o gaşcă de iengleji dă la bibisi, teribili de interesaţi dă cine e Turcia şi, implicit, dă Celâl, un cronicar citit, iubit şi urmărit cu sufletul la gură dă toată turcimea, cronicar care a scris zi de zi, vreme de ani la rând, câte o analiză jurnalieră despre cam tot ceea ce ar însemna turcul/turcoaica/Turcia, începând din decada 60 până în anii 90, când are loc păţania.

 Căutarea avocatului îl duce prin mai tot Stanbulu’ – cam în felul în care Bloom şi Daedalus se învârt prin Dublin – ajungând pă la vechi prieteni, pân mahalale, pă la casele mari, pă la restaurante, iar tot ceea ce avocatul vede devine materie de disecat pentru Orhan Pamuk. Obiceiuri, fundamentalisme, problema femeii, problema înapoierii Turciei, arhitectura exploziv-mitocănească, gunoaiele, filmografia turcească, homosexualitatea în general şi a lui Mevlana, în special, acesta din urmă fiind un mare filozof, creatorul şcolii sufite a dervişilor rotitori, care predică toleranţa, Bayazid (cam gay, şi iel…), luptătorii de kuresh, revistele pentru copii, revoluţiile turceşti, organizaţiile anarhiste care nu-s’ în stare să-şi definească scopurile etc.
 
 
 
 
Ce vreau io să spun e că Orhan ajunge la un moment dat să recreeze, aşa, pă nesimţite, O Mie şi Una de Nopţi – un sequel contemporan, înţesat cu multe dintre problemele pe care şi le pun până şi românii, admiţând că ar mai exista români care să-şi pună probleme… Una dintre probleme este, bien sûr, raportarea la Occident, chestie pe care turcii o resimt şi ei, cu vârf şi îndesat, mai ales că Orhan recunoaşte că le-a fugit puiu’ cu aţa după ce au ratat finala de la asediul Vienei, atunci, când un Cantacuzin dădea cu ghiulele dă paie în austrieci, aşa, din pohta ludică de a-şi trăda suzeranul… Eh, cum-necum, e de menţionat că soluţiile turceşti pentru a rezolva înapoierea faţă dă Ioropa sunt extrem de asemănătoare cu cele dâmboviţene. Printre altele, duc la anularea turcităţii bazale, care nici ea nu scapă, însă, de disecţia meticuloasă a lui dr. Pamuk
 
 
 
 Mda. O Molly pe care o cheamă Ruya, un Boylan pe care îl cheamă Celâl (relaţia dintre cei doi, frate şi soră, atinge ambiguităţi absolut delicioase) şi un Stephen Daedalus pe care îl cheamă Galip şi e avocat. Dar, să reduci Cartea Neagră la un altfel dă Ulysses, a fost doar consecinţa unui feeling de-al meu, pentru că, altminteri, romanul lui Pamuk miroase ca în Pamuk, se aude şi te face să tresari ca în Pamuk şi, mai ales, te obligă să oscilezi de parcă ai surfa pă www, între Istanbulul de acum şi cel otoman.

 Vreau să zic că lectura m-a epuizat şi că, oricât de întortocheată iera, mă făcea să dau paginile una după alta, de parcă aş fi citit un thriller. Acu’, vreau să iau, cumva, calea Stanbulului. Pamuk mi-a reamintit cum e p’acolo şi a mai şi băgat zest cu nemiluita, făcând trimiteri la motivul şahului deghizat din O mie şi Una de Nopţi. Lăsând la o parte trecerea în revistă a sultanilor reali care, imitând povestea, obişnuiau să se deghizeze pentru a vedea ce mai zice strada (mă rog, uliţa…), Pamuk transferă motivul între personajele sale, astfel încât, la un moment dat, nu mai poţi să-ţi dai seama cu certitudine, cine care e, sau dacă nu cumva autorul, însuşi, nu este şi el vârât pân acţiune, suferind (dacă e Galip) sau bucurându-se (dacă e Celâl).
De fapt, printre multe altele, Cartea Neagră vorbeşte cel mai mult despre disoluţia personalităţii şi despre jocurile, conştiente sau nu, prin care ne ascundem trăsăturile şi firea. Aceste  jocuri, lasă Pamuk să se înţeleagă, ajung să ne coste viaţa, chestie care nici măcar nu-i mare brânză dacă iei în considerare hecatombele de tot felul pe care le-au iniţiat, în timp, turcii.

 Iar viaţa aia care ajunge preţ, este atât cea despre care vorbeam în primele paragrafe, cât şi cea biologică; Pamuk spune foarte apăsat chestia asta, vorbind despre Celâl Bey, bloggerul pe hârtie dă ziar.
 

9 Responses to “Celâl bey – blogger pă hârtie dă ziar”

  1. 1
    lollitta says:

    eu am citit zapada. m-a impresionat. voi cauta cartea neagra, m-ai facut tare curioasa

  2. 2

    vezi că mie, cel puţin, mi-a luat ceva vreme până să accept sistemul de referinţă al lui Pamuk. Dar, odată ce i-ai acceptat regulile, cartea se cere citită cu nesaţ. extraordinar de mult m-au atras şi paralelismele dintre mentalul turcului mediu, decăzut din poziţia de cetăţean al unui fost imperiu de care le era tuturor teamă, şi românul mediu, care, chiar dacă n-a făcut parte din vreun imperiu, traversează aceleaşi dileme şi suferă de aceleaşi idiosincrazii.

  3. 3

    Ne pui la lecturi serioase!:))

  4. 4

    hm, totu’ e să ai răgazul mental să intri în cartea lui… după aia, mai vezi tu! :)

  5. 5

    Iti multumesc frumos, aproape ca m-ai convins sa citesc cartea, la un moment dat nu stiam ce sa aleg, intre Cartea neagra si zapada, ma numesc rosu m-a dezamagit, nici nu l-am terminat…

  6. 6

    oh, am văzut pe blogul tău cam în ce consta trilema… spor la citit, că orhan, ăsta, se lasă cam greu…

  7. 7
    greenfield says:

    Am citit multe despre carte si autor, cartea n-am citit-o inca. Dar cred ca trebuie citita cand e frig afara, ca pe Faulkner.
    Sunt carti pe care nu le pot citi: ex. Codul lui Da Vinci.

  8. 8

    nu, nu, nu! nici o legătură cu dan brown! nici una!!!!

  9. 9
    Turambar says:

    Nu’i frumos. Nu’i frumos deloc. Sa nu’tzi mai placa expermentele muzicale ale lui Gentle Giant. Sa nu mai potzi asculta Close To The Edge. Tz. Buba mare. Du’te la un chirurg, sa te opereze. Pa burta. Pa matze. Sa scoata raul din tine si sa bage Gentle Giant la loc. Acolo, langa turcul asta cu trairi literare.

    :) :p

Leave a Reply


5 − two =

Subscribe without commenting