Beţie românească la Tripoli de Liban

(a fost o beţie generalizată, pe bază de ţuică de banane şi de mandarine)
 
 
Ăştia pă mare beau tot soiul de chestii, în fel şi chip. Una dintre licorile cu care se capsează este matrafoxul – matrafoxul fiind o combinaţie de zahăr ars şi alcool aproape pur. Odată, când rămăsesem icstrem dă uscaţi, am produs matrafoxul dân nişte tablete efervescente dă Calcium Sandoz cu aromă dă portocale peste care am turnat alcool absolut – chefu’ ăla a avut loc la revenirea în Marea Neagră, marea despre care marinarii români spun că miroase a… hmmm, p_ _ _ ă, adică a vagin dă fumeie, pour les âmes sensibles.
A mai fost un episod în care, faute d’autre chose, am distilat noi nişte pastă dă dinţi, da’ aia a fost beţie urâtă care ne-a făcut rău, iar vaporul nostru, un cargou de 4800, a mers cam ca pişatu’ boului după aia, v’o două zile la rând…
 
 
Beţia cea frumoasă dă la Tripoli a început cu un furt, iar furtul a avut loc la Anvers, în Belgia, cu două săptămâni mai înainte. Io… cum să vă spun… sunt om cu frica legii şi cu toate cele, da’ sunt şi icstrem dă curios şi adrenodependent, aşa că, am participat cu mare plăcere la acel furt care a avut loc la terminalu’ dă fructe din portul Anvers, doar aşa, ca să văd şi io ce simte românu’ fundamental când fură. Mă rog, am furat dântr-o benă uriaşă, în care ăia aruncaseră fructele ăle mai proaste, cu scop să facă dân ele sucuri şi gemuri, deci nu era furt de marfă clasa una, da’ tot furt se cheamă că a fost.
Cine e portu’ Anvers?
Portu’ Anvers e dă şapte ori mai mare dăcât portu’ Constanţa, fiind iel al doilea port ioropean ca mărime, după Rotterdam. Ie aşa dă mare că are şi linii dă autobuz pân iel.
 
 
Anvers, sau Antwerp, are şi iel o legendă. Cică iera un uriaş mare-mare, pă care îl chema Antigoon şi care te punea să plăteşti ca să te treacă peste râul Schelde, numai că, din când în când, îl apuca dracii şi-ţi tăia mâna dreaptă în loc să-ţi ia banii. Ei, şi într-o bună zi, un Făt Frumos local, Brabo pre numele său, i-a tăiat el mâna lu’ Antigoon ăsta şi a aruncat-o pă mal, ca semn că, dân clipa aia, oamenii pot să traverseze râul fără frică.
Mâna a căzut pe locul unde avea să se ridice Anvers – Antwerp însemnând: "mâna aruncată".
 
 
Uite-l pă Brabo aruncând mâna lui Antigoon… Eh, când m-a hotărât să particip la furtul dân terminalul de fructe, m-am bazat şi pă faptul că la Anvers se comercializează atâtea diamante, încât, dacă aveam să fiu prins, aveam să fiu privit cel mult ca un găinar, ceea ce avea să mă scutească dă mari dezastre juridice. Mda.
Aşadar… Era pă la începutu’ lu’ aprilie, 1989, noaptea, când, împreună cu brutaru’ navei (făcea cele mai teribile chifle pă care le-am mâncat în vieaţa mea!) şi cu naşu’ meu dă vapor (marinar d’ăla nobil), am plecat spre terminalul dă fructe dân Anvers. Ploua cu găleata.
Ajungem noi pântre depozitele dă fructe, mari cam cât Romexpo, căci primeau fructe dân toată lumea pentru toată Ioropa şi ajungem în dreptul unei bene uriaşe – nu vă daţi seama cât dă mare iera. Ne căţărăm noi pă pereţii dă fer ai benei şi… hm, simt io o duhoare. Măh, da’ ce dracu dă furt mai iera şi ăsta?
- Băh, le zic, pute cam rău p’aici.
- Păi, sunt fructe stricate.
- Şi dă ce dracu’ furăm noi fructe stricate?
- Da’ ce? Vrei să furăm d’alea bune şi să ne aresteze?
- Da’ care e şpilu’ dacă noi…?
- Hai, doctore, odată, că ne văd ăştia şi ne-ntreabă dă sănătate.
Boooon. Îmi dau io drumu’ până-n clisa aia dă fructe reformate – era o mare mlaştină dân toate fructele exotice dă pă pământ, care apucaseră să fermenteze, pfuuuh, ale naibii, dă duhnea într-un hal făr’ dă hal!
Dar, ca românu’ nu-i nici unu’ – s-au apucat băieţii să scotocească pân gunoiu’ ăla şi, când şi când scoteau la iveală ba un snop dă banane, ba o mână dă portocale, ba mandarine pă care ăia, în pasiunea lor pentru perfecţiune, le azvârliseră la gunoi pentru că nu se potriveau standardelor.
Băh, şi ne văd nişte şoferi dă TIR, nişte unguri băh… Se uită ăia la noi cum cărăm jegurile alea dă fructe, dă am aflat ŞI cum ie să fii privit ca un cur în timp ce furi. Ei:
- Iştenem, piştenem.
Noi:
- ‘ngura mă-tii.
Da’ au fost băieţi marfă şi nu nu ne-au dat în gât! 
Buuuun. Am reuşit să ne cărăm d’acolo cu chiu, cu vai, că încărcasem câte două sacoşe gigantice dă caciulă. Noroc că ploua ca pă vremea lu’ tata Noe, că doar aşa ne-am mai curăţat dă clisa aia citrică ce ni se lipise dă ţoale.
După două săptămâni, încă mai aveam fructe pân cabine – fructe dă toate naţiile, şi numai cine a prins anii pre ’89 ştie ce înseamnă să zaci între portocale, mandarine şi banane, că pe-acasă le găseai neam.
După alea două săptămâni, ne pregăteam noi să ajungem la Beirut.
 
 
Era puţin cam nasol, pen’ că ăia erau în plin caft civil şi, numai cu v’o doo zile înainte să ajungem noi, un alt cargou românesc fusese mitraliat noaptea pen’ că ai noştri nu se înţeleseseră bine cu şalupele guvernamentale. Aşa că, tov. comandant al nostru a făcut planul să ajungem noi la Beirut pă dimineaţă, ca să ni se vadă pavilionul, să fim observaţi dă departe, chestii d’astea.
Io, în al nouălea cer! Fiind io dependent dă adrenalină şi dă poveştile pă care puteam să le torn alora acasă, mă gândeam că acu’ nu numa’ c-o să le zic dă cele două furtuni care mă prinseseră, dân care una în Biscaya,
 
 
dar şi că fusese cât pe ce să fiu mitraliat etc., etc.
Nu ne-a mitraliat nici dracu’, iar io, când m-am trezit, am încremenit: pân hublou, se vedea un oraş, aşa, ca un fel dă Manhattan într-un amfiteatru muntos.
 
 
N-am găsit nici o poză care să vă arate că pe bune părea un Manhattan… un Manhattan cam dărâmat şi cam fumegând (ca o presimţire transcontinentală a lu’ nainilevăn), da’ iera icstrem dă şocant să vezi blocurile-alea… elansate pântre ruine. Motiv pentru care mi-am amintit că Beirut a fost cândva Perla Mediteranei, un oraş foarte fashionable şi plin dă fiţe. A fost o mare placă turnantă comercială, cu deschidere spre Orientul Apropiat, ce mai tura-vura, iar franţujii şi-au pus amprenta asupra locului cam în ce fel au ştiut iei mai bine.
 
 
Da’, n-am avut noi norocu’ să tragem la Beirut – cică se cafteau ăia ceva dă speriat – aşa că ne-au trimis în nord, la El Mina, sau Tripoli.
 
 
Marinarii au sărit în sus dă bucurie:
- Tripoli, băh, dcotore, Tripoli!
- Mergem la Tripoli, uraaaah!
- Tripoli, băh, Tripoli, se îmbrăţişau ei, ca taNpiţii, dă la pupa pân’ la prova.
Habar n-aveam ce iera cu bucuria asta a lor, aşa că i-am întrebat care-i treaba.
- Păi, ne scoatem, băh, doctoreeee băh! Facem bufu’ ăl mare!
Bufu’, adică ce cumpărau marinarii ca să aducă în ţară, spre vânzare. Mie mi se părea că luaseră cam tot ce trebuia (camere video, videocasuri, filme porno, uischi, săpun şi cafea) dă la Anvers, da’ iei mi-ai spus că să-mi bag minţile-n cap, c’o să văd io ce preţuri bune o să avem la Tripoli la… ţigări. Aşa, ca fapt divers, vă amintesc dân mercurialul dă Tripoli: 2 dolari jumate un cartuş dă Camel, 4 dolari un cartuş dă Kent lung, doftoricesc, şi 90 dă cenţi cartuşu’ nişte porcării dă ţigări care se chemau Carlton, da’ care ierau străine.
Iera o mină dă aur, ce mai tura-vura…
Tripoli e oraş vechi. Cică, prima aşezare dă p’acolo ar data dă pân 1400 dă pă vremea ailantă. A fost icstrem dă înfloritor încă dân antichitate, dă când i s-a spus Tripoli pen’ că se afla în fruntea unei confederaţii Feniciene, ce mai cuprindea oraşele Sidon şi Arad, da’ pă vremea cruciadelor şi-a atins el apogeu’.
 
 
 
Atunci, a fost capitala comitatului Tripoli, urbea fiind cucerită dă Bertrand de Toulouse la 1109 şi a fost o mare bază a Cavalerilor Ospitalieri (cei care aveau să devină Cavalerii de Malta şi Rodos). Suprafaţa comitatului cuprindea şi castelu’ ăla mişto care acu’ e-n Siria – vorbesc despre le Krak de Chevaliers, bien sûr
 
 
Francii au stat pân zonă v’o sută şaptej’ dă ani, dă unde inşii blonzi cu ochi albaştri, găsibili pă la Tripoli până-n ziua dă azi. În jurul oraşului s-a vorbit pentru foarte multă vreme provensala – langue d’oc, ştiţi voi…
 
 
Rămăşiţe dă,la iei, dă la cruciaţi, au rămas până acum, şi n-arată chiar aşa dă rău.
 
 
Buuuun… Şi ajungem noi în rada acestui vechi oraş franţuz, bază a Ospitalierilor înainte să fie alungaţi în Rhodos şi apoi în Malta, pentru ca în final să ajungă să aibă o misiune şi la Bucureşti, la Spitalul fost Judeţean, actual Sf. Ioan.
În radă… Voi nu ştiţi ce-i aia să fii marinar şi să aştepţi în radă. Eşti la câteva sute de metri de ţărm, iar zgomotele uscatului se aud peste apă mult prea bine. Seara, chiar şi într-un oraş aflat în caft civil, lumea se plimbă pe faleză sau râde în case. Sau plânge, sau vorbeşte, sau stă la terase, mă rog – că tare ciudat mai iera războiu’ ăla p’acolo.
Eh, iar tu stai pe mare şi îi auzi. Te sprijini cu coatele de copastie, pui binoclul la ochi şi te uiţi după ei, ce să faci. Familii. Cupluri. Mame cu copii. Cupluri… Cupluri, deci femei.
Adică, fe-mei! Noi, cu binoclu’, pasându-l dă la unu’ la altu’ – ia uite-o p’aia, da’ ia vezi-o p’ailaltă – momentan, deci, ne făceam treabă doar cu binoclu’…
Of şi of, şi iară of – şi atunci, care să fie…rezolvarea?
- Băh, şi-aşa s-au stricat fructele alea… Ia hai să facm noi o ţuică, băăăîîî!
- Că bine zici! Hai să băgăm nişte ţuică!
În următoarele minute, toată lumea intră în vrie. Să pune d’un alambic la bucătărie, ne strângem cu toţii la pupa, aducem un radiocasetofon, punem muzică (BFBS Akrotiri, Cyprus) şi ne apucăm dă pescuit calmari.
În radă cu noi, încă două vapoare: unul cehesc şi unul redegist. Cehii l-au dat pe Kafka, ins greu lizibil, aşa că despre vaporul cehesc nu va mai fi vorba în această povestire. Nemţii, însă, merită menţiunea noastră.
Nemţii pescuiau, nemţeşte, după ce coborâseră un far aproape dă luciul apei. Jaa, jaaa! Jawohl! Herr Căcat! Wunderbar! – şi tot aşa, vorbind rar, cu măsură, apăsat. Aveau aprinse doar luminile regulamentare: babordu’, tribordu’, pupa şi prova.
Noi? Deja aprinsesem tot ce se putea, chiuiam, răcneam la calmari, făceam concurs dă râgâieli, ne apucaserăm să dansăm între noi – pe muzica dă la BFBS deocamdată.
Băăăh, şi a început să curgă ţuica. Nu era prea tare şi avea o aromă ciudată, fiind iea făcută dân banane şi mandarine – da’ curgea la vale, pă beregăţi, dă nu-ţi venea să crezi. În curând, a început să sfârâie şi plita pă care aruncam rondelele şi cubuleţele de calmar proaspăt prins. Binoclu’ – trecea dă la unii la alţii.
- Ia uite-o p’aia, băăăăh!
- Mamă, ce bidoane areeeeee!
- Fute-o băăăăăăîîîî!
- Băh, io mă duc să fac o labă!
Şi tot aşa. Am făcut douăşpatru (24!) dă litri dă ţuică, fiind noi v’o 27 dă toţi. La ora zece seara, regulamentar, nemţii au întrerupt pescuitu’ şi s-au retras pân cabine. Noi, abia atunci ne-am apucat dă treabă, cam în acelaşi timp cu miliţiile şiite, sau dă care or fi fost, care s-au apucat să tragă cu mortiere în partea dă est a oraşului.
 
 
- Iete, băăăh, ce mai artficii!
- Trage-i-o, băăăh!
- Aşaaa!
În acest mod simplu, după ce ne uitasem la gagici, ne chiombeam acum la un război în real time – aveam să aflăm că ăsta iera programul zilnic la Tripoli.
Băh, şi ne facem mangă. Dansam, urlam, tropăiam şi beam. Pă vremea aia nu ierau manele, da’ iera strămoaşele lor – Magdalena, spune drept/ Cine te-a muşcat dă piept/ N-are dinţi, n-are măsele/ Să te ia, dă sfârc cu iele – iera vorba în cântec dă o albină despre care Magdalena spunea că a muşcat-o, ca să-şi justifice… hm, hematoamele dă pă ţâţe.
Pă la patru dimineaţa ne clătinam cu toţii. Unii se proptiseră dă pereţi. Alţii răsuflau dân greu, trântiţi pă parâme. Cineva scăpase binoclu’ în apă. Rada portului Tripoli puţea, toată, a ţuică. Exploziile se terminaseră, da’ noi răcneam şi mai abitir: ne aminteam dă neveste, dă prietene, ne bucuram că o să facem un buf grupa mare, ziceam ce-o să ne cumpărăm când ajungem p’acasă, dădeam muie ălora care ne călcaseră în picioare p’acasă – ce mai, era mişto. Pă la cinci, nemţii n-au mai rezistat şi au pornit motoarele: s-au dus mai acana, la vreo milă în larg, ca să nu ne mai audă, dracului. Au dat drumu’ la ancoră acolo, dă parcă ne făceau cu degetu’, tuşind cu stil în barbă.
Da’ noi:
- Muie, uite la ei ce proşti sunt!
- Ăştia-s’ nişte impotenţi, băh, că bea numa’ bere, proştii!
- Dă-i dracu’… ce dormiţi, băh? N-o să vă ajungă în groapă?
La un moment dat, fiind io doctoru’, vine unu şi-mi spune că ingineru’ electric face urât.
- I-e… hâc… rău. Cre’ că vrea să să… omoare, al naibii!
- Să să… omoa… hre? Ce, băh? Ie prost?
- Hai… să vezi…
M-am dus. În cabină, ingineru’ electric, un tip creţ şi tânăr, zăcea pă marginea patului. Zicea:
- Mai dă-mi una, băh!
În faţa lui, ingineru’ mecanic, trage aer adânc în piept.
- Eşti sigur, băh?
- Sigur!
Mecanicu’ îşi ia avânt şi… Poooooooc! – un pumn în plină meclă, care îl aruncă pă electric de-a latu’ patului. Atunci, văd cuţitu’ din mâna electricului: îl ţine într-atât dă strâns încât degetele-i sunt albe ca laptele.
- Eh? – face mecanicu’. Electricu’ se clatină, se unduieşte şi se pune la loc în cur pă marginea patului. Ţi-a mai trecut? – întreabă mecanicu’.
Electricu’ nu-i sigur. Se uită lung la cuţit, cu ochii mari. Îi îndreaptă vârful spre propria-i inimă. Dau să-l apuc dă mână dar, pooooooooc! – o nouă smetie îl pune pă electric p-o parte.
Da’ tot ţine şişu’ în mână. I-a dat borşu’ pă nas. Din gură îi curg bale.
- Ce dracu’, băh? apuc să întreb.
- Şi-a amintit dă nevastă. Că dacă-l înşeală… îmi explică mecanicu’.
- Şi dacă-l înşeală, ce? N-a lăsat şi el d’ale gurii pentru reclamant? – reproduc io hazu’ dă necaz pă care-l fac marinarii – oameni realişti, care ştiu că dacă lipseşti de-acasă cu lunile, se poate întâmpla orice.
- Acu’ ie nasol, doctore, zice mecanicu’, serios. Mai vrei, băh? îl întreabă pă electric.
- Mai vreau! – zice ăla, încrâncenat.
Trooooooosc! – în plină muiană. Electricu’ se prăvăleşte, secerat. Îi curge şi mai mult borş, da-mi dau seama că mecanicu’ loveşte cu ştiinţă, metodic – să-l doară, da’ să nu-l răpună. Mecanicu’ ăsta e genu’ meticulos şi puternic: cu stânga loveşte mortal, iar cu dreapta puţin mai tare.
Mă rog… Cu toate astea, electricu’ e încă pătruns de aburii geloziei dă necontrolat – pă vremea aia doar scriai şi ţi se scria de acasă câteva vorbe întrerupte dă STOP, pen’ că cablogramele iera scumpe.
- Mai dă-mi, băh, Vasile!
Vasile iera mecanicu’.
Buuuuuum! – la ficat! Electricu’ se îndoaie. Ce naiba o face muierea lui pă la Ceamurlia dă Jos în timp ce iel încasează găleata asta dă pumni?
Îl privesc cu ochiu’ ăla care vă face vouă silă – vorbesc dă ochiu’ meu medical. Electricu’ încă suflă regulat. Borşu’ îi curge, da’ moderat. Nu şi-a pierdut conştienţa. Se uită la mine şi se clatină da’ nu s-a rupt nimic pân iel. Marinarii ie tari.
Până la un punct:
- Da’ dacă mă înşeală, băăăăîîî…?
Zdraaaang! – din nou, la mufă! Electricu’ cade dân pat. O ia târâş, cu cuţitu în mână.
- Băh… zice, dacă mai dai aşa tare, te tai!
- O tai pă mă-ta! – Pleooooooosc! – dupe ceafă. Mai vrei, băh?
Electricu’ să ridică dă jos, cu chiu, cu vai… Se aşează pe scaun. Pune şişu’ pă masă.
- Parcă mi-ar trece… Da’ mai vreau!
Buuuuuuum! – între umeri. Craac! – dă cu faţa dă masă. Borş. Se apucă dă nas.
- Băh, Vasile, zic. I-ai dat cam tare…
- Păi, nu-l vezi ce prost ie? Mai vrei, băh?
Electricu’ dă din cap. Nu prea mai vrea. Da’ începe să plângă. Scânceşte aşa, precum copiii. E bărbat frumos – aduce cu un grec d’ăla, dă la Olimpiade, aşa e dă creţ. Cre’ că se gândeşte la Ceamurlia.
 
 
Şi-o fi amintind dă gâştele dân Ceamurlia. Dă nevastă. Dă prima labă, dă orgasmele în doi, dă birtu’ din sat, nu ştiu.
 
 
- Nu mai vreau… Da’ tu crezi oare că…
- Băh! – se face mecanicu’ spre iel. Ai văzut că dau tare.
- Păi d’aia te-am chemat. Cre’ că mi-a trecut… da.
Ne liniştim. Mecanicu’ mă lasă să-l examinez pă electric. Electricu’ e compliant. Îmi arată pă unde-l doare. Mai scânceşte iel, când şi când, da’ nu dă durere. Are ochii şi buzele umflate, nasu zdrobit, da’ în rest i-a trecut.
- Şi-acu’, ce faci cu şişu’? – întreabă mecanicu’, hâtru.
Electricu’ i-l dă fără o vorbă, privind în pământ. Mecanicu’ să uită la şiş, cu ochi expert.
- Ţi-l dau io înapoi, mâine, că văd că lucrezi cu el.
Mda. Electricu’ folosea şişul ca să taie izolaţiile.
După ce s-a băgat în pături, ne-am cărat din cabina lui. La pupa, băieţii încă chefuiau. Muzici. Magdalena. Unii se uitau la bidoanele goale dă ţuică şi ziceau:
- Cum dracu’, băh? Noi am făcut v’o douăşpatru dă kile, da’ dă băut am băut douăşopt! Dă unde naiba am scos patru kile-n plus?
N-am înţeles cum de făcuseră contabilitatea asta că am început să privesc în radă. Răsărea soarele din spatele insulei El Mina.
 
 
Oare la fel răsărea soarele şi la Ceamurlia dă Jos?
 
 
-

22 Responses to “Beţie românească la Tripoli de Liban”

  1. 1
    April says:

    na acuma belea: s-a apucat doctoru’de scris pe blog. o sa ia premii sh-aici. ce ne facem?
    ah, da, nu se dau premii. ce bine.
    ce rau. ca daca s-ar da, le-ar lua pe toate. si 1, si 2, si 3, si mentiune speciala.

    sa-ti traiasca amintirile si cei cu care ti le facusi, domnia ta, ca bine le mai zici. dar stii.
    asta-i un fel de ‘no comment’ in mai multe cuvinte.

  2. 2

    @april: multzumak! hai sa facem un reportaj in dobroudja de nord -- o sa va zic asta pana o sa va apuce batzul!

  3. 3

    @greenfield: nu numai pe weblog se intampla din astea. pe de alta parte, de ce sa nu va spuneti pasul despre islam, chiar daca o sa suscite controverse? islamul are o gramada de lucruri bune, care nu au legatura cu bomebele si cu taraboaiele. printre altele, bazarurile si… povestile :)

    @oceania: cu patrupedu’ ala impart nu numai ziua de nastere, dar si o discutie (unica!!!) ce mi-a ramas intiparita in minte bine de tot.

    @dinu: multzumesc. chestia cu mirosul marii, pentru marinarul roman e cel mai pregananta la revenirea in Pontul Euxin, din motive evidente… :)

  4. 4
    greenfield says:

    Da, ai dreptate, bazarurile si povestile fac farmecul lumii arabe. De fapt tocmai de la povesti cred ca mi se trage, asa ca mi-am moderat comentariile, again and again…O zi buna!

  5. 5

    Şi eu vroiam să ajung pe vas după terminarea liceului sanitar.
    O să recomand textul prietenilor.

  6. 6

    mulţumesc, domnule petria! nici nu ştiu ce să vă zic a propos de faptul că nu aţi ajuns pe vapor… marinarii au o vorbă: "cine a băut apă din tanc, o să mai vrea s-o guste!" -- am mai zis-o printr-un comment, sper să nu mă repet în ce vă priveşte. treaba e că… au trecut 19 ani de când am terminat cu navigatul şi… încă mi-e cam sete de apă de tanc!

  7. 7
    greenfield says:

    Ce n-am inteles eu din povestirea asta fantastica cu tuica facuta din fructe exotice si cu calamari pescuiti si gatiti este daca ati pus piciorul pe tarm, sau numai din larg ati privit focul de artificii?

  8. 8

    oh, am ajuns si pe tarm. am stat cateva zile pe acolo. daca ii descopar… "fiorul epic", o sa postez si continuarea.

  9. 9
    DanielleS says:

    mi-a facut placere sa va citesc dar m-am amuzat, deopotriva.

  10. 10
    Malkovich says:

    Frumoase povesti marinaresti! prin Rouen n-ati trecut ;)?

  11. 11

    @Inah: Tripoli a fost locul unde am dat nasu pentru prima oara cu lumea islamica. am avut mai multe motive, ashadar, de amintiri pregnante. multumesc.
    @malko: mai, fir-ar sa fie… in Rouen n-am fost si tare rau imi pare!

  12. 12
    greenfield says:

    Primul comentariu, sa nu uit: erati nebuni…de tot.
    Acum am sa citesc restul, care se anunta la fel de incendiar ca si inceputul.
    Iti doresc din toata inima sa nu fii invadat si citit de nebuni.
    Eu sunt hartuita de nebuni sistematic.
    Acum am unul care se da drept femeie, iar pana acum a mai avut doua identitati (acelasi IP). Imi vine sa-l dau d……. de WeBlog, ca numai aici se poate intampla asa ceva. Dar cred ca asta-i tot farmecul…
    Scuze pentru batut campii, dar astia chiar ma enerveaza.
    In Liban nu am fost, l-am survolat numai, dar lumea araba o stiu din alte parti.
    Nu-mi prea mai vine sa scriu lucruri interesante pe aici din cauza "admiratorilor" mei de doi lei.

  13. 13
    Oceania says:

    am dat de blogul asta cititind despre el pe blogul patrupezilor. imi place ce citesc aici. postul cu Africa cat si ultima postare m-au facut sa calatoresc virtual prin lume. mai trec pe aici.

  14. 14
    dinu says:

    mishto! nu, nu sunt Iri Columb…:)))
    Ecsceptional dom doctor.
    Ati reusit de minune sa ma teleportati la bordul navei, si mai ales in miezul actunii… Felicitari!

    PS
    Din ziua in care Eva s-a scaldat pt prima oara in mare, marea, pestele, cat si -sa ma scuze urechile sensibile- pasarica Evei, au un iz specific si inconfundabil.:)))
    Dilema pesista si azi in ceea ce priveste cauza acestui "iz specific". :))

  15. 15
    Inah says:

    asa da…vrem continuarea!
    balamuc rumanesc pe tarm.
    cu poze. si istorie.
    sa nu lipseasca nimic.

  16. 16
    Inah says:

    exceptional, dom’doctor…
    am ras cu lacrimi…am dat-o in melancolie, p’orma…..ce sa mai zic: o lectura pe cinste.
    cu har scrisa, dom’le. cu mult har.
    multam respectuos.

  17. 17
    mackerelfish says:

    adrenergic, ştim :)
    hai cu dobrudja aia. am vorbit cu selim şi e de acord, faceţi traseul. înnoptăm pe lîngă euxin, pîn sud, om găsi ceva. vin şi fetili tale?

  18. 18
  19. 19
    Vio says:

    Am venit si eu la recomandarea lu’ Inah, mersi, Inah!
    Doctore, mai vreau!

  20. 20

    va multumesc, d-le Petria!

  21. 21
    Vio says:

    Din momentul in care am citit despre recoltarea de fructe am asteptat faza cu tuica, pt ca am avut colegi care au lucrat in Kirkuk, cand nu erau americani pe-acolo, si ziceau ca asta era singura distractie, fructe fermentate aveau, ca era soare sa dea si la altii, iar despre inventivitatea romaneasca, ce sa mai vorbim….insadespre betiile ulterioare n-aveau harul necesar sa povesteasca.

  22. 22
    GD says:

    Apa din tanc si painea din cambuza…
    O, tempora!…

Leave a Reply


7 − = six

Subscribe without commenting