IOVIK – 0.2 (foileton)

Table of contents for IOVIK

  1. IOVIK – 0.1 (foileton)
  2. IOVIK – 0.2 (foileton)
  3. IOVIK – 0.3

frica

Priveşte!

2.     Andante, molto prezioso

 

Bineînţeles că, în primele zile, habar n-aveam ce trebuia să fac pentru a-i da o cotă cât mai înaltă lui Iovik. Când am încercat să deschid subiectul în faţa domnului M., acesta mi-a replicat, oarecum distrat:

- Vorbim despre o lucrare de artă. Lucrarea ta de artă. Cum aş putea să te lămuresc eu ce ai de făcut tu, cu opera ta? Of, şi i-am spus lui Herşcovici că e prea devreme ca să te apuci de aşa ceva… – schimbă el vorba deodată. Poate că mai bine ar fi să renunţi la întreprinderea asta, ce zici?

Am rămas pe gânduri câteva clipe. Ne aflam la conacul Ghica-Blaremberg, din Căciulaţi, cel pe care Irina Mavrocordat l-a donat (într-o perioadă în care donaţiile erau sinonime cu raptul) Academiei Române, care Academie l-a transformat în casă de odihnă. D-l M. tocmai examina portretul lui Grigore Ghica, cel asasinat la Iaşi de capuchehaia sultanului, dar eram absolut sigur că mintea nu-i stătea acolo: aştepta răspunsul meu. Din parcul conacului se auzi un cuc. Era o dimineaţă însorită. Un academician cam săltăreţ se tot preumbla prin faţa biroului în care ne aflam, teribil de contrariat.

 

2_a_palatul_ghica_1_4

Conacul Ghica

 

- Ce spui, renunţi? – insistă d-l M. 

- Nu mai am cum. Mintea mea toată a căpătat o altă… hm, formă. Mi-am dres glasul apoi, mirat de felul în care vorbisem, după care, jur că am continuat chiar cu aceste cuvinte: Până şi cele mai mărunte gânduri par să mi se fi transformat în nenumăraţi oşteni iscoditori, gata să pornească într-o campanie îndelungată.

- Atunci, urmează-ţi instinctul, mă sfătui d-l M., privindu-mă lung, din cap până în picioare. Apoi, îşi puse ochelarii şi o luă agale spre uşă. Academicianul acela al cărui nume îmi era necunoscut se ascunsese îndărătul uşii întredeschise şi trăgea cu urechea la noi. Bodogănind, d-l M. închise uşa cu zgomot.

Încet-încet, pe măsură ce treceau zilele, planul meu căpăta formă. Chiar dacă d-l M. asimila asemenea întreprinderi unor acte artistice, non-lineare prin excelenţă, am decis să procedez de o manieră carteziană. Pe vremea aceea eram convins că orice demers, indiferent de natura lui, trebuie să se bazeze pe un eşafodaj metodic. Fireşte, dădeam dovadă de snobism din moment ce recurgeam la acest import mental, extrem de necaracteristic naţiei noastre, dar nu mai aveam de ales. În consecinţă, am făcut recurs la ceea ce exersasem din plin în facultatea de politehnică, adică la proiectele periodice cu care ne încărcau profii la lucrările practice.

Ştiam unde trebuie să ajung: trebuia să obţin o cotă cât mai mare pentru un artist numit Iovik. Mai ştiam şi de la ce plecam: de la un simplu tablou. Şi mai ştiam că poveştile dindărătul unui artist făceau parte, cât se poate de substanţial, din cota lucrărilor sale.

Prin urmare, am luat-o pe urmele lui Iovik, ce să fac, încercând să-i reconstitui existenţa din cea mai fragedă pruncie.

Iovik era bucureştean – în copilărie, locuise prin Drumul Taberei, cam pe unde se terminau blocurile şi începeau parcelele de porumb dinspre comuna Domneşti. Lucru bizar: îi plăcuse foarte mult fotbalul, iar în clasa I făcea deja parte din echipa de pitici a clubului Steaua.

După vreo două luni de cercetare, am aflat o scurtă poveste din copilăria lui Iovik (era o păţanie explicită în ce privea talentul lui la desen), poveste pe care am aflat-o de la o rudă îndepărtată de-a acestuia, Filip Canta, art manager la o multinaţională de PR, reclamă şi marketing. Se pare că întâmplarea cu pricina a avut loc prin 1965, vara, pe plaja de la Mangalia. Iovik avea nouă ani pe atunci. Bunica lui Iovik intrase în conflict cu bunica lui Filip Canta, obiectul disputei fiind însuşi Iovik, care o enervase înfiorător pe bunica lui Filip. Motivul disputei s-a pierdut, bineînţeles, dar Filip mai ţinea minte că bunică-sa îi atrăgea atenţia bunicii lui Iovik despre cât de mult îl ajutase cu şcoala pe acelaşi Iovik, că dacă n-ar fi fost ea, Iovik ar fi rămas la şcoala aia prăpădită de cartier care n-ar fi scos din el nimic altceva decât un amărât de fotbalist, incapabil să lege două vorbe, că pentru asta, Iovik şi părinţii lui ar fi trebuit să fie mai respectuoşi (adică să tacă, dracului, din gură atunci când li se vorbea), că ea îl pusese pe Iovik pe o direcţie pentru care toată lumea îi va mulţumi în timp, dar că, pe de altă parte, ea, adică bunica lui Filip, ar fi putut să-şi retragă oricând sprijinul dezinteresat, riscul evident fiind ca Iovik să se reîntoarcă la infecta aia de şcoală de cartier etc., etc., etc.

- Părinţii lui îşi dau seama ce-am făcut eu pentru el? – punctă la un moment dat bunica lui Filip.

Bunica lui Iovik îşi încleştase dinţii, dar n-avusese curaj să dea o replică binemeritată – era prinsă ca într-un cleşte între orgoliu şi perspectiva de a spulbera şansele lui Iovik de a merge la o şcoală decentă. Lui Filip îi fugise tot sângele din obraz şi se tot uita la Iovik, neştiind ce să facă, în timp ce Iovik, cu o figură inertă, se ciucise lângă cearşaf, îndepărtând tacticos stratul de nisip fierbinte, până ce dădu de nisipul umed şi răcoros, pe care se apucă să-l netezească, tacticos. Apoi, cu ajutorul unui beţigaş, se apucă să traseze nişte linii în nisipul ud, aparent nepăsător, deşi bunica lui Filip continua să recrimineze:

- Fără mine, viitorul acestui copil ar fi fost în pom; voi v-aţi rugat de mine, cu cerul şi pământul, să vă ajut, iar răsplata, iat-o! De azi înainte, Iovik nu mai are voie să-i adreseze nici un cuvânt Ilincăi (Ilinca era verişoara celor doi copii), căci altfel, am eu ac de cojocul vostru, al tuturor!

Între timp, Iovik terminase de desenat: era o reproducere pe nisip a faimosului tablou al lui Vasnetsov, Cei trei bogatîri.

 

three-bogatyrs_resize

Trei bogatîri

 

- Îţi place? – îl întrebase el pe Filip în şoaptă.

Filip mi-a spus cât de uluit fusese atunci:

- Nu numai că făcuse un desen aproape perfect, ceea ce, după mulţi ani, când am văzut reproducerea într-un album, mi-a permis să-i recunosc deîndată pe cei trei cavaleri ai lui Vasnetsov; nu numai că îi schiţase într-o viteză uluitoare, dar făcuse toate astea în timp ce bunică-mea îi călcase în picioare sistematic, pe el şi pe toţi ai lui, auzită de toată lumea care făcea plajă în jur.

- Că maică-sa aia, rusoaica, ce ştie ea? – continuase bunica lui Filip, alimentată de o magistrală bucurie veninoasă: era directoare de liceu, avea relaţii la raion, la Tudor Vladimirescu, ergo, avea pâinea şi cuţitul în ce-l privea pe Iovik.

- Cine sunt ăştia trei? – întrebase Filip, abia auzit, holbându-se la cei trei cavaleri desenaţi pe nisip.

- Sunt nişte neînduplecaţi, replicase micuţul Iovik, cu aer imparţial, îmi imaginez. Ce crezi că s-ar întâmpla dacă ar prinde viaţă, toţi trei, şi s-ar ridica din nisip chiar acum?

Aşa am aflat că mama lui Iovik era rusoaică din Tver, acel târguşor pe care Alexander Nevsky îl oferise fratelui său la 1246, acel oraş al cărui nume fusese schimbat în Kalinin în 1931, acea urbe făcută praf şi pulbere de Waffen SS în timpul războiului, acel municipiu redevenit Tver în zilele noastre, după ce Kalinin a primit acceptul să se ridice la ceruri, în sfârşit, alături de tovarăşii lui.

Când i-a sosit sorocul, Iovik a intrat la liceul Tonitza, şi, pentru că românii uită uşor, bunica lui Filip l-a mai ajutat o dată, din cauză că părinţii lui Iovik au rugat-o să-i pună lui Iovik o pilă, ca să-l mute la cea mai bună clasă din anul lui – piloşii din vremea aceea fiind echivalentul VIP-urilor din zilele noastre. Dar, nici în acea clasă nu i-a fost prea uşor – de la o colegă de liceu de-a lui, am aflat că marea problemă a lui Iovik era incapacitatea lui de a nu-şi picta subiectele cât mai amănunţit. El nu făcea pictură: el făcea, mai degrabă, un fel de stranie fotografie, folosindu-se de tempera, de aquaforte, de tuş, de orice, chestie care i-a atras o grămadă de puneri la punct.

- La ce-ţi trebuia să faci liceul de desen, îl tot întrebau profesorii. Pentru ce vrei tu să obţii de la o pictură, un aparat Zenit e cel mai bun… E mai practic, e mai simplu şi nu ţi-ai mai pierde timpul pe aici. Am auzit că maică-ta e rusoaică… De ce nu-ţi cumpără ea un aparat de fotografiat sovietic? Barem, nu ne-am mai încurca unii pe alţii. Arta, dragul meu, pictura, ca să zic aşa, este…

- Ba nu, ba nu, replica tânărul Iovik, amănuntele sunt cele mai importante. Cele mai mărunte amănunte, oricât de numeroase şi de precise ar fi, ele dau elanul vital al picturii, ele îi alcătuiesc lebensraum-ul, obişnuia el să citeze din lecturi nepermise, şi tot ele sunt limita nevăzută dintre pictură şi fotografie.

- Ce limită nevăzută? Ce fotografie? Ce legătură are pictura cu fotografia?

- Uitaţi, aici, de pildă, începea Iovik să se explice, făcând tocmai ceea ce nici un artist n-ar trebui să facă, nicicând: adică, să-şi dezvăluie intenţiile.

- Las’ că vedem noi la examenul de intrare în facultate, i-o retezau profesorii.

Fireşte, nu a intrat la Arte Plastice din prima. În consecinţă, a făcut armata la Topraisar, un an şi patru luni, şi a mai dat odată examen de admitere, în armată fiind, dar a picat din nou. Armata nu i-a fost prea grea, pentru că cei de la serviciul de propagandă îi dădeau tot timpul de făcut lozinci şi tablouri cu care să se împodobească unitatea militară de la coada lacului Techirghiol.

 

tekir

Coada lacului Tekirghiol

 

- Băh, caporal, sunt frumoase picturile astea ale tale, îi spunea secretarul de partid, dar sunt aşa, nu ştiu cum… Parcă mi-e cam frică de ele.

- De ce, tovarăşe colonel?

- Mai e ceva îndărătul lor… Mai e ceva îndărătul lor şi eu nu pricep ce. Parcă pândeşte ceva în ele.

- Ce să pândească, tovarăşe colonel? Sunt doar nişte picturi.

- Nu ştiu. Au mai fost nişte tovarăşi de la Constanţa şi de la Bucureşti, şi la fel mi-au spus şi ei: băh, băiatul ăsta are talent, e clar, tovarăşe, dar e ceva în neregulă cu tablourile astea. Zici că oamenii ăştia pictaţi de el sunt vii cu adevărat, ai naibii, dar mai zici şi că vor să-ţi facă ceva!

- Pot să-i fac şi mai simpli, replicase Iovik.

- Păi, ia să-i faci mai simpli, căzu la pace secretarul de partid. P-ăştia d-aci, de la unitate, să-i faci simpli, da’ mie să-mi faci un tablou d-ăsta, aşa cum ştii tu, ca să-l pun acasă în sufragerie, pricepi, băh, caporale?

Zis şi făcut. Iovik îi făcu un asemenea portret secretarului de partid, iar acestuia îi plăcu tabloul într-atât de mult, încât îi dădu o permisie de două săptămâni, peste rând. Când se întoarse la unitate, Iovik îi aduse secretarului de partid un cartuş de Pall Mall fără, după cum era obiceiul. Se prezentă la biroul acestuia deîndată şi bătu la uşă, dar nu-i răspunse nimeni. Întrebă Iovik în dreapta şi-n stânga, se interesă de tovarăşul colonel, dar în dimineaţa aceia nu-l mai văzuse nimeni după ce intrase în unitate.

Resemnat, Iovik ascunse cartuşul de ţigări cum ştiu mai bine, şi se prezentă la comandantul de pluton, cu gând să-l viziteze pe secretarul de partid la terminarea programului. După-amiaza, însă, lucru ciudat: ofiţerii din unitate dispărură, deodată, cu toţii, lăsându-i pe pifani în grija plutonierilor. După vreo jumătate de oră, în unitate îşi făcură apariţia câţiva ofiţeri superiori cu alură de ceişti, iar după încă o jumătate de oră aflară cu toţii ce se petrecuse: secretarul de partid al unităţii murise în biroul său, sub privirea neclintită a tovarăşului Nicolae Ceauşescu.

Fireşte, s-a făcut anchetă mare de tot, dar cazul a fost, până la urmă, clasat, fiind considerat moarte subită.

Am făcut pe dracu-n patru ca să obţin tabloul acelui secretar de partid. Nevasta răposatului locuia la Eforie Sud, pe strada Negru Vodă, chiar lângă intrarea în parcul oraşului. Am pus la bătaie tot talentul meu ca să-i intru văduvei în voie, astfel încât să pot formula cererea de cumpărare fără să fiu dat pe uşă afară. N-o să intru în detalii (aş deveni aproape licenţios), şi-o să trec direct la descrierea tabloului, actualmente aflat în posesia mea.

În acel portret, colonelul nu-şi purta uniforma. Iovik îl înfăţişase relaxat, îmbrăcat într-un tricou boţit, aşezat sub un umbrar, cu un pahar de vin roşu în faţă. Când priveai tabloul pentru prima oară, ai fi zis că fostul secretar de partid îţi zâmbea, dar după câteva clipe, îţi dădeai seama că, de fapt, personajul avea un rictus răutăcios care nu-ţi rezerva nimic bun.

- La prietenii lu’ Andu nu prea le-a plăcut tabloul, îmi spusese văduva. Ziceau că pictoru’ şi-a cam bătut joc de el.

- De ce?

- Păi, zici că Andu are ceva cu toată lumea. Da’ lu’ Andu i-a plăcut mult. Zicea că aşa fusese el în tinereţe. Zicea că doar în tablou’ ăsta i se vede adevărata putere.

Tehnic, portretul secretarului de partid era foarte departe de tabloul cu cele două femei la Balcic. Era într-atât de perfect schiţat şi colorat încât, într-adevăr, îţi dădea senzaţia de nesiguranţă pe care o încerci în faţa unui instantaneu fotografic. Cu toate astea, încet-încet, aceeaşi tehnică extrem de amănunţită te târa după ea, de parcă te-ar fi atras într-un sorb, şi-am să dau un singur exemplu ca să pricepeţi: pe arătătorul mâinii drepte, în interiorul degetului, răposatul colonel avea o dungă pe care, fără să-ţi dai seama cum, o atribuiai fără multă vorbă, urmei unui trăgaci de pistol.

Ca să fiu sigur că nu exagerez, am întrebat-o pe văduvă ce credea că era dunga aceea.

- Ia-uite, p-asta n-o văzusem, se miră ea. Păi, zici că-i urma de la un trăgaci, îmi zise ea fără să stea mult pe gânduri. Uite-te şi tu cum l-a făcut pe bietu’ Andu, fir-ar să fie…

La patru luni după ce a terminat armata, Iovik a intrat la facultatea de Arte Plastice. Discuţiile referitoare la tehnică s-au reluat, iar Iovik, atât datorită insistenţelor celor din jur cât şi derivei stilistice naturale pe care o trăieşte fiecare artist, a lunecat, treptat, către un binemeritat expressionism and fauvism remixed. Cu toate acestea, înclinaţia sa către un figurativ desuet, făcea ca, indiferent cât de încărcate tehnic îi erau lucrările, personajele şi locurile să fie deîndată recognoscibile, impunând, parcă, un anume setting şi o galerie de oameni… precişi, ca să zic aşa, cum nu se poate mai convingători.

Pe vremea aceea, studenţii la Arte Plastice se pregăteau şi pentru o carieră pedagogică, motiv pentru care erau obligaţi să predea câteva ore de artă elevilor de liceu. La o astfel de lecţie, Iovik n-a ajuns la timp. Profesorii şi elevii îl aşteptau, oarecum jenaţi de întârziere, când, deodată, de pe culoar, s-a auzit un zdupăit ritmic. Uşa clasei s-a deschis, iar Iovik a făcut semn unui elev mai solid aflat în primele bănci, (pssst, hai încoa’), să vină să-l ajute. După câteva clipe, cei doi aduceau în clasă o roabă plină cu lut, iar Iovik şi-a început lecţia, extrem de relaxat, vorbind despre felul în care formele dormitează în materiale.

Aici, ar fi fost momentul să vi-l descriu pe Iovik – mai ales datorită multiplelor conexiuni pe care mi le-a trezit ultima propoziţie a paragrafului precedent. N-am s-o fac, însă, dintr-un motiv care va deveni evident la finele povestirii.

Prin anul III de facultate, Iovik îşi stabilizase tehnica cea nouă: dorinţa lui de a mixa recognoscibilul cu expresionismul strident se echilibrase, iar „tendinţele contrare ale fotograficului fuzionaseră cu entropia ucigătoare a cromaticului incandescent”, după cum îl caracteriza un critic care făcuse vogă în acei ani – mă refer la deceniul opt al secolului XX.

Un lucru straniu s-a petrecut atunci: grupa lui Iovik a avut de pictat un nud într-o anumită poziţie, într-un decor academic consacrat, în aer liber – o femeie cam planturoasă a trebuit să se aşeze într-o poziţie extrem de à l’aise lângă un havuz spart, localizat în curtea interioară a Facultăţii, mă refer la clădirea cea veche, situată vizavi de Catedrala Sfântul Iosif.

Lui Iovik i-a ieşit cu acea ocazie unul dintre cele mai teribile tablouri – îl am, aşa că ştiu despre ce vorbesc. Femeia aceea planturoasă (una cu trăsături de spălătoreasă, sau de franzelăreasă, cumva), tolănită lângă havuzul real al Facultăţii, femeia aceea, aşadar, părea că te priveşte de pe altă lume – nu vă gândiţi prea departe: era doar lumea ideală a franzelăreselor, alcătuită din făină trei nule, o icoană cu Maica Domnului, un bărbat care nu bea decât sâmbăta şi-un video la care rula, neîntrerupt, O floare şi doi grădinari, cu Sanjay Khan, Balraj Sahni şi Sadhana Shivdasani. A fost primul tablou pe care profesorii lui Iovik l-au notat cu zece, semn că, până la urmă, reuşise să-i dea pe brazdă.

Prima lui notă de zece luată în facultate, însă, a purtat ghinion modelului – deşi pictaseră la finele lunii mai, un frig nemaipomenit se lăsase în Bucureşti: era coada unei ninsori şi a unei vijelii apoteotice, tardive, survenite în Carpaţii Meridionali. Acea femeie zdravănă, care la prima vedere plesnea de sănătate, a făcut o pneumonie cumplită şi, în mai puţin de o săptămână, murea în Pavilionul V al  spitalului de Boli Infecţioase Colentina, după cum i se spunea pe atunci.

După terminarea facultăţii, Iovik a fost repartizat la Teatrul Foarte Mic, ca scenograf şi, vreme de aproape un deceniu, nu s-a mai ocupat de tablouri – practic, făcea decoruri, de dimineaţa până seara.

În 1988, însă, pasiunea reprimată vreme de ani de zile a răbufnit, iar Iovik, care între timp făcuse un caz din relaţia sa dangereuse cu actriţa P., (ea era cu 15 ani mai în vârstă decât el), s-a reapucat de pictură.

 

tver

Mănăstire în vechiul Tver

 

–//–

 

12 Responses to “IOVIK – 0.2 (foileton)”

  1. 1
    lollitta says:

    face parte din roman? sau e doar o coincidenta de nume cu Canta?

  2. 2
    impricinatul says:

    nu face parte din roman. sunt doar niste studii, ca sa zic asa: personaje, locuri, chestii din astea.

  3. 3
  4. 4
    volent says:

    da…precum taurasul Ferdinand, sed cu florile-n brate (randurile dumitale) si le adulmec:))

  5. 5
    Departe says:

    …killing them softly with his paiting, cumva?……:)

  6. 6
    greenfield says:

    Ma gandesc acum ca acest pictor a existat in realitate.
    Amestec de fotografie si pictura am mai vazut.
    Deci misterul e de alta natura aici…

  7. 7
    impricinatul says:

    @departe: cald, cald, cald…

    @greenfield: misterul vine dintr-o credinta budista. sa nu ne grabim, insa…

    @gopo: mersi! :)

  8. 8
    Departe says:

    *painting, nu paiting, evident, de emotie mi-au alunecat si degetele si deabia acum am observat……:) dar daca e cald e bine

  9. 9
    Laur says:

    Iovik ăsta pare a transmuta sufletele modelelor în pictură; în urmă rămân doar carcasele lăsate în paragină şi care în cele din urmă se opresc din mers ca nişte orologii neîntoarse. Nu era o credinţă a unor triburi amazoniene că fotografia le răpeşte sufletele?

    Aştept cu nerăbdare continuarea :)

  10. 10
    Viorica says:

    Nu cumva Iovik a pictat portretul lui Dorian Gray?

  11. 11
    impricinatul says:

    nu, nu, nu :)

  12. 12
    Vlad says:

    Şi astfel, strada Ofrandei intră în nemurire!

Leave a Reply


five − = 4

Subscribe without commenting