N-A FOST GIUVAER MAI VECHI ÎN PATALIPUTRA – foileton – 0.2

Contextul istoric al legendei
 
E cunoscut, îndeobşte, că cea de-a IV-a Cruciadă a fost un mare eşec: trupele ridicate de Bonifaciu de Monserrat la îndemnul lui Folke de Neuilly, n-au ajuns niciodată la Cairo, destinaţia de unde trebuiau să se răspândească precum pojarul peste Pământurile Sfinte, trecându-le prin foc şi sabie şi recuperând Marele Regat al Ierusalimului.
 
Bonifaciu de Monserrat, uns conducător al Cruciadei a IVA-a de Papa Inocenţiu III
 
Pacostea Cruciadei a IV-a s-a datorat – vai! – unui planning financiar inadecvat: fondurile adunate de forţele expediţionare au fost insuficiente (51.000 de mărci) pentru a acoperi datoriile contractate de Veneţia (85.000 de mărci) pentru construcţia flotei care avea să-i transporte pe cruciaţi la destinaţie. Dar, imixtiunea financiarului în sacru nu trebuie să ne mire: ştiţi bine că pe vremea aceea, o sumă de bani acceptabilă vărsată în punga bisericii, îţi plătea mântuirea fără probleme, chestie care se numea simonism.
Prin urmare, aflându-se faţă în faţă cu o masă de cavaleri extrem de agitaţi, dar fundamental insolvabili, Enrico Dandolo, dogele orb al Veneţiei, i-a manipulat pe cruciaţi cum a ştiut el mai bine. N-aveţi bani de drum? – nu face nimic, pentru că o să vă duceţi, în schimb, la cetatea Zadar, pe malul Adriaticii, ca s-o readuceţi sub controlul nostru, al veneţienilor, pentru că nemernicii ăia de târgoveţi din Zadar s-au aliat – ce mârşăvie! – cu regele Emeric al Ungariei.
 
Enrico Dandolo
 
Aceasta fiind maniera prin care Dandolo înţelegea ca trupele cruciate să-şi acopere datoria faţă de Veneţia, expediţia a pornit, aşadar, spre Zadar. Ceea ce nimeni în afara lui Dandolo nu ştia la momentul acela era faptul că dogele plănuia ca după Zadar, cruciaţii să atace Constantinurbs. Mă rog. Dandolo avea niscaiva circumstanţe justificative: nu trebuie să omitem că avusese relaţii strânse cu Constantinurbs – fusese de mai multe ori ambsador acolo – numai că, funcţionarii bizantini îl priviseră întotdeauna cu dispreţul teribil pe care pretinşii nobil îl au faţă de negustorii eficienţi.
Să ţinem minte acest lucru pentru că este important pentru felul în care au evoluat lucrurile.
Revenind la cruciaţi, atâta timp cât Zadarul a fost asediat,
 
Zadar
 
Bonifaciu de Monserrat s-a dus să-şi viziteze vărul, pe Ludovic de Suabia, fără un motiv aparent. Acolo l-a cunoscut pe Alexios Angelos, fiul lui Isac al II-lea, împărat al Constantinurbsului, care fusese alungat de pe tron de o rudă de-a sa care purta tot numele de Alexios. Alexios-frustratul i-a propus lui Monserrat cucerirea Constantinurbsului şi alungarea lui Alexios-sătulul, urmând ca, în contrapartidă, Bizanţul cel condus de frustrat să susţină financiar Cruciada, s-o sprijine cu soldaţi în Ţara Sfântă, să ofere galere pentru transport etc…. Ce legătură o fi avut Enrico Dandolo cel orb cu acest aranjament josnic, nimeni nu poate spune cu siguranţă. Cert este doar că Bonifaciu de Monserrat a acceptat să pornească în fruntea cruciaţilor, pentru a cuceri Constantinurbs, luându-l şi pe Alexios-frustratul cu el, pentru a-l înscăuna.
 
Alexios IV cel Frustrat
 
Numai că, în timp ce cruciaţii plănuiau să atace Bizanţul (deşi papa Inocenţiu III i-a ameninţat cu excomunicarea pentru porcăria asta), sultanul Barayat-Cutremur, care petrecea zile plăcute la seraiul din Brusa, a fost informat de ciudatele pregătiri de război ale creştinilor împotriva fraţilor lor întru credinţă.
- Nici nu mă aşteptam la altceva din partea ghiaurilor, îi spuse sultanul marelui său vizir, Ildirim.
Cu toate că războiul dintre creştini îl ajuta într-un fel, Barayat-Cutremur îşi dădu seama că o eventuală cădere a Constantinurbsului în mâinile cruciaţilor i-ar fi blocat pe otomani în Anatolia, între Bizanţ, pe de o parte, şi Comitatul de Tripoli, de cealaltă parte. În consecinţă, Barayat a decis să atace zdrobitor (să nu uităm cum era supranumit) marele oraş de pe Bosporul de Miazăzi şi a chemat sub arme 60.000 de soldaţi, din care 15.000 călăreţi arabi, cu însemnele Jihadului lui Ali Nemuritorul.
Numai că, mişcările lui Barayat n-au rămas neobservate de cavalerii Ioaniţi, care au trimis depeşe la Zadar, lui Bonifaciu, şi la Taurida, dincolo de Bosporul Cimmerian, la mongolii hanului Hulagu, cu care creştinii avuseseră grijă să facă schimb de ambasadori, fiind şi unii şi alţii, îngrijoraţi de ascensiunea otomanilor.
 
Bosporul Cimmerian
 
Hulagu a răspuns solicitării creştinilor fără să stea pe gânduri, pornind cu cei 80.000 de călăreţi din Hoarda Cerului prin Sciţia, apoi prin Dobrogea şi pe ţărmul Mării Negre, coborând în marş forţat spre Constantinurbs. Deşi au ajuns cei dintâi sub zidurile oraşului, istoria standard nu a aflat nici până acum de ce Hulagu nu a ordonat asediul, preferând să-i aştepte pe cruciaţi.
Aceştia din urmă, în număr de aproximativ 35.000 (dar cu armamentul cel mai avansat din epocă), au ajuns la Constantinurbs în luna mai 1427, în acelaşi timp cu otomanii lui Barayat-Cutremur. Cruciaţii şi armata lui Hulagu se aflau situaţi pe ţărmul european, la vest, respectiv la est de capitala Bizanţului, în timp ce Barayat-Cutremur îşi smulgea părul din cap pe malul asiatic, cam prin dreptul cheiurilor Haydar Paşa din zilele noastre (Uskudar, pe vremea aceea), fiind ţintuit pe ţărm de atacurile din aer ale cruciaţilor.
 
Constantinurbs I et. II
 
Între timp, Hulagu, încă se ţinea deoparte de confruntare, într-un mod inexplicabil. A fost convins să atace, totuşi, în urma eforturilor ambasadorului suab, Ludwig von Kreutzmeer, numai că, deîndată ce hanul s-a hotărât să lupte, Hoarda Cerului a fost lovită de ciumă, fiind nevoită să se retragă spre extremitatea Bosporului dinspre Marea Neagră. Era deja luna iunie, iar Bayarat-Cutremur primi atunci în ajutor un grup de mercenari din Zhong Huo,
 
Mercenarii de Zhong Huo, conduşi de generalul Bodhidarma
 
înarmaţi cu culevrine, cu bombarde şi cu zmee de asalt, cu care prinseră a izbi necruţător aerostatele lui Bonifaciu de Monserrat. Pierzând supremaţia aeriană necondiţionată pe care o avuseseră până atunci, cruciaţii n-au mai putut să împiedice traversarea Bosporului, iar otomanii au debarcat în Constantinurbs II, pe undeva pe lângă capătul estic al actualului pod Galata, atacând Pera şi lansându-i pe cavalerii Jihadului lui Ali spre acele zone care în zilele noastre sunt cunoscute drept Tophane, Beyoglu şi Sishane, zone dispuse de jur împrejurul Turnului Galata, existent încă de pe atunci.
Între timp, cruciaţii cuceriseră mare parte din Constantinurbs I, adică acea parte a oraşului situată la vest de Cornul de Aur, însă apărarea bizantină era din ce în ce mai furibundă, obligându-i pe cruciaţi să bată pasul pe loc, mai ales în jurul mănăstirii Hagia Maria Pammakaristos şi al rezervoarelor de apă de la Aspar, dar în special la palatul Blachernae.
 
Palatul Blachernae – reşedinţa împăratului Bizantin
 
Luptele dintre cruciaţi şi bizantini erau din ce în ce mai violente, adeseori întâmplându-se ca o companie cruciată să ocupe parterul unei clădiri, în timp ce bizantinii ţineau cu dinţii de etajul I, iar o altă companie cruciată stăpânea etajul II. Pe de altă parte, mercenarii de Zhong Huo ocupaseră poziţii stabile la est de Cornul de Aur, în Pera, şi executau foc peste braţul de apă, distrugând, deopotrivă, atât poziţii bizantine cât şi cruciate.
Văzând că se împotmoleşte într-un război urban de uzură, Monferrat l-a trimis pe Ludwig von Kreutzmeer din nou la Hulagu, implorându-l să-i atace pe otomani din flanc.
 
Hulagu Han
 
Hanul a acceptat să se pună în mişcare, cu două condiţii: să primească „un salvconduct până la sfârşitul vremurilor” pentru târgurile germane de la Baltica, iar mărfurile sale să fie exonerate de taxe pentru totdeauna pe teritoriile lui Filip de Suabia – cererile sale au fost acceptate fără crâcnire, după cum era de aşteptat.
La 2 iulie, după ce s-au semnat actele, Hulagu a lansat atacul, azvârlind cadavre de ciumaţi cu catapultele, în taberele lui Bayarat-Cutremur din Pera. Era prea târziu, însă, căci corpurile de ieniceri ocupaseră Pera în mare parte, devastând-o. În ce priveşte epidemia de ciumă care a izbucnit imediat printre turci, ea n-a făcut altceva decât să-i înfurie şi mai şi pe, obligându-i să-şi caute scăparea de molimă cu orice preţ, adică avansând către nord şi către Constantinurbs I.
 
Germenii ciumei
 
În ziua de 10 iulie, cruciaţii şi otomanii au ajuns în sfârşit faţă în faţă, la extremitatea nordică a Cornului de Aur, într-un loc denumit Valea Apelor Dulci. Luptele corp la corp au început imediat şi au fost cele mai sângeroase de la începutul războiului, fiind semnalate situaţii în care companii întregi, şi de-o parte şi de alta, au fost măcelărite treptat, sistematic, temeinic.
Pe de altă parte, Bizantinii încă nu depuseseră armele: ei continuau să se apere şi de unii şi de alţii, ici-colo, în buzunare răspândite pe cuprinsul Constantinurbsului, asta ca să nu mai spunem că întreg Cornul de Aur încă era al lor, fiind dominat de galerele rapide bazate lângă Blachernae, înarmate cu faimosul foc grecesc, contra cărora cruciaţii nu reuşiseră încă nici o victorie notabilă. Şi, ca şi cum bulibăşeala asta nu era de ajuns, călăreţii Hoardei Cerului lansau din oră în oră nişte raiduri năpraznice care, nu o dată, au spulberat cruciaţi, bizantini şi otomani deopotrivă.
În afara faptului că otomanii şi cruciaţii au început luptele terestre directe în ziua de 10 iulie 1427, aceeaşi zi mai este menţionată (în toate documentele consultate de mine), ca fiind ziua în care a început tărăşenia cu giuvaerul din Pataliputra. Legenda începe printr-o întâlnire ce are loc noaptea, în beciurile palatului Mangana de pe malul Propontidei (Marea Marmara): Enrico Dandolo, Bonifaciu de Monserrat şi mareşalul bastimentelor aeriene, Jacques Montgolfier, împreună cu sfetnicii şi cu suitele lor, asistă la prezentarea unor maşinării tocmai bune de folosit în război. Cel care le face prezentarea este nimeni altul decât inventatorul Leonardo Da Vinci.
 
 
Legenda
 
- Cred că le voi denumi zbaturi, zise Leonardo Da Vinci, privind când la Enrico Dandolo, când la Bonifaciu de Monserrat.
Baronul de Castellamare, sfetnicul apropiat al lui Dandolo, dar şi reazemul său de orb, care îl ducea de mână dintr-o parte în alta, îi vorbea acestuia din urmă în şoaptă, străduindu-se să-i descrie minunăţia din faţa ochilor.
- Zici că seamănă cu un alambic?! – se miră dogele orb.
 
Motorul pentru zbaturi al lui Leonardo
 
- Într-un fel, serenissime, murmură Castellamare. Da Vinci spune că ne va fi de mare folos. Zice că se aseamănă cu motoarele cu care a echipat aerostatele, numai că sunt mult mai mari.
- Bine-ar fi să nu se înşele, rânji Dandolo, că m-am săturat de câtă vreme ne învârtim pe aici… Of, nu mi-a plăcut niciodată Constantinurbs. Miroase aşa… a peşte… Iar bărbaţii sunt cam prea efeminaţi.
- Serenissime… sunt greci! Viciul lor este cunoscut în toate colţurile pământului.
Se auzi un bubuit greoi, iar zidurile groase ale palatului Mangana se clătinară. Şiroaie de praf se scurseră din tavan, cufundând încăperea într-o ceaţă înecăcioasă.
- Şi, mă rog, ce fac… zbaturile astea ale tale? – se interesă Bonifaciu după o vreme.
- O să vă arăt, spuse Da Vinci, potolit.
Aprinse o feştilă şi se apropie de cilindrul de fontă, mare cât un butoi de vin de prin cramele Toscanei. Sub cilindru se afla un fel de tavă, prevăzută cu două găuri, iar Da Vinci vârî feştila printr-una dintre ele. Se auzi un bufnet înfundat, în tavă se ghici un foc cu flăcări ciudat de albastre dar, în scurtă vreme nu se mai văzu nimic, căci Da Vinci acoperi găurile. Nu trecu mult şi, din cilindru se ridică sfârâitul unei ape ce se pregătea să dea în clocot. Apoi, drugul ce ieşea prin partea de sus a cilindrului începu să se ridice şi să coboare, ritmic. Da Vinci fură o privire către ceasul cu apă: era aproape de miezul nopţii.
 
Ceas cu apă
 
E târziu, îşi zise el, dar nu lăsă să i se vadă nerăbdarea. Zâmbind, continuă să explice:
- Dacă aşezăm câte patru motoare din acestea de fiecare parte a unei galere, şi dacă le cuplez la nişte roţi uriaşe, adică la zbaturile amplasate dincolo de bordaj, n-o să mai fie nevoie de vâslaşi. Galerele vor fi mai uşoare, iar pe vâslaşi o să-i puteţi înarma, că să-i folosiţi la luptă…
- Tu crezi că vâslaşii sunt luptători la fel de buni ca lefegiii, sau cavalerii? – pufni Dandolo.
- Sunt răufăcători, în cea mai mare parte. Or şti ei ce să facă dacă primesc paloşe sau cuţite. Iar dacă o să moară, n-o să-i plângă multă lume.
Privitorii nu mai scoaseră o vorbă. În afara lui Montgolfier, niciunul dintre ei nu mai văzuse vreun motor până atunci, căci li se părea înjositor – acum, însă, se chiorau la alcătuirea ieşită din mintea iscoditoare a lui Leonardo. Cu excepţia lui Dandolo, urmăreau cu toţii drugul care ieşea din cilindru, din ce în ce mai repede, pufnind şi gâfâind metalic – erau bărbaţi şi, pe deasupra, plecaseră cam de mult de acasă, aşa că mişcarea uniform accelerată a drugului le aduse aminte tuturor de zile mai bune.
- Dar ce arde acolo? – întrebă Dandolo deodată, aducându-i pe toţi înapoi cu picioarele pe pământ.
- Asfalt lichid de Balasagan. Din Persia.
- Şi cum de arde aşa, fără aer? întrebă baronul de Castellamare.
- Are nişte prize de aer. Aici, le arătă da Vinci un ţuţuroi abia vizibil, şi aici.
- Şi dacă se termină asfaltul, ce face galera? – întrebă Bonifaciu.
Mareşalul Montgolfier îşi înăbuşi un zâmbet – seniorii aceştia, îşi spuse el, o să fie tocmai buni de azvârlit la gâde, cât de curând. Prea n-au habar de niciunele!
Iar da Vinci:
- M-am gândit să punem un rezervor plin cu asfalt lichid, la pupa, pe puntea inferioară. Când se termină asfaltul din motor, trimitem câţiva oameni să mai aducă, cu găleţile. Între timp, zbaturile se vor învârti, din inerţie, ajutate de greutăţile care se rotesc aici şi aici…
 
Schemă motor da Vinci
 
 
- Aha, i-o reteză Dandolo. Un rezervor, deci. E bun, da’ parcă miroase cam urât. Aduce cu pucioasa.
- Tot ce face foc, din pucioasă se trage, zise Leonardo, după care explică, ridicând din umeri: Vroiam, pentru domniile voastre, să amestec asfaltul cu niscaiva arome tari din India, dar n-am mai avut timp. Pe de altă parte, serenissime, domnia voastră n-o să mai miroasă duhoarea asta nicicând: doar n-o să puneţi dumneavostră piciorul, vreodată, pe bastimentele din prima linie…
Da Vinci îşi dădu seama prea târziu de impoliteţe – tocmai îi spusese lui Enrico Dandolo, Dogele Veneţiei Maritime, că nu se afla în prima linie a luptei. Se ştia că Dandolo este susceptibil. Şi ranchiunos.
Drugul de fier ce se iţea din cilindru urca şi cobora într-un ritm frenetic. Clocotul din motor era din ce în ce mai puternic, iar da Vinci găsi o scuză să se retragă din faţa dogelui: se apropie de o ţeavă pe care o apucă cu un cleşte, dându-i capacul la o parte. Se auzi un şuierat ascuţit, prelung, iar o jerbă de aburi înguşti ţâşni din cilindru, mai-mai să-l ardă pe Bonifaciu de Monferrat.
- V-am spus să nu vă apropiaţi, sire, zise da Vinci şi puse capacul la loc. Se uită apoi, scurt, la ceasul cu apă. Strâmbă din nas. Se făcuse miezul nopţii. Era din ce în ce mai târziu.
- Zbaturi, zici, făcu Dandolo.
Da Vinci nu răspunse. Înjură în gând. Ce naiba îi apucase pe ăştia să vină tocmai acum ca să-i vadă lucrările?
- Serenissimul nostru Doge tocmai ţi-a spus ceva, messer da Vinci, făcu baronul de Castellamare.
- Mmmm… da Vinci forţă nota numai puţin, apropiindu-se de cilindru, întârziind cu răspunsul. Deschise din nou capacul din care ţâşni aburul, şuierând. Singura problemă este că cineva trebuie să fie mereu atent la… hm… motor! E la fel ca la aerostate…
 
Aerostat din flota aerului, Monserrat
 
Dacă presiunea aburului creşte prea tare, motorul poate să explodeze. Nu vă daţi seama ce nenorociri poate să provoace.
- Nu ne-ai amintit asta atunci când ne-ai spus că putem să venim la tine oricând, îi atrase Dandolo atenţia. Numai că, ciudat pentru el, zâmbea. De câţi oameni e nevoie ca să supravegheze motoarele şi… zbaturile tale?
- Vi se par nişte nume fericit alese, serenisssime? – întrebă Da Vinci, turnând în glas miere din belşug.
- Motoare şi zbaturi sunt nişte nume bune, că le şi vezi făcând războaie şi aducându-ne izbânde, numai după cum huruie limba când le pronunţi… Dar nu mi-ai răspuns… De câţi oameni e nevoie pe o galeră ca să aibă grijă de lucrătura asta a ta?
- Patru ar fi suficienţi. Unul să îl manevreze, unul să vadă să nu explodeze, unul să se ducă după asfalt pe puntea inferioară, iar al patrulea de rezervă, în caz că unul din ceilalţi păţeşte ceva.
- Ah, făcu Dandolo şi se apropie de Da Vinci. De ce nu te-oi fi adus eu la Veneţia mai din timp? Ajută-mă să-ţi pun mâna pe faţă, fiule, zise el cu glas tremurat.
Leonardo Da Vinci se execută şi se lăsă pipăit de Enrico Dandolo, dogele orb, care îşi trecea degetele noduroase şi uscate, precum crengile căzute din ulmi, peste trăsăturile prelungi ale inventatorului.
 
Leonardo da Vinci
 
- Eşti înalt… începu dogele. Nas borcănat şi buze răsfrânte, de om scârbit de viaţă, ochii uşor migdalaţi, umerii obrajilor reliefaţi, o cicatrice… hm! Eşti cavaler, Leonardo da Vinci?
- Nu, serenissime.
- Ciudat! Asta e urmă de sabie, nu de cuţit. Dacă nu eşti cavaler, cum de te-ai duelat?
- Nu m-am duelat, serenissime, minţi Da Vinci pe nerăsuflate. Am fost lovit de o bucată de fier pe când lucram la cuirasele aerostatelor domniei-sale, Bonifaciu de Monesrrat. 
O bubuitură zgâlţâi din nou zidurile, urmată de un potop de sfârâituri. Praful prinse să curgă iarăşi din tavan. Dandolo nici nu tresări.
- Minţi, da Vinci! Asta e tăietură de sabie. De data asta, te iert. Şi câte… hm… motoare din astea ai făcut?
Da Vinci privi din nou spre ceasul de apă şi înghiţi în sec.
- Ţi-am spus că te iert, de ce ţi-e frică?
- Vă mulţumesc prea plecat, serenissime, răspunse Leonardo după o vreme, abia reuşind să nu mai privească la picăturile ce marcau trecerea timpului… E târziu, Dumnezeule, iar dobitocii ăştia nu mai pleacă odată! Vă mulţumesc… Am făcut până acum douăsprezece asemenea motoare cu zbaturi cu tot, serenissime. Dulgherii şi l��cătuşii noştri pot să alcătuiască opt-nouă piese din acestea, în fiecare zi. În zece-unşpe’ zile o să avem o duzină de galere propulsate cu zbaturi. Am făcut un calcul: pe lângă toţi vâslaşii pe care o să-i lase să poarte arme, o galeră echipată astfel o să dezvolte vreo 25 de noduri cam în răstimpul a vreo 200 de răsuflări omeneşti, adică în acea perioadă de timp pe care eu o numesc zece minute. Condiţia e să faci socoteala astfel încât să prinzi viteza asta acolo unde e mai multă nevoie de ea: între galerele greceşti. Dacă le pintenează la viteza asta, o să le spulbere ca pe vreacuri.
 
 
- Şi cu focul grecesc cum faci? – îl întrebă Dandolo, curios. Degeaba îi pintenăm noi cu galerele noastre cele iuţi, dacă ei ne dau foc…
- Ah, la asta, ştie el să vă dea răspuns, spuse Da Vinci, arătând într-un colţ. Dacă îmi permiteţi, vi-l prezint pe messer Vasco da Gama.
Privirile tuturor se întoarseră într-acolo, iar Da Vinci profită ca să desfacă toate capacele cilindrului. Drugul ce ieşea din motor îşi încetini mişcarea, uşor, uşor, uşor.
Vasco da Gama era un slăbănog cu nasul coroiat. Purta haine viu colorate, de croială iberică, pline de pampoane şi buzunare false.
 
Vasco da Gama
 
- Dacă le va da prin cap să azvârle cu foc împotrivă-ne, începu el, ei bine, atunci vom porni foalele acestea, le arătă el nişte burdufuri uriaşe şi grele, precum nişte ţâţe gigantice, care aveau chiar şi nişte sfârcuri prelungi şi cafenii ce dădeau drumul unor puternice jeturi de aer.
Hainele seniorilor fluturară, de parcă un vânt prea puternic le-ar fi izbit dintr-o dată şi, câtă vreme se apropiară cu toţii de Vasco, Leonardo Da Vinci oftă îndelung, cu ochii ţintă la ceasul cu apă.
 
***

10 Responses to “N-A FOST GIUVAER MAI VECHI ÎN PATALIPUTRA – foileton – 0.2”

  1. 1
    lollitta says:

    o multime de personaje importante in istorisirea ta. e mai interesanta decat imi inchipuiam

  2. 2
    Turambar says:

    Waw. Densa. Complicata. Alambicata, adica plina de alambicuri.

    Da’ Corto? Corto, unde e Corto? Ce’ai facut cu maltezu?

    :)

  3. 3

    Băi, Turambare, băi! Da’ dă unde ştii tu că o să apară şi Corto în povestea asta? Pentru că apare, frate, chiar o să apară!!!!!

    Lolitta, sper să nu te dezamăgesc.

  4. 4
    Dan Şelaru says:

    Don doctor ar trebui să rescrii toată istoria României, aştept posturile ca un copil serialul favorit. Şi am o întrebare, cât e fabulaţie?

  5. 5

    Mi-e greu să spun, "procentual", cât e fabulaţie. "Temelia" istorică a faptelor este, grosso modo, reală, iar trama epică istorică, la fel. Aproape toate personajele sunt reale, numai că sunt "remixate" -- nu spun ce personaje o să mai apară, ca să nu stric surpriza.
    Povestea însăşi… eh, ea nu e reală, dar se bazează pe legende universale.

  6. 6
    Dan Şelaru says:

    O să iasă de-o carte, Pataliputra pitorească.

  7. 7

    :))))))))))))
    Eh, poate că odată o să rescriu Istoria lumii pardosită cu români. De pildă, Napoleon la Waterloo îl cheamă pe generalul Guţă (Grouchy) să-i vină în ajutor, dar Guţă e beat mangă, ascultă manele sau Lae Chioru’ şi-şi bagă picioarele în Împărat, nah!
    Sau descoperirea Americii cu un Columb valah. Mda. chestii d’astea…

  8. 8
    Oceania says:

    ma uimeste Leonardo. e conturat altfel decat mi-l imaginam eu. sa vedem de ce e in stare si Da Gama:)

  9. 9
    greenfield says:

    In prima parte m-a fascinat povestea cu planning-ul financiar si cu faptul ca existau frustrati si pe vremea aceea. Pe urma, m-a cam luat valul luptei de nu mai pricepeam cine cu cine…dar mi-am revenit la Leonardo da Vinci si la Vasco da Gama.
    Pentru mine n-are mare importanta cat e fictiune pentru ca oricum raman numai cu impresii, nu retin detalii:)

  10. 10
    puck says:

    domle e o nebunie aci… simpatici astia ultimii:)

Leave a Reply


2 + = six

Subscribe without commenting