N-A FOST GIUVAER MAI VECHI ÎN PATALIPUTRA – foileton – 0.3

 
Era trecut de două noaptea când Leonardo Da Vinci şi Vasco da Gama se strecurară afară din grădina de curmali a mănăstirii Chora, ieşind pe uliţele înguste ale Fanarului. Slavă Domnului că începuse să plouă – prea fusese cald în ultimile zile! Apele Cornului de Aur erau liniştite; se ghiceau doar patru galere Bizantine care patrulau în sus şi în jos, aţintind spre ţărmuri luminile iţite din oglinzile-petală. Dinspre Galata se auzeau, când şi când, bubuituri înfundate, semn că mercenarii de Zhong Huo încă trăgeau din culevrinele lor mari.
 
Cornul de aur în secolul XVI
 
Leonardo şi Vasco pătrunseră pe ulicioara ce ducea spre hanul lui Murţufles, pitindu-se pe lângă zidurile ascunse sub frunzişul des al unor platani. În capătul ulicioarei, zăriră câţiva soldaţi: purtau cuirasele uşoare ale casei de Monferrat. Priveau, cu toţii, spre piaţa din faţa palatului Blacherne şi vorbeau grăbit, de parcă se aşteptau la un atac. Deodată, se auziră şfichiuturile unor proiectile grele de culevrină, urmate îndeaproape de pocnete surde, obligându-i pe cruciaţi să se ascundă după ziduri.
 
Culevrine de Zhong Huo
 
- Haideţi, naibii, odată! – se auzi o şoaptă dindărătul unei ferestre, zorindu-i pe cei doi.
Leonardo şi Vasco se strecurară în hanul lui Murţufles, izbindu-se de mese şi de scaune.
- Cruci şi Dumnezei, pufni Leonardo, furios.
- Îmi cer scuze, da’ n-aveam cum să vă primesc cu lumina aprinsă, chicoti bătrânul Murţufles. Ce-aţi făcut atât?
- Imbecilii ăia de Dandolo şi de Bonifaciu, începu Leonardo, gata-gata să suduie din nou.
- Dacă nu erau imbecilii ăia, nu ajungeaţi voi niciodată aici, i-o reteză Murţufles, îmboldindu-i spre fundul încăperii.
- Dacă nu ajungeam aici, dormeam acum fericit în braţele dragei mele Blanche, se stropşi Leonardo, cam prea grăbit.
- Hm, hm, făcu Murţufles, sceptic, dar Vasco îi trase un cot şi-i bătu obrazul, după care îi zise lui Leonardo:
- Te-ai fi zbenguit tu cu… Blanche, dar atunci, nici că ai fi ajuns într-atât de aproape de giuvaerul cel mai vechi din Pataliputra.
 
da Vinci şi Blanche (?)
 
Ieşiră în curtea interioară, apoi intrară într-un rând de case pe jumătate dărâmate. Ruinele miroseau a foc stins în grabă şi a dejecţii.
- Mare noroc cu giuvaerul ăsta, făcu bătrânul Murţufles, că altfel nu ştiu cum aş fi suportat paguba ce mi-a adus-o blestemata asta de cruciadă… Deodată se opri, părând că-i înfruntă pe cei doi. Suntem ortodocşi, oameni buni! Creştini, ca şi voi! Nesătui mai sunteţi!
- Dacă suntem atât de nesătui, de ce nu pui şi tu mâna pe armă să lupţi alături de ai tăi? – se sumeţi Leonardo.
- Din acelaşi motiv pentru care tu, Leonardo din Vinci, nu eşti la post în noaptea asta! Şi, din acelaşi motiv, o dădu Murţufles pe glumă în timp ce trăgea de un chepeng, din acelaşi motiv pentru care derbedeul ăsta de dezertor ne aşteaptă aici.
- Cine e? se auzi un glas.
- Sunt eu, Murţufles. Leonardo şi Vasco au venit, slavă Celui de Sus!
- Oh, era şi timpul, că pe mine mă cam luase somnul.
Coborâră tustrei. În beci mirosea a stătut şi a poşircă. Într-un colţ, pe marginea unui pat desfăcut, un bărbat scund dar voinic, la vreo treizeci de ani, căsca, mai-mai să-şi rupă fălcile. Dindărătul lui se auzi oftatul dezamăgit al unei femei. Leonardo şi Vasco pufniră în râs.
 
                     Charles de Baatz-Castelmore, conte d’Artagnan 
 
- Cam înţelegem noi de ce te luase somnul, măi, d’Artagnan, măi, rânji Leonardo, chiorându-se îndelung la femeia care nu se grăbea din cale afară să se înfeşe în aşternuturi. Mare coţcar eşti, Murţufles! Cu cât i-ai…
- Ia, lăsaţi voi prostiile şi hai s-o luăm odată din loc! – îl repezi hangiul. E deja prea târziu, iar dacă mai zăbovim, ne trezim că ne fuge giuvaerul de sub nas!
D’Artagnan se îmbrăcă la iuţeală şi, în scurtă vreme, o porniră de-a lungul unui culoar îngust. Ieşiră afară, într-o livadă de piersici care abia dăduseră în pârg. În faţa lor, la o aruncătură de băţ, apele potolite ale Cornului de Aur clipoceau discret.
- Şi acum? – făcu d’Artagnan.
Murţufles se uită pe cer. Luna abia se întrezărea printre norii de ploaie.
- O să mai aşteptăm niţel, zise hangiul. Mareşalul Montgolfier mi-a trimis vorbă că n-o să înceapă treaba mai devreme de patru dimineaţa.
 

                         Mareşalul Jacques de Montgolfier – comandantul flotei aerului din Monserrat
 
- Montgolfier, ăsta, e om de încredere? – se interesă Vasco.
- Oh, da! Eram de faţă când a bătut palma cu Corto, se băgă d’Artagnan în vorbă. Mareşalul spunea că s-a plictisit din cale afară de tâmpeniile seniorului său, şi nu numai. În general, Montgolfier e un ins tare scârbit. Îmi vine să cred că-şi doreşte giuvaerul mai mult decât oricare dintre noi.
- Hm, la fel ai spus şi despre sir Francis, iar el ne-a trădat cum i-a venit mai bine!
- Sir Francis e filozof, ce vroiai? Eh, noroc că Richard Inimă-de-Leu îi era dator lui Corto până peste cap, că acu’, are el grijă de Francis să-şi ţină pliscul.
Râseră cu toţii. Cum naiba să nu-şi ţină pliscul când regele său îl ţinea în lanţuri în Turnul Londrei…
Adevărul era că Richard Inimă-de-Leu nu-şi uita nici duşmanii, nici prietenii. Totul începuse în urmă cu 12 ani, în timpul celei de-a III-a Cruciade, când regele Richard îl ucisese pe Conrad de Monferrat (cu ajutorul unor asasini
 
Alamut – fortăreaţa Hashshashinilor
 
veritabili, plătiţi din vistieria Londrei) în timpul bătăliei de la Arsuf, numai şi numai pentru a netezi urcarea la tron a lui Bonifaciu, pe care îl iubea foarte pentru că doctorul acestuia îi salvase viaţa la Saint Jean d’Accre. Prin urmare, deşi nu avea nici un fel de dovezi incriminatorii, Leopold V al Austriei, vărul bun al lui Conrad, îl închisese pe Inimă-de-Leu la Dűrnstein, în timp ce acesta revenea din cruciadă, cerând o răscumpărare substanţială pe care nimeni nu s-a grăbit s-o plătească.
Ciudat lucru, Bonifaciu, principalul beneficiar al uciderii lui Conrad (erau veri pe foarte departe), a tot întârziat să trimită banii de răscumpărare dar, ce-i drept, nici regele Richard nu-i solicitase expres aşa ceva – cert este, însă, că se aştepta ca Bonifaciu să-l scoată din temniţă. Corto se afla pe vremea aceea la Vienna, unde intrase în vorbă cu un evreu khazar, Melchior Chiorul, care îi oferise o sumedenie de documente despre giuvaerul cel mai vechi din Pataliputra, inclusiv o schiţă de-a lui Leonardo, schiţă care îl pusese pe Corto pe urmele toscanului.
 
Cel mai vechi giuvaer din Pataliputra – schiţa lui da Vinci care l-a pus pe Corto pe urmele toscanului
 
Acum, voi îl ştiţi bine pe Corto, şi vă daţi seama că n-a prididit nici un efort pentru a-l scoate pe Richard din temniţă, mai ales după ce a văzut că Bonifaciu făcea pe surdul la chinul binefăcătorului său. Nu se ştiu prea multe, dar cert este că, printre altele, Corto a bătut drumul la Vatican, de unde a obţinut de la Celestin III, excomunicarea lui Leopold al Austriei. Leopold a aflat de excomunicare cam în acelaşi timp în care vistieria sa încasa 25.000 de mărci pentru eliberarea lui Richard (cu mult mai puţin decât ceruse) – a înţeles prea bine, însă, semnificaţia acestor întâmplări, astfel încât s-a grăbit să-i dea drumul regelui Angliei.
Toată tărăşenia le-a fost de mare folos celor plecaţi pe urmele giuvaerului, cu şase luni în urmă, când unul dintre conjuraţi, sir Francis Bacon, a început să scrie cam prea mult despre căutările lor, lucru asupra căruia conveniseră cu toţii, sub legământ, că va fi trecut sub tăcere. Lucrurile se precipitaseră, însă, când Bacon se apucase să scrie Noul Atlantis,
 
Noul Atlantis – Francis Bacon
 
promiţând s-o dedice (cine ştie de ce) lui Bonifaciu de Monserrat. Acesta din urmă se oferise atunci să-l găzduiască pe Bacon la curtea sa de la Casale Monferrato,
 
Casale Monferrato – capitala marchizului Bonifaciu
 
fapt care îl determinase pe Corto să trimită imediat o depeşă la Château Thierry, unde se stabilise regele Richard. Niciunul dintre conjuraţi nu văzuse depeşa, dar se ştia că messer Corto nu făcuse aluzie în nici un fel la eliberarea lui Richard de la Dűrnstein, lucru care îl măgulise pe rege peste măsură.
Se pare că în depeşă era doar vorba despre faptul că Bonifaciu, care se dovedise într-atât de neloial, se pegătea să beneficieze atât de tronul vreunui ducat în Ţara Sfântă, cât şi de ştiinţa nemăsurată a lui sir Francis Bacon – totul spus în felul elegant cu care Corto îi obişnuise şi pe prieteni şi pe vrăjmaşi. Dar, cum de se ajunsese ca Richard să-l şi închidă pe sir Francis în Turn după ce citise scrisoarea, era încă un mare mister.
- Las’ c-o să aibă timp suficient, acum, să termine de scris cărticica aia, pufni în râs d’Artagnan. Cum îi zice?
- Noul Atlantis, spuse Leonardo. Se pregătea să mai adauge ceva când, deodată, văzduhul păru să se aprindă deasupra Bosporului. Nu trecură mai mult de câteva clipe şi, bubuiturile grele ale încărcăturilor azvârlite din aerostate ajunseră până la conjuraţi. Strigăte se auziră de peste apă, iar galerele bizantine care patrulau în Cornul de Aur se întoarseră la unison parcă, gata să pornească spre podul Galata peste care, deja, începuse un schimb furibund de proiectile: bile de culevrină, încărcături de bombardă, săgeţi grele de arbaletă, jeturi de foc grecesc, lăncii azvârlite din oxybele, peste care se abăteau, precum trăznetele, brizantele azvârlite din aerostatele mareşalului Montgolfier.
 
Focul grecesc – formula acestuia s-a pierdut
 
- Mareşalul e om serios, v-am zis eu, spuse d’Artagnan, făcându-le cu ochiul celorlalţi. Eh, unde-i barca aia, şefule? – îl întrebă el pe Murţufles.
- Hai să mai stăm niţel, că galerele astea nu se mişcă din loc, blestematele! – zise Vasco, pufnind.
Într-adevăr, cele patru bastimente bizantine se răspândiseră în arc de cerc, protejând palatul Blacherne şi partea de nord a Cornului de Aur. Numai că, nu trecu mult şi, printre bubuituri şi sfârâituri, se auzi  fâşâitul inconfundabil al aerostatelor – trei aparate, cu însemnele heraldice ale Casei de Monferrat, se apropiau pe deasupra caselor Fanarului, la mare înălţime.
- V-am zis eu că Montgolfier, ăsta, n-o să ne lase de izbelişte! – izbucni d’Artagnan. O fi fost ta’su hârtier, da’ ia uitaţi-vă la el cât de nobil atacă!
Aerostatele nou apărute aruncau deja cu brizante spre galerele bizantine care prinseră să navigheze în zig-zag. Dintr-o grădină apropiată ţâşniră câteva bile de culevrină, iar de pe malul celălalt se ridică un snop de lăncii azvârlite de oxybele.
 

oxybel
 
 
Aerostatele dădură un fel de zbârnâit şi se înălţară. Deja, de peste tot se ridicau strigăte, chiote, porunci şi se auzea zgomot din ce în ce mai grăbit de paşi în fugă.
- Acum, le suflă d’Artagnan, repezindu-se spre ţărm.
Ajunseră într-un intrând acoperit de sălcii dese, dădură deoparte două porţi de lemn care păreau să putrezească, pe jumătate cufundate în apă, şi traseră afară un barcaz îngust, lung şi scund, de ziceai că o să ia apă din clipă în clipă, cu trei găoace în care încăpea câte un om şi cu trei vâsle nemaivăzute, cu padele la ambele capete.
Leonardo se holbă, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
- Sfinte Sisoe, exclamă el. Odată… am desenat şi eu o astfel de barcă!
- Potoleşte-te, zise Vasco Tot ce e în capul tău, a mai existat. Tot ceea ce gândeşti, a mai fost gândit. Barcazul ăsta se numeşte caiac. Îl folosesc nişte sălbatici care trăiesc în nişte mări tare îndepărtate, pe trei sferturi îngheţate.
 
Inuiţi fabricând un caiac
 
- Eşti sigur? – întrebă Leonardo, urcându-se cu grijă în caiacul ce se balansa periculos, dintr-o parte în alta. Ai ajuns tu pe acolo?
- Eu nu, dar un prieten normand, pe nume Thorvald, a ridicat un oraş pe o insulă din aceea, de-a lor, îngheţată. Culmea e că i-a spus Grűnlanda… Ia! – se întoarse el la ceilalţi, privindu-i. V-aţi aşezat?
D’Artagnan se vârâse deja în găoacea din mijloc, în timp ce Lonardo îşi făcea loc, cu greu, în cea de-a treia găoace. Între timp, schimbul de lovituri se înteţise, iar galerele lansau deja salve de foc grecesc zburător, din cel ce se prefăcea în mingii de flăcări uriaşe, mari cam cât casele, ce se ridicau cu iuţeală în înalt, precum gigantici nori de fluturi aprinşi.
- Ah! Ridicaţi-vă! Ridicaţi-vă odată! – scrâşni d’Artagnan, privind spre cele trei aerostate care, bâzâind precum nişte bondari de la capătul lumilor, se grăbeau să se înalţe.
- Porniţi odată, se stropşi bătrânul Murţufles, că tovarăşii noştri n-o să tragă toată noaptea numai ca să staţi voi de vorbă.
- Să vâsliţi exact cum vâslesc şi eu dar, mai ales, îi sfătui Vasco, să înţepeniţi în găoacele voastre, ca şi adormiţi!
- Cum naiba să vâslim şi să înţepenim în acelaşi timp? – se înfurie d’Artagnan.
- Uite-te la mine, şi-ai să vezi, scrâşni Vasco.
- Iată şi semnalul, zise Murţufles deodată, arătându-le două lumini, precum două gămălii de ac, undeva pe malul celălalt, în Pera. Dădu să mai zică ceva dar, chiar atunci, o minge de foc plutitoare atinse ca în treacăt coada unuia dintre aerostate. Cât ai clipi din ochi, flăcările se prelinseră de-a lungul canavalelor, armoariile de pe cuirasă străluciră ca bătute de soare la asfinţit, iar aparatul prinse a se prăbuşi alene, precum o frunză uscată.
 
Armoariile Casei de Monferrat
 
- Iartă-i, Doamne! – zise d’Artagnan, făcându-şi cruce.
- Hai, odată, că pentru voi au murit zburătorii ăştia, care nici mormânt n-o să aibă, se înfurie Murţufles. Nu pierde luminile alea din ochi, Vasco! Cneazul Igor s-a jurat că nu se mişcă de-acolo până ce nu ajungeţi la ei! Domnul fie cu voi şi, nu care cumva să vă întoarceţi fără giuvaer, încheie hangiul, după care vârî mâna căuş în apă şi stropi caiacul, făcând semnul crucii.
Porniră chiar în clipa în care aerostatul atinse luciul apei, undeva între cele patru galere, stârnind gheizere vuitoare de aburi şi împroşcând scântei în toate părţile. Abia atunci văzură că una dintre galere se canarisise, în timp ce o a doua fusese cuprinsă de flăcări.
Vasco începu să vâslească, ieşind de la adăpost. Leonardo şi d’Artagnan mai mult îl încurcau, cufundând padelele în apă în contratimp, dar când ajunseră ca la o bătaie de săgeată de ţărm, deprinseră şi ei vâslitul acela nemaivăzut. Mai merseră aşa până când, una dintre galerele neatinse deodată porni drept spre ei, lansând jeturi de foc grecesc la rasul apei.
- Ne-au văzut! – strigă Vasco. Daţi mai repede din vâslele alea!
Ceilalţi se chinuiră să padeleze din răsputeri, dar n-aveau nici cea mai mică şansă în faţa galerei care se pregătea să le taie calea, iluminând apele Cornului de Aur cu oglindele-petală.
Se auzi un sfârâit prelung şi, o lance aprinsă de oxybel zbură spre galeră, dinspre Pera. Aerostatele se abătură şi ele asupra bastimentului, împroşcându-l cu brizante care, deşi nu-l nimeriră, îl obligară să navigheze în volte scurte.
- Mai repede, mai repede! – chiui Vasco, ascuţit, precum femeile dar, chiar atunci, o rafală de bile de culevrină împroşcă apa în jurul caiacului.
- Nenorociţii! Ăştia trag din turn, de la Galata, făcu d’Artagnan.
 
Turnul Galata – Pera, Constantinurbs II
 
- Dă-i naibii, Doamne iartă-mă, şi vâsleşte dracului, că altceva n-avem ce face! – strigă Vasco.
- Dacă ar fi fost caiacul ăsta vopsit în negru, începu Leonardo, sau dacă am fi pus un deflector de lumină din sticlă de Sidon…
- Încetează, Isuse din ceruri, încetează şi dă la vâslele alea! – i-o reteză Vasco. Hai, că ajungem!
În clipa aceea, un troznet prelung păru să-i zgâlţâie, iar galera care le luase urma se dezghiocă precum o nucă izbită cu maiul. Vasco schimbă brusc direcţia şi repezi caiacul direct spre ţărm, trecând printre resturile galerei.
Acostară lângă o casă veche, ridicată chiar pe mal şi se năpustiră pe o ulicioară care îi scoase într-o piaţetă îngustă, mărginită de un han cu ferestre rupte şi de câteva prăvălii în ruină.
- Ce duhoare, strâmbă d’Artagnan din nas.
- Ciumaţii, făcu Leonardo, arătând spre crucile negre vopsite pe ferestre. Hai!
 
Molimă de ciumă
 
Trecură de han, intrară pe o ulicioară, se strecurară pe lângă o casă neluminată din care se ridicau chiote, râgâituri şi hohote de râs, apoi pătrunseră într-o grădină neîngrijită, plină de copaci frânţi, de tufişuri pe jumătate arse şi de buruieni crescute ala-n dala. În fundul grădinii, un chioşc de lemn, într-o rână, iar îndărătul chioşcului, un stejar bătrân şi înalt din care ţâşneau cele două raze de lumină pe care li le arătase Murţufles. Undeva pe jumătate ascunsă de un gard, se vedea coada unui oxybel.
- Nu mai faşieţi nişi un pas, zevzecilor – se ridică, deodată, un glas moale dindărătul cel mai apropiat tufiş. Încotro, aşa di repijor?
Vasco se uită la tovarăşii săi. D’Artagnan încremenise, dar Leonardo înclină capul, abia văzut.
- Ne temem de ciumă, începu Vasco. Ne temem de ciumă şi am auzit că pe aici am da peste varegii din garda împăratului Alexios. Iar varegii au băi, din câte am auzit, încheie Vasco da Gama, rostind cele convenite de Corto.
- Păi, cam au, veni răspunsul aşteptat, că le-au învăţat meştieşugul di la poporul aşiela, indic.
Din spatele tufişului se ridică un uriaş îmbrăcat în zale cenuşie. Era cu un cap mai înalt decât Vasco, era lat în umeri, iar de sub coiful ce-i acoperea capul şi chipul se revărsa o zale fină de tot, precum un giuvaer, acoperindu-i ceafa şi umerii.
 
Cneazul Igor
 
- Io mi-s’ cniazul Igor, spuse uriaşul, întinzând mâna spre Vasco.
- Eu sunt Vasco da Gama. Ei sunt d’Artagnan, din regatul Navarrei, şi Leonardo da Vinci, toscanul din slujba lui Bonifaciu.
- Doamne, di l-ar lua Domnul odată di pi faţa pământului pi porcu’ ista di Bonifaşiu şi pi bliestematu’ di Dandolo odată cu iel! Nu mă mir că aţi plecat di la iel unde-aţi văzut cu ochii!
- Să înţeleg, începu d’Artagnan, să înţeleg că stăpânul tău, împăratul Alexios e la fel de nenorocit, din moment ce şi tu ai plecat de la el unde-ai văzut cu ochii?
Cneazul Igor împietri şi duse mâna la spada grea ce-i atârna în stânga. D’Artagnan se sumeţi, privindu-l în ochii ascunşi îndărătul zalelor, mişcându-şi piciorul stâng îndărăt. Vasco dădu să se vâre între ei, dar cneazul izbucni într-un râs sănătos:
- Hai, că tare-mi mai plaşie di voi! Corto, Corto, râse el, n-aveai mătăluţă cum să-ţi alegi fraieri pentru lucrarea aiasta!
 

Corto Maltese – fiul Niñei din Gibraltar
 
- Oh, în nici un caz, se ridică glasul lui Corto, potolit, din chioşcul pe jumătate distrus. Eu nu-mi aleg tovarăşi decât dintre cei cu un pic mai naivi decât mine. Bine aţi venit, le ură el celor trei, ieşind din chioşc, după care se uită în sus, zgribulindu-se. O să se crape de ziuă, cât de curând. Hai să mergem, să luăm giuvaerul ăla, odată. Vii şi tu, Emma?
D’Artagnan făcu ochii mari, iar Vasco încremeni. Din stejarul înalt cobora o femeie subţire şi înaltă, brunetă cu părul lung, îmbrăcată într-un fel de platoşă lucioasă ce o acoperea de la gât până la coapse.
- Ah, iartă-mă, draga mea Emma! N-am apucat să te prezint… Emma Peel! Hm… Să mai zicem despre ea că e… mda… o mare vrăjitoare, acolo, în ţara ei?
 
Emma Peel – vrăjitoarea de la Newgate
 
- Oh, Corto, zise Emma, surâzând din colţul gurii. Abia atunci, Leonardo îi văzu botforii ciudaţi – îmblăniţi pe la margini, erau dintr-un fel de piele mai subţire decât băşica de peşte.
- Tu eşti… eşti cumva din Sciţia? – îngăimă Leonardo, neştiind la ce să se uite mai întâi: la ochii femeii ce păreau să nu privească nicăieri, la trupul ei de jivină suplă, cu forme abia mascate de platoşa nemaivăzută, sau la picioarele mai mult goale.
- Oh, nu, făcu Emma. Presupun că nu toate amazoanele provin din Sciţia.
- Emma e din Londra, spuse Corto, râzând. Nu mai departe de acum două săptămâni, l-a văzut pe regele Richard. Şi pe dragul de sir Francis… Pe sir Francis o să trebuiască să-l scoatem din Turn după ce încheiem cu tărăşenia asta, stabili el şi-o luă înainte, ieşind în uliţa ce ducea spre turnul Galata.
Spre răsărit dădeau primele gene de lumină. Pera era liniştită de acum şi, numai de vreo două-trei ori trebuiră să se pitească pe lângă ziduri, când trecură pe lângă posturile străjilor din faţa hanurilor. Când şi când, din depărtare se auzeau strigătele ascuţite ale unei femei, dar niciunul nu le băgă în seamă – erau într-un oraş asediat.
 
Case în Pera
 
Ajunşi în piaţa din preajma palatului ambasadorului genovez, se petrecură cu un convoi de docare, pline cu cadavre de ciumaţi din care se scurgeau puroaie cleioase-verzui, puturoase. Nici nu ştiai de ce cine să-ţi fie milă mai întâi: de morţii cu trăsăturile schimonosite de lipsa aerului ce-i ucisese, sau de amărâţii care îi duceau la gropile comune săpate la marginea zidurilor. 
- Iată casa Begumei, spuse Corto deodată, arătând în capătul unui intrând mărginit de prăvălii în ruină, printre care creşteau tufe de regina-nopţii.
 
Casa Begumei
 
În clipa aceea, dinspre casa Begumei se auzi un strigăt ascuţit.
- Hm, se miră Corto. Să fi întârziat atât de mult? Ia hai să ne grăbim.
- O clipă! – şopti d’Artagnan, părând să ciulească urechile. Cneazul Igor prinse şi el să adulmece aerul răcoros al dimineţii şi, deodată le făcu semn să se tragă sub un pâlc de măslini sălbatici.
Se auziră glasuri răstite ce păreau să vină de tare departe. Apoi, pe neaşteptate, un călăreţ ţâşni pe uliţă, ieşind dintr-o curte cu garduri rupte.
- Ce-i cu aschimodia aia de cal? – întrebă Leonardo, făcând ochii mari.
Iar Emma:
- Tu n-ai mai văzut niciodată mongoli? – pufni ea.
- Atenţie, făcu cneazul. Le simt duhoarea şi sunt tare mulţi!
- Staţi potoliţi, le zise Corto. S-ar putea să fie prietenul meu, Gengis… Dar… de unde şi până unde a venit aici încă de acum? – se mai întrebă el.
Corto dădu să iasă la lumină şi să întrebe de Gengis, dar înlemni când un pâlc de călăreţi mărunţi se repeziră în trombă pe uliţă, de parcă abia atunci ar fi scăpat dintr-un ascunziş bine dosit.
 
Mongoli Olhunuţi, de la Burhan Haldun – locul de naştere al lui Gengis – Han
 
- Ku-ku-kuuuuuuu! – se îndemnară ei preţ de câteva clipe, strunind caii în loc şi privind într-o parte şi-n alta.
- Îl vezi şi pi Gingis printre iei? – întrebă cneazul Igor.
Corto clătină din cap. Se strânsese atâta puhoi de călăreţi pe uliţa îngustă, încât d’Artagnan le făcu semn tovarăşilor săi să se pitească într-o prăvălie părăsită.
- Ku-ku-kuuuuuu, strigau mongolii, din ce în ce mai tare. Unul dintre ei, cu o căutătură fioroasă, se ridicase în scări şi urla la ei, răspândindu-i încoace şi încolo.
 – Gengis e! – se bucură Corto şi dădu să iasă din prăvălie dar, chiar atunci, mongolii se repeziră spre casa Begumei, ridicând trâmbe de praf şi făcând o hărmălaie nemaipomenită.
 
Gengis Han – l-a cunoscut pe Corto în timpul asediului Samarkandului
 
În clipa aceea, din casă se ridică urletul de moarte al unei femei, care le îngheţă sângele în vine.
- Ce naiba… se miră Corto şi, deîndată, salve năpraznice de culevrină se abătură din toate părţile asupra mongolilor şi asupra conjuraţilor, deopotrivă.
 
***

18 Responses to “N-A FOST GIUVAER MAI VECHI ÎN PATALIPUTRA – foileton – 0.3”

  1. 1
    lollitta says:

    imi place!!! frumos mai scrieti, domnu’ doctor!

  2. 2
    greenfield says:

    Am incercat sa ma tin de firu’ epic, dar m-am tot intrerupt, ba de una, ba de altu’, de-am ametit de tot.
    Am si eu intrebari, ca de obicei: ori e sectiune transversala, ori nu e?
    Din ce s-au luat cruciatii astia? Ca doar nu de la piatra respectiva?
    Astia toti au fost contemporani cat de cat, ca nu m-apuc acum sa caut prin istorii…

  3. 3

    @ lolitta : saru’ mana!
    @ greenfield : nu, cruciatii nu s-au luat de la piatra cu pricina. personajele profita de cruciada ca sa puna mana pe giuvaer. sectiune transversala… nu stiu la ce va referiti :)

  4. 4
    lollitta says:

    :) eu nici nu vreau sa caut sa vad daca au fost contemporani, ca piere farmecul istorisirii

  5. 5
    greenfield says:

    Leonardo facea foarte multe schite, unele dintre ele in sectiune transversala…ca parca asa se cheama:)
    Ca doar nu am publicat-o eu:D

  6. 6
    greenfield says:

    Sau longitudinala? Cred ca am gresit.

  7. 7
    împricinatul de corn says:

    Ah, ACEA schiţă… nu râd, corect, se cheamă secţiune sagitală. pe bune!

  8. 8
  9. 9
    împricinatul says:

    non, pas du tout! nu de la zodie, în nici un caz. îmi vine să spun că vine de la "săgeată", dar nu sunt sigur. este, în orice caz, termenul consacrat pentru acest tip de secţiune, inclusiv în imagistica de CT scan.

  10. 10
    Vio says:

    Pai da’ cum sa nu fie toti contemporani, mai ales cu draguta de Ema Peel, lol Da’ Diana Riggs, ca parca asa o chema pe inlocuitoarea din Invincibilii sau Imbecibilii sau cum se mai chema serialu’ ala fain, cand o vedem,ca tot 2m de picioare avea si ea?

  11. 11

    emma peel e cea mai contemporana dintre ei -- si da, o chema diana riggs!!
    doamne, ce-mi placea serialul ala!

  12. 12
    Vio says:

    Si mie! Da’ nu mai stiu cum se chema… Atata umor englezesc mai rar.

  13. 13

    The Avengers! Razbunatorii! Mai aparea John Steed si Mama, grasanul ala in carucior mobil, care mergea agatandu-se de niste drugi infipti in tavan!

  14. 14
    Vio says:

    Ce-mi placea melonul lui John Steed! Si bastonul! Traim din amintiri….

  15. 15
    Vio says:

    Ce zici de asta? Parca tine de paranormal: dupa saptamani intregi m-am hotarat sa vadce mai scrie Mark Bittman in blogul lui si uite peste ce am dat: http://bitten.blogs.nytimes.com/2008/03/25/to-peel-or-not-to-p
    <<Point of trivia: in Ireland, a peeler is a policeman. There’s a raft of traditional Irish dance tunes with the word “peeler” in them: The Peeler’s Jacket, the Peeler and the Goat,” etc. Oh and yes, there was Mrs Peel, in the Avengers television series, a peel worth leaving on I’d say. >>
    Daca citeam inainte nu mai era nevoie sa ma strofoc sa aflu cum se chema serialul.

  16. 16
    Vio says:

    Trebuie sa spun asta, cu riscul de adeveni plictisitoare. Dupa ce am postat comentariul anterior, am inchis blogul bitten, dar l-am redeschis mai tarziu. Nu pot sa-mi explic cum de a aparut prima data linkul spre articolul din care am citat comentariul, pt ca data aparitiei articolului era 25 martie 2008. A doua oara nici urma de link spre acel articol. Cum de a aparut acel link exact cand eram preocupata de numele acelui vechi serial? Explicatie logica nu exista.

  17. 17

    @ vio : …….. m-ati lăsat mut………

  18. 18
    Vio says:

    Doamne fereste! Mai avem nevoie de povesti!
    Am stat, am cujetat, noaptea, sfetnicul, etc…
    Cica Yahoo a avut probleme cu taguri care au produs niste linkuri discutabile. Sunt inscrisa la Tehnocrati. Mi-a scotocit lapul dupa cookies si am o banuiala: a vazut ca Peel apare in temporary internet files, si a produs linkul cand am iesit pe blogul lui Bittman.
    Vezi, ca sa citez un clasic in viata "ezista o explicatie’…

Leave a Reply


3 + = five

Subscribe without commenting