N-A FOST GIUVAER MAI VECHI ÎN PATALIPUTRA – foileton – 0.5

În cortul sultanului Barayat-Cutremur era răcoare şi mirosea a mosc, dar nu mai mult decât trebuia. Cortul fusese înălţat undeva printre pădurile de sicomori din Uskudar, pe un gorgan de unde se vedeau ca-n palmă atât Bosporul cât şi Constantinurbs.
 
Uskudar – pe malul asiatic al Bosporului de Miazăzi
 
Barayat-Cutremur era tânăr, iar chipul îi era mai degrabă efeminat, părând să nu-i justifice supranumele. Dacă la asta mai adăugai şi faptul că, din când în când, se uita – cu un aer visător! – la cimbalele şi la lăutele răspândite în dezordine prin cort, îţi venea a crede că războiul nu făcea altceva decât să-l distragă de la ale lui.
Oh, cât de mulţi făcuseră această greşeală! Ultimul păţit fusese Baudouin de Clérambault, ducele Antiohiei, care acum se odihnea în cele patru puncte cardinale ale Imperiului Otoman, după ce Barayat îi trecuse cetatea prin foc şi sabie.
 
Barayat-Cutremur
 
 
- Cum ai spus, messer Leonardo, că se numeşte nava aceea minunată? – se interesă Barayat-Cutremur, extrem de curios.
Leonardo îşi drese glasul. Se uită la tovarăşii săi, apoi la toţi curtenii sultanului, de parcă ar fi dorit să câştige timp, după care rosti.
- Ar trebui să se numească submarin, luminăţia-ta. Mă rog, continuă el încurcat, aşa i-am spus eu acum şase ani, când l-am desenat în toate amănuntele pentru Lorenzo Magnificul, care şi-ar fi dorit o flotă întreagă alcătuită din asemenea bastimente. Numai că nava aceea, arătă Leonardo spre podul fortificat de peste Cornul de Aur, numai că nava aceea poartă armoariile lui Enrico Dandolo, ceea ce mi se pare foarte ciudat…
 
submarin din flota veneţiană – cca. 1450
 
- Ţi se pare ciudat că nu ştii tot ce face seniorul tău? – se interesă sultanul, stârnind râsul curtenilor.
- Da. Cred că luminăţia-ta poate să spună şi aşa.
- Dar n-o fi şi mai ciudat faptul că seniorul domniei-tale nu ştie tot ce faci tu, maestre Leonardo? Iscoadele mele mi-au zis că Dandolo îşi smulge părul din cap, strigându-te pe culoarele palatului Mangana! Ceea ce mie mi se pare ciudat e că un conducător ca Dandolo îşi imaginează că are atâta nevoie de un om ca tine ca să câştige un război.
- Oh, da… făcu Leonardo, gânditor. De fapt, n-are nevoie decât de planşele mele cu schiţe şi calcule, luminăţia-ta, remarcă el cu un aer trist.
 
Da Vinci – schiţa unui tanc
 
Tăcu, privind la submarinul care atrăsese deja galerele bizantine dincoace de podul Galata – jeturi de foc grecesc scăldau puntea cuirasată a submarinului, însă nu-i pricinuiau nici o pagubă. În schimb, o lance aprinsă de oxybel ţâşni din pântecele submarinului, străpungând bordajul celei mai apropiate galere. Focul se întinse rapid de-a lungul punţii, iar strigătele de groază ale marinarilor traversară Bosporul şi ajunseră până la cortul lui Barayat-Cutremur.
- Un alt lucru pe care nu l-am înţeles, reluă sultanul discuţia, este de ce o slujnică precum aceasta, o arătă el pe Emma Peel, trebuie să poarte o asemenea cuirasă, nemaivăzută aş zice. Tu ce părere ai, Corto?
 
Emma Peel în ciudata zale ce amintea de voalul de Benares
 
- Luminăţia-ta, habar n-am! Eu sunt doar un biet marinar care îşi câştigă existenţa din tot soiul de expediente…
- Mda… Un asemenea expedient a fost şi jonca aceea pe care ai scufundat-o în radă la Shanghai, acum doi ani, ca să blochezi portul chiar înaintea războiului cu… rudele de departe ale acestui Han, pufni Bodhidarma, plictisit.
- Nu e nevoie să ne aduci argumente suplimentare, generale, i-o reteză sultanul lui Bodhidarma, cu un glas ce-ţi îngheţa sângele în vine. Despre Corto Maltese am auzit şi noi o grămadă de lucruri. Oh, dar iată-i pe consilierii mei preferaţi, schimbă el vorba, privind pe drumeagul ce şerpuia spre cort. Cu excepţia ta, mărite vizir, bineînţeles…
- Îţi sunt recunoscător pentru spusa asta, luminăţia-ta, se înclină Ildirim, sesizând însă pericolul ascuns în cuvintele sultanului.
Nu prea mai avem timp, îşi spuse Ildirim, dar nu îndrăzni să privească la Corto, singurul care ştia tot ce se putea şti despre giuvaer. Oricum, praful se alesese de planul lor şi, ca semn că aşa era, simţi privirea sultanului stăruind asupra sa – prin urmare, mai zăbovi un pic, cu capul plecat, ascultând paşii noilor veniţi.
- Respectele mele, Infinită Lumină a Orientului, zise unul dintre ei, iar Ildirim profită ca să ridice privirea.
Cel care tocmai vorbise era un ditamai neamţ, gras şi bărbos, îmbrăcat în haine sărăcăcioase. Se ţinea de mână cu un turc între două vârste, care părea să zâmbească tot timpul. Spre deosebire de neamţ, însă, care rămase locului la intrarea în cort, turcul se apropie de sultan şi i se închină cu tot tacâmul, sărutându-i condurul.
- Nu, nu, amirale Piri, nu, încercă să se opună sultanul. Tocmai tu, care cunoşti lumea toată, aşa cum nimeni n-o ştie şi n-o bănuieşte…
 
Amiralul Piri Reis – primul cartograf al Antarcticii
 
- Sunt fericit să-ţi fiu alături, luminăţia-ta, spuse Piri Reis.
- Ridică-te, prietene, ţi-am spus că din partea ta nu pretind asemenea semne de respect! Voi doi, alături de Ildirim, îmi sunteţi sfetnicii cei mai apropiaţi… Nu-i aşa Ildirim?
- Încrederea luminăţiei-tale îmi fericeşte zilele, mărite sultan!
- Iar în ceea ce-l priveşte pe Karl, se uită sultanul la neamţ, pot să spun că mi-a oferit o anume iluminare, nebănuită şi nesperată… Pentru mine, eşti un al doilea Suhrawardi, Karl, iar volumele dumitale îşi merită locul alături de Kitab hikmat al-ishraq, se însufleţi Barayat-Cutremur.
- Luminăţia-ta… Nici un muftiu n-o să accepte asemenea comparaţie, se îmbujoră Karl. Într-un fel, cele spuse de mine îl contrazice chiar şi pe Suhrawardi, în însăşi esenţa…
 
Der grosse Karl – Durchgeknallt
 
- Oh, încetează, Karl! Când vor pricepe şi muftiii că tot ceea ce ai scris tu nu face altceva decât să aprindă un Jihad cumplit, pe toată faţa pământului, ai să vezi ce amabili o să fie toţi cu tine. Cu preoţii creştini, de altfel, m-am înţeles deja…
- Cu care preoţi creştini, luminăţia-ta? – se miră Karl.
- Uite, de pildă, cu cei ce ţin de Prea Sfinţia Sa, Teodosie, arhiepiscopul de Efes, zise sultanul, invitându-l pe prelat să iasă la lumină.
Karl se înnegură preţ de câteva clipe, dar îşi călcă pe suflet şi se apropie de Teodosie, care, zâmbind subţire, îi întinse mâna spre a fi sărutată.
- Te rog, Karl, spuse Barayat-Cutremur, nu-mi face chiar acum o scenă! Nu trebuie să uiţi că, din ce în ce mai mulţi creştini îmbrăţişează poziţia Prea Sfinţiei Sale.
Karl îşi drese glasul dar până la urmă sărută mâna lui Teodosie – cu toate astea, nu reuşi să se abţină:
- Creştinii care-l urmează pe Teodosie sunt doar o mână de oameni de-aici, din imperiul luminăţiei-tale! Sunt nişte… iconoclaşti! Nu se uită nici dracu’ în gura lor, nici la Constantinurbs şi nici la Roma.
- Karl, te rog! – ridică sultanul o sprânceană. Tu ai grijă de cărţile tale, rogu-te, şi lasă treburile serioase pe seama mea. Constantinurbs o să fie al meu, iar Teodosie o să fie Patriarh. Pe de altă parte, tu însuţi mi-ai povestit de acei oameni din comitatul tău care, când şi când, fac praf statuile şi icoanele…
- Sunt atât de puţini, Lumină a Orientului… Mişcările sociale pe care le visează luminăţia-ta implică mase mari ale populaţiei exploatate, care să se ridice şi să…
- E doar o problemă de timp ca să-i înmulţim, Karl! – i-o reteză Barayat, cu blândeţe. Îmi permit să-ţi amintesc că tu însuţi ai scris, şi acum te citez, că nu conştiinţa oamenilor determină existenţa socială, ci existenţa socială este cea care determină conştiinţa, iar existenţa socială din jurul nostru, îmi permit să-ţi atrag atenţia, e creată de mine însumi, dragul meu Karl. Ştii bine că toată strâmtoarea asta va fi a noastră şi că flamura verde va flutura peste Constantinurbs, ca şi oriunde altundeva.
 
Stindardul Islamului Biruitor
 
 
Karl, ce să facă şi el, surâse diplomatic şi se mai înclină o dată în faţa lui Teodosie, semn că explicaţiile sultanului îi erau deajuns.
Iar Barayat:
- De altfel, dragă Karl, să ştii că l-am pus pe Nakkas Osman
 
Miniatură de Nakkas Osman – Hegira
Ultima lucrare efectuată de Nakkas înainte de transcrierea Capitalului
 
să-ţi transcrie opera pe cât de frumos ştie el, aşa că, fii şi domnia-ta mai înţelegător… Sau, măcar încearcă să fii mai evaziv! Dar, nu de-asta v-am chemat aici, schimbă sultanul vorba. Piri, Karl şi Prea Sfinţia Ta, Teodosie… Ildirim a fost azi noapte într-un raid în Constantinurbs, împreună cu trupele credincioase ale lui Bodhidarma şi s-au întors cu nişte prizonieri din cale afară de ciudaţi.
Noii veniţi se întoarseră să-i privească pe prinşi. Privirile le zăboviră cel mai mult, după cum era de aşteptat, asupra Emmei Peel, care nu mai purta decât o zale într-atât de fină încât ai fi zis că nu-i decât un voal fin de tot, adus tocmai de la Benares.
- Am mai văzut o zale asemănătoare cu a ei, începu Piri Reis, gânditor, dar nu era chiar ca aceasta. Eram în ţara Punt, pe coasta Africii de Răsărit – pe cât de fină era, pe atâta făcea faţă la săgeţile uşoare… Le purtau amazoanele lor, care purtau numele de bahale.
 
Amazoană Bahal din Ţara Punt
 
- Femeia asta spune că e brită. Slujnică brită.
- Briţii n-au asemenea lucrături, zise amiralul, privind ţintă la Karl, care clătină şi el din cap – se refugiase la Londra preţ de câţiva ani, după ce Rudolf de Bavaria pusese o sumă frumuşică pe capul său.
- Eu poate că am umblat pe la briţi chiar mai mult decât onorabilul amiral, spuse Karl, dar aşa ceva n-am văzut nicăieri. Nu ştiu ei, briţii, să lucreze metalele într-un fel atât de subtil.
- Oh, prieteni, şi asta încă nu-i nimic! – zise sultanul, fericit că le captase atenţia. Ia arată-le şi lor, Ildirim, giuvaerul acela!
- Te referi cumva la piatra de la Pataliputra, Lumină a Orientului?! – se holbă Karl. Cea despre care se vorbeşte într-atât de mult în ultima vreme? Unii au îndrăznit să spună că tot războiul ăsta se poartă pentru acea piatră.
Sultanul pufni în râs şi zise:
- Ce chestie, prietenii mei cred că giuvaerul e o simplă… piatră, frate Ildirim! Ia povesteşte-le tu ce-ai aflat!
- În primul rând că giuvaerul nu e o piatră. E o chestie care arată aşa, surâse Ildirim şi scoase giuvaerul din taşcă, cu mare băgare de seamă, astfel încât ceilalţi să nu-şi dea seama că bijuteria aia nemaivăzută îşi avea fârtaţi prin buzunarele lui.
Bodhidarma îşi drese glasul, privindu-l lung pe Ildirim, dar nu zise nici pâs. Până şi Beguma căscă ochii, nevenindu-i să-şi creadă ochilor – oare ce făcea Ildirim, ăsta, de nu-i spunea sultanului întreg adevărul? Corto rămase nemişcat şi, profitând de interesul pe care îl arătau cu toţii giuvaerului, îl privi scurt spre Gengis. Acesta din urmă părea absent, însă.
- Povesteşte-le, hai, povesteşte-le şi lor ce mi-ai povestit mie, frate Ildirim, îl îndemnă sultanul.
- Giuvaerul acesta este… nici nu ştiu cum să spun… este un obiect cu o putere desăvârşită, se spune, iar acea putere desăvârşită se trage din faptul că, cine ajunge să poarte giuvaerul sub piele, va ajunge să găzduiască trupul, dar mai ales mintea unui om necunoscut.
 
Mintea Iluminată din giuvaer
 
Curtenii începură să mormăie neîncrezători – alături de ei, până şi Gengis căscă ochii, aparent uluit, făcându-l pe Corto să tuşească discret.
- Lăsaţi-l pe fratele Ildirim să vorbească până la capăt, ridică Barayat glasul.
- Iar omul acela necunoscut îşi aminteşte de o lume ciudată, lumea sa, care e alta decât lumea noastră. Treptat, după ce giuvaerul e cusut sub pielea celui ce-l posedă, acel necunoscut ajunge să locuiască întru totul în cel ce-l găzduieşte, care astfel devine un om… dublu, cu două minţi, cu două feluri de amintiri şi cu două feluri de a se purta.
- Şi vrei să spui, începu Karl, că omul acela necunoscut despre care ne povesteşti stă… cu totul în flaconul pe care-l ţii în mână?
- Da. De fapt, nu stă în tot flaconul, ci doar în această cochilie, pe care trebuie s-o coşi sub piele.
- Să admitem că lucrurile stau aşa, se sumeţi Karl şi-şi vârî o mână în buzunar. De unde ai aflat toate astea?
Ildirim se uită lung la Barayat.
- Asta, hm, nu pot să v-o spun, răspunse el într-un târziu. Vroiam doar să mai adaug că şi copiii celui care ajunge să-l găzduiască pe necunoscut, îl vor găzdui şi ei, mai departe, transmiţându-l din generaţie în generaţie, cu amintirile lui cu tot.
- Omul acela are voinţă? – întrebă, deodată, Teodosie. Vreau să spun: este el conştient de el însuşi?
- Nici un om n-are cum să fie conştient numai de el însuşi, se băgă Karl, pentru că ceea ce noi denumim prin sine însuşi este determinat şi de lucrurile din jur, mai precis, de felul în care lucrurile din jur îl determină.
 
Voinţă vs. Determinism
 
- Of, Karl, nu mă interesa o dispută de principii cu domnia-ta, zâmbi arhiepiscopul. Vroiam să ştiu dacă omul acela este conştient că există într-un alt trup. Dacă îşi aminteşte de cine a fost el. E un homunculus, ca cel despre care a scris Zosimos din Panopolis, sau este un om în toată puterea?
 
Homunculus – Zosimos
 
- E un om în toată puterea, recunoscu Ildirim, privind scurt la sultan.
- De unde ştii asta, mărite vizir?
Ildirim răsuflă adânc, se uită din nou la sultan, de parcă i-ar fi cerut ajutorul şi, după câteva clipe, zise:
- Aşa e scris. Nu mă puneţi să vă spun unde, pentru că nu-mi e îngăduit.
- Vă pot spune doar, interveni sultanul, că aşa e scris şi în câteva dintre papirusurile şi pergamentele din seraiul nostru de la Brusa.
 
Schema lui Zosimos privitoare la geneza unui homunuculs
 
- Ştiu că şi în Constantinurbs se află asemenea documente, de-aia întreb. Teodosie se întoarse spre Leonardo: Ai avut prilejul să le studiezi, messer?
Leonardo clătină din cap.
- Nu, Prea Sfinţia Ta… Eu nu sunt decât umilul inginer al dogelui Dandolo şi al lui Bonifaciu de Monserrat, că nici nu mai ştiu bine cine mă plăteşte, de fapt…
- Umilul inginer, ce să zic… se amuză Teodosie, după care îl privi din nou pe Ildirim. Homunculul lui Zosimos este doar o carcasă de carne şi oase, iar mintea lui nu e capabilă decât de nişte… cum să le spun, incontrolabile descărcări destructive: îşi distruge gazdele, se distruge pe sine însuşi, sparge totul în jur, dă foc, rupe şi sfâşie fără răgaz. Şi, cum ar putea să fie altfel, din moment ce acel homuncul e făcut de mână omenească, fără ca Duhul Sfânt să se fi pogorât în el, ca să-i dea minte. Acel homuncul e doar scris, domniilor voastre, e numai un mecanism, precum cel desenat de maestrul Leonardo, aici de faţă. Şi, vă întreb, cine a văzut vreodată vreun mecanism, fie el şi un motor din acela puternic, care să gândească de la sine putere, sau să ia hotărâri? Alteţa voastră, în schimb, se adresă el lui Ildirim, ne vorbeşte despre un om cu amintiri, voinţă şi hotărâri – eh, oare cum să fi ajuns toate acestea într-o simplă cochilie, cum e cea pe care o vedem? Înţeleg cum de carnea, sângele şi oasele pot să fie împachetate acolo, fie şi numai de un înscris foarte lung, după cum se mai vorbeşte printre alchimişti, dar mintea? Cine scrie mintea, domniilor-voastre? Cine şi cum scrie amintirile? Şi cine şi în ce fel scrie senzaţiile pe care le resimţim clipă de clipă şi care mă fac pe mine să fiu Teodosie, şi pe domnia-ta să fii Karl, iar pe luminăţia-sa să fie nimeni altul decât farul strălucitor al Orientului, se înclină arhiepiscopul în faţa sultanului, cu oarece aplicaţie.
 
Zosimos – Despre Moarte
 
Se lăsă o tăcere apăsătoare. Dar Barayat-Cutremur:
- Vrei să spui că această cochilie ��mpreună cu omul din ea ar putea să fie doar o simplă minciună, Prea Sfinţia Ta?
- Pentru ca o minciună să devină adevăr, e nevoie doar ca Domnul, acelaşi pentru noi şi pentru voi, să se joace niţel, dacă îmi permiţi, luminăţia-ta.
 
Joaca Domnului – Creaţia, după Zosimos
 
Noi, oamenii, ce putere să avem? Nici voi, musulmanii, şi nici noi, creştinii adevăraţi, nu ne permitem nici măcar să desenăm chipuri şi trupuri, imaginile fiind, după cum bine ştiţi, doar prerogativa Domnului. Şi atunci, cine să fi creat un om care, din spusele lui Ildirim, nu e doar imagine, ci om în toată firea? Cine să-l fi scris în afară de Domnul? Şi dacă Domnul l-a scris, în ce carte de-a noastră sau de-a voastră stă scris aşa ceva? În Biblie? În Coran?
Karl se îmbujoră. Trase adânc aer în piept, gata-gata să-şi strige răspunsul, dar îşi aminti unde se află şi privi lung la sultan.
- Poţi să vorbeşti, prietene, îi permise Barayat.
- Prea Sfinţia Ta, se repezi Karl, dându-şi seama, totuşi, că trebuia să facă apel la o retorică ce nu-i convenea. Prea Sfinţia Ta, dacă ceva nu e scris în Biblie sau în Coran, nu înseamnă că nu e creaţia Providen… lui Dumnezeu! – se corectă el în ultima clipă. Aţi fost de acord, şi creştini, şi musulmani, că mai există loc pentru mistere şi minuni.
- Aşa o fi, se băgă în vorbă Hassan, marele muftiu de Brusa care, nu-şi dădea seama de ce, simţea nevoia să-l sprijine pe arhiepiscop în faţa lui Karl. Aşa o fi, dar misterele şi minunile au nevoie de Allah ca să capete consistenţa realităţii.
- Dar realitatea este…
- Realitatea sunt eu! – izbi sultanul cu pumnul în masă, trântind paharele cu ceai şi bolurile cu şerbet. N-am reţinut din disputa voastră decât un singur lucru pe care ar trebui să-l probăm: cum s-ar putea ca omul din cochilie să fie, într-adevăr, el însuşi, adică posesor al amintirilor sale şi al puterii de a lua hotărâri? Până şi un prost pricepe că numai carnea şi sângele nu sunt suficiente ca să facă, dintr-o carcasă, un om în adevărata putere a cuvântului. Eu nu am mintea voastră, când e vorba să pătrund sensul unui document, aşa că te întreb pe tine, Ildirim, şi pe tine, Hassan: scrie cumva şi despre asta în cărţile pe care le-am consultat împreună?
Ildirim ridică din umeri, iar Hassan clătină din cap:
- Nu scrie despre aşa ceva, dar ai văzut bine, luminăţia-ta, că nu acestea sunt singurele documente… E scris acolo şi despre alte cărţi… – încheie muftiul, privind către conjuraţi şi către Gengis. Oamenii aceştia ce căutau acolo, la Beguma? Ei ce fel de cărţi or fi citit? Poate că acolo e vorba despre felul în care Allah a suflat în acest giuvaer, aruncându-i înăuntru sămânţa unui om.
 
Suflul – proiecţie
 
- Tu ce ştii despre asta, Begumo? – se răsti Barayat-Cutremur.
Bătrâna scânci.
- Eu doar am avut giuvaerul în păstrare, de unde să ştiu eu ce şi cum?
- Dar atunci când l-ai primit, trebuie să fi aflat şi tu câte ceva!
- Nu ştiu decât că-şi va dezvălui misterul celui ce-l va purta – lui, şi numai lui. Asta e tot! Habar n-aveam că sunt atâtea cărţi scrise despre giuvaer. Habar n-aveam că se ştia de giuvaer aici, în Constantinurbs.
Privirile tuturor se întoarseră asupra conjuraţilor.
- Tu ce poţi să ne spui despre asta, maestre Leonardo? – întrebă sultanul. Ce te-a făcut să-l trădezi pe nemernicul de Enrico Dandolo? Tu ce ştii?
Leonardo ridică din umeri şi căscă ochii, după cum i se dusese deja buhul că, în ciuda deşteptăciunii nemăsurate, era doar o minte naivă când venea vorba de negocieri şi de diplomaţie. Toţi cei de faţă priviră în lături, oarecum jenaţi, iar sultanul nu-l mai băgă în seamă.
- Întreabă-l şi pe Vasco, luminăţia-ta, se băgă Piri Reis în vorbă. El e om umblat şi ştie să citească hărţile, şi prea mult a tăcut de când a venit.
- Păi, zâmbi Barayat cu subtilitate, iată că tocmai l-am întrebat. Ştii că pot să te întreb nu numai cu vorbe, senhor Vasco! Eşti om trecut prin ciur şi dârmon, aşa că-mi pot permite şi aşa ceva cu domnia-ta.
- Oh, i-am cunoscut pe călăii măriei tale în Cipru, şi ştiu ce le poate pielea, aşa că ţi-aş răspunde pe loc, zise Vasco, făcându-i pe toţi să râdă. Numai că, în ce mă priveşte, n-am primit decât o însărcinare foarte simplă: să-i duc pe oamenii ăştia de colo până colo, mai ales dacă o fi să mergem pe mări.
- Păi, cred că şi asta ne-ar pune pe vreo urmă serioasă… – spuse Piri Reis. Unde, mă rog, trebuie să-i duci?
 
Harta Antarcticii, după Piri Reis
 
- Destinaţia avea să-mi fie dezvăluită abia la sfârşit, domniilor voastre.
- Mda. Toate astea seamănă teribil de bine cu cele puse la cale de mintea ta, Corto, conchise sultanul, apropiindu-se de marinar. Parcă văd cum s-au desfăşurat lucrurile: aveai nevoie de un om care să cunoască misterele naturii şi l-ai angajat pe Leonardo, profitând de… hm, nevinovăţia sa. Aveai nevoie de un luptător viteaz şi loial, aşa că l-ai păcălit, cumva, şi pe d’Artagnan, că n-ar fi venit el alături de tine dacă îşi dădea seama că pui la cale o mizerie fără suport moral…
- Îmi permit să vă întrerup, luminăţia-voastră: de unde ştiţi că am pus la cale o mizerie fără suport moral? Oare nu plecaserăţi şi dumneavoastră pe urmele celui mai vechi giuvaer din Pataliputra? N-aţi văzut că până şi domnia-sa, Karl, a amintit de faptul că unii spun că acest război s-a pornit doar din cauza giuvaerului?
Curtenii adunaţi în cort prinseră a murmura, iar Barayat odată îşi rostogoli ochii, furios, şi duse mâna la iatagan.
 
Iataganul de Damasc al lui Barayat-Cutremur
 
- Ghiaur netrebnic! – începu sultanul, dar Ildirim se apropie de el şi-i strecură ceva la ureche. Nările lui Barayat fremătară dar, încet-încet, se potoli.
- Am să trec cu vederea peste impertinenţa ta, Corto, zise el după o vreme. Şi peste a ta, se întoarse el, ciudat, către Ildirim, făcându-l să îngheţe. Ia spune, Corto, reluă sultanul. Tu ce ştii? Există ceva care face ca omul din giuvaerul de Pataliputra să fie, cu adevărat, om?
- Bineînţeles, Luminăţia Ta. Prea Sfinţia Sa, Teodosie, are multă dreptate când vorbeşte despre ceea ce-l face pe un om să fie el însuşi şi nu vreun altul, căci un anume om e suma celor ce le trăieşte clipă de clipă, fie ele şi negândite măcar. Pe de altă parte, şi distinsul Karl, aici de faţă, are dreptatea lui. Un om nu poate fi scris, după cum a spus, decât dacă îl scrii cu totul – adică şi cu acele gânduri pe care le are, fără pauză, când priveşte de jur-împrejur, asta ca să nu mai vorbesc şi despre frânturile de idei pe care le are despre sine însuşi, clipă de clipă. Vreau să vă spun că nu e suficient numai să copiezi omul, cu tot ce i s-a întâmplat, ca să-l poţi scrie din nou – trebuie să scrii şi acele frânturi de reflexii pe care oricine le are despre sine.
- Blasfemie! – răcni marele muftiu. Reflexia omului se regăseşte doar în Allah, Allah fiind cel ce cântăreşte totul!
- Are dreptate muftiul, Mărite Sultan, se grăbi să vorbească şi Teodosie, într-atât de nervos încât îl împroşcă pe sultan cu salivă. Nu omul se reflectă pe sine însuşi – noi, creştinii adevăraţi, îl vedem ca izvorând din Duhul Sfânt şi…
 
Duhul din lucruri, plante, animale şi oameni
 
- În regulă! – zise Corto. Allah, Duhul Sfânt, omul însuşi, lucrurile din jur; habar n-am unde se află aceste reflexii, numai că ele trebuie scrise şi ele pentru a da, mai departe, un om întreg… cum scria acolo… ah… un om care să fie egal cu el însuşi când porneşte în ceea ce nişte credincioşi de la Răsărit denumesc samsara
- Măria Ta, Corto îşi bate joc de noi! – strigă Teodosie.
- Aşa ceva nu are cum să fie scris, pentru că nu există. Iar dacă e scris, totuşi, n-are cum să fie adevărat, tună glasul muftiului.
- Ce samsara?! – se înfurie şi Karl. Moartea e moarte şi după aceea nu mai e nimic. După moarte nu mai rămâne decât masa inertă, în pfunzi, a unui trup care se dizolvă în pământ, aer, apă şi foc, se trezi el că face apel la categoriile vechilor şcoli greceşti, pe care mereu le considerase naive, chit că nu avusese curaj să scrie negru pe alb asemenea lucru.
- Încetaţi! – strigă sultanul. Şi, cine scrie asta, dragul meu Corto, că uite: toţi învăţaţii aceştia spun că n-are cum să fie aşa.
- Paracelsus, luminăţia-ta. Trebuie să recunosc, însă, că cea mai mare parte a celor ce le ştiu, nu au fost încă tipărite de distinsul medic, dar am vorbit cu el îndelung. Am petrecut cu el aproape o lună întreagă la Tombuctu, cu un an în urmă.
 
Philippus Theophrastus Aureolus Bombastus von Hohenheim
- Paracelsus -
 
- Am auzit de acest şarlatan! – se ridică dintre curteni, un glas. Ne face arta de râs.
- Linişteşte-te, bătrâne Soranus, linişteşte-te, începu sultanul care constata, pentru a câta oară, că cel mai simplu mod de a conduce o grămadă de oameni, fie ei chiar foarte deştepţi, era să te pui cu biciul şi cu securea gâdelui pe ei. Numai că, pe urmă, fie nu mai aveai de cine să te foloseşti, fie te foloseai de inşi corupţi prin teamă – of, era din ce în ce mai complicat să fii Lumina Orientului, fir-ar să fie!
- Cum o să mă liniştesc, luminăţia-ta? Acel Paracelsus calcă în picioare şi dogmele hipocratice, şi dogmele sfinte! Paracelsus nu e doctor, e doar un derbedeu ordinar, un ăla care şi-a recuperat onorariile de la nişte pacienţi amărâţi dându-i în judecată, e un nespălat care umblă teleleu prin lume şi…
- Alterius non sit qui suus esse potest, strigă atunci Karl. Cine a spus aşa ceva, nu are cum să fie un şarlatan!
- Exact, surâse Corto, adică, nici un om care poate să-şi aparţină sieşi, să nu aparţină altuia, numai că vorba asta înţeleaptă nu se referea la cele ce te bântuie pe tine, dragă Karl,
 
Lucrarea lui Karl – Durchgeknallt
 
ci chiar la obiectul discuţiei noastre. Aşa doreşte să-şi înceapă Paracelsus lucrarea pe care n-a tipărit-o încă – în ea vorbeşte şi despre giuvaerul din Pataliputra, şi despre cum poate să ajungă un om în cochilie, în întregime… Mi-a vorbit mult despre asta, la Tombuctu.
- Inş’Allah… Dar ce-ai căutat tu la Tombuctu, Corto? – nu reuşi sultanul să-şi înfrâneze curiozitatea.
- Mareşalul Montgolfier dorea să-şi proveze bastimentele aeriene în condiţii de căldură extremă, deasupra deşertului. Suntem prieteni buni, aşa că l-am însoţit în călătoria pe care a făcut-o la Tombuctu. Acolo am dat peste Paracelsus, care studia operaţiile de cataractă la madrasa Sankore. Iar Paracelsus e un om care îşi dă drumul repede la gură. Asta e tot.
 
Tombuctu – Curtea Djingareiber, din incinte medresei Sankore
 
- Să înţeleg, întrebă sultanul, că Paracelsus, acesta, deţine cheia întregii poveşti? – se interesă Barayat.
- Dumnezeule, nu! Paracelsus e numai cel care îţi răspunde la ultima întrebare: ce face ca omul din cochilie să fie om întreg? Paracelsus ne dă soluţia practică, nu răspunsul la dezbaterea care a încins cinstitele feţe, aici de faţă.
- Ei, bine, şi care e acea soluţie practică, că restul nu mă interesează? – se ambală Barayat.
- Soluţia practică se află în alte flacoane, luminăţia-ta! Mai sunt şi alte flacoane, care însoţesc giuvaerul de Pataliputra. Acolo se află reflexiile omului ascuns în cochilie. Ele, reflexiile, îl fac să fie el însuşi, şi despre ele mi-a vorbit Paracelsus.
Barayat simţi că-l ia cu leşin. Ar fi avut chef să întrebe pe Corto de unde naiba ştia Paracelsus care era treaba cu flacoanele şi cu reflexia omului din cochilie, dar îşi dădu seamă din zumzetul discuţiilor din jur că toţi aşteptau numai o scânteie ca să se lanseze în dispute de principii. Înţelepţi, dar imbecili, îşi spuse sultanul. N-a avut nici unul ultimul cuvânt şi acum se pândesc unii pe alţii ca să-şi desfăşoare retorica, şi vor să facă asta când eu am de cucerit oraşul de frunte al creştinătăţii, blestemaţii!
 
Constantinurbs – hartă din biblioteca lui Leon Battista Alberti
 
- Şi cum ar putea să se afle nişte banale idei în alte flacoane… – începu Karl, ironic.
- Gura, Karl! – răcni sultanul. Ţechinii mei îţi dau linişte ca să-ţi scrii cartea de căpătâi, aşa că: gura!
Imbecilii! – îşi mai spuse Barayat-Cutremur, privind peste capetele tuturor, de parcă le-ar fi măsurat cât de lungi li-s’ beregăţile. Se uită îndelung la Karl, făcându-l să înghită în sec. Las’, că nu le dau eu ocazia unor ăia cu coaie moi să se certe pe spezele mele!
- Şi unde se află acele flacoane, dragul meu Corto? – reluă sultanul, cu o blândeţe neaşteptată.
- Luminăţia-ta, vezi că blestematul ăsta de ghiaur, începu Bodhidarma, scrâşnind, îşi bate joc de noi toţi! L-am văzut la treabă în Hanbalikh şi la Shanghai şi ştiu că este un mare mincinos şi un uneltitor de primă mână…
- Unde se află acele flacoane, Corto? – repetă sultanul, scuipând cuvintele parcă şi aţintindu-şi privirea în ochii lui Bodhidarma care, cât era el de general, nu mai întinse coarda.
 
Bodhidarma – supus în faţa lui Barayat
 
- În Constantinurbs, răspunse Corto. În casa Begumei. Oamenii luminăţiei-tale le-au avut sub ochi, dar li s-au părut nişte fleacuri. Ce-i drept, ei nu l-au cunoscut pe Paracelsus, ca să ştie în ce fel trebuie folosite, sublinie Corto, privind la Ildirim şi la Bodhidarma.
Bodhidarma zâmbi cam crispat, reuşind să nu răsufle uşurat – un semn care n-ar fi scăpat ochiului vigilent al lui Barayat-Cutremur. Cât despre Ildirim, el se relaxă discret, oftând, iar Beguma căscă iarăşi ochii, privind fix la Corto.
Pricepuseră toţi trei mesajul lui Corto – la naiba cu sultanul: până una-alta, Corto era singurul care ştia ce era de făcut cu giuvaerul. Gengis înţelesese şi el dar, ca de obicei, nu se manifestă în nici un fel. Ciudat e că, dintre toţi, tocmai asupra lui se opriră privirile lui Barayat.
- Dar tu, ce căuati pe acolo, Gengis? Mă înţelesesem cu Hulagu să se prefacă, doar, că asediază Constantinurbs şi să nu pună piciorul în oraş. Sau… ştiai şi tu de giuvaer?
- Habar n-aveam de giuvaer, luminăţia-ta, dar, ştii bine, că între mine şi Hulagu nu sunt cele mai bune relaţii. Ieşisem după pradă, luminăţia-ta.
- Aşa e, generale Bodhidarma?
Gengis nici măcar nu-l privi pe general, iar acesta răspunse, ridicând din umeri:
- Chou mi-a spus că se învârteau prin curţile din jur cu ceva femei şi vase furate, minţi Bodhidarma fără să clipească. O pradă de doi bani. Gengis a avut o zi proastă, luminăţia-ta.
 
Jaf în Constantinurbs
 
- Teribil de proastă, remarcă şi sultanul, pufnind în râs. A aflat, în schimb, o poveste frumoasă – cea mai frumoasă poveste… Cum ai de gând să te răscumperi pentru cele aflate, Gengis?
Mongolul îşi ridică privirea.
- Ştii prea bine, luminăţia-ta, că odată şi odată, tot am să-l ucid pe Hulagu! Asta ar trebui să fie o răsplată plăcută sufletului tău.
- Mda. O să fie o răsplată de-a dreptul necesară, spuse sultanul, gânditor. De-aia, o să vă las în viaţă, pe tine şi pe ai tăi. Dar n-o să părăsiţi tabăra înainte să se isprăvesc asediul Constantinurbsului. Oamenii tăi vor munci pentru mine, iar tu îmi vei fi oaspete, Gengis, la fel ca toţi ceilalţi. Ia zi, Corto, şi unde, mă rog, sunt celelalte flacoane de care am avea nevoie?
- Le-au văzut bine oamenii luminăţiei-tale, spuse Corto, privind zâmbitor la Ildirim, parcurgându-i trupul din cap până în picioare, stăruind îndelung asupra umflăturii abia văzute de sub caftan – locul unde odihnea taşca Begumei, doldora de celelalte flaconaşe.
- Mda, făcu sultanul, privind şi el la Ildirim. Cred că nu trebuie să-ţi spun ce ai de făcut, frate al meu… Dar ce-i cu tine de asuzi aşa?
 
Sudoarea, teama, sudoarea
 
- Am mâncat prea mult, luminăţia-ta, zise Ildirim, înclinându-se mai mult decât de obicei, căci simţea o undă tăioasă, extrem de discretă de altfel, în glasul lui Barayat-Cutremur. Am să plec chiar acum, continuă el, şi-am să aduc blestematele alea de flaconaşe… Doar să chem ienicerii.
Sultanul clătină din cap.
- Ienicerii n-o să te însoţească, prietene. O să le poruncesc chiar eu călăreţilor lui Ali Nemuritorul să vină cu tine, dimpreună cu credincioşii noştri mercenari de Zhong Huo. Nu ştiu de ce, dar simt nevoia să stau cu câte un ochi pe fiecare dintre voi, rânji sultanul din colţul gurii.
 
Ochii-ochi
 
Bodhidarma înclină capul, după care-l urmă pe Ildirim, afară din cort. Când să iasă, îl privi scurt pe Corto dar, simţind privirea sultanului asupra sa, scuipă la picioarele ghiaurului:
- Ai fi putut să ne spui totul de-atunci! Nu mi-aş mai fi expus oamenii la pericole de tot felul, ducându-mă încă o dată în Constantinurbs pentru acelaşi lucru.
 Semn bun, îşi spuse Corto. Bodhidarma nu-l dăduse de gol pe Ildirim şi pornea de-a lungul minciunii lui Corto, dovadă că era dispus să-l lase baltă pe Barayat-Cutremur.
Dovadă că şi el, Bodhidarma, îşi dorea giuvaerul, cu secretul lui cu tot.
Of, Niña din Gibraltar, mare vrăjitoare şi, totodată, mama lui Corto, îi spusese că, odată şi odată, o să trebuiască să aibă mare grijă de norocul lui, căci linia norocului pe care o avea în palmă era de-a dreptul dezastruoasă. Motiv pentru care, Corto şi-o corectase, cu un brici. Până acum, tăietura de brici avusese grijă de el cum nu se poate mai bine.
 
Corto
 
 
***

17 Responses to “N-A FOST GIUVAER MAI VECHI ÎN PATALIPUTRA – foileton – 0.5”

  1. 1
    greenfield says:

    Am trecut sa-mi las rand, am vazut ca-i racoare si miroase a mosc, am sa vin sa citesc mai pe seara…

  2. 2

    ok! fiti binevenita, doamna! :)

  3. 3

    ia-ti concediu orice ar fi, Inah! că pe apucaţii ăia îi doare în cot dă matale!
    săr’na!

  4. 4
    lollitta says:

    karl marx?! chiar ca nu m-as fi asteptat
    stii ca imi place ideea cu corectarea destinului din palma :)

  5. 5

    oh, asta e ideea lui Hugo Pratt, creatorul lui Corto… pe 20 august se împlinesc 13 ani de la moartea lui, fir-ar să fie…

  6. 6
    greenfield says:

    Ce sa zic, credeam eu ca am ceva nelamurit de la episodul anterior cu Emma Peel si d’Artagnan, dar am zis ca-i o scapare trecatoare; aparitia lui Karl Marx, insa, si a Capitalului m-au facut sa aprofundez lucrurile, sa ma lamuresc cum s-au desfasurat evenimentele. Mai sunt unele detalii de priceput, poate pana la sfarsit…

  7. 7
    Inah says:

    io o sa-mi iau concediu. sa citesc in liniste.
    ca nu se poate altfel.
    ia sa discut cu apucatii aia ai mei maine…
    p.s. ie fain, dom’doctor.

  8. 8

    îmi pare rău că vă chinui. von hohenheim are treaba lui în economia textului -- doar vorbim despre homunculus, despre alchimie şi, nu în ultimul rând, despre samsara, al cărei "echivalent" european îl regăsim la pitagora, de la care paracelsus şi-a tras oarece idei. de altfel, la paracelsus voi reveni, având în vedere că este primul ins care a deschis calea (prin descrieri clinice) către conceptul de subconştient aşa cum îl definim până în zilele noastre. totodată, el a considerat că imaginaţia poate să determine stări patologice, cu alte cuvinte, elemente neintegrate în substanţa realităţii imediate pot determina modificări în comportamentul vizibil -- mă refer la maladia denumită coree (nu este o afecţiune psihiatrică!), despre care paracelsus a scris.
    marx este, parţial, un actant -- dă bine prin contrast cu ceilalţi; pe de altă parte, aveam nevoie de un materialist emblematic care să se contrapună lui teodosie din efes, de pildă, în ceea ce priveşte discuţia despre persistenţa mentalului, despre imagine ca semn etc. în context, rudolf de bavaria este doar un pur actant -- cam cum era calul înaripat în basme.
    cel mai important, însă, este faptul că textul este un joc. unii îl pot găsi plăcut, altora poate să nu le placă şi, în fine, altora le poate părea, chiar, o detestabilă prostie.
    indiferent ce ar fi, mie îmi place să-l scriu, însă. sunt nişte idei la care doresc să ajung, iar mijlocul cel mai lesnicios de a ajunge la ele şi de a le exprima mi s-a părut acest text -- o ucronie, sau o distopie, cum mai este numit acest gen.
    în fond, ce este o ficţiune? -- nu este altceva decât o înşiruire de idei care pretinde din partea cititorului să-şi suspende neîncrederea. textul de mai sus cere un mai mare grad de suspendare al acestei neîncrederi funciare în cuvântul scris.
    încă o dată, scuze dacă vă obosesc, dar acum trebuie să termin, cumva, textul început! :)

  9. 9
    hellen says:

    mda ! multumesc pentru atentia dvs .
    a, inca nu am fost obligata sa va citesc --
    asa ca … !?!

  10. 10
    greenfield says:

    Cand incepi sa citesti o carte, de exemplu, e greu pana intri in atmosfera; asa mi s-a intamplat si cu Imparatul mustelor, sau cu Secretul Padurii batrane, sau cu Cantareata cheala a lui Eugen Ionescu. Asta se intampla cu multi ai in urma.
    Pe urma mi-a fost greu pana am citit prima pagina.
    Sper s-o luati ca pe un compliment. Eu voi citi cu placere in continuare:)

  11. 11

    @ hellen : tocmai asta incercam sa va spun, dar mi-era nu stiu cum (mi se parea nepoliticos) sa va spun ca acesta este un blog… hm… liber. vii cand vrei, pleci cand vrei, daca citesti e ok, daca nu, e iar ok. oricum, feed back-ul e oricand binevenit, asa incat, multumesc.

    @ greenfield : chiar am luat-o ca pe un compliment! iar felul in care ati spus-o… mai rar asemenea complimente! saru’mana!

  12. 12
    hellen says:

    sebastian : eu va citesc cu placere . habar-n-am de ce sunteti ofensat si ironic .

    o seara frumoasa va doresc !

  13. 13

    @ hellen : vă dau cuvântul meu de onoare că n-am fost ironic! şi nici ofensat nu m-am simţit. am încercat să răspund acelui "a, inca nu am fost obligata sa va citesc -- asa ca … !?!", explicând că, într-adevăr, nimeni nu e obligat să citească cele scrise pe aici.
    sincer -- chiar nu aveam de ce să mă simt ofensat şi, în consecinţă, de ce să fiu ironic?
    mie îmi lipseşte faptul că nu-mi văd interlocutorii -- cred că am mai spus asta. din cauza asta, nici nu-mi permit să fiu ironic, pentru că nişte cuvinte citite pe ecran pot fi, iată, interpretate destul de alături faţă de intenţia lor iniţială.
    scuze dacă v-am dat senzaţia că vă iau peste picior! chiar nu prea fac din astea… decât cu personajele din povestiri

  14. 14

    sper, şi eu, să fiu suficient de explicit şi, mai ales, fluent. povestea trebuie să capteze, totuşi, atenţia, hm!

  15. 15
    hellen says:

    sunt uimita doar un picutz de acest scurt intermezzo al signor-ului lorenzo de medici !
    *
    s-ar putea sa existe si un motiv plauzibil pentru care rudolf von bavaria si von hohenheim si-au facut instantaneu aparitia ?
    cat despre marx -- nu prea am idee -- gandindu-ma la o alta epoca si sigur faptul ca a murit in exil -- in londra -- nu pare ( aparent ) justificata prezenta sa in tabloul aventurilor "medievale" si nici nu cred ca ar avea vreo legatura semnificanta cu personajul "britic" emma .
    foarte complicat foileton-ul dvs. ; solicita un mare efort mental.

  16. 16
    Vio says:

    Cu riscul de a aparea cam pe langa intentia textului (care-mi place,asa distopic si utopic cume :-), vreau si eu o lamurire: e vreo legatura intre homunculus si Golemul din Praga, ca parca seamana ca doo picaturi de apa?

  17. 17

    @ vio : da. este. golem egal homunculus.

Leave a Reply


9 + nine =

Subscribe without commenting