POVESTEA VIEI

 

(Repovestirea unui basm cules de Vasile Popa, învăţător al lui Nicolae Labiş, basm analizat de Vasile Lovinescu în lucrarea: Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti. Numele original al basmului este “Povestea Hiei”.)

 

 

 

A fost odată ca niciodată un om tare trist – era într-atât de trist încât lumea din sat spunea că n-avea gură nici pentru apă, nici pentru mâncare şi că de auzit, nu auzea decât chemările tărâmului celuilalt. Nimeni nu ştia de ce era el aşa de mâhnit, dar de dimineaţa şi până seara, omul nostru îşi petrecea timpul mergând dintr-o parte în alta a satului, când cugetând, când privind în zări, doar-doar ar zări şi el, pe vreundeva, măcar un semn de speranţă.

Ei, şi tot întrebând el pe unul şi pe altul ce să facă, iată că într-o bună zi, un călător îi spuse că departe, la munte, era o Mănăstire Albă şi că în acea mănăstire venea când şi când un schimnic care putea să-i dea răspunsul potrivit.

– Numai că, fii cu luare aminte, că schimnicul acela coboară din sălbăticie doar o dată la şapte ani, iar atunci stă printre oameni numai trei zile. Aşadar, grăbeşte-te, că mâine-poimâine coboară schimnicul… Du-te la el, că ţi-o spune şi dumitale ce ai de făcut.

 

 

 

Auzind asta, omul nostru îşi luă un săcotei cu merinde şi, uşor-uşor, o porni către munte, la Mănăstirea Albă. Acolo, avu noroc: schimnicul tocmai ce coborâse în chilia lui la care aştepta, deja, o grămadă de lume – ologi, sărăcani, păcătoşi şi nebuni.

Omul nostru se aşeză printre ceilalţi şi, cu numai câteva ceasuri înainte de trecerea celor trei zile, veni şi rândul lui.

– Ce vânt te-aduce pe la mine, fiule? – întrebă schimnicul.

– Sunt trist, preasfinţia-ta. Sunt trist de când mă ştiu; pe zi ce trece sunt din ce în ce mai trist şi nu cred c-o să-mi treacă vreodată.

– Eşti trist, zici… Păi, îi zise schimnicul, dacă eşti trist, n-ai altceva de făcut decât să găseşti izvorul fericirii.

– Şi unde se află acest izvor?

– Păi, ia caută-l, domnia-ta, pe munţii cei înalţi!

Ei, şi porni omul nostru pe munţii cei înalţi. Şapte ani merse el prin râpe, pe creste, prin văgăuni, pe culmi şi pe păşuni, iarnă şi vară, dar nu găsi nici urmă de izvor al fericirii. Aşa că, din ce în ce mai trist, se întoarse la Mănăstirea Albă, la ţanc ca să dea peste schimnicul care tocmai ce coborâse din sălbăticie.

– Ei? – îl luă acesta. Ai găsit izvorul fericirii, au ba?

– Nu l-am găsit, preasfinţia-ta.

– Să nu fie izvorul ăsta pe munte? Hm… – făcu schimnicul, gânditor. Păi atunci, ia caută-l la şes!

Şi plecă omul nostru la şes. Străbătu codrii, străbătu câmpii, se duse prin lunci, o luă de-a lungul apelor şi intră din curte în curte, zi de vară până-n seară, dar tot nu găsi nimic. Neavând ce să mai facă, se întoarse din nou la Mănăstirea Albă.

– Izvorul fericirii nu e nici la şes, preasfinţia-ta.

– Măi, să fie… Ai căutat bine-bine?

– M-am uitat şi-n gaură de şarpe, preasfinţia-ta, şi, nimic!

– Aha! Păi atunci, ia du-te, domnia-ta, şi caută-l prin târguri!

Porni omul nostru din iarmaroc în iarmaroc, ajunse în sate pierdute de lume şi în târguri mari, împrejmuite cu ziduri groase, trase la hanuri şi intră în vorbă cu negustori de toate naţiile, dar cei şapte ani trecură şi de astă dată, fără ca el să găsească nimic.

 

 

 

Se întoarse el la Mănăstirea Albă, numai că, cine ştie cum făcuse, dar ajunse prea târziu: schimnicul stătuse cele trei zile în chilie şi de-acum plecase, hăt, departe, în sălbăticie. Omul nostru, ce să facă? Intră argat la Mănăstire şi aşteptă cei şapte ani cuveniţi, până se întoarse schimnicul.

– Ia zi, fiule! – îl luă el pe omul cel trist. Ce-ai mai făcut?

– Am fost prin toate târgurile, preasfinţia-ta, dar de izvorul fericirii tot n-am dat.

– Aşa, deci… Păi, ce să zic, dacă-i pe-aşa, înseamnă că izvorul a secat, fiule. Ia, du-te la tine acasă şi vezi cum te împaci cu tine însuţi.

Şi omul cel trist o luă spre satul lui. Ajunse el acasă şi dădu să intre în curte, numai că, deodată se lovi de ceva. Se uită el drept în faţă: nu văzu nimic. Dădu din nou să intre în curte, dar iarăşi se lovi de ceva. Dădu să ocolească acel lucru nevăzut, dar iar se lovi de el. O luă omul nostru când pe o parte, când pe alta, până ce reuşi să pătrundă în bătătură. Mirat din cale afară, se apropie din nou de acel lucru nevăzut şi, tot ocolindu-l şi punând mâna pe el, îşi dădu seama că avea de-a face cu un copac neasemuit de gros, crescut chiar în poarta casei sale.

Măi, să fie, îşi spuse omul cel trist şi, iscoditor, ca orice om trist, îşi dădu jos opincile şi prinse a se urca în copac. Se căţără el ce se căţără şi se urcă el ce se urcă, până ce copacul începu să se vadă, încet-încet, mai întâi precum o ceaţă, iar apoi precum un copac ca toţi copacii, numai că era mai înalt decât orice alt copac pe care îl mă văzuse vreodată vreun ochi omenesc.

Uluit, omul nostru o luă spre vârf, mai ales că acolo sus, în înalt, i se păru că zăreşte un izvoraş cu apă cristalină care ţâşnea chiar din copac, răspândindu-şi stropii în văzduh, precum ploaia. Să vezi că ăsta-i izvorul fericirii, îşi spuse omul cel trist, strecurându-se din ce în ce mai repede prin frunziş.

Lucru ciudat, însă: pe măsură ce urca, frunzele se făceau tot mai mari, iar crengile tot mai groase. Mai merse el ce mai merse şi, după o vreme, îşi dădu seama că şi scoarţa era din ce în ce mai groasă şi că el, om în toată firea, se pierdea printre crăpăturile ei de parcă ar fi fost un bondar. Atunci, privi în jos şi-l luă cu ameţeală.

– Cum, Doamne iartă-mă, se întrebă omul cel trist, cum de se face copacul ăsta din ce în ce mai gros spre vârf, când ar trebui să dau de crengi din ce în ce mai mlădii, iar trunchiul să se subţieze?

Şi dacă tu te faci mai mic pe măsură ce urci? – răsună, atunci, un glas în urechea lui.

Holbându-se de uimire, omul se mai urcă niţeluş şi, îşi dădu seama că aşa era: copacul se subţia, spre vârf, ca orice copac, numai că el, omul, era din ce în ce mai mic – semăna cu o muscă, de acum, rătăcită pe scoarţă. Ei, şi? – îşi spuse. Mic, mic, dar dacă ajung în vârf, o să pot să mă adăp, în sfârşit, din izvorul fericirii, căci doar izvorul fericirii poate să ţâşnească din asemenea copac fermecat.

 

 

 

Aşa că, se puse iar pe căţărat până ce ajunse la mai puţin de o aruncătură de piatră de vârf. Acolo, însă, îşi dădu seama că se făcuse într-atât de mic, încât semăna cu o furnică, târându-se cu chiu, cu vai, pe scoarţa din ce în ce mai groasă. Dar, nimic nu-l mai putea opri, aşa că merse mai sus, şi mai sus, până ce ajunse la doi paşi de izvorul care, de acum, semăna cu un şuvoi uriaş ce ţâşnea cu vuiet gros şi puternic, din vârful copacului, precum cascadele cele mari din munţi.

Acum! – îşi spuse omul nostru, şi dădu să mai facă un pas numai că, în clipa aceea, îşi dădu seama că devenise într-atât de mic încât, dacă ar mai fi străbătut fie doar şi o palmă, ar fi dispărut de tot, preschimbându-se în nimic.

Preţ de câteva clipe, nu mai ştiu ce să facă. Apa era îmbietoare, dar cum să ajungă la ea? Leacul tristeţii era chiar acolo, sub ochii săi – dar cum să-l bea, dacă rămânea făr’ de trup?

Aşa că, se întoarse.

Ajuns jos, în bătătură, văzu că din copac coborau un fel de vrejuri, până aproape de pământ, şi mai văzu că din vrejurile acelea creşteau un fel de fructe nemaivăzute, aşa, ca nişte ciorchini. Însetat, rupse doi-trei ciorchini, îi mâncă pe nerăsuflate, după care îl luă somnul.

Când se trezi, o luă din nou prin sat. Acolo, ce să vezi? – Parcă nu mai cunoştea pe nimeni. Dădu să intre în vorbă cu unul, cu altul, că se gândea că de câţi ani plecase el, se mai primeniseră oamenii, numai că, mirare şi mai şi: nici oamenii aceia nu-i pricepeau vorbele şi nici el nu le pricepea vorbele lor.

Aşa că, omul cel trist se duse la el acasă, luă vrejurile acelea nemaivăzute care creşteau din copacul fermecat şi plecă din sat. Merse el ce merse, dar, peste tot, dădea numai peste oameni care nu-i pricepeau vorbele. Până la urmă, ostenit de atâta umblet, se opri la marginea unui sat şi, înţelegându-se prin semne cu oamenii de acolo, îşi ridică şi el o căsuţă şi se apucă să pună la crescut, rânduri-rânduri, vrejurile luate din copacul fermecat.

Când veni toamna, se trezi că din vrejuri crescuseră ciorchini dulci şi gustoşi, la fel cu cei ce-i ostoiseră setea atunci când coborâse din copac. Îi chemă pe vecini, le dădu şi lor din ciorchinii lui, apoi le dădu şi din vrejuri şi, aşa se face că, încet-încet, legă prieteşug cu toată lumea, le învăţă vorbele, iar după un an îşi luă şi o nevastă, de la care avu copii mulţi şi frumoşi.

Şi iată că, într-o bună zi, când se trezi din somn înaintea celorlalţi din casă, îşi dădu seama că trecuseră ani de zile de când nu mai fusese trist şi că, mai mult, nici măcar nu-şi dăduse seama când se lecuise.

– Ia să merg eu la schimnicul acela, să-i mulţumesc, că până la urmă, tot mi-a fost dat să ajung la izvorul fericirii, îşi spuse omul nostru.

Şi se duse el la bătrânii din sat şi-i întrebă cum să ajungă la Mănăstirea Albă, numai că, toţi ridicară din umeri:

– Care Mănăstire Albă? N-am auzit pe nimeni pomenind de aşa ceva.

Mai întrebă omul nostru ce mai întrebă despre Mănăstire, dar nu află nimic mai înainte ca în sat să poposească un călător venit de tare-tare departe.

– Ai auzit de Mănăstirea Albă de la munte? – îi dădu ghes omul nostru .

Călătorul îl privi pieziş:

– Ce vrei tu cu Mănăstirea aia?

– Păi, am auzit că-i acolo un schimnic care ştie toate cele, şi-aş vrea să mă duc să-i zic vreo două vorbuliţe.

– Unde să te mai duci, omule, îl luă atunci călătorul, căci dacă vorbeşti de Mănăstirea Albă cea de la munte, află că sunt sute de ani de când e praf şi pulbere! Se spune că pe acolo a trecut, odată, un om tare trist şi că un schimnic care ştia toate cele l-a învăţat cum să găsească izvorul fericirii. Numai că, după cum prea des se întâmplă, după ce omul acela şi-a găsit fericirea, un val de nenorociri s-a abătut asupra Mănăstirii, căci soarta nu se bucură când vede prea multă linişte şi împăcare, aşa să ştii de la mine.

Omul nostru mulţămi, îi ură călătorului drum bun şi se întoarse la casa lui. Se uită ce se uită la via ce-i creştea, mândră, în curte, îşi privi ce-şi privi nevasta şi copiii, după care, simţind cum i se face din ce în ce mai teamă, plecă spre munte, pe furiş, şi de-atunci, nu-l mai văzu nimeni, nicicând, niciodată.