POVESTEA VIEI

 

(Repovestirea unui basm cules de Vasile Popa, învăţător al lui Nicolae Labiş, basm analizat de Vasile Lovinescu în lucrarea: Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti. Numele original al basmului este “Povestea Hiei”.)

 

 

 

A fost odată ca niciodată un om tare trist – era într-atât de trist încât lumea din sat spunea că n-avea gură nici pentru apă, nici pentru mâncare şi că de auzit, nu auzea decât chemările tărâmului celuilalt. Nimeni nu ştia de ce era el aşa de mâhnit, dar de dimineaţa şi până seara, omul nostru îşi petrecea timpul mergând dintr-o parte în alta a satului, când cugetând, când privind în zări, doar-doar ar zări şi el, pe vreundeva, măcar un semn de speranţă.

Ei, şi tot întrebând el pe unul şi pe altul ce să facă, iată că într-o bună zi, un călător îi spuse că departe, la munte, era o Mănăstire Albă şi că în acea mănăstire venea când şi când un schimnic care putea să-i dea răspunsul potrivit.

- Numai că, fii cu luare aminte, că schimnicul acela coboară din sălbăticie doar o dată la şapte ani, iar atunci stă printre oameni numai trei zile. Aşadar, grăbeşte-te, că mâine-poimâine coboară schimnicul… Du-te la el, că ţi-o spune şi dumitale ce ai de făcut.

 

schimnic

 

 

Auzind asta, omul nostru îşi luă un săcotei cu merinde şi, uşor-uşor, o porni către munte, la Mănăstirea Albă. Acolo, avu noroc: schimnicul tocmai ce coborâse în chilia lui la care aştepta, deja, o grămadă de lume – ologi, sărăcani, păcătoşi şi nebuni.

Omul nostru se aşeză printre ceilalţi şi, cu numai câteva ceasuri înainte de trecerea celor trei zile, veni şi rândul lui.

- Ce vânt te-aduce pe la mine, fiule? – întrebă schimnicul.

- Sunt trist, preasfinţia-ta. Sunt trist de când mă ştiu; pe zi ce trece sunt din ce în ce mai trist şi nu cred c-o să-mi treacă vreodată.

- Eşti trist, zici… Păi, îi zise schimnicul, dacă eşti trist, n-ai altceva de făcut decât să găseşti izvorul fericirii.

- Şi unde se află acest izvor?

- Păi, ia caută-l, domnia-ta, pe munţii cei înalţi!

Ei, şi porni omul nostru pe munţii cei înalţi. Şapte ani merse el prin râpe, pe creste, prin văgăuni, pe culmi şi pe păşuni, iarnă şi vară, dar nu găsi nici urmă de izvor al fericirii. Aşa că, din ce în ce mai trist, se întoarse la Mănăstirea Albă, la ţanc ca să dea peste schimnicul care tocmai ce coborâse din sălbăticie.

- Ei? – îl luă acesta. Ai găsit izvorul fericirii, au ba?

- Nu l-am găsit, preasfinţia-ta.

- Să nu fie izvorul ăsta pe munte? Hm… – făcu schimnicul, gânditor. Păi atunci, ia caută-l la şes!

Şi plecă omul nostru la şes. Străbătu codrii, străbătu câmpii, se duse prin lunci, o luă de-a lungul apelor şi intră din curte în curte, zi de vară până-n seară, dar tot nu găsi nimic. Neavând ce să mai facă, se întoarse din nou la Mănăstirea Albă.

- Izvorul fericirii nu e nici la şes, preasfinţia-ta.

- Măi, să fie… Ai căutat bine-bine?

- M-am uitat şi-n gaură de şarpe, preasfinţia-ta, şi, nimic!

- Aha! Păi atunci, ia du-te, domnia-ta, şi caută-l prin târguri!

Porni omul nostru din iarmaroc în iarmaroc, ajunse în sate pierdute de lume şi în târguri mari, împrejmuite cu ziduri groase, trase la hanuri şi intră în vorbă cu negustori de toate naţiile, dar cei şapte ani trecură şi de astă dată, fără ca el să găsească nimic.

 

manastirea-tismana-1

 

 

Se întoarse el la Mănăstirea Albă, numai că, cine ştie cum făcuse, dar ajunse prea târziu: schimnicul stătuse cele trei zile în chilie şi de-acum plecase, hăt, departe, în sălbăticie. Omul nostru, ce să facă? Intră argat la Mănăstire şi aşteptă cei şapte ani cuveniţi, până se întoarse schimnicul.

- Ia zi, fiule! – îl luă el pe omul cel trist. Ce-ai mai făcut?

- Am fost prin toate târgurile, preasfinţia-ta, dar de izvorul fericirii tot n-am dat.

- Aşa, deci… Păi, ce să zic, dacă-i pe-aşa, înseamnă că izvorul a secat, fiule. Ia, du-te la tine acasă şi vezi cum te împaci cu tine însuţi.

Şi omul cel trist o luă spre satul lui. Ajunse el acasă şi dădu să intre în curte, numai că, deodată se lovi de ceva. Se uită el drept în faţă: nu văzu nimic. Dădu din nou să intre în curte, dar iarăşi se lovi de ceva. Dădu să ocolească acel lucru nevăzut, dar iar se lovi de el. O luă omul nostru când pe o parte, când pe alta, până ce reuşi să pătrundă în bătătură. Mirat din cale afară, se apropie din nou de acel lucru nevăzut şi, tot ocolindu-l şi punând mâna pe el, îşi dădu seama că avea de-a face cu un copac neasemuit de gros, crescut chiar în poarta casei sale.

Măi, să fie, îşi spuse omul cel trist şi, iscoditor, ca orice om trist, îşi dădu jos opincile şi prinse a se urca în copac. Se căţără el ce se căţără şi se urcă el ce se urcă, până ce copacul începu să se vadă, încet-încet, mai întâi precum o ceaţă, iar apoi precum un copac ca toţi copacii, numai că era mai înalt decât orice alt copac pe care îl mă văzuse vreodată vreun ochi omenesc.

Uluit, omul nostru o luă spre vârf, mai ales că acolo sus, în înalt, i se păru că zăreşte un izvoraş cu apă cristalină care ţâşnea chiar din copac, răspândindu-şi stropii în văzduh, precum ploaia. Să vezi că ăsta-i izvorul fericirii, îşi spuse omul cel trist, strecurându-se din ce în ce mai repede prin frunziş.

Lucru ciudat, însă: pe măsură ce urca, frunzele se făceau tot mai mari, iar crengile tot mai groase. Mai merse el ce mai merse şi, după o vreme, îşi dădu seama că şi scoarţa era din ce în ce mai groasă şi că el, om în toată firea, se pierdea printre crăpăturile ei de parcă ar fi fost un bondar. Atunci, privi în jos şi-l luă cu ameţeală.

- Cum, Doamne iartă-mă, se întrebă omul cel trist, cum de se face copacul ăsta din ce în ce mai gros spre vârf, când ar trebui să dau de crengi din ce în ce mai mlădii, iar trunchiul să se subţieze?

Şi dacă tu te faci mai mic pe măsură ce urci? – răsună, atunci, un glas în urechea lui.

Holbându-se de uimire, omul se mai urcă niţeluş şi, îşi dădu seama că aşa era: copacul se subţia, spre vârf, ca orice copac, numai că el, omul, era din ce în ce mai mic – semăna cu o muscă, de acum, rătăcită pe scoarţă. Ei, şi? – îşi spuse. Mic, mic, dar dacă ajung în vârf, o să pot să mă adăp, în sfârşit, din izvorul fericirii, căci doar izvorul fericirii poate să ţâşnească din asemenea copac fermecat.

 

tree

 

 

Aşa că, se puse iar pe căţărat până ce ajunse la mai puţin de o aruncătură de piatră de vârf. Acolo, însă, îşi dădu seama că se făcuse într-atât de mic, încât semăna cu o furnică, târându-se cu chiu, cu vai, pe scoarţa din ce în ce mai groasă. Dar, nimic nu-l mai putea opri, aşa că merse mai sus, şi mai sus, până ce ajunse la doi paşi de izvorul care, de acum, semăna cu un şuvoi uriaş ce ţâşnea cu vuiet gros şi puternic, din vârful copacului, precum cascadele cele mari din munţi.

Acum! – îşi spuse omul nostru, şi dădu să mai facă un pas numai că, în clipa aceea, îşi dădu seama că devenise într-atât de mic încât, dacă ar mai fi străbătut fie doar şi o palmă, ar fi dispărut de tot, preschimbându-se în nimic.

Preţ de câteva clipe, nu mai ştiu ce să facă. Apa era îmbietoare, dar cum să ajungă la ea? Leacul tristeţii era chiar acolo, sub ochii săi – dar cum să-l bea, dacă rămânea făr’ de trup?

Aşa că, se întoarse.

Ajuns jos, în bătătură, văzu că din copac coborau un fel de vrejuri, până aproape de pământ, şi mai văzu că din vrejurile acelea creşteau un fel de fructe nemaivăzute, aşa, ca nişte ciorchini. Însetat, rupse doi-trei ciorchini, îi mâncă pe nerăsuflate, după care îl luă somnul.

Când se trezi, o luă din nou prin sat. Acolo, ce să vezi? – Parcă nu mai cunoştea pe nimeni. Dădu să intre în vorbă cu unul, cu altul, că se gândea că de câţi ani plecase el, se mai primeniseră oamenii, numai că, mirare şi mai şi: nici oamenii aceia nu-i pricepeau vorbele şi nici el nu le pricepea vorbele lor.

Aşa că, omul cel trist se duse la el acasă, luă vrejurile acelea nemaivăzute care creşteau din copacul fermecat şi plecă din sat. Merse el ce merse, dar, peste tot, dădea numai peste oameni care nu-i pricepeau vorbele. Până la urmă, ostenit de atâta umblet, se opri la marginea unui sat şi, înţelegându-se prin semne cu oamenii de acolo, îşi ridică şi el o căsuţă şi se apucă să pună la crescut, rânduri-rânduri, vrejurile luate din copacul fermecat.

Când veni toamna, se trezi că din vrejuri crescuseră ciorchini dulci şi gustoşi, la fel cu cei ce-i ostoiseră setea atunci când coborâse din copac. Îi chemă pe vecini, le dădu şi lor din ciorchinii lui, apoi le dădu şi din vrejuri şi, aşa se face că, încet-încet, legă prieteşug cu toată lumea, le învăţă vorbele, iar după un an îşi luă şi o nevastă, de la care avu copii mulţi şi frumoşi.

Şi iată că, într-o bună zi, când se trezi din somn înaintea celorlalţi din casă, îşi dădu seama că trecuseră ani de zile de când nu mai fusese trist şi că, mai mult, nici măcar nu-şi dăduse seama când se lecuise.

- Ia să merg eu la schimnicul acela, să-i mulţumesc, că până la urmă, tot mi-a fost dat să ajung la izvorul fericirii, îşi spuse omul nostru.

Şi se duse el la bătrânii din sat şi-i întrebă cum să ajungă la Mănăstirea Albă, numai că, toţi ridicară din umeri:

- Care Mănăstire Albă? N-am auzit pe nimeni pomenind de aşa ceva.

Mai întrebă omul nostru ce mai întrebă despre Mănăstire, dar nu află nimic mai înainte ca în sat să poposească un călător venit de tare-tare departe.

- Ai auzit de Mănăstirea Albă de la munte? – îi dădu ghes omul nostru .

Călătorul îl privi pieziş:

- Ce vrei tu cu Mănăstirea aia?

- Păi, am auzit că-i acolo un schimnic care ştie toate cele, şi-aş vrea să mă duc să-i zic vreo două vorbuliţe.

- Unde să te mai duci, omule, îl luă atunci călătorul, căci dacă vorbeşti de Mănăstirea Albă cea de la munte, află că sunt sute de ani de când e praf şi pulbere! Se spune că pe acolo a trecut, odată, un om tare trist şi că un schimnic care ştia toate cele l-a învăţat cum să găsească izvorul fericirii. Numai că, după cum prea des se întâmplă, după ce omul acela şi-a găsit fericirea, un val de nenorociri s-a abătut asupra Mănăstirii, căci soarta nu se bucură când vede prea multă linişte şi împăcare, aşa să ştii de la mine.

Omul nostru mulţămi, îi ură călătorului drum bun şi se întoarse la casa lui. Se uită ce se uită la via ce-i creştea, mândră, în curte, îşi privi ce-şi privi nevasta şi copiii, după care, simţind cum i se face din ce în ce mai teamă, plecă spre munte, pe furiş, şi de-atunci, nu-l mai văzu nimeni, nicicând, niciodată.

 

strugure

 

24 Responses to “POVESTEA VIEI”

  1. 1
    lollitta says:

    pai si de ce-a plecat omul nostru de la casa lui?!

  2. 2

    nu stiu. povestea nu ne spune. ia mai uite-te o dată peste final… :)

  3. 3
    SG says:

    am senzatia ca original [varianta populara] era “căci soarta nu se bucură când vede prea multă linişte şi adormire, aşa să ştii de la mine” da’ poate gresesc ;)

  4. 4

    cooo-rect! uite, am sa schimb cumva… :)

  5. 5
    greenfield says:

    uite ca n-am stiut povestea asta si cred ca de fapt omului i-a fost teama tocmai de fericire…

  6. 6
    CP_away(aka_shrek) says:

    “superstitia aduce nenoroc” :)

  7. 7
    volent says:

    a fugit dom’le de raspundere, ca zice in basm ca a avut copii multi,…:)
    sau era mahmur? ca atata vie face si atata vin…

  8. 8
    Oceania says:

    cand esti fericit tot timpul te apuca o stare de nefericire uneori…:)

  9. 9
    Gabi says:

    Of,of uite asa incepem sa ne gindim sa ne facem viata placuta in famile…uite asa nu ne mai intereseaza incetul cu incetul ,ce se mai poate intimpla in afara cuibului nostru…

  10. 10
    lollitta says:

    i-o fost frica sa nu aduca nefericirea asupra celor dragi si s-a sacrificat el?
    imi aduce aminte de un mod de gandire pe care il aveam si eu odata. cum ca prea mult bine e semn sigur ca o sa se intample o nenorocire. si acum ma mai apuca din cand in cand daca nu-s probleme prea mult timp. nu-i rau asa? ar trebui sa ne bucuram mai mult de momentele bune fara sa ne fie frica

  11. 11
    Turambar says:

    Adanc… Ma duc sa beau un pahar de vin, sa incerc sa intzeleg ce spune aceasta pilda. Ca nu gaseshti fericirea? Ca dai de dracu daca o gasesti, itzi iei campii si fugi in muntzi, precum partizanii? Ca nu’i fericire mai vesela decat cea din seva viei? Ca sus in cer fericeshti pana nu mai ramane nimic din tine? Ca trebuie sa te pierzi intru fiintza pentru a te gasi intru spirit (ah, ce plin de vorbe meshteshugite sunt azi, si nici macar n’am baut paharul ala de vin)? Ca trebuie sa lashi naibii filosofeala si sa te pui sa’ti iei nevasta si copii, ca sa ai bani de terapie (sau de vin)?

    Mda. Ma duc sa beau un pahar de vin…

    :p

  12. 12

    păi, văd că aţi cam dat răspunsul… e trăit, cumva, de toată lumea.

  13. 13
    april says:

    frumos.
    fiecare-a-nţeles cîte ceva, după putirinţă. asta-i treaba basmelor.

  14. 14
    Vlad says:

    Eu cred că e şi despre cum e tare greu să pleci pe lumea ailalaltă, dar mult, mult mai greu decât să pleci pe lumea ailalaltă e să te şi întorci. Şi doar asta merită, fiindcă aici sunt toate tainele, de fapt.

  15. 15
    iulia says:

    vai, ce basm crunt! de unde o fi cules? ca nu prea seamana a filosofie romaneasca : nu avem nicaieri in cultura romana ideea ca fericirea noastra e platita neaparat cu nenorocirea altora. Pentru ca aici e cu totul alceva decat ideea ca fiecare realizare implica un sacrificiu; Manole isi sacrifica sotia, dar nu pentru a fi el fericit- ca doar se omoara- ci pentru o realizare superioara, manastirea.Pana la un punct, basmul tau seamana cu ‘ Tinerete fara batranete”, unde avem teoria relativitatii in ilustrare populara. dar, mai departe, pare un amestec ciudat: faustul goethian( in munca e fericirea), cu miturile intunecate ale nordului. Sentimentul vinovatiei ca esti fericit e contra naturii. Cred ca, totusi, menirea noastra pe pamant e sa ne gasim fericirea, si aceasta nu e pe de-a-ntregul posibila decat in mijlocul fericirii generale. Catre asta trebuie sa mergem cu totii, sa ne dorim sa fim cu totii fericiti, si sa facem tot ce ne sta in puteri pentru asta. Stii cum incepe constitutia americana, nu? Cu enuntarea dreptului la ” cautarea fericirii”.Doctore, scutura-te de basmele astea triste. lumea e frumoasa si a fost facuta sa fim fericiti. doar unii oameni ne impiedica, cei care vor puterea ( si fericirea) doar pentru ei. Eu, una, prefer sa lupt cu aia care-mi fac viata nefericita mie, si celor mai multi din jurul meu, decat sa plec in munti.
    Asta daca nu cumva trebuie sa-ti citesc basmul in alt registru” Ca sa-mi apar familia, trebuie sa plec in munti”.

  16. 16
    iulia says:

    * altceva

  17. 17
    impricinatul says:

    ei, la sfarsit, am pus umpic de la mine, ca s-o citez pe did…

  18. 18
    IONUTZ says:

    E-he-he coane, cat am discutat noi pe marginea basmului astuia. Apropo, trebuia sa pui si un ps cu adaptarea din primul tau roman ;)) Din varianta asta mie cel mai mult mi-a placut “iscoditor, ca orice om trist,” ;)) Si, apropo, in varianta originala nu era exprimarea mult mai socanta ca daca mai urca se transforma in punct? Sau asa mi-o amintesc eu? ;)) La multi ani pentru maine si sa stii ca propunerea cu interviul ramane in picioare din lipsa de timp nu te-am sunat k s-au intamplat chestii ;))

  19. 19
    impricinatul says:

    nu puteam sa folosesc cuvantul “punct” intr-un basm…

  20. 20
    iulia says:

    cat o gamalie, cat un varf de ac, cat un bob de mei, cat un fir de praf/ nisip,cam cat o parere ( mie asta-mi place grozav: ” era doar o parere de om”)
    nu stiu daca sunt ce trebuie, dar cam astea-mi vin acum in minte de prin basme. basmul opereaza mult cu limbajul figurativ.pacat sa se piarda ideea de reintoarcere in punct, la nemanifestat, regresie pana la punctul 0 inainte de creatie.
    desi punctul e prezent in limbajul popular, si poate fi lasat si asa. zic si eu.

  21. 21
    sinziana says:

    Ce poveste extraordinara! Cam cita filosofie poate sa ascunda poporul…e putin exaltata exprimarea, dar ma refer la popor ca entitate in sine, care gindeste, descopera taine, le atinge si le invaluie apoi, cu teama, in povesti.
    Povestea asta parca e teoria relativitatii si povestea infinitului: infinitul care exista in ceva finit: limita fericirii, cind omul tinde la infinit, este zero:)

  22. 22
    dumdorin says:

    “Izvorul Fericirii” este “pe lumea cealalta” in care nu poti patrunde in forma materiala. Izvorul este o poarta de trecere a unei materii dintr-un plan in alt plan. Fericirea este materia ce transcede din planul divin in planul material. din aceasta cauza se cand se apropia de izvor. unde se afla izvorul? in cer. de ce n-a gustat din el? pentru ca era legat prea tare de lumea materiala, de propriul corp. nu s-a indurat de fiinta sa pentru a trece in nefiinta, unde este fericirea. basmul este foarte vechi, probabil. se aliniaza perfect teriei dacice referitoare la viata dupa moarte.
    DECI:
    -fericirea vine “din cer”
    -via vine “din cer”
    ASA CA: VINUL TE FACE ASA DE FERICIT INCAT TE SIMTI IN (AL NOULEA) CER.

    ATENTIE LA MASURA

  23. 23
    dumdorin says:

    “din aceasta cauza se MICSORA cand se apropia de izvor.”

    scuze!!!

  24. 24
    impricinatul de corn says:

    nici o scuza! :)
    multumesc!

Leave a Reply


7 − = one

Subscribe without commenting