N-A FOST GIUVAER MAI VECHI ÎN PATALIPUTRA – foileton – 0.6

 

 
 
Mareşalul întoarse pergamentul de pe o parte pe cealaltă. Primise mesajul în cursul nopţii, iar solul, un bărbat scund şi subţire, cu faţa acoperită, insistase din gesturi (căci nu scosese o vorbă) ca mareşalul să fie trezit ca să-i înmâneze pergamentul direct, fără mijlocitori. Ciudat – alături de scrisoare se mai afla o batistă împăturită cu dichis, pe care Montgolfier dorise s-o deschidă imediat, numai că solul îi făcuse semn să n-o facă de faţă cu martori.
În batistă se aflau două flaconaşe minuscule ce conţineau un lichid precum cerneala neagră, iar în lichid plutea ceva extrem de mărunt – Montgolfier fusese obligat să-şi pună ochelarii
 

 
pentru a ghici ce era acel ceva: părea o sămânţă, numai că sămânţa pulsa discret, de parcă ar fi fost o meduză infimă care se deplasa alene prin flacon.
- Ai aflat cine era solul? – îl întrebă mareşalul pe bătrânul Murţufles.
Grecul îşi ţuguie buzele, dezamăgit:
- Nici pomeneală, sire. Ştiu doar că a traversat, înot, Cornul de Aur, ducându-se înapoi de unde a venit, adică în Pera. Altceva, n-am mai aflat nimic.
- Şi nici de la… Corto n-ai primit nici o veste, rosti mareşalul încet, iar mintea îi zbură pentru o clipă mult prea scurtă la Emma, dar nu obţinu ceea ce spera el să obţină de la acest gând.
- Nici o veste de la Corto, sire. Dar… Dacă nu vă e cu supărare, ce Dumnezeu scrie în mesajul ăsta?
- O să aflu cât de curând. Recunosc cifrul, dar habar n-am să-l dezleg. Mă rog, are cine s-o facă: Leon Battista. O să vină aici dintr-o clipă în alta…
- Leon?! Păi, Leon nu e genovez?
- Nu l-aş fi chemat să descurce asemenea problemă dacă nu era genovez. Nu-i iubeşte pe veneţieni, aşa că o să păstreze tăcerea.
- Of, sire… V-am spus de la început că, pe măsură ce trece timpul, tot mai  multă lume o să afle de povestea noastră. Cine Dumnezeu l-o fi trimis pe sol încoace?
- Şi eu care speram să-mi spui tu… Dar, ia zi: s-a întâmplat azi-noapte ceva mai deosebit prin Pera?
 
Pera – în apropiere de reşedinţa ambasadorului genovez
 
Murţufles îşi netezi sprâncenele groase ce-i coborau precum nişte tufe dese peste pleoape.
- Ce naiba să se mai întâmple în Pera? Grecii se luptă cu turcii, turcii se luptă cu cruciaţii, cruciaţii se luptă cu grecii…
Lui Montgolfier i se păru că Murţufles îi cam evită privirea, dar învăţase să aibă răbdare, aşa că nu-l înghesui prea tare:
- Asta puteam să-ţi spun şi eu, Murţufles.
Grecul oftă şi ridică din umeri. Îi părea rău că intrase în tărăşenia asta, din care nici bani nu păreau să iasă, dar acum nu mai avea încotro. Mareşalul se mai uită încoace şi încolo, frunzărind prin hărţile de pe birou. Se gândi la Corto, apoi se strădui să se gândească şi la Emma, chinuindu-se să mai simtă ceea ce cândva, cu siguranţă că ar fi simţit.
 
Mareşalul Montgolfier o cunoaşte pe Emma Peel, în Palatul Ageilos, de lângă Strategion
 
Dar, nu avu succes. Oh, nu, îşi spuse Montgolfier, întristat, dacă nici de asta nu mai sunt în stare…
Îşi alungă ultimile gânduri şi se pregăti să-l mai tragă pe grec de limbă, când, de pe culoar se auzi zgomot grăbit de paşi.
- Ăsta trebuie să fie Leon Battista, zise Montgolfier.
Uşa se deschise brusc şi secretarul mareşalului veni în fugă spre birou.
- E dogele, sire! E chiar Dandolo! Vine aici!
- Dandolo?! – se miră Montgolfier dar n-apucă decât să se ridice în picioare: Dandolo, care acasă la el, la Veneţia, era mereu înconjurat de sute de oameni,
 
Enrico Dandolo, pledând pentru plecarea în Cruciada a IV-a
 
venea acum aproape singur în cabinetul mareşalului, condus de mână de nelipsitul baron de Castellamare. În spatele dogelui, Michelangelo Buonarotti păşea ţanţoş, cu o mână în şold, deşi era înveşmântat, ca întotdeauna, într-o pelerină dezurzită şi în haine care curgeau de pe el.
- Oh, a venit şi scârba asta, suflă mareşalul în barbă.
 
Michelangelo Buonarotti – rivalul lui Leonardo da Vinci
 
Bun venit, serenissime! – continuă Montgolfier cu glas tare, înclinându-se.
- Eu plec, şopti Murţufles.
- Deocamdată stai pe loc, scrâşni mareşalul printre dinţi.
Michelangelo se apropie şi el de Montgolfier, de parcă ar fi pretins, la rândul său, reverenţa cuvenită dogelui, dar amiralul nu-l băgă în seamă. Îi simţi, în schimb, mirosul – era ştiut că Michelangelo nu se curăţa decât mult prea rar.
- Ce mai faci, dragul meu Montgolfier? – începu bătrânul doge. Cum merge? Of, ce ghinion pe noi, să ne pierdem dintr-o singură lovitură doi sfetnici într-atât de preţioşi!
- Oh, serenissime, şi eu mă tem că messer da Vinci e de neînlocuit, răspunse mareşalul, ţintuindu-l cu privirea pe Michelangelo.
- Adică, vrei să spui că eu nici măcar n-aş exista? – se schimonosi Michelangelo.
- Departe de mine aceste gânduri, messer… De altfel, sculpturile domniei-voastre m-au încântat totdeauna.
- Ei bine, de acum te vor încânta şi discuţiile cu mine, mareşale. Serenissimul m-a numit şef al arsenalului, în locul prietenului tău, Leonardo.
- Nici că se putea o alegere mai potrivită, zâmbi Montgolfier. Luaţi loc, îi invită el, după care îi strecură lui Murţufles: ai tu grijă, te rog, bătrâne prieten, să nu ne deranjeze nimeni. Dar, absolut nimeni!
Murţufles căscă ochii larg şi dori să dea fuga la secretar, dar Dandolo i-o reteză:
- Messer Montgolfier se referă la Leon Battista Alberti. Lui trebuie să-i spui să nu vină aici, şi asta pentru că nu trebuie să-l văd eu… Ca şi cum aş mai putea zări ceva, fir-ar să fie! Of, ce moment şi-a ales şi Leonardo ca să dispară – tocmai când începuse lucrul la ochelarii mei.
 

 
Zicea că măcar nişte umbre tot o să fiu în stare să mai ghicesc şi eu…
- Nu cred că Leonardo şi-a ales momentul ca să dispară… E război, serenissime.
- E un război ciudat, mareşale. E un război tare ciudat. Parcă aş avea senzaţia că se coace o trădare în jur.
- Trădare?! Ce vă face să spuneţi asta?
- Eh, am eu semnele mele. Fiind orb, aud foarte bine. Dandolo stătu un pic pe gânduri, adulmecând în prize scurte, după care se hotărî să adauge: Iar de mirosit, nu mai vorbesc! Şi eu cred că…. hm, Michelangelo Buonarotti e cel mai bun înlocuitor al lui Leonardo, messer Montgolfier.
Făcu o pauză în care păru să-şi aţintească ochii goi în fruntea mareşalului, după care continuă:
- Există o conjuraţie, messer, iar Leonardo şi Vasco da Gama fac parte din ea.
- E genul lui Leonardo, interveni Michelangelo. Mă rog, nu trădează pentru vreun avantaj, se grăbi el să-şi îndulcească spusele, numai că e un ins mult prea curios. Vreau să spun că pur şi simplu nu e-n stare să se abţină să nu intre în vreun bucluc, dacă buclucul i se pare interesant.
Montgolfier frunzări prin hărţile şi pergamentele de pe masă, având grijă să vâre mesajul de la emisarul necunoscut printre celelalte documente.
- Sunteţi sigur că Leonardo are de-a face cu vreo conjuraţie? – se strădui mareşalul să-şi aleagă bine cuvintele.
 

 
Dandolo dădu din cap.
- Da. Şi mai sunt sigur că Michelangelo are dreptate, căci bietul Leonardo nu s-ar pricepe să facă rău nici unei muşte. Vasco da Gama, în schimb, nu din curiozitate mă trădează. La fel ca şi Hulagu – umblă după niscaiva bani… Cât mai mulţi bani. Sau pământuri. Sau fiefuri, ce ştiu eu…
- Sunt surprins de ce-mi spuneţi, serenissime. Leonardo mi-e prieten, iar eu n-am ştire de vreo…
- N-ai ştire despre ce-a mai făcut de când a dispărut, dar de ce a făcut ce-a făcut, ştii prea bine. Înţelege-mă, mareşale… noi, orbii, trebuie să ne sprijinim pe tot soiul de lucruri de care oamenii normali n-au nevoie. De pildă, eu am urechi cam peste tot. Chiar şi în cortul lui Barayat-Cutremur. Aşa că ştiu multe…
 

 
- Vreţi să spuneţi că Leonardo a fugit la duşman? – se holbă Montgolfier, neîncrezător.
Dandolo râse scurt.
- De ce mă întrebi asta, mareşale? Trebuia, cumva, să se ducă în altă parte?
- Vă jur că habar n-am de nimic, răspunse Montgolfier, foindu-se în scaun.
- Ei, ei, mareşale… suntem bătrâni, amândoi. Ştiu că Leonardo ţi-e prieten şi-ţi înţeleg rezervele. Dar, măcar un pic, aş vrea şi eu să aflu de ce a trebuit să ajungă Leonardo, chiar dacă e prins deocamdată, în cortul lui Barayat-Cutremur? Na, se prefăcu Dandolo supărat, uite că m-am dat de gol, fir-ar să fie! De fapt, ceea ce vroiam eu să aflu de la tine, este de ce nişte aerostate
 
Aerostat standard din dotarea Casei de Monferrat
 
de sub comanda dumitale au efectuat o ieşire deasupra Cornului de Aur, acum trei nopţi, când Leonardo şi da Gama au fugit de la noi?
- Serenissime… Doar nu vreţi să spuneţi că noi, corpul aerian al Casei de Monferrat, acţionăm în interes personal. Mulţi dintre zburătorii noştri şi-au dat viaţa în acest conflict şi…
- Ştiu, ştiu, îl opri Dandolo, ridicând mâna. Au căzut precum şoimii săgetaţi în zbor, chiar şi în noaptea fugii, după ce au scufundat două galere bizantine. Sunteţi viteji, dragă Montgolfier, după cum spun şi hârtiile pe care le semnez zi de zi, când le ofer zburătorilor şi familiilor lor dote, pământuri în arendă şi bani peşin. Dacă o să mai moară mulţi zburători, Veneţia toată va deveni latifundia corpului aerian al Monferratului, fir-ar să fie. Nu asta e problema, mareşale! Dacă n-aţi fi fost voi, probabil că turcii sau grecii ne-ar fi alungat din Constantinurbs de multă vreme. Problema care mă apasă acum, însă, sună aşa: de ce a fugit Leonardo? – Michelangelo îşi drese glasul, iar Dandolo se simţi obligat să se întoarcă spre el: Nu că l-aş regreta prea mult ca maestru al inginerilor, sau că aş vrea să-i dau înapoi funcţia pe care o ocupi, ai înţeles, messer Buonarotti?
- Am înţeles, sire, lansă Michelangelo printre dinţii încleştaţi.
- Ceea ce avea Leonardo în plus faţă de messer Buonarotti, adică imaginaţia aia bezmetică, îi spuse dogele mareşalului,
 
"imaginaţia aia bezmetică…"
 
este compensat mai mult decât trebuie de agresivitatea lui Michelangelo, aşa că n-am exagerat cu nimic, mareşale Montgolfier: nu mai am nevoie de Leonardo! Niciodată! Cu toate astea, îşi înmuie el glasul, vreau să ştiu şi eu, ce l-a mânat la acest drum pe messer da Vinci.
- Nu ştiu, serenissime. Sincer, nu ştiu.
- Ah, să înţeleg, atunci, că omul care a venit azi-noapte din Pera, înot, habar n-avea de soarta prietenului tău.
- Nu ştia nimic, serenissime, se dădu bătut mareşalul.
Dogele rânji.
- Dar, spune-mi, rogu-te, continuă el, despre un domn, pe numele lui Corto Maltese, ai auzit?
- Am auzit, dar cred că domnia-voastră ar trebui să ştie mai multe despre acest om decât mine. Corto e veneţian, supus al Republicii Maritime.
- Veneţia are mii de supuşi, mareşale, iar eu sunt bătrân şi orb – cum o să-i cunosc pe toţi? Dar, ştii ce e ciudat? Acest Corto s-a lăudat în faţa sultanului că ar fi călătorit cu domnia-ta tocmai până la Tombuctou.
Iar Montgolfier, zâmbind din colţul gurii:
- M-au însoţit zeci de oameni în acea călătorie, serenissime. De unde să-i ştiu pe toţi?
- Aha. Abia acum încep să înţeleg cam pe unde se situează interesele tale, mareşale, zise Dandolo, strâmbând din nas. Asta înseamnă că tot pe urechile mele din cortul lui Barayat trebuie să mă bazez şi de-aci înainte.
Dogele mai pufni de două-trei ori, apoi închise ochii şi rămase pe gânduri. Nu trecu mult şi începu să sforăie uşor, înmuindu-se de tot în fotoliu, făcându-l pe Montgolfier să se lase pe spătar, în timp ce Michelangelo căsca ochii larg.
- Ştii, începu Dandolo deodată, plescăind, nu-mi permit o ceartă cu Bonifaciu de Monferrat în aceste clipe grele.
- Nu vă pot ascunde, serenissime, că pe asta m-am şi bazat când am evitat să vă dau unele răspunsuri.
Bătrânul doge încleştă pumnii. Scrâşni:
- Dar, cum crezi că va reacţiona seniorul tău când îi voi relata discuţia noastră? Cum crezi că va reacţiona când va afla că Leonardo şi Vasco au plecat după potcoave de cai morţi, cine ştie pe unde? Ce crezi că o să zică după ce va afla că zburătorii au pierdut un bastiment aerian numai şi numai ca să le înlesnească lui Leonardo şi Vasco traversarea Cornului de Aur?
 
Cornul de Aur văzut de deasupra Palatului Blachernae – în zare, peste Bospor, se zăreşte Uskudarul cel verde
 
Ce-o să mai spună când o să afle că amândoi sunt prizonierii de vază ai lui Barayat, alături de alte capete luminate?
- Probabil că se va întreba de ce până acum nu i-aţi spus nimic despre asta.
- Pentru că abia acum am aflat, mareşale! Abia acum am primit mesaj de la omul meu de încredere din preajma sultanului! Şi pentru că abia acum am găsit desenele astea… Arată-i, Michelangelo! Arată-i ce ai găsit!
Buzele lui Michelangelo se subţiară într-un surâs strâmb când scoase din pelerină câteva scheme de-ale lui Leonardo.
 
Giuvaerul de la Pataliputra, desenat de Leonardo
 
Montgolfier le privi cu atenţie: erau desene de-ale giuvaerului din Pataliputra, făcute după descrierile la care avusese acces prietenul său. Fiecare schemă îşi avea legenda ei, urmată de nenumăratele întrebări pe care şi le pusese Leonardo: de unde venea giuvaerul? către ce lume îţi deschidea perspective? cine era omul găzduit de giuvaer? ce diferenţe sunt între oameni şi animale? dar între animale şi mecanisme? omul din giuvaer avea suflet? în ce fel putea să fie adunat un trup într-o bijuterie? acel trup era viu? din ce clipă puteai să spui că oul devine viu? din ce moment puteai să spui că un ou viu căpăta suflet?
- Noi ne chinuim să-i împiedicăm pe necredincioşi să pună piciorul pe pământurile noastre, iar Leonardo porneşte după te miri ce himere, unde-a înţărcat mutu’ iapa!
Montgolfier nu a răspuns. I-a întins schemele îndărăt lui Michelangelo şi a aşteptat.
- Ce fel de om e cel despre care scrie Leonardo în hârtiile alea? – izbucni deodată Dandolo.
- Poate că vom afla odată şi odată, răspunse mareşalul. Acum, însă, avem de purtat un război.
- Tocmai, mareşale, spuse Dandolo ridicându-se. Tocmai că avem de purtat un război! Motiv pentru care, de azi înainte, corpul tău aerian nu va mai face nici o mişcare fără ştirea noastră, a lui messer Michelangelo, în primul rând! – dogele se aplecă peste masă, fără să vadă nimic, dar cu toate astea privind cumva chiar în ochii lui Montgolfier, care se scutură când se simţi scotocit de pupilele îngheţate ale bătrânului. E o simplă necesitate tactică, obişnuită pe timp de război, mareşale! Nu face dreapta nimic fără să nu ştie stânga, nu-i aşa? Prin urmare, n-a fost deloc greu să-l fac pe marchizul de Monferrat să semneze un astfel de ordin. Aşa că, de azi înainte, nu mai mişti în front fără să nu aflu eu, altminteri, trădător scrie pe tine!
Michelangelo îi azvârli lui Montgolfier ordinul contrasemnat de Bonifaciu şi se răsuci pe călcâie, hotărât să-l prindă din urmă pe Dandolo care ieşea din încăpere, dus de mână de baronul de Castellamare.
- Nu e nevoie să vii să mă vezi ori de câte ori organizezi o ieşire cu zburătorii tăi, spuse Michelangelo când să iasă. Poţi doar să-mi trimiţi copia ordinelor tale de zi de îndată ce le emiţi. Atenţie, însă, că dacă lucrurile se îngroaşă, trebuie să aflu tot ce intenţionezi cu câteva ore mai devreme. Află că însuşi Bonifaciu a insistat să procedăm astfel.
 
 

 
*** 
 
 
Stimate domnule Maresal Montgolfie,
 
Giuvaerul din Pataliputra dimpreuna cu flaconasele secundare este inposesia noastra. Noi nu stim cum sa rezolvam problema omului din giuvaer pana la capat asa ca avem nevoie de cunostiintele lui Corto si ale celor pe care ia ales domnia sa. Corto este insa prizonierul lui barayat cutremur in tabara selgiucida de la Uskudar. Asa ca avem nevoie de tine prea nobile maresal ca sal scoti pe corto din captivitate Pentru asta iti vom destainui unde se afla cortul prizonierulor de rang.
 
daca vei ataca tabara luBarayat cu aerostatele poti sa te bizui si pe sprijinul unor trupe de la sol care ne sunt credincioase orisice sar intampla. Dane te rog un raspuns pentru a stabili cum e mai bine sa ducem la bun sfarsit impreuna eliberarea lui Corto. Dupa ce citesti scrisoarea ridica pavilioanele cele mari ale Monferratului la tabara ta aeriana, ca semn ca ai citit ce am scris noi, cei ce suntem,
 
Aliatii tai
 
- A fost scrisă, într-adevăr, în alfabetul magilor, inventat de Paracelsus, constată Leon Battista Alberti după ce mareşalul termină de citit transcrierea scrisorii.
 
Leon Battista Alberti – arhitect, filozof şi criptograf genovez
 
- Eram absolut sigur, zise Montgolfier. L-am cunoscut pe Paracelsus personal, la Tombuctu, şi am stat foarte mult de vorbă. Mi-a arătat o grămadă de lucrări de-ale lui şi atunci am văzut şi acest alfabet. Apropo, ştii ce doctori buni au la Tombuctou? Sunt oftalmologi neîntrecuţi.
- Ah, exclamă Leon, potolit, asta n-aş fi bănuit niciodată. Apoi, schimbă vorba: Şi-acum, ce-o să faceţi, mareşale?
Montgolfier privi de cealaltă parte a Bosporului, spre pădurile dese de sicomori ce acopereau Uskudarul.
 
Uskudar, după încheierea luptelor
 
În jur mirosea a iasomie, iar mareşalul zâmbi, amintindu-şi de parfumurile discrete ale Emmei. Of, am îmbătrânit într-atât de mult încât nu mai sunt în stare să mă îndrăgostesc până la capăt, fir-ar al naibii, îşi spuse el, oftând, şi se zgribuli. Era o după-amiază ploioasă şi răcoroasă, cu prea mult vânt. Bastimentele sale erau consemnate la sol, la tabăra de lângă Cisternele lui Mokios.
Se uită din nou la transcriere şi o parcurse încet, cu grijă să nu-i scape ceva. Chemă la sine un sol şi-l trimise la tabăra aeriană, cu poruncă să fie înălţate toate pavilioanele cele mari ale Monferratului. Apoi, începu să se plimbe agale prin grădină. Se aflau pe colinele dindărătul Strategionului, la o aruncătură de băţ de podul fortificat ce marca intrarea Cornului de Aur în Bospor.
 
Pod fortificat
 
Undeva, în apropiere de acest loc, vorbise pentru prima oară cu Emma dar, şi acum ca şi atunci, nu reuşea decât să-şi dea seama ce fel de pasiune i-ar fi stârnit femeia asta dacă el, Montgolfier, ar fi avut măcar cu zece ani mai puţin.
- Ai auzit, începu mareşalul, ce poruncă am primit de la Dandolo? Şi de la blestematul ăla de Michelangelo?
- Am auzit. Să înţeleg că-i veţi abandona pe maestrul Leonardo şi pe ceilalţi?
- Cum o să-i abandonez? Numai că nu ştiu în care dintre oamenii mei să mai am încredere. Dandolo are urechi peste tot, asta ca să nu mai spun că unii dintre-ai noştri se duc la el de bunăvoie, ca să toarne ce au auzit, sau doar au bănuit. Ştii, am impresia că Dandolo a aflat de povestea noastră de la însuşi Murţufles. Hm… Ştiai că Murţufles nu e un amărât de hangiu, aşa cum credeam noi?
 

Hanul, zis al lui Murţufles – ulterior a devenit caravanserai
 
- Nu!? – se miră Leon. Dar ce hram poartă, Doamne iartă-mă…?
- Emma avea impresia că hangiul nostru are, de fapt, ceva interese pe la curtea imperială Bizantină. A intrat cu noi în joc numai pentru că-i suntem de folos, dar se ştia cu Dandolo de multă vreme – chestia asta a aflat-o chiar Emma, cu o jumătate de zi înainte să plece la Pera, împreună cu Corto. De fapt, spionii ei i-au spus că Murţufles îl aştepta pe Dandolo ca pe un cireş copt, pentru că acesta i-ar fi promis o funcţie importantă după ce va fi cucerit Constantinurbs. Nenorocitul ăsta de grec a jucat la două capete… 
- Înseamnă că trebuie să-i fim de folos în continuare.
- Sau să-l speriem, spuse Montgolfier, gânditor.
- Mai bine e să-l ţinem alături cu bani, mareşale, crede-mă! Dacă ar fi fost mai bine să-l speriem, fii sigur că Emma n-ar fi plecat aşa, fără să nu-i lase un subiect serios de gândire. O ştii doar…
- Oh, da, o ştiu prea bine.
 
Zidurile marine ale Constantinurbsului – în apropiere de Strategion
 
Apropiindu-se de zidurile marine, Montgolfier privi din nou peste Bospor, încercând să ghicească pe unde ar putea fi corturile prizonierilor de rang. Dacă ar fi făcut asta acum mulţi-mulţi ani, inima ar fi început să i-o cam ia la trap, imaginându-şi că-şi aţinteşte privirea spre locul în care se afla Emma. Acum, însă, gândul care îl emoţiona cel mai tare era legat de giuvaerul din Pataliputra. De lumea pe care o deschidea giuvaerul. De omul necunoscut pe care îl găzduia.
Uite că am ajuns să dau în clocot din cauza unei pietre, îşi spuse Montgolfier, privind în gol spre Uskudar. Bineînţeles că nu zări cortul prinşilor – zări, în schimb, verdele umed şi greu al pădurii de sicomori ce acoperea gorganele Uskudarului de la ţărm şi până pe culmi. Ici-colo, se zăreau fumurile unor focuri de tabără. Imaginile acestea bucolice îl mulţumeau într-atât de mult, încât îşi imagină, pentru o clipă, că nici măcar nu mai priveşte din propriul său trup.
 
Uskudar, la încheierea războiului – dincolo de Bospor, se vede intrarea în Cornul de Aur
 
- Turcii sunt tare mulţi, gândi el cu glas tare, după care schimbă vorba. Sper ca cei care mi-au scris să mai trimită un sol, căci habar n-am unde să le trimit răspunsul meu.
- O vor face, neîndoios, zise Leon. Am studiat scrisoarea lor în mare amănunt şi au fost extrem de precauţi. Cred că sunt niscaiva oameni importanţi din tabăra sultanului. Din felul în care sunt formulate frazele, mi s-a părut chiar că ghicesc o minte din aceea, tare ordonată şi practică, cum nici turcii şi nici mongolii nu au.
- Păi, am auzit că pe sultan îl slujesc şi câţiva europeni de-ai noştri. Cică ar avea şi-un neamţ nebun pe acolo. Nebun dar deştept, aşa, cam ca Leonardo.
- Nţ! – făcu Leon. Nu e minte de neamţ cea care a formulat mesajul. Mai degrabă pare a fi a unui bărbat de Zhong Huo. Nu mă spune să-ţi spun de ce cred asta.
- Of, mare coţcar e Corto, ăsta, pufni mareşalul, pe jumătate vesel, pe jumătate furios. Poţi să-ţi imaginezi că eu, unul, habar n-am cine sunt aliaţii ăştia ai noştri din celelalte tabere? Ştiu doar că există, dar blestematul ăsta nu mi-a spus, niciodată, nimic precis.
- Corto ştie ce face, răspunse Leon. Dădu să mai zică ceva, dar bubuiturile cumplite ale unor culevrine grele îl întrerupseră. Trăgeau dinspre turnul Galata spre Cisternele lui Mokios însă, ca de obicei, nu reuşeau să depăşească linia apeductului lui Valens.
 
Apeductul lui Valens – în Constantinurbs I
 
- Poftim! Tocmai vorbeam de cei din Zhong Huo, zise Leon, amuzat. Bine că nu ştiu mercenarii ăia gălbejiţi că vă aflaţi aici, altminteri ne-ar fi stricat plimbarea, la cât de nervoşi sunt.
- Nu sunt nervoşi. Au văzut că ridicăm pavilioanele cele mari şi îşi imaginează că vrem să înălţăm bastimentele pentru luptă. Proştii!
În clipa aceea, unul dintre caporalii care îi însoţeau în plimbare primi de la un slujitor o misivă pe care se grăbi s-o aducă mareşalului.
- Cine l-a adus? – întrebă Montgolfier, în timp ce despăturea hârtia fină şi uşoară ce mirosea, ciudat lucru, a cuişoare.
- Solul vă aşteaptă la intrarea în grădină, mareşale. A insistat să vă vadă nemijlocit.
Montgolfier îşi aruncă privirea pe hârtie şi zâmbi:
- Ziceai că mercenarii nu ştiu unde ne aflăm, spuse el şi-i întinse hârtia lui Leon Battista. Uite, ceea ce vezi aici, în josul hârtiei, este chiar sigiliul lui Bodhidarma, generalul din Zhong Huo.
 

 
Îl lăsă pe Leon să se mire şi rupse hârtia în bucăţi mărunte, după cum îl rugase Bodhidarma la finele mesajului. Apoi, se duse să dea ochi cu solul.
- Hai şi tu cu mine, că trebuie să dau un răspuns pe loc şi nu ştiu să scriu în alfabetul magilor, îl rugă el pe Leon.
 
 
***

10 Responses to “N-A FOST GIUVAER MAI VECHI ÎN PATALIPUTRA – foileton – 0.6”

  1. 1
    vio says:

    Din ce in ce mai interesant. Dar asa sunt eu, cu capul (cuca-macaii) plin de intrebari:
    -Murtuflet asta se mai cheama si Manuc, ca m-am ratacit de tot in hatisul povestirii?
    -Alfabetul magilor se trage din cel ebraic? Parca seamana, da’ parca nu rasare…

  2. 2

    @ vio : Murţufles este un personaj real, care a trăit în timpul Cruciadei IV. Numele lui se trage de la sprâncenele extrem de stufoase ale personajului -- toţi cei consultaţi scriu asta, dar nu explică ce anume înseamnă Murţufles. În realitate, Murţufles a ajuns pe tronul Bizanţului preţ de câteva săptămâni, după fuga lui Alexios III, după care a fost şi el alungat, iar locul i-a fost luat de Alexios IV.
    alfabetul magilor este invenţia lui Paracelsus. Paracelsus îl folosea pentru a scrie nume de îngeri pe talismane pe care le oferea pacienţilor săi. să nu uităm că paracelsus considera medicina extrem de legată de alchimie şi de hermeneutică.
    textul scrisorii este scris chiar în alfabetul cu pricina, ale cărui fonturi se găsesc pe net, dacă gugăleşti cu "alphabet of the magi paracelsus".

  3. 3
    Vio says:

    Multam fain. Am aruncat un ochi, o sa ma uit mai tarziu, cand o sa am timp, sper sa nu fie asta in alta viata.

  4. 4

    giuvaerul este SIMILAR foetusului, doar SIMILAR :)

  5. 5
    Laur says:

    Daca vreti sa vedeti o poza cu ochelari din secolul XV, uite aici:
    http://shadowscape.deviantart.com/art/The-monk-84170604

  6. 6
    greenfield says:

    Povestea giuvaerului e mult mai complicata decat imi puteam imagina; aparitia lui Michelangelo si parfumul de iasomie care aminteste de Emma, m-au dus cu gandul la Faulkner, dar nu-mi dau seama de ce, am sa mai reflectez:)
    Daca intentionati sa publicati cartea, va sfatuiesc sa folositi un motto foarte explicit: eliberati-va de orice inhibitii intelectuale cand cititi aici!
    Adica, liber la fantezie…

  7. 7

    @ laur : oh, super poza! mersi!

    @ greenfield : hai ca mai e putin!

  8. 8
    Vio says:

    CUM PUTIN? Tocmai cand e pe cale sa cada Constantinurburusul?
    De ce nu apare Constantin, ultimul imparat bizantin? Mi-e cel mai drag personaj din toata istoria!
    M-am uitat umpic si la Alfabetul magilor. Se vede clar ca se trage din cel ebraic, si dovada e identitatea cu Tarot Keys.

  9. 9

    ah, o sa vedeti! ei trebuie sa pateasca ceva, ca doar nu m-am chinuit atat ca sa-i abandonez din scurt!

  10. 10
    hellen says:

    giuvaerul este asadar -- etude anatomique du foetus dans l`uterus -- (rerum cognoscere causas) !

    personajelor michelangelo, leonardo , de medici ( din capitolul trecut ) si alberti …le gasesc istoric oarecum participarea in aventura-foileton. mai mult decat atat -- ma astept sa apara in orice moment si dinastia sforza …hihihi… si poate chiar cesarae borgia , hmm , cine stie ?!
    dar umpic ma irita prezenta permanenta a lui dandolo si montgolfier ( din epoca lui ludovic XVI daca o fi acela ) . pe cat de straniu se leaga evenimentele bizantino -- renaissance :)) (cred eu) pe atat de tensionata devine povestea .

Leave a Reply


four + 9 =

Subscribe without commenting