EPIDEEMIA – foileton – 0.3

3.

Spre mirarea lui Bunăseara, la carcasă dădu din nou peste Srebczak. Nu era singur. În afara lui Balt, lângă vraci se mai afla Moscune, cel mai bun tălmaci al Jaţilor, precum şi Poti, bătrânul care repara orice, de la o piele de caiac sfâşiată, până la fisurile cele mai fine din tubulaturile carcaselor şi ale rezervoarelor. Se spunea despre el că făcuse nişte luxofori într-atât de mici, încât îi puteai coase pe frunte ca să-ţi lumineze calea, fără să mai ai nevoie să-i încarci cu nutrienţi din rezervoare. Cică se alimentau direct din sângele tău, dar nimeni nu-i văzuse vreodată.
Bunăseara încercă să adulmece aerul, dar nu mai simţi nici un miros: dinspre nord se stârnise un vânt puternic, ridicând zăpada şi alungând până şi duhoarea focilor lăsate la descărnat pe lângă cheiuri. Poate doar Niurki să adulmece ceva, îşi spuse Bunăseara şi-şi trimise un scrib spre malamutul cel credincios, care se şi apucă să dea roată carcasei. După o vreme, câinele începu să latre scurt, semn că găsise ceva, iar Bunăseara simţi din nou, în câmp de astă dată, mirosul care îi atrăsese atenţia: mda, era aceeaşi miasmă de peşte îngheţat şi stătut. Niurki privea ţintă la acoperişul carcasei, dar viscolul îl împiedică pe Bunăseara să vadă prea clar, mai ales că nici malamuţii nu aveau o vedere prea bună – cromatica lor era mult mai săracă şi aveau tendinţa de a vedea mai difuz, de parcă mereu ar fi privit printr-o pâclă.
- E ciudat, începu Moscune când îl văzu pe Bunăseara. Vraciul mi-a spus de păţania cu rezervorul de sud. Am intrat în câmp şi am citit semnăturile rezervorului. Erau ca totdeauna, numai că am desluşit niscaiva… gunoaie aş zice, rătăcite printre ele. Am luat urma gunoaielor, iar urma aia m-a adus la carcasă.
- Vouă vi s-a părut că simţiţi vreun miros mai ciudat, pe-aici, prin jurul carcasei? – îi întrebă Bunăseara. Ei îi spuseră că nici pomeneală, aşa că le povesti ce simţise când coborâse din caiac şi ce miros îi transcria acum, în câmp, Niurki.
- La ce se uită Niurki? – întrebă bătrânul Poti.
- Nu-mi dau seama. Abia se vede. După cum stă Niurki, parcă ar privi la peretele estic al carcasei, spre acoperiş.
- Păi, zise atunci Poti, ia-o tu, măi Moscune, pe calea câmpului şi vezi din ce parte a carcasei veneau gunoaiele alea. Nevastă-mea mi-a zis că, de vreo două zile, toţi câinii din sat se cacă vraişte. Ea crede că tot de la rezervorul de sud li se trage, iar dacă nenorocita asta de carcasă a stricat cumva rezervorul…
- Şi Oona, tot de la rezervor să se fi îmbolnăvit? – îl întrerupse Bunăseara, privind la Srebczak.
- Oona a mâncat ceea ce ai mâncat şi tu, şi toţi ceilalţi, fără să vă plângeţi de nimic, niciunul. De mâncare, nu uita că eu mă ocup, Bunăseara. Verific nutrienţii zi de zi.
Bunăseara încuviinţă. Regulile astea erau aşa de vechi, că nu ţi le mai aminteai decât când lucrurile mergeau rău.
Dar Poti:
- Adică, tu crezi că nevastă-mea se înşeală? Să nu te-audă, cumva, măi Srebczak, că uită pe loc că ne eşti vraci!
-   Câinii nu mănâncă doar din rezervoare, Poti. Ia, hai mai bine să ne zică Moscune ce-i cu carcasa asta… Ziceai că mirosea urât? – se întoarse Srebczak spre Bunăseara.
-   Da. Avea un miros de stătut.
-   Nu duhnea? Nu era un miros acru? Sau dulceag?
-   Nu. Mirosea ca un depozit neaerisit, plin cu peşti îngheţaţi. Acelaşi miros îl simte şi Niurki acum.
Se uitară de la unii la alţii – niciunul nu auzise ca din carcasă să iasă asemenea mirosuri, aşa că Moscune se apucă să trimită scribii în câmp. Nu-i luă mult să găsească semnătura carcasei, care, păru să-l recunoască deîndată, lansând un mormăit profund pe care îl auziră toţi.
- Cuminte, cuminte, făcu Moscune, rânjind, după care se apucă să iscodească ţesuturile carcasei, unul câte unul. La un moment dat, carcasa se cutremură scurt – ca un om uriaş care tresare în somn, după care începu să vibreze, de parcă s-ar fi opus iscodirii, dar tălmaciul continuă s-o citească, pe îndelete.
- Trebuie să intrăm în ea, zise Moscune după o vreme. Cred că ştiu de unde vine necazul. Cordoanele nervoase cele mai groase, alea de lângă antene, par să fi degerat.
- Cum să degere? Păi, tocmai lângă antene e grăsimea cea mai îndesată! Bătrânii au conceput-o aşa tocmai ca să protejeze cordoanele, zise Srebczak.
Moscune ridică din umeri.
- Eu nu ştiu ce-au făcut sau ce n-au făcut bătrânii: scribul meu îmi spune că acolo e necazul: la cordoanele nervoase de lângă antene. Tot pe acolo latră şi Niurki.
Se apropiară de fanta îmblănită a carcasei, iar Srebczak trase de marginile ei, cu blândeţe, până ce din carcasă prinse a se scurge o zeamă translucidă din care se ridicară aburi în aerul rece. Apoi, fanta se deschise larg, de una singură, în timp ce carcasa dădu un fel de scâncet prelung.
Pătrunseră prin fantă şi, primul lucru pe care-l făcură odată ajunşi înăuntru, a fost să-şi dea jos jachetele: în carcasă era foarte cald, iar aerul era îngrozitor de umed. O luară pe un culoar mărginit de oase lungi şi groase, vizibile prin pereţii rozalii, palpitânzi, şi urcară în partea de sus a carcasei, de unde se deschidea un tunel foarte scund, transversal, care ducea către antene.
- De-aici o să merg doar eu cu Poti, stabili Srebczak. Ţine pe-aproape, Moscune, că sigur o să trebuiască să vorbim între noi.
- Scribul meu te iscodeşte deja, vraciule! – pufni tălmaciul şi dădu să se aşeze pe jos dar, văzând că Bunăseara rămâne în picioare, nu avu ce să facă şi se sprijini de un perete.
- Fii atent, îi strigă Srebczak, dispărând în tunel. Carcasa e tare sensibilă pe aici. În ultima lună a sângerat o grămadă, chiar de pe acest culoar.
- În regulă! Of, eu nu ştiu ce naiba se întâmplă de la o vreme încoace, începu Moscune, întorcându-se către Bunăseara. Parcă nici câmpul nu mai e cum îl ştiam.
- Adică?
-   Nu ştiu cum să spun… Îmi vine să zic că e mai îmbâcsit. Când îmi încep ziua şi intru după semnăturile cu care am treabă mereu, parcă le… prind mai greu, că nu sunt în stare să explic ce se întâmplă de fapt. Cât despre scribi, ei se mişcă, fără discuţie, cu mult mai încet… sunt la fel ca acele caiace prinse în pojghiţa de gheaţă când se lasă gerurile alea bruşte! – se bucură Moscune că găsise un termen de comparaţie. Merg, dar merg mai împotmolit, scârţâind. Aşa şi cu scribii.
-   Şi de când ţi se întâmplă asta? – întrebă Bunăseara, amintindu-şi de păţania de dimineaţă, de la vânătoare, când scribul lui Sil nu reuşise să-şi ia în stăpânire peştii-ac.
-   Să fie vreo săptămână? – Moscune rămase pe gânduri. Sau vreo zece zile? Cred că de vreo săptămână, totuşi, zise el şi se apucă să scotocească prin câmp după urmele lăsate de propriile semnături.
În clipa aceea, carcasa începu să mormăie mai tare. Pereţii culoarului se umeziră brusc şi se auzi scrâşnet de oase din adâncul ţesuturilor.
- În mă-sa! – înjură Moscune. Ce naiba fac ăia doi că se stinge câmpul de tot!
Grăbit, Bunăseara trimise un scrib în câmp dar, încă din prima clipă, simţi o groază nesfârşită: era orb! Câmpul nu mai era acolo! Încă îşi vedea scribul, lăsând o dâră lucioasă în beznă, dar în rest nu mai zărea nimic de care să se agaţe.
Nu mai văd decât cu ochii, îşi spuse Bunăseara, simţind cum îl ia cu ameţeală. Doar cu ochii!
Lansă încă un scrib numai că atunci, până şi semnăturile scribilor se stinseră, dispărând în neant.
- Doamne, dar ce se petrece? – întrebă Moscune în şoaptă. N-am auzit nicicând de aşa ceva…
Între timp, carcasa începuse să se cutremure cu totul. O zeamă cleioasă prinse a se prelinge de pe tavanul culoarului care se înroşea tot mai mult, palpitând cu putere. Din străfundul carcasei se înălţă un mormăit, din ce în ce mai puternic, după care câmpul deodată reapăru în mintea amândurora.
Apoi se auzi un oftat adânc. Se făcu linişte, iar pereţii carcasei îşi recăpătară culoarea obişnuită.
- Poti! Poti şi Srebczak, scrâşni Moscune, furios. Cine ştie ce naiba au făcut pe la cordoanele alea…
Bunăseara nu zise nimic – încă simţea ţurţurele de gheaţă scociorându-i printre maţe: preţ de câteva clipe, fusese orb în câmp! Preţ de câteva clipe fusese pe trei sferturi mort!
După o vreme, vraciul şi bătrânul Poti se reîntoarseră; se clătinau ca beţi şi priveau, buimaci, dintr-o parte în alta.
- Cordoanele nu aveau nimic, măi Moscune, zise Poti. Absolut nimic! Am vrut să intrăm în câmp ca să vorbim cu tine, dar s-a şters totul, naibii. Eşti aşa de sigur că au degerat cordoanele?
Moscune nu mai era sigur de nimic. Intră iarăşi în câmp, iscodi carcasa pe toate părţile şi izbucni, furios:
- Uite! Uite-aici! Cordoanele de lângă antene sunt degerate! Uitaţi-vă bine, cu toţii! Îi simt chiar şi semnătura lui Niurki: tot aici se zgâieşte şi el!
Srebczak îşi drese glasul, dar Poti se enervă şi, apucându-l pe Moscune de umăr, îl trase după el pe culoar. După câteva minute se întoarseră. Poti bodogănea, iar tălmaciul se pleoştise de tot.
- Cordoanele n-aveau nimic, zise bătrânul. Iar câmpul merge mai bine ca oricând.
Se hotărâră să iasă. Carcasa mormăia ca întotdeauna, liniştitor. Pereţii palpitau, din nou, în ritmul lor regulat, cel în care palpitaseră încă din prima zi în care carcasa îşi întinsese câmpul peste satul Jaţilor, conectându-se cu celelalte carcase, răspândite de-a lungul şi de-a latul gheţurilor şi peste mările reci de pretutindeni. Fusese o carcasă măruntă pe atunci – abia dacă era mai mare decât un igloo – care nu-i ajuta decât la treburile de zi cu zi, la vânătoare, mai ales.
Cu vremea, însă, predecesorii lui Srebczak crescuseră o carcasă frumoasă şi sănătoasă. O echipaseră cu material genetic din ce în ce mai sofisticat, care o îmbrăcase cu o minunată blană de urs alb şi care o împodobise cu un set de antene axonale mai înalte decât oricare alte antene de pe întinsul acestor gheţuri, bine protejate în teci de chitină şi căptuşite cu grăsime regenerabilă de balenă. Era o carcasă puternică: era în stare să susţină câmpul întregului sat, al oamenilor şi al animalelor utilitare, pe o distanţă mai mare de zece zile de vâslit voiniceşte, în caiac. Controla patru rezervoare de sinteză, două hale hidroponice şi un depozit uriaş, săpat în gheaţa de la nord de sat. Srebczak spunea că acizii nucleari care alcătuiau zestrea genetică a carcasei costaseră o avere – o avere scoasă la iveală în cele peste zece secole în care Jaţii vânaseră balene, zi după zi, cu preţul vieţii lor.
Ieşiră. Afară se stârnise deja un viscol năprasnic. Când Poti întrebă dacă viscolul putea fi făcut răspunzător pentru necazurile carcasei, Srebczak îi răspunse că nici gerurile cumplite de acum trei sute de ani nu doborâseră carcasa, care, trecuse totdeauna peste intemperiile cele mai crunte, fără probleme.
- Uitaţi-vă în câmp pe însemnările predecesorilor mei, şi-o să vedeţi ce carcasă zdravănă avem. Eu o să parcurg însemnările alea, oricum, că poate o fi scris careva şi despre niscaiva păţanii ca asta de azi. Auzi tu: să se şteargă câmpul…
Era târziu. Se pregăteau să meargă, fiecare, la igloo-ul său când, din vâltoarea viscolului îşi făcu apariţia Sil, vânătorul. Se apropie de Srebczak şi-i strecură ceva la ureche.
- Dumnezeule, făcu vraciul. S-a dus naibii somnul nostru, Balt! – Se întoarse spre Bunăseara şi-i spuse, oftând: Sil îmi zice că ni s-au mai îmbolnăvit câţiva oameni.
***

12 Responses to “EPIDEEMIA – foileton – 0.3”

  1. 1
    puck says:

    foarte misto! astept continuarea, m-a prins story-ul, sunt tare curioasa de ce se intampla.

  2. 2
    april says:

    eu is mai fericita. n-am trecut p-aici saptamina asta si am citit toate trei capitolele impreuna. dar ce ma fac acum?
    si tu vrei sa zici ca n-ai asta scrisa undeva, si ca n-ai de unde sa iei cu copy paste sa ne pui aici in ritm normal? uuuffff…

    e frumos scris, doctore. ce imaginatie ai…

  3. 3
    ionutz says:

    e ca o continuare la alt nivel a "Fragile"-lor AM ex-Negrila ;))

  4. 4

    @ puck : dacă vine de la tine, spusa asta nu poa’ decât să mă bucure!

    @ april : ba da! dau copypaste, dar cât text pot să te oblig să dai pe gât dintr-o înghiţitură? e pă sticlă, nu pă hârtie…

    @ ionutz : probabil că AMN e inclusă printre pachetele de memorie afectivă, nu zic nu, dar textul foloseşte recuzita sf din Imperiul Marelui Graal, care, trebuie rescris, cum altcumva? că tre’ să capete şi iel o moacă respectabilă, cândva.
    treaba ie că am băgat sefeu, şi Mădălina Ghiu o să se cam supere, că trebuia să fac saltul spre main. da’ nu pot. oricum, după ce termin cu postul ăsta foiletonal, o să bag un text main. da.

  5. 5
    lollitta says:

    din ce in ce mai interesant. astept noi amanunte despre carcasa, ca m-a prins tare de tot ideea

  6. 6

    i hope i’ll take you with me in a VERY deep whirl!

  7. 7

    ai citit mult main de moa?

  8. 8
    puck says:

    cand o sa termin cartea, o sa zic si eu ceva de indesatu asta obligatoriu in mainstream:)

  9. 9

    oh, in ce ma priveste, discutia mi se pare absurda. speculatia creaza subiectul, iar subiectul creaza genul. speculatiile de un anumit gen NU au cum sa creeze un story mainstream.
    cu alte cuvinte, depinde ce naiba iti trece prin cap la un moment dat. depinde ce doresti. daca am chef sa scriu despre un anumit fel de Bucuresti, s-ar putea sa fie imposibil sa-mi iasa un sefe. daca am chef sa scriu despre o epidemie, daca n-o scriu sefe, iese un flaps.

  10. 10
    ionutz says:

    am citit bai, am citit. apropo, mai scriem romanu’ ala meinstrim despre arabii fara arabie in lumea lui ragnarok?

  11. 11

    maitre: io de mult spun ca ragnarok trebuie reluat! asta e o discutie de care, ca prostii, nu ne-am apucat pe insulita!
    asta e proiect serios, tati!

  12. 12
    ionutz says:

    ei, de folosit foloseshti obsesiile tale bio-informatice. park le-ai avut numai la Graal? de unde ;)) ma intreb cind o sa apara shi paranoia shi spionita, alte chestii peste kre nu potzi trece. nici la mainstream ;))

Leave a Reply


+ 2 = six

Subscribe without commenting