BUFUL ŞI UMBRA LUI BĂSE LA ANVERS – GERMENII CAPITALISMULUI CONSTĂNŢEAN

 
Buful este marfa de „contrabandă” pe care o aduceau marinarii români în ţară înainte de 1989. Habar n-am de unde se trage termenul, da’ am auzit că într-o noapte, nişte marinari care reuşiseră să scape de sumedenia de controale pe care o încasai odată ajuns acasă, îndesaseră zeci de blugi într-o şalupă, cu gând să le ducă la naiba ştie la ce cheu din port. Adevăraţii băieţi, ăia cu ochi albaştri, stăteau la pândă însă şi s-au năpustit asupra şalupei, iar bieţii marinari n-au mai avut de ales: au aruncat blugii în apă – adică au făcut buf cu ei.
 
 
Buful e una dintre primele chestii de care am auzit când m-am îmbarcat. Dar, ca să obţii un buf onorabil, trebuia să faci rost, în primul rând, de niscaiva dolari – adică de dulăi. Băh, şi mă pregătesc io de prima plecare pă mare. Mă duce o asistentă pe nava cu pricina şi dau ochii cu secundul (skipperul, în termeni tehnic-argotici) – ăla, un ins foarte slab care vorbea discret pă nas, mă măsoară din ochi, scurt, şi-mi lansează:
- Vezi că mergem la Rainham şi la Creeksea. Hai, c’o să te şi botezăm, aşa că pregăteşte-te şi tu.
Dau io telefon acasă, în Bucale, şi-i zic fostei:
- Băh, vezi că-mi trebuie şi niscaiva sticloanţe, că vor ăştia să mă boteze şi n-am chef să mă fac de râs.
Habar n-aveam nici câte sticloanţe trebuia să iau pentru botez şi nici ce model preferau beuieţii, aşa că am zis că două sticle dă coniac şi v’o patru dă vin ajung. Bineînţeles, fosta primise ceva dispoziţii şi apropo de dulăi, pă care mă gândisem să-i pun în coperta cea groasă, despicată, a unui carnet-calendar, ştiţi voi dă care.
Aşaaa… Se apropie ziua plecării (era februarie) şi apare şi fosta în gară la Constanţa, cu noaptea în cap. Nu făcuse rost de dulăi, da’ venise cu sticloanţele. Io nu prea eram, nici pe atunci, money driven, aşa că nu m-am ofuscat cine ştie ce, mai ales că cel mai tare mă excita plecarea pă mare. Ei, şi mă conduce iea spre poarta 2, aia dă deasupra spitalului dân port şi se opreşte pă scările alea ce coborau, ne pupăm, alea-alea, şi o iau spre vapor. Din căminul dă nefamilişti, dă la geamul camerei în care locuisem în ultimele 4-5 luni, m-a strigat vechiul pretenar Martinescu-Cleşte:
- Chirculescu-Pai! Una-alta, una-alta, că nu mai ţiu minte ce urări mi-a făcut.
Era o dimineaţă însorită şi geroasă, io mi-am continuat drumul, m-am mai uitat în urmă la fostă, icstrem dă vizibilă pă scările alea, că purta o căciulă dă vulpe polară şi un fel de jachetă albă, îmblănită, ea-mi făcea cu mâna, nemişcată altminteri, io mergeam şi-i făceam şi io cu mâna, şi tot aşa. Însoţit dă răcnetele lu’ Cleşte (amic dân copilărie, coleg dă fac şi acum dă cameră în port), am luat-o spre cheul unde trăgeau şalupele. A fost ciudat că fosta a rămas nemişcată, în acelaşi punct, privindu-mă şi ridicând mâna când şi când, generând penultimul moment dă duioşie dântr-o relaţie care deja se stinsese – era o chestie d’aia care semăna cu nişte filme, da’ pă bune că ierea ceva care se simţea cu adevărat.
 
 
Ajung io la vapor şi, după încă v’o dooşpe’ ore, plecăm, naibii, spre Stanbul. A doua zi, dis-de-dimineaţă, ies io pă punte să văd Stanbulul. Văd podurile, văd malurile, văd Galata, Rumeli Hissar şi Uskudar, văd podurile de peste Bosfor când, deodată, pleoooosc! – mă trezesc cu o găleată de apă în cap.
Nah, că mă botezaseră ăştia! Las dracului turismul, mă duc în cabină şi scot sticloanţele. Mă cară ăia în cabina naşului meu dă vapor, Gheorghe Batraon îl cheamă, şi ne apucăm dă băute – până să ajungem în Marmara ieream deja aburit dă tot.
Şi aşa, ca dân întâmplare, tot vorbind cu beuieţii şi dorind să le arăt că adusesem sticloanţe suficiente ca să ne facem praf la botez, apuc să zic câte doze aveam la mine.
- Două dă coniac şi patru dă vin?!?! – a exclamat unu’ dântre cheflii.
- Băh, io am crezut că ajung…
- Asta-i tot?!?!?!
M-a cam luat cu ruşine, am dat să încropesc iexplicaţii, chestii d’astea. Da’ iei:
- Da’ bufu’, doctore? Unde naiba-s sticlele dă buf dă care ţi-a zis skipperul când ai venit pă vapor?
- Păi io… am crezut că-s’ pentru chef şi…
- Băh, doctore, tu vrei să spui că asta-i tot ce ai adus? Doar şase amărâte dă sticle?
Am pus capu’n podea şi am zis că da.
- Fir-aş al dracu’! – se înfurie naşu’. Dă-le ’ncoa, finule, că alfel mori naibii dă foame! Las’ c-avem noi băutură să ne-ajungă! Dă sticlele ’ncoa, dacă vrei, că ţi le pitesc io până ajungem la iengleji.
I le-am dat, iar restu’ chefului l-am ţinut pă băutura lor.
- Auzi tu… Şase sticle… Şi ne-ai mai dat şi nouă dân iele! Păi aşa, mori dă foame, finule! Păi d’asta navigăm noi? Ca să ne îmbătăm cu bufu’? Nu, finule, aici trebuie schepsis, las’ că avem noi băutură, n-o mai consuma p’a ta.
Când au aflat că n-aveam nici bani la mine, după încă v’o doo zile, chiar că s-au luat cu mâinile dă cap şi m-au pus să nu fac nici o mişcare fără să nu le spun. Aveau iei damblaua că, dacă tot ieşti plecat pă mare, să meargă treaba cumva şi să te alegi cu ceva, nu să umbli pă unde-a’nţărcat mutu’ iapa fără nici un folos.
Băh, şi ajungem în Anglia. Puţinele mele sticle iereau puse bine – nu mi-au spus unde, că ierea jale cu controalele la iengleji, da’ io m-am prins că n-aveau încă încredere deplină în moa. Într-un fel, aveau dreptate, că pă vremea aia iereau două vămi negre pă pământ: la iengleji şi la indieni, chestie pă care am avut prilejul s-o constat nemijlocit.
 
Creeksea
 
Intrăm noi pă Tamisa, da’ după o aşteptare cam îndelungată, că mai ierea o navă românească în faţa noastră, care fusese dată în gât dă vameşii dă la Casablanca – cărau cam doo sute dă sticle dă uischi nedeclarate, iar ienglejii să puseseră tare pă capul lor, ca să le scoată, numa’ că românaşii se ţinuseră tare şi făcuseră pă proştii: că băuseră tot, că marocanii minţiseră ca nişte porci ce iereau etc. Iar acu’, după ce-o luaseră în bot dă la ăilanţi români, ienglejii suflau dracu’ şi-n iaurt şi au pus pă picioare o armată dă vameşi ca să ne verifice.
Şi să vezi verificare, tată! Dă la iei am aflat cam pă unde aş putea să ascund lucruri în cabină, că mi-au desfăcut-o pă toată, mi-au demontat mobila, mi-au deşurubat becurile, mi-au fragmentat lămpile, mi-au descompus patul – eh, de-ale lor, dă vameşi. Of, ce oameni răi iereau! Mai aveau iei o lege şi cu animalele, motiv pentru care beuieţii au trebuit să ascundă nu numa’ băutura, da’ şi câinele vaporului, care ar fi fost confiscat, dân cauză că ienglejii nu mai aveau turbare şi nici nu mai vroiau să aibă. Pă bietu’ câine l-am legat la bot cu faşă, ca să nu latre, şi alergau beuieţii cu iel în braţe, dă colo-colo, ca să nu-l găsească perfidu’ Albion pân ascunzişurile din cală.  
 
Cheu la Creeksea
 
Măăă rog! Am scăpat cu bine dă controale, beuieţii tot nu mi-au spus unde pitiseră sticlele, da’ nici io n-am insistat, că i-am văzut că aveau nişte reguli dăstul dă clare.
Băh, şi ne ducem pă ţărm. Primul lucru: să căutăm niscaiva muşterii pentru marfa noastră. Îmi amintesc că totu’ a început când am dat peste unu’ care-şi repara barca. Noi ne-am uitat la iel. Iel a zâmbit, că aşa fac ienglejii: zâmbesc dân orice poziţie. Noi ne-am mai uitat la iel, iel a zâmbit mai tare.
Helou, helou, hau are iu, ai em fain, hau are iu, ui are fain to, ză uezăr is gud, ochei – băh, da’ ce naiba? Beuieţii nu scoteau o vorbă, în schimb, mă îndemnau pă mine să-l întreb pe ăla una-alta. Îl mai las niţel şi, după ce-l văd cufundat tare în treabă, îl întreb aşa, într-o doară:
- Are you interrested in some brandy?
Ienglezu’ lasă totu’ baltă şi se îndreaptă de spate, falnic:
- I am ALWAYS interrested in brandy!
Cu ocazia aia mi-am dat seama că, dacă nu negociam pentru mine, ieream dăstul dă priceput. Beuieţii s-au prins şi iei dă treaba asta, ca şi dă chestia că vorbeam fuaaarte bine iengleza. Asta ne-a bucurat pă toţi pen’ că, îm felul ăsta, mi s-a găsit şi mie o întrebuinţare pă navă, marinarii fiind toţi sănătoşi tun, altminteri.
Bufurile astea se făceau cu mult cap. În Anglia, dă pildă, băutura mergea cel mai bine, pentru că ierea tare scumpă. Cu alte cuvinte, dacă aveai voiaj în Anglia, trebuia să iei o grămadă dă alcool la tine. Noi aveam v’o 150 dă kile dă coniac (Skanderbeg, albanez, şi Ovidiu, românesc) şi dă vodkă poloneză, pă care am trântit-o cu brio, dân mai multe bucăţi, la Rainham şi la Creeksea. Ienglejii negociau la sânge şi mi-au dat senzaţia că fac sport cumva, bucuroşi că traga clapa statului care, pă vremea aia, îi plătea cam rău – un vameş, dă pildă, avea un salar dă 700 dă lire, iar o pereche dă pantofi care nu ierea cine ştie ce costa cam 50 dă lire. Berea cea mai proastă ierea aproape o liră, iar pachetu’ dă ţigări costa 1,5 lire.
În Anglia a fost frumos. Am fost şi pă un teren dă golf, m-am plimbat ca zăpăucu’ pă la ţară şi pân sate, mi-am luat tutun dă pipă şi Sprite, m-am chiorât pă la v’o doo castelaşe – asta ziua, pen’ că, decum să lăsa seara, plecam să negociez pentru beuieţi. Cel mai tare a fost în ultima seară, când rămăsesem cu aproape patruj’ dă kile dă băutură nevândută şi a trebuit s-o trântim pă toată patronului unui pub din Creeksea, care ne-a cumpărat-o în vrac.
 
Pub-ul din Creeksea
 
Îmi amintesc cum am pus toate sticloanţele pă o masă uriaşă dă inox, în bucătăria pubului, şi cum am luat pă marfa dă pă masa aia v’o opzeci dă lire plus câteva beri bonus, pă care le-am băut cu patronu’. A trebuit să facem v’o două-trei drumuri dă la vapor la pub, cu sticlele vârâte pă sub pufoaice pen’ că poliţia iengleză ierea căţea, şi dacă ne prindea ne ardea dă nu ne vedeam!
Mă rog. Beuieţii mi-au vândut şi amărâtele mele dă sticle şi, pe lângă banii dă pă iele, mi-au mai dat un bonus pentru negocieri, aşa că nu mi-a fost rău dăloc.
După aia ne-am dus la Anvers. Anvers ăsta e dă şapte (7!) ori mai mare ca portu’ Constanţa. În fiecare zi, o navă românească intra acolo în port – o să vedeţi curând dă ce vă spun asta. La Anvers, altă minune: un evreu cumpăra lei d’ăia ceauşişti, da’ numa’ hârtii de-o sută, chestie care m-a mirat foarte, pen’ că toată lumea d’acasă ştia că leul nu ierea valută convertibilă. Avea un curs mai rău pentru noi decât cel din România, unde, oficial, un dulău făcea paişpe’ lei, dar pe care noi îl luam la negru (vorbesc dă februarie 1989) cu 100 de lei. Evreul schimba un dulău pă 120 dă lei, da’ beuieţii care nu apucaseră să scumpere dolari de acasă ziceau că-i bine.
D.p.d.v. al bufului, la Anvers nu prea aveai ce vinde: tot băutura mergea şi acolo, da’ mai prost decât în Anglia, aşa că trebuia să fii cretin ca să mai păstrezi alcool la tine după ce trecuseşi pă la iengleji. În schimb, la Anvers mergeau excelent cumpărăturile dă electronice. Pă vremea aia, România era o ţară dă vidioţi, că nu ierea casă dă om fără v’un video pân iea, aşa că beuieţii s-au apucat să cumpere videouri, casetofoane şi camere dă luat vederi pentru casete.
Întrebarea pă care o aveau pă buze toţi ierea unde dracu’ plecăm d’aici? Puteam să plecăm în Africa dă Vest, ceea ce ar fi fost catastrofic pentru buful nostru cel dă toate zilele: nu aveam nici marfă pentru negri şi nici nu prea aveai ce cumpăra d’acolo. Dar, puteam să plecăm şi în Orientul Apropiat, unde mergeau excelent ţigările şi blugii, sau în Turcia, unde ţoalele mergeau perfect.
Stimaţi telespectatori! Şi acum, o întrebare: de cine credeţi că depindea navlul, cu alte cuvinte, de cine depindea următoarea destinaţie? Că dacă încărcam maimuţe pentru Lagos, ne duceam dracu’ la Lagos, da’ dacă încărcam arme pentru Siria, ne duceam în paştele mă-sii, în Siria… Ei? Aveţii v’o idee? Cine credeţi că făcea contractele astea?
N-aveţi dreptul la nici o încercare, c-o să vă spun io: păi, la Anvers ierea un reprezentant Navrom care organiza chestiile astea. Io nu l-am văzut la faţă atunci, ci mult mai târziu, când ajunsese deja ministrul transporturilor, la mulţi ani după înghesuiala dân decembrie. Eh, aşa că, les capitaines care aveau relaţii obţineau navluri bune. Les capitaines care n-aveau relaţii (e o chestie doar auzită, n-am avut cum s-o verific!) strângeau baaaaani, bani pă care-i dădeau la reprezentanţă ca să obţină un navlu avantajos. Beuieţii spuneau că nu se dădea mult: fiecare membru al echipajului scotea dân buzunar aşa, ca la v’o cinci dolari, astfel încât o navă dădea 100 – 150 de dulăi ca să meargă acolo unde ierea bine şi frumos şi avantajos pentru buf.
Noi, pen’ că ieream navă dă piloşi, n-am dat bani. Sau, beuieţii nu mi-or fi cerut mie, că ştiau că-s’ cam pauper – cert ie că am primit navlu pentru Liban, chestie pă care am mai povestit-o p’aci.
- Doctore! Plecăm în Liban, doctoreeee!
Deodată, întreg vaporu’ a intrat în fierbere. Eram la Anvers, unde piaţa porno era forţoasă, şi plecam în Liban, unde cererea dă porno ierea şi iea forţoasă. Mai mergeau şi electronicele p’acolo, da’ nu la fel dă tare ca acasă, aşa că ne-am concentrat pă porneturi.
 
 
Pân urmare, iată-mă pornit împreună cu beuieţii pă străzile Anversului, să închiriem casete porno, în timp ce alţii se năpsutiseră în magazinele electronice să cumpere sute de casete blank. Tată! I-am înspăimântat până şi pă vânzătorii dă la sex-shopuri cu cererile noastre!
Ierea vorba dă sex normal? Noooo, nu ierea bun! Ierea prea soft? Noooo, nu ierea bun. Femei cu ţâţe, bărbaţi cu scule? Neaaaah… Aaaaaah, avea ceva zoofilie? Excelent, pă iel, beuieţi! Ierea cu ceva sado-maso? Minunat! Câte ai, că le-nchiriem pă toate!
Aşa că, ultima noapte la Anvers a fost noapte albă, beuieţii transformând cabinele în studiouri dă înregistrări, trăgând câte un exemplar-matriţă dân fiecare film. La electric se trăgeau în draci zoofiliile, la ofiţeru’ III băgaseră sado-maso, unii încercaseră şi nişte filme cu gay, că doar mergeam la arăbeţi – ce mai, a gemut şi a tresărit vaporu’ în noaptea aia de nu s-a pomenit, iar noi ne-am ales cu v’o 40 dă matriţe pă care le-am multiplicat în toate cele 14 zile cât a durat marşul dă la Anvers la Tripoli dă Liban.
Nu pot să vă spun cât dă bine au mers filmele alea! Au cumpărat arabii la zoofilii şi la homosexualităţi în prostie, semn că beuieţii cunoşteau piaţa perfect.
Acu’ să vă spun cam cum ierea cu cererea şi oferta în funcţie de loc. De la Tripoli, dă pildă, cumpărai ţigările aproape pe nimic. La Casablanca, cumpărai foarte bine cafeaua şi pielăria, iar ei, marocanii, luau dă la noi, în draci, maieuri chinezeşti şi mingii de pimpong (pe bune!!!!!!). La turci ţoalele iereau foarte ieftine. În nord, în Scandinavia, mai ales, trebuia să ai băutură, care ierea foarte scumpă. Dacă ajungeai în Grecia, mergeau excelent ţigările, chestie pe care am văzut-o în direct, căci de la Tripoli ne-am dus la Itea, unde am vândut cu un profit fabulos ţigările luate aproape moca dân Liban.
Aşa se făcea buful pă vremurile alea – iar meseriaşii strângeau bani frumoşi dă tot. Odată, pă un alt vapor, ne-am dus noi la Casablanca. Ieream pă nava-şcoală Neptun şi aveam v’o sută dă ielevi la bord. Ielevii, nişte ăia tineri, păreau cu toţii cuminţi ca nişte filatelişti, numa’ că, cu v’o doo zile înainte să ajungem la Casablanca, au început să mă viziteze cam des, să mă întrebe dă una dă alta, că mi se dusese buhu’ că umblam ca năucu’ pă oriunde ajungeam şi că ştiam scurtături pân bazaruri, locuri ieftine etc.
 
Casablanca – intrarea în medina (bazar)
 
Măăă rog! Ajungem noi la Casablanca, iar io plec în recunoaştere, că nici nu mă mai întrebau dă sănătate dacă întârziam prea mult (la ora 9 seara trebuia să fim înapoi pă vapor) că ştiau că io doar vizitez locurile şi că mă întorc. Ca prostu’.
Băh, şi intru în bazar la Casablanca, să iau urma cafelei – cea mai bună cafea pă care am băut-o v’odată. Mă plimb io pân bazar (medina), văd care ie treaba cu ţoalele, cu cafeaua, cu nucşoara (primisem comenzi de acasă), cu pielăria, şi-mi fac aşa, un fel dă plan, ca să ştiu cum să-i duc pe beuieţi la cumpărături. Ce mi-a plăcut la negustorii dă la Casablanca ierea că-mi dădeau mult ceai (era icstrem dă gustos!) când aflau că aveam să vin cu un pogon dă lume să cumpere dă la iei. Îmi promiteau şi tot soiu’ dă bonusuri da’ io făceam pă ciumecu’ – ce bonusuri, tată? Io fac asta pen’ că-mi place arta pură. Mă rog. Până la un punct.
 
În bazar – Casablanca
 
I-am dus io pe beuieţii dân echipaj mai întâi, da’ s-a dus repede vorba că găsisem un loc cu o cafea îngrozitoooor dă ieftină. Prin urmare, au venit la mine ielevii, dimpreună cu profii:
- Du-ne şi pe noi la cafea!
- Hai că vă duc, fire-aţi ai dracu’!
Şi i-am dus. Locul unde se vindea cafeaua aia era o piaţetă cam dă v’o trei-patru ori mai mare decât o sufragerie dântr-un bloc d’ăla, dân anii şaizeci. În piaţetă, iera un magazinaş în care nu puteau să intre decât patru-cinci persoane deodată, cu condiţia să stea pă cant.
 
Piaţeta – intrarea în magazinul de cafea se vede în stânga
 
Tătiiiicu’, şi pornesc io la drum cu v’o şaptezeci dă oameni, elevi şi profi, toţi îmbrăcaţi în frumoasa uniformă dă gală a Institutului Mircea cel Bătrân, unii cu epoleţi, alţii fără. Intrăm în bazar. O luăm pă uliţe. Ielevii înnebunesc când dau ochii cu toate bunătăţurile d’acolo. Dau să cumpere câte ceva, da’ aveau iei nişte şefi ridicaţi dântre ei.
- Bufu’, băăăî! Întâi bufu’, şi mai vedem noi după aia!
Profii iereau deja speriaţi. Marea lor problemă ierea să nu defecteze v’un ielev d’ăsta, că aşa ierea înainte dă 1989, da’ cum dracu’ să mai ţii în mână un grup dă zeci dă oameni care vedeau kilograme dă ţoale, saci pantagruelici dă cafea, ţigări revărsându-se dă pă tejghele, femei prelungi, fructe dă toate naţiile…
Ierea nasol dă iei, dă profi vreau să spun.
- Doctore, mai ie mult? – mă întreabă profii.
- Acuşica-jungem!
Băh, şi se revarsă ielevii în micuţa piaţetă. Şi, deodată încep să scoată din genţi: maieuri, mingii dă pimpong, ceorapi flauşaţi, chiloţi chinezeşti, palete dă pimpong, fileuri, mingii dă forbal dezumflate – mă rog, ce auziseră şi iei că merge la Casablanca. Se iscă o busculadă, că vorba s-a dus repede printre localnici şi s-au năpustit şi ăia în piaţetă, acoperiţi cu jelabale şi cu fesuri pă cap. Profii sunt îmbrânciţi, sunt striviţi de pereţii piaţetei, sunt alungaţi pă stradelele alăturate, piaţeta se transformă în haloimăs, ca la bursa dân NY, unii vindeau, alţii cumpărau peste capetele celorlalţi, după cum se înţelegeau, alţii s-au repezit în alte magazinaşe, să facă tranzacţiile, profii au revenit, încercând să ţină situaţia sub control, da’ le-au căzut caschetele pă jos, s-a lăsat cu îmbrânceală, marş, băh, de-aici, lasă-ne că te spargem şi tot aşa, că în piaţetă nu prea ierea lumină.
 
 
Ierea ca în autobuzele dân Bucale la orele dă vârf. În v’o oră, s-au încheiat tranzacţiile şi localnicii s-au cărat, dar ielevii aveau BANI de-acum, aşa că s-au năpustit în magazinu’ ăluia cu cafea. Ăla, băiat fain, îşi trimisese deja copiii la depozit şi veniseră ăia cu zeci de saci dă cafea pă care nu mai aveau un’ să-i pună. Ielevii s-au urcat pă saci, au început să-i arvunească, ăla zâmbea non stop şi vindea cafea cu ghiotura, po urmă au văzut ielevii ciocolăţele, bomboane şi cofeturi şi au început să întrebe:
- Hau maci iz zat?
- Faiv dirhaaaam, făcea negustorul, ridicând mâna şi arătând cinci degete.
- Ochei. Ai bai. Ănd zat?
- Sri dirhaaaam, făcea iar negustorul, cu ochii lucitori, în timp ce ielevii, încruntaţi dă atâta bunăstare se repezeau să cumpere şi aia, şi aia, şi aia.
Până şi profii s-au liniştit când au văzut că ielevii iereau puşi doar pă buf, nu pă fugit dân ţară.
Am făcut un calcul după acel voiaj. Numai atunci şi numai ielevii au introdus în Republica Sărbătorească Română 2,4 tone (2400 de kile, da?) de cafea. Nu mai pun la socoteală restul bufului, că de la Casablanca ne-am dus la Amsterdam, unde au fost vândute hainele dă piele luate dân Maroc, iar cu banii obţinuţi s-au cumpărat electronice.
Acu’, să vă dau exemplul celui mai tare buf dă care am auzit io. Un om a trebuit să-l înlocuiască pă unu’ bolnav în ultima clipă. Înainte să se îmbarce (n-avea decât doo zile la dispoziţie) n-a întrebat decât atât:
- Unde ne ducem?
- La Abidjan, în Côte d’Ivoire.
 
Abidjan
 
Drept pentru care, omul s-a dus şi a cumpărat trei pijamale dă la magazinu’ dân Constanţa.
Pijamalele le-a trântit la Abidjan, că unii dă p’acolo le credeau pă vremea aia costume dă vară, iar cu banii luaţi şi-a cumpărat artă locală: statuete de abanos şi de mahon.
Po urmă, vaporu’ lui s-a dus la Copenhaga, oraşu’ lu’ Andersen, nu? În oraşu’ lu’ Andersen, omu’ nostru a trântit statuetele şi, cu banii luaţi, şi-a cumpărat nişte vodkă finlandeză de cacao, la ofertă. Şi-a luat doo lăzi, pen’ că aflase că de la Copenhaga se duceau la Anvers. La Anvers, a trântit aproape toată vodka şi şi-a cumpărat un video, cu înregistrare, cu butoane, cu cabluri, cu toate alea.
Am aflat toată povestea bând dintr-o sticlă de vodkă pe care n-o vânduse (by the way, era infectă!), tocmai ca să sărbătorească buful nemaipomenit pe care-l făcuse: îşi luase un video cu banii de pe trei pijamale.
Aşa iereau anii ăia pă mare, la Navrom. Ţie trebuia doar să-ţi meargă mintea (oh, şi cum le mai mergea!) şi să respecţi regulile jocului: să plăteşti la timp pentru a obţine un navlu cât mai avantajos d.p.d.v. al propriului tău buf. Pă vremea aia, când mai stăteam cu beuieţii la un pahar dă vorbă, tre’ să recunosc că i-am făcut calculele celui care, odată, avea să transforme porecla de Băse în renume: păi, dacă un vapor dân două, măcar, dădea 150 dă dulăi la dom’ Băsescu pentru navlu, şi dacă la Anvers intra câte un vapor românesc pă zi, păi asta însemna 150 ori 15… ia vedeţi cât dădea pă lună!
- Bravo lui, ziceau atunci beuieţii, şi la fel spuneam şi io, că uite: numa’ lucurile unse cum trebuie merg perfect!
Vreau să spun că toată lumea ierea mulţumită, motiv pentru care ciocneam şi pentru iel, necunoscutu’ care, poate, ne dăduse un navlu bun.
Oricum, pă iel îl repectau beuieţii. Că p’ăia dân port, care ne cereau pâine turcească proaspătă dacă făceam naveta la Stanbul cu navele ro-ro, le-o dădeam cam cu silă.
Păi, ce găinărie mai ierea şi aia? Pâine, băh? Păi voi credeţi că s’alege cineva cu un buf ca lumea pă nişte pâine?!
Fraierii dracului…

29 Responses to “BUFUL ŞI UMBRA LUI BĂSE LA ANVERS – GERMENII CAPITALISMULUI CONSTĂNŢEAN”

  1. 1
    chirvasie says:

    Frumos frumos dar daca te aude cine nu trebuie?

  2. 2
    Jenika says:

    Herr Doktor sarumana…vreau sa zic pentru povesti…nu numa ca pe latura literara si conu Jenica isi mai ostoieste setea de cetire…da mai pui si la socoteala ca aflam enformatii noi si diverse…
    Adevarul e ca pana la urma chiar si facand orice calcul matematic e greu sa crezi ca din orce pozitie chiar si "69" pe timpu lu nea Niku un derector sau un capetan de gondola era capabil sa treaca peste legea ilicitului…cine isi mai aduce aminte de dansa….si sa depuna lunar si regulat 2 milioane de lei plus vreo cateva mii de dulai…lucru interzis de altfel…adica detinerea de valuta….
    Asa ca io ma gandesc den mintea mea cea mica si schemonisota ca da…mare dreptate aveti….pana la urma unde naibai Alis?
    :))))

  3. 3
    Ziarul Strada Mare says:

    Sebastian Corn rămâi pentru totdeauna unul dintre cei mai talentaţi şi teribili scriitori români! Te-am trecut la Ştirile din Blogosferă! Pentru că meriţi!

  4. 4
    volent says:

    mi s-a cam strans stomacu’….a icnet asa..io inteleg ca a strans bani, da’ asa dom’le? ma gandeam si io ca o fi facut niste manevre mai sofisticate, mai..elevate drecu’…asa, cotizatii din astea…

  5. 5
    Vlad says:

    Păi ce să mai zic şi io? Decât tot ca Ziarul Strada Mare.

  6. 6

    mersi tutulor, dhragi tovahrăşi… chestia cu banii şi cu legea ilicitului… cre’ că d’aia s-au şi băgat cu toţii la înghesuiala dân decembrie: că le rămâneau TOŢI banii ăia nefolosiţi, pă când aşa… ce vreau io să zic e că nu idealurile democraţiei sau dorinţa de a avea libertatea cuvântului i-a împins la treabă, ci, întrebarea cea simplă: "băh, ce naiba facem noi acum cu tot bănetul ăsta?"

  7. 7
    Inah says:

    dom’ doctor…
    am ras sanatos…am bagat la cap imagini si cuvinte.
    fain de tot.

  8. 8
    tapirul says:

    haida bre ăştia scârbiţii… să num spuneşi că voi în locul lui nu făceaţi la fel. Ş’apoi, foarte bine făceau toţi, mai intra o cafea în ţară că iar, să nu îmi spuneţi că pe vremea lu’ pluguitul aţi fi refuzat o cafea naturală dacă ştiaţi că ie buf cu dulăi daţi la Navrom. Haida.

  9. 9
    volent says:

    tapire, io ziceam ca mi-e sila de spiritul de bisnitzar as intaiului ales. in rest , cre ca le-as fi taiat si chitanta alora, numa bani sa iasa, da’ aspiratii asa de inalte la scaun n-as fi avut nevar.

  10. 10

    io am fost plecat umpic. scuze. pe horvath ala l-am dat naibii. acu’, io-s de acord, putin, cu tapiru. iera sport national acceptat, pe vremea aia! acu’ doar s-a schimbat sistemul de referinta, plus ca acum bisnitareala are loc pa buzunarele noastre, ca sa zic asa.

  11. 11
    tapirul says:

    ei, volent, normal ca stii mai bine. Te foloseam doar de average person, ca in statistica, stii.

  12. 12
    alexandru petria says:

    Mi-ai încântat dimineaţa cu textul acesta.

  13. 13
    tapirul says:

    volent, da-mi voie sa nu te cred (nevar) cu aspiratiile. Iarasi zic, haidea de.
    Impricinatule, poate ne (imi) faci un pustiu de bine si stergi pe domnu horvat si elefantii lui.

  14. 14
    alexandru petria says:

    Sebastian, te-am citat.

  15. 15
    Madelin says:

    Enteresant ar fi da stiut cum a ajuns magnificul de sa faca umbra la Anvers in pozitia aia chinuita.

  16. 16
    volent says:

    tapire, sa mor, parol ca-mi cunosc tarlaua si stiu ca io sap d-aci pan-acolo!:) mai mult mi-ar fi caciula prea mare si mi-ar cadea peste ochi:)

  17. 17
    volent says:

    si ce-ai bre cu nenea ala cu Zacusca Senzual?:)))

  18. 18

    @ vio : le astept si io pe povestile d-voastra! iar cu celtii… nu mai puneti sare pe rana! :)

  19. 19
    volent says:

    naspa senzatie asta sa fii folosit :(

  20. 20
    Vio says:

    Dom Doctor, bafta la doctorat, da’ sa nu patesti ca jumatatea mea, care s-a uitat cativa ani buni la Haralambinele lui zicandu-le :doctoratu’ tatii", da’ totu’ e bine cand se termina cu bine, ceeace va dorim. Aici pa la celti e frig si ploo, iar internetu abia acu l-am capatat, si m-am asezat sa citesc, cu mare incantare si bucurie, de-andoaselea povestile matale. Ale mele mai au pana sa le public.

  21. 21

    @ alexandru : mulţam fain :)

    @ madelin : dacă ştiam şi asta, nu mă lăsau "ei" să mai scriu bloguri… :)

  22. 22

    @ volent : nu te supara tare pe tapirul! te rog io!

  23. 23

    Bag samă că le-o strâns bani ălora/astora de-s la putoarea politico-ecnonomică;că-ca o mănuşă le-o venit Revoluţia pe care io n-o pot ponegri pen’ că uite pot scrie întru îndreptarea omenirii ce vor neuronii pe care-i mai am după ce îi ard tot făcând calcule: ce plătesc, ce nu plătesc să-mi rămâie şi de net.

  24. 24

    păi, cam aşa era şi cu plata drepturilor pe mare : dădeai şi tu ceva, dar toată lumea se alegea cu niscaiva avantaje!

  25. 25

    iartă-l, te rog io, iartă-l! :))

  26. 26
    volent says:

    n-am cum sa nu ma supar , si "io-s fiica din popor , si’s violenta"! si acu’ stau sa pleznesc de ciuda:)))

  27. 27
    Vio says:

    Am inceput sa public, da’ merge greeu, transfer de pe un calculator pe altul, programe diferite…Pozele cand ajung la calculatorul de acasa.

  28. 28

    […] marinăreşti, iubindu-se cu nubiene sculpturale prin porturile Africii sau participînd la tranzacţii dubioase cu buf în taverne ale Yakuzei). Îi place să urce munţi şi să desluşească acolo, în aerul rarefiat […]

  29. 29
    marcus says:

    Dom’ Doctor scrii fain si desi strecori anumite inadvertente in text, acesta este placut si in mare parte conform cu realitatea. Ti-o spune un skipper (comandant de nava, master, captain-deci termenul la aceasta functie se refera nu la cea de secund), motiv pentru care te invit la mine pe blog sa mai stam, cand ai chef la ceva sueta marinareasca. http://marcus64.wordpress.com/
    sa fii iubit
    marcus

Leave a Reply


− six = 2

Subscribe without commenting