CARTEA LUI ANTON CANTA – un rotulus – 0.9

Table of contents for CARTEA LUI ANTON CANTA

  1. CARTEA LUI ANTON CANTA – un rotulus – 0.1

 

 

 

 

ilona1

 

- Regretam, începu domnul Gherghy, stâlcind cuvintele, tar tomnişoara Tilly este racita, tonc, ce sera matemoiselle Ilona qui chantera ce soir

Aşadar, o s-o văd, îşi spuse Smaranda, sumeţindu-se. Se sili să nu privească în jur, dar invitaţii erau numai ochi şi urechi la scena improvizată în salonul cel mare al Legaţiei Franceze. De afară se auzi vuietul vântului, de ziceai că şi anul acesta venise iarna mai devreme – încă de la orele amiezii, se pornise o furtună aducând aer rece dinspre miazănoapte. Focul din cămin deodată se umflă, împrăştiind scântei, în timp ce vântul şuiera pe horn.

Lumânările cele mari din salon pâlpâiră. Ilona îşi făcu apariţia pe scenă. Te pomeneşti că, se cutremură Anton, privind în lături, te pomeneşti că chestia aia de-i zice dragoste chiar o fi lucru adevărat… Te pomeneşti că n-o fi doar vorbăria cu care au împodobit oamenii împreunarea… O fi aşa, precum o apă alcătuită din gânduri, ce ni se trage tocmai de la greieri, fluturi şi râme.

Şi dacă aşa o fi, unde anume în noi pândeşte?

Ilona se înclină.

Sau or fi vorbele într-atât de puternice încât ele însele să fi născut… chestia aia şi s-o fi picurat în noi de la primii oameni care au vânat în altfel decât dobitoacele, urlând unii la alţii ca să se priceapă şi…

Ilona slobozi primele note ale cântecului – cică i se zicea arie şi n-o fi fost nici aria asta, altceva, decât o viclenie care punea la cale ameţeala lui Anton. Un subterfugiu melodic. Un pretext care distila zgomotele haotice din jurul oamenilor. O ordine în sunete…

Ilona, îşi zise Anton.

Scoaba, îşi zise Smaranda, simţind cum i se încinge pielea capului. Dacă m-aş duce peste ea la hanul Castrişoaiei…

- Bonsoir, chère MadameMonsieur, şopti consulul.

Viclean ca de obicei, Ledoux se apropiase pe nesimţite de Smaranda şi de Anton, zâmbind precum un copil. În clipa aceea, Ilona îşi începu aria.

 

Per lui che adoro,

ch’è il mio tesoro…

 

- Bună seara, Monsieur Ledoux, se înclină Anton în timp ce consulul săruta mâna înmănuşată a Smarandei.

- Chiar vreţi s-o ascultaţi? – întrebă consulul.

Iar Smaranda:

- Sunt sigur că Anton ştie pe dinafară nu numai cântecul, dar chiar şi ultima inflexiune a glasului acestei distinse comediante…

Anton zâmbi subţire, dar nu spuse decât:

- Bănuiesc că vreţi să discutăm în aparté

- Nu neapărat. Votre chère Madame peut nous rejoindre… Am înţeles că a aflat, şi dumneaei, ce am discutat noi în ultima vreme. Pe de altă parte, dacă doamna va veni cu noi, atât Vodă, cât şi Aga Niculaie, vor fi mai puţin bănuitori.

- Vreţi să râd, chiar acum, ca să le adorm susceptibilitatea? – întrebă Smaranda, pufnind fără motiv într-un râs zglobiu.

Cei mai apropiaţi invitaţi întoarseră capul. Vreo doi-trei şoptiră ceva. Glasul Ilonei se ridică treptat, precum un tăiş de mătase, învăluind salonul, penetrându-i toate colţişoarele, amestecându-se cu flăcările lumânărilor, înşurubându-se în urechile invitaţilor precum vibraţia adunată de milioane de ani în pământurile, copacii şi pietrele din jur:

 

Questo velo è troppo basso…

Quelle piume un po’ girate…

 

Anton se strădui să nu se clatine, furios pe sine însuşi. Ştia că opera era doar un truc. O ambuscadă. Căută ochii Ilonei, dar ea se uita peste capetele tuturor cu ipocrizie, mânată de un exhibiţionism ce-i alerga prin vine alături de sânge – asta făcea, după cum îi dicta însăşi aria, opera, ba chiar toată muzica cântată vreodată pe lume. Drept dovadă, Ilona îşi coborî braţul, uşor, odată cu glasul, apoi aplecă şi privirea, clipind mai des şi ţintuindu-l pe Vodă însuşi:

 

Non cosi… voi m’inquietate…

 

- Are un glas, remarcabil, trebuie să recunosc, şopti Ledoux. Oare de ce n-o fi fost ea distribuită în rolul principal? Dumneavoastră ce părere aveţi, doamnă Locureanu?

- Poate că glasul nu este suficient în această artă, chèr Monsieur… Ea nu arată, nici pe departe, ca o femeie pe care să şi-o dispute un bei şi-un amant italian.

- Mă tem că aveţi dreptate. Aduce, mai degrabă, cu o ţărancă din Campania, nu cu une femme fatale. Aţi avut prilejul să vedeţi Neapole, stimată doamnă?

- Nu.

- Ce păcat! Cetatea este superbă, dar femeile sunt îngrozitor de urâte. Dacă nu sunt lungi şi slăbănoage, precum această Ilona, sunt grase şi au crupa cam coborâtă.

Smaranda pufni în râs, dar Ilona ridică din nou glasul, rostogolindu-l precum un val mareic blând peste întreaga adunare:

 

Turco caro, già ci sei…

un colpetto, e déi cascar

 

Spre sfârşit, aruncă o privire fugară spre Smaranda – nu mai mult decât o clipă – după care încheie cântecul, brusc. Sunetul de lemn vechi al glasului ei persistă încă două-trei clipe între zidurile salonului, de parcă se aduna în paharele cu şampanie, vutcă şi lichioruri, căutând calea prin care se putea scurge liniştit în sângele şi celelalte umori ale invitaţilor.

Aplauzele irumpseră, clocotitor.

- Bravo! Bravo! – strigă Sivorski, consulul Rusiei, dând exemplu şi celorlalţi, care i se alăturară:

- Bravo! Bravo!

- Spuneaţi că vreţi să discutăm ceva? – întrebă Smaranda, zâmbitoare. Cu mâinile mele o ucid! – îşi spunea, simţind cum privirea Ilonei i se aţintea drept între ochi.

Ca un hanger micuţ.

- Mergem? Domnule Locureanu…?

Anton nu răspunse. Se retraseră pe nesimţite într-o încăpere alăturată, timp în care aplauzele se stinseră cu lentoare. Domnul Gherghy anunţa ceva, dar pe niciunul dintre cei trei nu-i mai interesa ce se petrece dincolo. Adică, aşa spera Anton că-i păcălise pe ceilalţi doi, pe Smaranda şi pe Ledoux.

- Aţi putea să mai râdeţi o dată, doamnă? – se interesă Ledoux.

- Doar dacă o să mi se pară strict necesar, spuse Smaranda, zâmbind cu îndoială.

Iar Anton:

- Vă e teamă că vă scapă Vodă printre degete, chèr Monsieur?

- Am putea să spunem şi aşa. Până una-alta, din cauza ezitărilor dumneavoastră, a trebuit să-l oprim pe capugiul sultanului la Giurgevo… Are în buzunar numirea acelui Vodă pe care îl dorim şi noi şi voi, dar e legat de mâini şi de picioare câtă vreme Caragea e viu şi nevătămat. Sivorski a aflat şi el câte ceva, aşa că a trimis scrisoare la Sankt Petersburg, să ceară instrucţiuni. Cu toate astea, ştim sigur că va face un tărăboi nemaipomenit dacă sultanul îl schimbă pe Caragea înainte de trecerea celor şapte ani, consfinţiţi prin tratatul semnat acum şase ani. Pe deasupra, nemernicul de Capodistria, ministrul de externe al Ţarului, atât aşteaptă, ca să dea semnal eteriştilor domniei-sale, să treacă la fapte… Cui vreţi să închinaţi ţara asta, domnule Locureanu? Iordache Olimpiu, o ştiţi bine, e aci, şi e gata să-l omoare pe Vodă… Dacă o s-o facă, n-o să avem de ales şi-o să-i sprijinim pe oamenii lui…

 

kapodistrias1

 

- Şi ce-o să vă faceţi, atunci, cu Capodistria şi cu Ţarul? – i-o reteză Anton.

Aga Niculaie băgă capul pe uşă.

- Deranjez? – întrebă.

- Nicidecum, făcu Ledoux, în timp ce Smaranda izbucni într-un râs sănătos.

- Cel mai bine ar fi, spuse ea, să aduceţi câteva franţuzoaice de-ale dumneavoastră, Monsieur Ledoux! Nu cred ca această Ilona o să le facă faţă.

Aga Niculaie căscă ochii mari, iar Ledoux trebui să recunoască în sinea lui că cette Madame Smaranda era unsă cu toate alifiile. Unde naiba învăţase, fără curte regală, fără nimic, să le zică şi să le deszică în felul ăsta?

- Coană Smaranda, prinse Aga ocazia din zbor. De ce n-ai venit la mine să-mi spui că soţul dumitale face şi drege? Iar tu, coane Antoane, află că ai sărit peste cal! Eşti bărbat şi pricep că mai scapi încoace şi-ncolo, cu vreo podancă sau cu vreo ţărăncuţă… Dar să te plimbi chiar aşa… Cu o comediantă… Eşti om în toată firea… Ce zice bietul Locureanu, tatăl tău?

Dar Ilona, din salon:

 

Pensa alla patria, e intrepido

il tuo dover adempi…

 

- Iar pe muierea asta, o pot ridica imediat, oricât ar aplauda-o conu’ Sivorski, rusu’… Doar plângere să faci, coană Smaranda!

- Îţi mulţumesc pentru tot, Agă Niculaie, dar eu nu-s’ orice mahalagioaică. Ori mă descurc de una singură, ori îmi port crucea.

Baronul de Segonzac intră şi el în încăpere.

- Dumenezeule, începu el. Ce căutaţi aci? Dar voi n-auziţi ce glas divin are femeia asta? L-a vrăjit până şi pe Prasad, care în viaţa lui n-a mai auzit muzică de-a noastră…

- Oh, deschise gura Anton pentru prima oară. S-au strâns aici cu toţii, ca să mă certe, o dădu el pe glumă.

De Segonzac clătină din cap, părinteşte.

- Văzând-o pe doamna dumneavoastră, nu pot decât să le dau dreptate! Dumneavostră, dacă-mi permiteţi, domnule Locureanu, nu mai sunteţi de unul singur, ca să zic aşa. Aveţi o misiune. Sunteţi un stâlp de nădejde al acestei cetăţi, şi ochii tuturor, de la vlădică pân’ la opincă, după cum am auzit că spuneţi voi, valahii, ochii tuturor sunt aţintiţi asupra dumneavoastră. Domnule Locureanu: aveţi, ceea ce noi, la Paris, numim, une sacrée tâche a remplir… Sunteţi un om puternic şi responsabil, ce Dumnezeu…

- Ce vreţi să spuneţi, domnule de Segonzac? – se băgă în vorbă Aga Niculaie, cam încruntat.

- Ce vreau să spun? Că un personaj de talia domnului Locureanu ar trebui să fie mai discret. Cu cât sunt mai neplăcute anumite lucruri, cu atât se cere o discreţie mai mare. Altfel, se duce totul de râpă, ma chère Madame, et Messieurs. O ţară modernă, aşa cum vă doriţi şi dumneavoastră, este o chestiune de mici detalii ce trebuie puse la punct. Odată asumată o sarcină, e musai să fie dusă la îndeplinire, nu credeţi, domnule Niculaie?

- Dacă aş şti negreşit despre ce sarcină e vorba, se înfoie Aga, aş putea să răspund.

- Vorbeam despre poziţia domnului Locureanu în acest oraş, mon chèr Aga, zise baronul de Segonzac, de parcă s-ar fi scuzat. Domnia-sa nu este un boier oarecare… Domnia-sa este un exemplu al vremurilor noi, după cum ne-am obişnuit să le denumim. Iar cuvântul de ordine al acestor vremuri este responsabilitatea.

Un ropot de aplauze se revărsă din salon, iar Smaranda fu cea care îi îndemnă să se ducă alături.

- Trebuie s-o mai văd odată… Din cărţile dumneavoastră am citit, Messieurs, că primul pas spre victorie este să-ţi cunoşti bine adversarul.

- În locul dumitale m-aş mulţumi, spuse Aga Niculaie în doi peri, să-l cunosc bine de tot pe conul Anton.

Ilona tocmai părăsea scena, iar lumea începu să vorbească de una, de alta, ca la baluri. Retras într-un colţ, consulul Ledoux se uita peste nişte hârtii, pregătindu-se să ţină un mic discurs. Orchestra trupei Gherghy se lansă într-un cântec din cele noi, care făceau furori la Viena încă din zilele când se pusese la cale Sfânta Alianţă, iar lumea din salon începu, pe nesimţite, să bată tactul, în timp ce femeile şi bărbaţii se priveau cu ochi lucitori.

- Ce muzică frumoasă, începu Smaranda, simţind nevoia să se ridice şi să danseze cumva, nici ea nu ştia cum, în ritm cu melopeea săltăreaţă.

- Se cheamă vals, zise de Segonzac. Pentru dumneavoastră, mă tem, e o muzică numai bună ca să vă readucă aminte cât de fragile sunt sentimentele. La Paris, valsul e creditat ca fiind pasul muzical către maxima lascivitate.

Anton făcu un pas spre baron.

- Doamna mi-e soţie, monsieur. Ce fac eu cu viaţa mea e una, dar ce faceţi dumneavoastră şi cu domnul Ledoux cu Smaranda, e alta. Nici măcar un duel n-aţi merita pentru ce aţi spus acum. Un coupe-jarret vous suffiraît

Vântul de afară se stârni brusc, cutremurând geamurile dar, aproape nimeni nu băgă de seamă furtuna ce se înteţea.

- Oh, pricep… – făcu de Segonzac Aş merita ceea ce tot amânaţi să-i faceţi domnitorului dumneavoastră. Aş merita ceea ce aş prefera să faceţi chiar dumneavoastră, domnule Locureanu, şi nu domnul Iordache Olimpiu, care se roagă de noi cu cerul şi pământul să ia această problemă în mâinile sale. Numai că, din mâinile sale problema ar ajunge în mâinile lui Capodistria, iar de-acolo, direct în ale Ţarului. Acest Iordache Olimpiu… scuzaţi-mă c-o spun, e un om la fel de special ca şi dumneavoastră. Coincidenţă, sau nu, s-a născut foarte aproape de Meteora, în aceeaşi Thessalie în care s-a născut şi tatăl dumneavoastră natural. De ce o fi dorind el să-l ucidă pe Vodă cu atâta ardoare? De ce dumneavoastră ezitaţi? Habar n-am…

- Cumva, Iordache ăsta se pricepe la desemne?

Întrebarea îl luă pe baron pe nepregătite.

- Ce vreţi să spuneţi cu asta?!

- Sau dumneavoatră? Sau chiar Prasad? Ştiţi, vreunul dintre dumneavoastră, să desemnaţi repede şi bine?

De Segonzac rămase stană de piatră. Fură o privire către Smaranda care, simţind că nu era a bună, se vârâse în Anton. Între timp, Sivorski şi Cunningham, care mai ascultaseră valsuri, le invitaseră pe domniţele lui Vodă la dănţuială, învârtindu-se printre ceilalţi invitaţi de parcă ar fi fost nişte cupluri de dervişi rotitori. Vântul de afară se porni atunci cu atâta furie, că aproape că stinse focul din cămin.

- Ia-uite, a început să ningă, constată cineva dindărătul Smarandei.

- Tot e bine! Mai ţii minte că acum un an pe vremea asta, sacagiii spărgeau gheaţa la Mihai Vodă?

- Aşadar, vă pricepeţi la desemne, monsieur le baron?

- Eu şi cu Prasad, nu… Iar despre Iordache, habar n-am dacă ştie să desemneze, sau nu… Dar, îşi drese glasul de Segonzac, văd că aţi aflat destul de multe, domnule Locureanu.

- Sunt în oraşul meu, monsieur le baron. Aveţi bani nenumăraţi, ce-i drept, dar ce să cumpere calicii de-aci cu ei?

- Pricep… pricep foarte bine… Domnule Locureanu! Atunci, poate că înţelegeţi mai bine de ce vă prefer pe dumneavoastră lui Olimpiu Iordache. Într-un fel, dumneavoastră şi Prasad sunteţi legaţi de un legământ foarte profund.

- Dumneavoastră ce legătură aveţi cu acest legământ?

- Eu? – se sumeţi baronul. Eu i-am luat urma, domnule Locureanu! De mai bine de douăzecişicinci de ani, am luat urma acestui legământ. În plus, vorbesc în cincisprezece limbi şi cunosc nouă feluri de scrisuri şi caligrafii. Eu pot să descifrez ce e scris acolo, în rulourile acelea, lucru pe care nici Prasad şi nici domnia-ta, bănuiesc, nu-l ştiţi.

- Şi, doar pentru atâta lucru a acceptat Prasad să vă însoţească?

- Nicidecum! Intrase într-un complot împotriva familiei lui Vikranayam, cel ce stăpâneşte Chandernagor şi împrejurimile. Dar, acesta din urmă a câştigat confruntarea, aşa că soarta lui Prasad era pecetluită, chiar dacă, de facto, noi, francezii, guvernăm Chandernagorul. Prin urmare, Prasad n-a avut de ales şi a trebuit să mă urmeze. E un om deosebit de inteligent: a folosit timpul pe care l-am petrecut împreună ca să înveţe din limbile şi scrierile pe care le cunosc eu.

- Ah, şi d’asta insistaţi să intru şi eu în complotul dumneavoastră?

- Amintiţi-vă, domnule Locureanu, că dumneavoastră înşivă aţi pus la cale acest complot, cu multă vreme înainte ca eu să apar pe aceste meleaguri. Câteodată, realitatea potriveşte lucrurile într-un mod remarcabil.

- Depinde pentru cine.

- De astă dată, soarta vrea să ne servească şi pe noi, şi pe voi. Domnule Locureanu, peste câteva zile, la Aix-la-Chapelle, va începe o mare întâlnire a celor mai puternice naţiuni de pe acest pământ. Franţa, o ştiu prea bine, îşi va recăpăta o binemeritată poziţie în acest concert – domnul Ledoux, de altfel, va anunţa acest lucru în această seară. Eh, dacă noi vom fi făcut o mutare pozitivă către dumneavoastră, Franţa şi Valahia vor avea numai de beneficiat în anii ce vor veni. Iar dacă dumneavoastră veţi fi cel ce ne ajutaţi să facem această mutare, veţi fi părtaş la aceste beneficii.

Dar Anton:

- Mă întreb dacă aceste beneficii vor fi cumva vizibile, monsieur le baron. Deja, am mai multe pământuri şi case decât pot să văd într-un an, dacă m-aş plimba de la o proprietate la alta. 

 

300px-congressvienna1

 

- Vorbesc despre putere, domnule Locureanu. Despre putere, despre ambiţie…

- Ceea ce înseamnă nopţi nedormite şi griji. Sau, dacă dau greş, moartea.

- Moartea? De ce vă gândiţi la un asemenea deznodământ? Poate că ne-om afla noi în oraşul dumneavoastră, dar avem şi noi oamenii noştri care ne slujesc cu credinţă. De Segonzac se apropie de Anton şi-i şopti: Noi ştim să ne ajutăm chiar şi aliaţii care ratează, domnule. Duceţi-vă la Vodă să-l împuşcaţi, după cum am convenit şi, dacă veţi da cumva greş, Franţa o să vă ajute să fugiţi din acest oraş şi din această ţară, oricât de multe potere ar trimite Aga după domnia-voastră.

- Eu nu fug decât după vânat, monsieur le baron.

Cine ştie de ce, Ilona apăru atunci în salon, strecurându-se în grabă spre ieşire. Câţiva o aplaudară, discret dar ea trecu printre ei precum o nălucă. Nici nu se uită la Anton, care, fu cuprins din nou de acea ameţeală lâncedă.

Blestemata, îşi spuse. Să-mi facă mie, o femeie, aşa ceva?

- Cu toate astea, zise el, străduindu-se să nu privească după Ilona, cu toate astea, s-ar putea să fac ceea ce am promis, monsieur le baron!

- Uite-l şi pe tata, spuse Smaranda atunci, răsuflând uşurată că avea motiv să oprească discuţia. Mă duc să-l pup!

- Vin şi eu, spuse Anton şi, înclinând capul spre baron, o urmă pe Smaranda.

Bătrânul Colţescu se saluta deja cu Zgarbură şi cu Ghika. Fălcoianu îi făcu un semn tineresc din cealaltă parte a salonului. Consulul Ledoux lăsă baltă hârtiile şi-i ieşi în întâmpinare. Se îmbrăţişară. Preţ de câteva clipe, se făcu mare îmbulzeală în jurul său. Văzând asta, Aga Niculaie îşi ţuguie buzele şi-i strecură lui Vodă ceva la ureche. Sivorski se trăsese mai la o parte, hoţeşte – sorbind cafă dintr-o ceşcuţă, se prefăcea că discută cu Băleanca cea tânără, dar nu pierdea pe nimeni din ochi.

- Oh, grăsanul ăsta nenorocit o să pună gheara pe Băleancă, îi şopti cineva lui Anton.

Era Scarlat Bărcănescu.

- Las’ că nu cade ea la pat aşa de uşor, răspunse Anton, râzând.

- Da’ de Leurdeancă ai fi zis că se lasă?

- Hei, ce tot vorbiţi? – îi întrerupse Smaranda. Apoi continuă în şoaptă: De ce-a trebuit să vă amestecaţi cu franţujii ăştia, Antoane?

Bărbatul ridică din umeri. Simţea doar spaimă în glasul ei – de Ilona uitase deja.  

- De vreo şase luni încoace, spuse el mâhnit, parcă mi-a luat Dumnezeu minţile.

Iar Smaranda:

- Cum ţi le-a luat, ţi le-o da şi-napoi dacă ai putere şi te căieşti, răspunse ea, strângându-l mai tare de braţ.

Ajunseră în apropiere de bătrânul Colţescu. Orchestra, simţind că valsul făcuse furori, se lansă într-o nouă piesă, şi mai săltăreaţă decât prima, care începea cu nişte goarne într-atât de sonore încât cutremurară geamurile legaţiei.

- Oh, ce faci, fata tatii… – se bucură Colţescu de vederea fiică-si şi-o îmbrăţişă strâns.

- Dar reci mai ţi-s veşmintele, se miră Smaranda.

- Păi, a început ninsoarea, fir-ar să fie, că nici Dumnezeu nu mai are răbdare cu noi, constată el, strângând buzele când dădu cu ochii de Anton. Cu toate astea, nu avu ce să facă: prea multă lume se uita la ei, aşa că-i strânse mâna, cam cu lehamite. Se apropie şi Aga Niculaie de ei, aşa, în treacăt cumva, iar Colţescu îi făcu semn:

- Am să-ţi zic doo’ vorbe, Agă Niculaie.

Se desprinse de cei din jur şi se apropie de Agă cu paşi mari. Acesta din urmă căscă ochii – Colţescu nu schimbase mai mult de câteva cuvinte cu el în ultimii şase ani, de când ocupase scaunul Agiei şi făcuse asta doar când n-avusese încotro.

- Să trăieşti, coane, îl întâmpină Niculaie, zâmbind mieros.

- Să trăim cu toţii. Colţescu se uită de jur-împrejur, zâmbind la rândul său. Ledoux era cu ochii pe el. Sivorski, la fel. Fă-n aşa fel, continuă Colţescu, fă-n aşa fel ca atunci când mă închin lui Vodă, să fie cât mai multă lume în jurul nostru. Dacă ar putea şi vlădica să fie acolo, o să fie cu atât mai bine: o să creadă toţi că mă plâng de gineri-miu.

- Păi, nu asta pofteşti, coane? – făcu Aga, cu schepsis.

- Lui Anton o să-i plătesc cum ştiu eu, coane Niculaie… Acum, însă, poftesc numai să-i înmânez lui Vodă ceva ce nu vreau să vază ceilalţi.

- Aha, căscă Aga ochii. Ştiam eu… Eşti boier vechi, de-ai noştri, şi sângele apă nu se face…

Dar Colţescu:

- Tu du-mă la Vodă în felul în care ţi-am spus, încheie el şi-i făcu semn lui Zgarbură cel bătrân.

Intră cu el în vorbă, făcu apoi haz de necaz cu Catargiul, care se plângea de fie-su, Bărbucică, fură o privire către Smaranda care râdea cu Bărcănescu ăl tânăr fără să fie râsul ei, după care o privi pe sub sprâncene pe Băleancă – se vârâse în Sivorski precum ultima podancă din ţigănie.

Las’ că te iartă Dumnezeu pentru asta, gândi Colţescu, iar Băleanul să mă ierte pe mine, se mai rugă el. În clipa aceea, în jurul lui Vodă se strânsese o grămadă de lume. Vlădica era cel din frunte, dominându-i pe toţi cu marea lui statură – Aga aruncă o privire scurtă spre Colţescu: hai încoa’, dacă vrei.

Colţescu o ţintui cu privirea pe Băleancă, iar aceasta râse zglobiu, întinzând mâna înmănuşată lui Sivorski. Rusul i-o sărută, iar conul Colţescu o luă spre Vodă.

- Rogu-te, mărite domn, se înclină Colţescul adânc din şale, primeşte ruga unui părinte întristat de soarta fiicei sale. Fă dreptate, măria ta, fă dreptate!

Cam ameţit de vin şi de muzica săltăreaţă, vlădica dădu să se bage în vorbă, cum că înaintea lui Vodă, asemenea chestiuni se discutau la el în deal, la Mitropolie, dar Aga Niculaie îi trase un ghiont.

  - Nu strica tot! – îi suflă Aga, făcându-l pe Mitropolit să-l privească aiurit, clătinându-se uşor.

Între timp, Colţescul scoase de sub anteriu un plic bine înfăşat.

- Asta mi-e jalba, domnia-ta! E jalba unui părinte mâhnit peste poate.

Cu obrajii înroşindu-se de supărare că boier Colţescu nu-l băga în seamă, Vlădica îşi drese glasul:

- Coane Colţescule! Dacă ai veni mata mai des sus în deal…

Dar Aga Niculaie, privind cu coada ochiului la jalbă:

- N-auzi să-ncetezi, Prea Sfinţia Ta? – şuieră el, şerpeşte. Aici se desfac politicale…

- Ce vrei să zici? Tot târgul ştie de Anton cum o înşeală pe Smaranda…

Privirea pe care i-o aruncă Vodă atunci îl îngheţă pe Mitropolit.

- Prea Sfinţia Ta, se rugă Caragea de el cu glas molcom, deşi ochii-i scăpărau. Recunoscuse sigiliul lui Sivorski pe plic, aşa că petrecerea din jur şi vorbele Mitropolitului nu făceau altceva decât să-l încurce.

- Păi, hai să ne retragem alături, boier Colţescule, făcu Vodă. Şi, dacă tot ai venit la mine, o să-l luăm şi pe Aga Niculaie cu noi, că la treburile astea, trebuie văzut ce zice şi domnia-sa …

- Te rog, nu face asta, măria ta! – îi suflă Colţescul printre dinţi. Sunt un părinte prea îndurerat pentru a lăsa o lume întreagă să se chiorască în daravelele mele…

Caragea înghiţi în sec.

- Fie, acceptă el. Am să merg cu boier Colţescu într-o cameră în care nu trebuie să mai intre nimenea, pricepi? – îi porunci el Agăi Niculae, în felul său ciudat, de parcă s-ar fi rugat de el.

Când să se retragă, apăru lângă ei consulul Ledoux:

- Maiestate, se înclină el franţozeşte, doar nu ne părăsiţi… Tocmai mă pregăteam să vă citesc tuturor…

- Nici gând să vă părăsesc, i-o reteză Vodă. Am doar de stat puţin de vorbă cu boier Colţescu.

- Maiestate… – insistă Ledoux.

- Dacă domnia-ta pofteşte să citească ce-are de citit, poftim, dă-i drumul, că o să-mi spună postelnicul Petria tot ce e de aflat…

- Nu mi-aş permite să vă aduc o asemenea ofensă, maiestate, se înclină Ledoux adânc. Înainte să se ridice, îl scotoci pe Colţescu scurt, din priviri, după care se retrase de-a-ndaratelea.

Vodă şi Colţescul intrară într-un salonaş şi se aşezară unul lângă celălalt pe o canapea micuţă, despre care târgul spunea că se chema recamier. Doi dintre arnăuţii lui Rudeanu închiseră uşile, iar muzica şi zvonul glasurilor de dincolo păru să amuţească. De afară se auzea tot acel vânt blestemat. Pe geam se vedeau fulgi groşi şi lipicioşi de zăpadă, adunându-se în rama ferestrei.

- Cum ai pus mâna pe epistola asta, coane Colţescule? Dacă ne află rusul? Până una-alta, cu ajutorul lui am stat în scaun cu trei ani mai mult decât i-am promis sultanului…

- Măria ta, ai să citeşti şi singur acea epistolă şi-ai să vezi ce-a plănuit rusul în ultimele luni. Eu, de-asta ţi-am adus-o: ca să afli că Ţarul nu mai pofteşte să te ţină în braţe…

- Ce vorbă-i asta?! De ce să nu mă mai ţină în braţe? L-am uns pe Capodistria de nu ştiu câte ori până acum, ca să-mi pună vorbă bună, la Alexandru… E grec de-al meu, doamne iartă-mă…

- Iordache Olimpiu e tot grec de-al măriei tale. Citeşte epistola, atâta te rog! Dar, iartă-mi cutezanţa şi ia aminte la ce-ţi spun acum: cu cât pleci mai repede de-aci, din târgul Bucureştilor, cu atât mai sigur îţi scapi capul, familia şi averile, măria ta.

- Colţescule! – zise Caragea, micşorând ochii. Tu vrei să-l faci scăpat pe gineri-tu! Aga Niculaie mi-a zis ce-aţi pus la cale… D-aia nu l-ai vrut pe Agă cu noi, aicea…

Vodă se ridică în picioare şi dădu să-i cheme pe arnăuţi. Dar Colţescu:

- Am pus noi la cale să-ţi luăm viaţa, aşa e, dar l-a văzut măria ta pe nemernicul ăla de Locureanu să se apropie de palat, cumva?

- Recunoşti, aşadar…

- Recunosc şi poţi să-mi iei capul când vrei, pentru asta. Dar, pedeapsa pe care ne-o vei da, n-o să te salveze. Citeşte ce scrie Sivorski în epistolă, că i-a trimis-o chiar lui Capodistria, măria ta! Şi, după ce citeşti, nu uita că la Giurgevo aşteaptă chiar acum capugiul trimis de Mahmud încoace. Are la el un firman de mazilire rea, dar, pentru că nu ştie ce-o să zică Ţarul despre asta, încă mai aşteaptă. Că de-aia vroiau ei să te omorâm noi, măria ta, ca să netezim calea turcului, pricepi acum?

- Şi pe cine vreaţi să puneţi în loc?

- Păi… de-asta eşti viu încă… – se înegură Colţescul. Că noi îl vream pe unul pe care nici franţujii, nici turcii şi nici ruşii nu-l poftesc.

- Şi-atunci, la ce v-aţi băgat cu ei?

- Ei s-au băgat cu noi, măria ta. Dar citeşte epistola, ca să vezi că nu mint…

Vodă o deschise şi-o parcurse iute-iute – era în ruseşte, dar, ca fost dragoman al Porţii o pricepu fără greutate.

- Dumnezeule mare, spuse el, înmuindu-se în recamier. Toţi oamenii ăştia mă mint de luni de zile. Toţi! Credeam că numai la Poartă-i aşa…

- Eşti grec! Adu-ţi aminte ce-au făcut cu voi cruciaţii lui Dandolo, când l-au dat jos pe Isac Anghelos. Cum au prădat. Cum au minţit. Cum au necinstit femeile şi cum au pus jos frumuseţe de case şi palate de creştini… Cum au trădat, şi toate cele… Tot din carne-s şi ei, şi franţujii, şi ruşii! Au doi ochi, o gură, două braţe şi două picioare – la fel ca turcii!

 

1820wlzd1

 

Caragea înlemni.

- De-aia s-or fi întors Filipescul şi Bălăceanul în târg, pe furiş… Că au mai vrut ei să mă spulbere o dată… Şi tot de-aia n-o fi venit nici Golescul aci, în seara asta, că de vreo două săptămâni nu mai vrea să dea ochi cu mine… Doamne, Dumnezeule… Şi v-am dat legi, v-am ridicat şcoli şi biserici… De ce vreţi să mă omorâţi cu toţii?

- Golescul n-are nimic cu domnia ta. Mi-a spus Safta că a căzut la pat. De-aia n-a venit nici ea aci, că s-a dus să-l vegheze, cot la cot cu Goleasca…

Tăcură preţ de câteva clipe. Afară bătea un viscol ca iarna. Alături, orchestra atacase încă un vals – se auzea tropot de picioare neobişnuite cu dans din acesta.

- De ce mi-ai spus toate astea, Colţescule, că şi tu mă vroiai mort?

- Asta n-am cum să-ţi zic, măria ta! Şi-aşa am făcut prea mult, lăsându-mi viaţa zălog în mâna domniei-tale, laolaltă cu epistola lui Sivorski.

- Blestemaţii… – şopti Caragea şi, greoi, se ridică în picioare. Şi zici că nemernicul ăla de capugiu aşteaptă la Giurgevo?

- Da, măria ta.

- Ordinele cui le aşteaptă?

- Ce importanţă mai are, măria ta? Ce pot să-ţi zic sigur e că n-o să plece încoace mai devreme de trei zile. Oricum, pe capugiu n-am să pot să-l omor aşa cum am făcut cu trimisul lui Sivorski.

- Hai să ieşim afară, spuse Caragea, că şi-aşa am stat prea mult pentru fleacul pe care cred ei că-l vorbim. Toţi… ah, toţi mi-aţi pus la cale pieirea…

Ieşiră. Consulul Ledoux se uită la Colţescu îndelung – numai că bătrânul boier se tot înclina în faţa lui Caragea care, zâmbitor, se purta de parcă tocmai îi făcuse un mare favor. Cu coada ochiului însă, îl văzu pe Înalt Prea Sfinţia Sa cum tresare, brusc îndreptându-se de şale lângă Sivorski.

- Până şi Mitropolitul mă vinde, şopti Vodă Caragea. L-ai văzut cum îi ungea urechea lui Sivorski?

- Îţi jur pe ce-am mai scump, măria ta: nu mai ai multă vreme aici!

Valsul încă răsuna în încăpere. Moravek, consulul Austriei, zâmbea afabil în timp ce Predescul, prietenul bun al Filipescului, îl ţinea de vorbă fără teamă, în văzul lumii.

Măcar Moravek e cinstit şi-mi spune tot ce-i suflă ai noştri, se consolă Vodă şi se duse în fotoliul său. Tot neamţu-i mai corect! Se mai uită după Colţescu – el de ce mi-o fi spus ce şi cum? El ce urzeşte? Îi urmări privirea şi-l zări cum se uită cam prea lung la Băleancă. Apoi, o văzu pe Smaranda cum se repede într-un suflet la el.

Şi fiică-sa care crede că pentru ea am stat noi de vorbă, se gândi Caragea, regretând că n-o aude ce-i spune…

- De ce-ai făcut asta, tată? – îl luă ea în primire. De-atâtea ori mi-ai spus că ce-avem noi de făcut, facem doar noi, nu cu ajutor!

- Stai potolită, fata mea… Unde-i Anton? Spune-i să stea cuminte, că nu de el am vorbit cu Vodă.

- Cui să-i mai spun, tată? Că a plecat val-vârtej după ce te-a văzut cum intri cu Vodă în salonaş…

Colţescul căscă ochii.

- Adică… vrei să zici că a fugit?! Anton?! – Smaranda ridică din umeri     – Păi, dacă o fi fugit cumva de frică, chiar că nu-l mai meriţi, fata mea!

 

022

 

 

10 Responses to “CARTEA LUI ANTON CANTA – un rotulus – 0.9”

  1. 1
    puck says:

    Coane administrator, nu vreai mata sa ai bunavointa a lasa feed-urili intregi, sau macar niscai fragmente, nu de alta dar ma deprim sa vad numai titlul, si eu oricum vin de placere aici sa trag cu ochiu la ce mai zice unu altu, la o maslina, o baclava ceva.

    cu plecaciune,
    a dstra puck.

    (mai vrem mai vrem)

  2. 2

    Votez şi eu pentru citirea posturilor în Google Reader. Economisim un click.

  3. 3
  4. 4

    discutia asta m-a ratacit de tot…
    feeduri, hai?

  5. 5
    tapirul says:

    fiduri, da…
    pai, tocmai m-am uitat la setari si erau pe “full text”, 20 de posturi.. unde nu sunt?
    ……asa e, nu sunt. Hm. O sa sap.

  6. 6
    greenfield says:

    Am trecut sa va urez tuturor un An Nou fericit, sa va bucurati de Haralambina si de aerul curat de la munte:)
    Va doresc petrecere frumoasa si La Multi Ani!

  7. 7
    Inah says:

    La multi ani!
    Sa fiti sanatosi si voiosi.

  8. 8
    WE says:

    Domnule Impricinat,

    La multi ani!

    on-topic: erm, cine e doamna din poza? pacienta?

  9. 9
    impricinatul says:

    WE… doamna din poza e… hm, doamna din vis!

    sar’mana doamna! comentariile, ca si orice critici sunt oricand binevenite. avantajul acestui mod de a scrie este ca primesti un feed back in real time de la… “beneficiari”… :)

    La multi ani, tuturor!

  10. 10
    Elena stefanescu says:

    La multi ani domnule doctor de la cineva care va asteapta si va citeste si va apreciaza postarile si care ar dori sa va citeasca si cartile pe care nu le-a gasit in universul ei si care nu intervine cu comentarii ca are bunul simt sa-si dea seama ca nu s-ar putea ridica cu comentariile la nivelul postarilor dumneavoastra.Cu stima La multi ani

Leave a Reply


− three = 2

Subscribe without commenting