2 Mai – Vama Veche (foileton mainstream – 0.3)

3.
Era cam cald. Filip şi Nina ieşiră din curte, trecând pe lângă cabina din tablă verde a duşului ridicat de clujeni. Deodată, dintr-o grădină, ieşi în mare viteză o căruţă descleiată, huruind şi scârţâind – stând în picioare pe capră, slăbănog şi tuciuriu, fiul Fevroniei zâmbea cu toată gura şi împungea cu furie prefăcută în măgăruşul care trăgea căruţa.
- Hiii, boală! – răcni el când îi văzu pe cei doi şi lovi măgăruşul şi mai abitir.
- Ce-ai, mă, cu măgarul? – îi strigă Nina.
- I-al meu! – chiui fiul Fevroniei. Ia-uite-l ce ochi beliţi are boala, nia, nia, nia!
Lovi din ce în ce mai tare, iar măgarul necheză speriat şi se năpusti în galop, azvârlind disperat din copite. După câteva clipe, căruţa dispăru într-un nor de praf pe poteca ce ducea spre şosea. Fiul Fevroniei chiuia ca bezmeticul.
- Tâmpitul, suflă Nina în barbă.
Filip ridică din umeri şi o strânse de mână.
O luară la stânga pe lângă gardurile joase din piatră. Nu merseră mai mult de o sută de paşi şi dădură nas în nas cu Fevronia. Bună ziua, bună ziua, salut, salut, la revedere. Ajunseră pe plajă şi, deşi nu era multă lume, o ţinură pe lângă câmp, departe de ţărm, de parcă n-ar fi avut chef să dea ochi cu nimeni. Era linişte. Câţiva bărbaţi jucau pétanque. Ciudat! Nişte turişti îşi lăsaseră maşinile pe iarbă, la doi paşi de plajă, chestie care nu prea se făcea, că doar era zonă de frontieră. Mă rog.
Iarba era verde spre galben. Marea era prea liniştită şi probabil că în ea trăiau peştii. Cine naiba fusese tipul care iscodea din spatele perdelei, se întrebă Nina. Sigur era foarte înalt, iar ochii – ochii îi erau prea tăioşi. Încercă să-şi imagineze un trup sub acel cap prelung, tuns scurt, cu bărbie pătrată. Ce căuta în camera Elenei Chirileanu? Ar fi putut să fie un hoţ, se amuză să se mintă Nina, ştiind sigur că se minte, numai că aşa îi plăcea ei să înceapă să-şi imagineze.
- Bună ziua! – strigă la ei, deodată, domnul Vasilescu, tatăl lui Andrei.
- Bună, răspunseră cei doi într-un glas,
Gol-puşcă, domnul Vasilescu stătea în picioare pe iarbă, încremenit, cu braţele larg desfăcute şi cu capul uşor dat pe spate, bronzându-se.
- Aţi mai stat mult aseară? – întrebă Filip.
- Nu prea. Doar cât să mă cert cu Ion Gâlea, chicoti domnul Vasilescu.
Pasionat de cura de ultraviolete, domnul Vasilescu inspiră adânc şi închise ochii. Se stârni o boare precum un puf fin. Un pescăruş cârâi stins printre bălăriile uscate ce creşteau lângă şosea. Ce naiba căuta pescăruşul ăla tocmai acolo?
- Vă daţi seama, continuă domnul Vasilescu, domnul rector a încercat să-mi explice el, mie, cum devine chestia cu monarhia. El, mie, vă vine să credeţi? Ehei, habar n-avea, bietul de el, că eu am stat la masă cu însuşi Maiestatea-Sa! Parcă v-am povestit, nu?
Nu, nu le povestise dar acum se grăbeau şi ei să mai apuce o doză din razele benefice, aşa că trebuiau s-o ia din loc spre locul lor de plajă.
- Hai că ne vedem, atunci, la masa de prânz, stabiliră.
Dar Filip:
- Cine-or fi ăştia cu maşinile?
- Nu-s’ de-ai noştri! I-am văzut io… Sunt nişte unii care au apărut cu nişte lădiţe cu gheaţă, pline cu bere. Se cred la picnic, amărâţii…
- Apropo de domnul Gâlea, prinse Nina ocazia, când am ieşit din curte am văzut pe cineva în camera lui.
- În camera Elenei, vrei să spui, puse domnul Vasilescu lucrurile la punct.
- În camera Elenei, da.
- Păi, deschise ochii domnul Vasilescu, Elena şi Ion sunt la plajă. Uite-i colo! Cum arăta cetăţeanul din camera lor?
Filip căscă şi el ochii – ce naiba văzuse Nina, că el nu băgase nimic de seamă.
Iar Nina:
- Era un cetăţean tuns foarte scurt. Părea înalt. Avea nişte ochi tăioşi. Ţinea buzele strânse şi stătea aşa… cum să spun, parcă prea nemişcat.
- Ah, e Dan, ziseră domnul Vasilescu şi Filip, aproape în acelaşi timp.
- Când o fi apărut? – se mai întrebă domnul Vasilescu şi închise iar ochii, punând mâinile în şolduri şi răsucindu-se cu spatele la ţărm: de acum, trebuia să-şi expună şi şalele. Eh, a venit şi el… Da’ măcar, Dan e de-al nostru. Multă lume nouă anu’ ăsta… Uite şi la Teo cu fetele alea. Voi le ştiaţi?
Nu. Nu le ştiau. Nina strâmbă din nas când vorbi despre ele, iar Vasilescu îi prinse gestul cu coada ochiului.
- Mda, păi mai au mult de tot până să ajungă la pedichiură, zise el, ciudat, aplecându-se discret în faţă.
- Cum adică, să ajungă la pedichiură?! – se miră Filip.
- Păi, după ce află că pentru a ieşi în lume trebuie să se îngrijească, ăia care până mai ieri îşi suflau nasu-n perdele, încep să aibe grijă de cherestea, n-aţi văzut? Bărbaţii învaţă să se bărbierească, iar femeile încep să se machieze. După ce mai trec vreo zece ani de orăşenie, află că trebuie să aibă grijă şi de ce se află mai jos de cap, aşa că bărbaţii încep să-şi cumpere cravate, iar femeile deprind cam ce trebuie făcut cu un decolteu. Pe urmă, ei ajung să aprecieze un pantalon călcat, iar ele încep să-şi ia fuste şic – da’ pentru asta le mai trebuie v’un deceniu. Iar picioarele rămân, totdeauna, ultimele care se emancipează. N-aţi văzut bărbaţi d’ăştia, de-acum, cu costume la patru ace, dar cu pantofii scâlciaţi sau plini de noroi? Sau femei cu ciorapi de mătase, dar cu călcâiele crăpate? Pedichiura se deprinde cel mai greu, fir-ar să fie! Păi, pe vremuri, prima chestie pe care o deprindea o fată de familie era să păşească, domnule! Să păşească şi să-şi ţină picioarele în frâu, că picioarele-s temelia!
- Ah, pufni în râs Nina, adică fetele lui Teo nu-şi ţin picioarele în frâu!
- Nu, domne’, sunt carne de pat! Doar carne de pat, iar Teo ăsta ni le-a adus aici, pe cap… – încheie Vasilescu, făcând cu ochiul.
Vorbise serios, sau făcuse numai un exerciţiu? – Dracu’ ştie…
Se despărţiră, iar cei doi o luară pe poteca ce urca pe faleza de pământ ce ducea spre 2 Mai şi spre Mangalia, pierzându-se, hăt, departe, spre staţiuni şi apoi spre Constanţa, spre lacurile salmastre de la nord de Histria şi spre Delta Dunării, arcuindu-se, molcom, către peninsula Crimeea şi de acolo, spre pământul de baştină al găgăuzilor ce ridicaseră Ilanlâk-ul, demult, tare demult, tocmai în 1811. Mda. Poteca din pământ bătătorit. Sigur că acele ce-i înţepau erau ai ciulinilor fierbinţi. Colbul era aproape alb şi în el se prăjeau ţânţarii.
Fierbinte.
Când să coboare spre plajă, priviră îndărăt spre Vama Veche. Sigur – era absolut sigur că arăta la fel ca în 1850, de pildă, când prima generaţie de găgăuzi întemeietori se stinsese deja: case mărunte, cu olane desperecheate, rătăcite dezordonat printre livezi debile şi parcele de porumb, ridicate între fâşia copioasă a plajei şi pământul sterp care dispărea, plat precum o uriaşă farfurie galben-kaki, spre vest. În mare, la vreo trei sute de metri de ţărm, epava unui vas cipriot, prăduit de localnici – luaseră care un geam cu ramă de cauciuc, care o scară de fier abruptă şi ruginită ca să urce în pod, care o bucată de linoleum cu marginile roase pentru sofragerie
Ajunseră pe plajă şi dădură peste Teo. Făcea nudism împreună cu cele trei individe pe care le comentase cu atâta aplicaţie domnul Vasilescu.
- Nu rămâneţi cu noi? – îi întrebă Teo.
- Mmm… Nina şi-a pierdut ieri cercelul puţin mai încolo. O să ne ducem să-l căutăm.
- Ah, se strâmbă Teo. Ia ziceţi… Ce niba aţi plecat aseară aşa de devreme? Aţi pierdut o dispută nemaipomenită între Vasilescu şi dom’ rector! Cu vinuţ, cu draci, cu tot tacâmul! Au vorbit despre rege, despre Peleş, despre Packard-uri, despre meciuri de tenis la Şosea… Ce ştiţi voi de Vasilescu ăsta?
Nina îl ştia bine. Arhitect pe la trustul Carpaţi într-o vreme (fusese coleg cu Elena Chirileanu), se ocupase, ca amator, de teatru. Chiar jucase, pe la Nottara, se pare, dar foarte demult, prin anii ’60.
- E fiul unui inginer de locomotive, dar ta’su nu era orice fel de inginer! Era membru în consiliul de administraţie de la Malaxa, explică Nina. Aşa că domnul Vasilescu conduce automobile din 1936, de când avea 16 ani, d’aia îi tot dă cu Packard-uri şi cu meciuri de tenis la Şosea. Cam asta ar fi…
- Da’ tu de unde ştii toate astea? – se interesă Teo.
- De la mama, îi făcu Nina cu ochiul.
- Ah, adică e un fost, chicoti una dintre amicele lui Teo, cu ochii sclipind. Pe pariu că domnu’ Vasilescu ştie să ofere o floare?
- Am mai auzit io de foşti din ăştia, i-o reteză Teo, cu ţâfnă. Dacă era ceva de capul lor, crezi că-i mai înlocuiau ai noştri? Dacă ţi-o da vreodată vreo floare, continuă el, privind la amica lui, să nu uiţi că se gândeşte la tine ca la prima generaţie de încălţaţi.
- Şi ce? Nu-i aşa? Tata era…
- Hai că mai vorbim la prânz, îi întrerupse Filip şi dădu să plece cu Nina spre locul lor retras.
Dar Teo:
- Ce? Crezi că n-am dreptate? Crezi că pe tine nu te consideră tot din prima generaţie de încălţaţi?
- Nu mă interesează.
- Nu te interesează, pe dracu’! Dar pe fi’su, pe Andrei, l-ai văzut cum te priveşte? Se uită la tine de parcă te-ai fi născut ieri! De parcă tu şi cu tac’tu le-aţi fi luat casele şi moşiile sau ce naiba mai aveau ei pe vremuri…
- Aveau doar o casă pe Şipotul Fântânilor, la intrarea în Cişmigiu, zise Nina, ţuguind buzele. Bătrânul Vasilescu era inginer, nu moşier.
- Şi crezi că asta îl scuză, sau ce? – se ambală Teo şi mai şi.
- Băi, tată, băi! – se băgă Filip. Lupta de clasă s-a încheiat de vreo dooj’ de ani. Iar casele şi moşiile chiar li le-au luat ai noştri, da? Ai tăi şi ai mei? Da?
- Ce naiba aveţi, mă, de le luaţi apărarea, cu toţii?! – se holbă Teo şi se întinse să-şi ia o ţigară din geanta de lângă cearşaf.
Cele trei amice ale sale împreună cu Nina izbucniră în râs.
- Lăsaţi-l că-i invidios pe Andrei, zise una dintre tovarăşele lui Teo. L-au apucat toţi dracii, când l-a văzut pe Andrei cum se duce, cu noaptea în cap, să vâneze peşti în larg.
- Să vâneze peşti?! – se miră Filip.
- Păi, da? – făcu tipa cu ochiul. Andrei are arbaletă, are barcă de cauciuc, are tot ce-i trebuie, explică tipa, cu vădită admiraţie. Tu de ce nu vânezi nimic? – se întoarse ea spre Teo.
- Noi, proletarii, avem treburi mai importante, o dădu Teo pe glumă.
- Noi, proletarii, care citim New Musical Express, vrei să zici, îl luă Filip peste picior.
Teo oftă. Îşi bătu amica pe coapsă, începu să clipească mai des, apoi se uită din nou la cei doi.
- Sper să vă găsiţi cercelul, se înmuie el. Barem nu era ceva valoros!
- Avea doar o valoare afectivă, stabili Nina şi, de data asta, plecară spre locul lor.
Deja, soarele semăna cu un crab cu cleştii ascunşi sub carapace. De la depărtare, algele păreau verzi. Cei doi se opriră în dreptul unui promontoriu de pământ roşu unde mirosea, discret, a iod marin.
În larg se vedea Andrei. Se tot scufunda, în preajma unei bărci în care, din când în când, azvârlea câte ceva.
- Auzi, dar cu Dan Chirileanu, ăsta, ce e? – îşi luă Nina inima în dinţi să întrebe.
Filip i-l relată, sec. Fuseseră cei mai buni prieteni, cândva. Avea un scris de mână aproape perfect. Obişnuia să asculte acele muzici care-i plăceau cu adevărat – iar în ultima vreme fusese vorba de new wave, adică Police şi Flock of Seagulls – obşnuia să asculte acele muzici, aşadar, în surdină . Dar, când se aflau şi alţii prin preajmă, asculta jazz şi piese simfonice date la maximum, chestie care pe ceilalţi îi scotea din sărite, în timp ce Dan le savura furia, mai mult sau mai puţin formulată. Tradusese un poem scris de un puşti englez de vreo 17 ani, care poem se chema Ghilgamesh, uprising. Se apucase de jogging după ce-i văzuse pe nişte marines de la ambasada americană cum aleargă în Herăstrău. El şi cu Andrei făcuseră odată…
Filip se opri, uluit – chiar atunci, trecea pe lângă ei tătăroaica cea zdravănă care locuia în căsuţa de chirpici din capătul satului – era însăşi femeia implicată în ciudata poveste pe care Filip se pregătea s-o spună Ninei, povestea în care Dan şi Andrei, acum doi ani…
- De ce te-ai oprit? – întrebă Nina.
- Ce naiba te interesează Dan ăsta?
- Hei, nu mă interesează, pufni Nina în râs.
În clipa aceea, trecu prin faţa lor un grănicer, soldat în termen, încheiat până la gât, în uniformă. Le dădu bună ziua, iar ei i-au răspuns. Apoi, din larg, se auzi Andrei:
- Uhuuu! – urla el. Să nu mâncaţi nimic înainte de prânz, că am o recoltă bogată, da?
- Da, da! – răspunseră cei doi şi-i făcură cu mâna, iar Nina se gândi, nu ştia de ce, că între Andrei şi Dan erau nişte asemănări ciudate – de fapt, ei erau cei mai Vameşi dintre toţi….
Aşa. Andrei reuşea mereu să-i enerveze pe cei din jur prin tabieturile sale de la care nu se abătea. Făcea gimnastică, avea program de lectură cam două ore pe zi şi, mai ales, nu juca niciodată, nici un fel de joc. Pe de altă parte, ori de câte ori era nevoie de ceva, Andrei apărea în doi timpi şi trei mişcări cu acel ceva, de parcă totul în jur s-ar fi petrecut după planurile sale.
Dar, cel mai supărător era că localnicii, oameni respectuoşi cu toţi vilegiaturiştii altminteri, păreau să i se supună lui Andrei cu bucurie în suflet, cumva – era evident că, dacă peste o oră, Vama Veche ar fi fost izolată de vreo catastrofă naturală, sătenii s-ar fi strâns în curtea Fevroniei şi l-ar fi ales pe Andrei căpetenie, fără multă vorbă.
Iar Andrei era conştient de asta şi se purta de parcă Vama ar fi fost fieful familiei sale – un fief pierdut temporar, un fief pentru care nu avea acte, dar pentru care nici nu-i erau necesare nici un fel de acte, din moment ce localnicii îl ştiau de stăpân. Eh, mă rog, erau şi lucruri care îi mai scăpau de sub control – cu numai o seară în urmă, de pildă, le spusese tuturor în timpul cinei, că X nu şi-ar avea locul la Vamă:
- E doar un pripăşit. Ce naiba caută X aici, când locul lui e în staţiuni?
Numai că, în timp ce punea întrebarea, Andrei privea cam prea fix la Teo şi la Ovidiu, zâmbind discret din colţul gurii.
Ovidiu nu s-a abţinut şi a întrebat:
- Adică, ce criteriu ai tu ca să spui că X e pripăşit prin Vamă şi că tu, de exemplu, ai ce căuta pe aici?
Andrei zâmbi mai larg:
- Eu vin aici de la vârsta de câteva luni. Vară de vară. De pe vremea când încă nu mergeam.
Şi, cu acest răspuns ambiguu, puse capăt discuţiei şi se apucă să-i explice lui taică-său cam cum erau nodurile pescăreşti pe care le văzuse la lipoveni. Dar asta fusese ieri.
Acum, pe plajă, sub promontoriul de pământ: Nina şi Filip pe cearşaf. Filip privea la Andrei cum se tot scufunda după peşti. Nina se gândea la Dan cel din spatele perdelelor, un voyeur în plină dimineaţă, iscodind liniştea curţii, mirosind izma şi busuiocul, atât de străine Vămii. Insul despre care Nina auzise una şi alta. Insul din cauza căruia se afla cum aici – căci Filip venise la Vamă numai şi numai pentru a căuta prilejul de a reînnoda o prietenie diluată (absolut natural după cum prevăzuse Toffler) de diviziunea muncii şi, implicit a educaţiei, în condiţiile de maximizare a performanţelor sociale, mda… Stahanovism se numise mai demult, producţie crescută se spunea pe vremea aceea, consumerism aveau să-i spună, mai apoi.
Trebuie să-l văd pe acest Dan, îşi spuse Nina, amuzându-se la gândul că ar face ceea ce se spunea că el şi Andrei le ceruseră unor localnice (Nina se simţea în stare de aşa ceva), numai pentru a avea privilegiul de a se plimba apoi cu acelaşi Dan pe Lipscani, să spunem, în crucea nopţii, discutând despre ruinele de nemaidescoperit ale Bucureştiului, căci Dan, ca şi Andrei, făceau parte dintre inşii ăia ciudaţi pe care, oriunde şi oricând i-ai fi exilat, ei tot aia ar fi făcut: i-ar fi târât pe toţi ceilalţi după ei, ucigând şi spulberând duşmani ca să aibă ce să le ofere celor apropiaţi, îndestulându-i şi sastisindu-i, pentru ca apoi să fie lăsaţi să-şi vadă de ale lor – acele ale lor fiind, fireşte, visurile lor de conquistadori, visuri secrete şi năprasnice, rezervate numai fraţilor de sânge şi amantelor neguroase.
Mda, imaginaţia e televiziunea omului inteligent…

11 Responses to “2 Mai – Vama Veche (foileton mainstream – 0.3)”

  1. 1
    vio says:

    inutil sa mai spun cat imi place. Iar conflictul "de clasa" l-am simtit din plin in liceu, cand colegele mele se uitau la mine cam ca Vasilescu la Filip, desi eu nu eram deloc dintre cei care le-au luat averile, atata doar ca veneam de la tara, si nu dintr-o familie de intelectuali.

  2. 2
    X2T says:

    Cred ca Vama a fost inca de la inceput un loc disputat. Sub o forma mai mult sau mai putin asemanatoare disputele se poarta si in ziua de azi.

    Clasele sociale au disparut dar in locul lor au aparut curentele culturale: hippiotii batrani, metalistii de la inceputurile anilor ’90, metalistii din al doi-lea val (’98-’01), punk-istii si rockemoni ai zilelor noastre la care desigur se adauga manelo-houserii veniti pentru o partida scurta si fara obligatii cu o femela ametita de alcool, membra a unuia dintre grupurile mai sus amintite. Fiecare grup isi disputa titlul de "persoana ce merita" fara a realiza ca libertatea Vamii este destula pentru toti.

    Conflictul asta are si partea lui buna. Fara el Vama ar fi mai putin animata si poate in el sta chiar farmecul specific al Vamii. Ramane sa imi raspundeti voi, cei mai in varsta caci ochii mei, deschisi in ’84, nu au vazut ce a fost acolo, inainte.

  3. 3

    vio, sper sa "fac" niste conflicte bune in text. vama a fost, intr-un fel, chintesenta protipendadei cu pretentii (nu numai pretentii, ca sa fiu cinstit) culturalizante, iar chestia asta s-a transmis pana azi, cumva, X2T.
    pacat ca au taiat copacii de pe sosea, dar o sa fie vorba si despre asta. actiunea din text are loc in 1983

  4. 4
    greenfield says:

    Imi place din ce in ce mai mult, am redescoperit acel conflict intre "fosti", oameni cu sau fara o educatie speciala, dar charmanti si enigmatici, bazati pe trecut, sau traditii si "proletarii" care considerau ca totul li se cuvine. Un conflict in care am trait, dar pe care in ultimii ani aproape ca l-am uitat. Erai de familie buna, sau de familie noua; daca erai manierat erai catalogat automat ca "fost" si unii se uitau stramb la tine…
    Iar printre "fosti" erau multi alienati, terminati.
    Trimiterile la istorie sunt remarcabile.
    Tipologia umana e fascinanta, ma tot trimite cu gandul in trecut, la cei pe care i-am cunoscut in timp.

  5. 5

    multumesc, greenfield. Vama Veche era un astfel de loc, in care asemenea tipologii ajungeau intr-un conflict discret, molcom, specific acelor ani.

  6. 6

    Lucrul cu adevărat magic de la Vama Veche era cerul, noaptea -- Universul întreg care se rotea deasupra noastră, stelele căzătoare din August, luna plină care ne aşternea umbra la picioare şi ne lumina plaja în gri şi ne deschidea cărare de lumină aurie peste mare, pînă la orizont. Şi mai era fosforescenţa apei care ne înconjura trupurile cu o lumină ca de halogen, difuză şi lăptoasă…

    Cînd au electrificat plaja şi au adus primele baruri cu zgomoteci şi lumini electrice pe plajă, au ucis ce era mai important în Vamă. Au alungat lumina Universului şi au înlocuit-o cu luminile alea amărîte de bodegă.

    Toate dezbaterile televizate din lume şi toate festivalurile şi toate sloganurile de pe Pămînt nu pot compensa pierderea asta.

  7. 7

    foiletoanele precedente au fost sf si ucronice, vera. nu ca m-ar interesa f. mult defalcarea, dar am vrut sa fiu mai specific, mai ales ca era vorba si de taguri.
    Vama Veche am pierdut-o de tot, din ochi si sufletul efectiv, de cand au taiat copacii de pe soseaua ce lega Vama de 2 Mai. A mai ramas in minte, asa cum era ea odata.
    Din cauza asta a aparut acest text, florinnnn…. :)

  8. 8

    Cam în vara cînd au tăiat copacii au tras localnicii şi electricitate pe plajă şi au construit primele bodegi (pardon, localuri) acolo unde nu le era locul…

    În anul următor, se umpluse deja de Jeep-uri, de textilişti, de neamuri proaste care lăsau gunoaie peste tot, de fiţoşi şi fiţoase care se pricepeau să aducă pe plajă cîini de rasă, dar nu se pricepeau să adune mizeria de pe urma propriilor cîini.

    Înainte de invazia asta care a început cu electricitate, cu zgomot şi cu copaci tăiaţi, făceam focuri de tabără şi cîntam şi spuneam bancuri şi repovesteam romane de Tolkien şi de Zelazny şi ne făceam prieteni din toată ţara cu care ne reîntîlneam an de an…

    Şi noaptea tîrziu ne uitam la Calea Lactee…

  9. 9
    vera says:

    Domnule Cornule, de ce se cheama foileton mainstream? Si cum si pentru cine este alternativul? Rsvp.

  10. 10
    razvan c says:

    aici este vorba de aceeasi epava din care acum nu se mai vede mai nimic? eu stiam de apava aceea ca era un vas grecesc cu legume ce a naufragiat pe timpul unei furtuni

  11. 11

    e aceeasi epava. era cu adevarat mare in anii 80. nu stiu daca avea legume la bord, dar era din partea greceasca a ciprului.

Leave a Reply


eight + = 9

Subscribe without commenting