CARTEA LUI ANTON CANTA – un rotulus – 0.5

Table of contents for CARTEA LUI ANTON CANTA

  1. CARTEA LUI ANTON CANTA – un rotulus – 0.1

 

007

 

- Eh, cum naiba… – se răsuci Colţescu deodată, dând în sfârşit ochi cu indianul care, aşteptând potolit în penumbra holului, continua să clatine din cap, privindu-l zâmbitor.

De Segonzac deveni mai agitat. Se ridică, schimbă câteva vorbe în şoaptă cu indianul, după care îi strecură lui Colţescu:

- Se pare că oamenii lui aga Nicolae sunt pe urmele domniei-voastre, aşa că vom ieşi prin spate. Prin târgul Cucului, după cum am aflat că-i spuneţi, încheie el, zâmbind subtil. 

Consulul privi pe uliţă, după care pufni către baron:

- Oamenii noştri ar putea să încheie tărăşenia asta cât ai bate din palme, monsieur le baron. Chiar şi Prasad, cu o săgeată bine ţintită, ar putea să-i închidă ochii acelui pauvre bougre din uliţă… Poate că ar fi momentul să-i demonstrăm domnului Colţescu cât de uşor e să…

- Tsk, tsk! – se opuse de Segonzac. Lăsaţi-mă să vă conduc, stimate domn, se întoarse el spre bătrânul boier.

Încruntându-se, Colţescu îl privi lung pe consul, dar nu grăi nimic. Când să iasă, îşi luă inima în dinţi şi-l întrebă pe baron:

- Ce-aţi vrut să spuneţi când mi-aţi zis că-l ştiţi pe Anton de mult prea multă vreme?  

Indianul se încordă brusc, privind fix la Colţescu. De afară se auzi nechezatul unui cal, urmat de strigătele repezite ale unor oameni. Cineva înjură cu foc.

Segonzac avu un moment de ezitare, după care răspunse:

- Ajutaţi-ne şi veţi afla totul la momentul potrivit.

- N-am înţeles eu prea bine cum vine asta, dar fie… Oh, exclamă în clipa aceea bătrânul, încremenind, ce fel de tablou este acesta?

Holbase ochii şi înţepenise în hol, uitându-se la un tablou nemaivăzut, pe care nu-l băgase de seamă când venise. De fapt, era un tablou alcătuit din mai multe tablouri mărunţele, care se înşiruiau de parcă ar fi spus o poveste.

Colţescu se apropie de tablou şi-şi puse monoclul. Îşi înăbuşi o exclamaţie, văzând nişte oameni ciudaţi, nişte uriaşi parcă, încinşi doar cu un fel de cârpe groase, înnădite cu schepsis, nişte uriaşi care păreau să se pregătească de o luptă, ceva. Apoi, unul dintre acei uriaşi ieşea pe o ulicioară îngustă, într-un fel de târg de ţară şi intra într-o casă care semăna foarte mult cu o tavernă, numai că lumea toată stătea pe jos, în genunchi, unii mâncând, alţii bând din ceşcuţe, alţii râzând şi tot aşa. Acolo, uriaşul acela era aşteptat de un om slab, aşezat şi el, care sorbea dintr-o cupă măruntă, albă, ca de cafea. Ochii umezi şi obrajii roşii ai slăbănogului îi arătară boierului că nu cu cafea se trata acel om, ci cu un fel de vutcă de-a lor, de-a acelor oameni care semănau cu nişte tătari, numai că erau mai prelungi la faţă.

În ultimele două schiţe ce alcătuiau tabloul cel mare, uriaşul împreună cu slăbănogul desfăceau un fel de rulou, lung, foarte lung, pictat şi el, în care Colţescu ghici chiar tabloul la care se uita: începea cu imaginea uriaşilor care se pregăteau de luptă, continua cu uriaşul care ieşea pe uliţă şi tot aşa, până ce se ajungea din nou în tavernă. Jos de tot, atât pe tabloul din cameră, cât şi pe ruloul pictat în tablou, era un însemn ciudat, ca un fel de pecete – numai că era o pecete mult prea simplă.

Semăna cu o cruce cu braţele frânte. Sau, mai puteai să spui că semăna cu o morişcă de copil care n-avea decât patru braţe.

- Ce-i asta?

- E o stampă – mă rog, un tablou de Hokusai. Face parte dintr-o carte de tablouri denumite manga şi poartă numele de Gurando tegami furukusa yo Fuji San, adică, Marea scrisoare veche de pe muntele Fuji San. Vă place?

 

hokusai1

 

- Îmi place nespus, zise Colţescu, sorbind din ochi plutitoarele trăsături de penel. N-am mai văzut asemenea lucrătură. E făcut din numai câteva linii dar… parcă ar aduna până şi mirosurile întrânsul… E pictat în ţara chinezească?

- Oh, nu! E dintr-o ţară şi mai îndepărtată: un imperiu care poartă numele de Nipponia şi care se află pe nişte ostroave dincolo de Marea Galbenă.

Colţescu se apropie şi mai mult de tablou, privind la ultima schiţă, cea în care se vedea şirul de tablouaşe care reproduceau tabloul cel mare. În ultimul tablouaş din acela recunoscu, pentru a treia oară, începutul tabloului mare de pe perete.

- Ciudat! Ce-o fi vrut să ne spună… cum i-aţi spus pictorului?

- Hokusai. Katsushika Hokusai.

- N-am să-i ţin minte numele până acasă… Ce-o fi vrut să ne spună cu povestea asta?

- N-aş vrea să râdeţi de mine, domnule Colţescu, dar Hokusai spune chiar povestea mea, deşi, v-o jur, nu m-a cunoscut niciodată. Caută, şi el, ceea ce caut eu.

Bătrânul se îndreptă din şale. Se uită la baron, la consul, la indian, apoi din nou la baron. Nici unul nu zâmbea. Din contră, îl priveau foarte serios, de parcă l-ar fi iscodit. În clipa aceea, gândurile i se învălmăşiră în minte într-un fel atât de necontrolat încât Colţescu nu spuse decât:

- Am să mă străduiesc să-l conving pe Anton să ducă treaba la bun sfârşit, domniile-voastre!

După care ieşi.

 

 

///

 

Dacă pe deasupra Bucureştilor ar fi plutit atunci un ochi uriaş… Dacă acel ochi uriaş ar fi fost atoatevăzător… Dacă toate personajele ale căror destine (detestabil cuvânt!) se pregăteau să se întrepătrundă ar fi lăsat o dâră luminoasă în urma lor, o dâră din ce în ce mai puternică, pe măsură ce clipa interacţiei lor catastrofice se apropia…

Dacă ochiul pantocrator ar fi fotografiat succesiv toate acele trasee care încă se evitau, care încă se suprapuneau prea rar, care încă păreau haotice, neînrudite, inclasificabile şi gata să se disipeze la loc pe uliţe, în case, palate, crânguri, grădini, drumuri ce părăseau oraşul, alcovuri şi alte meleaguri….

Oh, ştiţi bine că nici chiar acel ochi uriaş şi atoatevăzător n-ar fi fost în stare să prezică unde şi când va avea loc catastrofa. Putea doar să creadă în ea.

Întâmplările, cum altfel, nu făceau altceva decât să pândească. Aşteptaseră în războaie, violuri, naşteri, prietenii şi căsătorii, fuseseră anticipate de alergătura turmelor din stepe, de zborul vulturilor peste munţi, de foşnetul peştilor fulgerând prin ape, de zborul diafan al libelulelor, de erupţii indoneziene, cutremure greceşti, furtuni atlantice şi călduri sahariene – zăcuseră în stadiu larvar în genoame, molecule şi atomi siderali, răspândite până la stingere, latente în nimic.

Şi nu, nu aveau scop.

 

 

///

 

 

- De ce-a trebuit să sugeraţi că puteam să-l omorâm pe omul Agiei, domnule Ledoux?

- Sincer, îmi pare rău că nu mi-aţi permis să dau poruncile necesare. Consulul scoase o ţigară de foi din tabachera-i argintie şi-l îmbie pe baron. Acesta clătină din cap. Apoi: Omul Agiei l-a văzut pe boier intrând la noi, mon chèr de Segonzac, aşa că, în curând, Nicolae Epurescu o să afle că domnul Colţescu s-a întâlnit cu noi şi în seara asta… Încă am putea să rezolvăm tărăşenia, zise Ledoux aruncând o privire pe fereastră. Aşa-zisul ţăran încă ne pândeşte, iar calicii plătiţi de mine n-aşteaptă decât o vorbă ca să-i facă de petrecanie. Unul dintre ei cerşeşte chiar în spatele omului lui Epurescu. Cu un hanger bine înfipt…

- La ce bun? Agia ştie oricum că ne vedem cu Colţescu.

- Hm, ca să fiu cinstit, aş face-o mai mult pentru boier Colţescu, să-i fie de învăţătură. Odată şi odată, vor trebui să înveţe şi valahii aceştia că treburile publice au soluţiile lor, altele decât cele omeneşti. Lecţia asta e cea care le lipseşte, fir-ar să fie! Din cauza asta sunt mult prea anarhici, ţin cont mai ales de umoarea lor şi se răzgândesc cu uşurinţă – dacă vor rămâne aşa, o să ne fie greu să-i controlăm. Nimic mai bun decât o pedeapsă exemplară pentru a le explica ce înseamnă o afacere de stat.

- Oh, pentru Dumnezeu, domnule Ledoux, nu vă mai purtaţi ca şi cum Napoleon încă ar stăpâni trei sferturi din Europa! Vremurile acelea s-au dus. Acum e nevoie de… hm, mai multă delicateţe. Amintiţi-vă de Fouché, cât de priceput era să gireze o situaţie complexă…

- Nu l-am înghiţit nicicând pe Fouché. El chiar nu avea caracter.

- Nu v-am cerut să-l iubiţi, ci doar să luaţi aminte la faptele lui. Oricum, o să trebuiască să găsim un plan de rezervă. Nebunul acesta de Anton este absolut incontrolabil – am impresia că s-a îndrăgostit ca un prost de actriţa aceea, Ilona Steclaci…

- Mda. Jivina…

- Jivina, absolut corect… Ah, şi à propos de domnia-sa, Anton Locureanu, zis Canta, am putea să mergem la băi, să-l vedem pe acel… băieş spuneai că se numeşte?

- Băieş, băieş, confirmă Ledoux.

- Păi, hai să-l vedem şi noi, mai ales că n-am mai făcut o baie cumsecade de la Constantinopol. Să fi văzut în Cihangir, aproape de Bosfor, ce băi magnifice…

 

so_turkish_bath

 

Urcară toţi trei în trăsură şi ieşiră în uliţa Colţei, trecând agale pe lângă omul agiei care căscă ochii, neînţelegând ce se petrecuse cu bătrânul Colţescu. Coborâră spre piaţa Zarafilor, dădură o tură prin Piaţa Mare, apoi se întoarseră la han la Bazaca, se deteră pe jos şi se uitară la nişte mătăsuri aduse tocmai atunci de la Alep.

Omul Agiei, cum altfel, se vârâse în mulţime, nescăpându-i din ochi. În urma sa, şchiopăta calicul care cerşise pe treptele bisericii Bulgăreşti.

- Uite-te la ei, remarcă de Segonzac, dus pe gânduri. Aici, pe stradă, sunt la fel ca la Paris. Ciudat lucru: pe unde am fost, am văzut că pe stradă, oamenii sunt cam la fel. Şi la Chandernagor, şi la Londra, şi la Constantinopol, ba chiar şi la Nagasaki.

Coborî din trăsură şi se apucă să se tocmească cu un grec pentru nişte pânză de in.

- Pe stradă sunt prea puţini, zise Ledoux deodată.

- Poftim?!

- Sunt prea puţini ca să-şi dea pe faţă arama lor de popor.

Baronul căscă ochii şi-l lăsă pe grec în plata Domnului.

- Credeţi că e doar o problemă de număr? Niciodată n-am ştiut de unde anume un popor devine el însuşi.

- Aşa mi se pare, că ar fi doar o problemă de număr, răspunse Ledoux. Uite, valahii ăştia, de pildă. Îi vezi şi-aci, pe stradă, şi-i vezi şi la recepţii, seara, în cutare, sau cutare palat. Se mişcă la fel ca la noi sau ca la Sankt Petersburg, după cum aţi spus. Dar, spre deosebire de noi sau de ruşi, n-ai să-i vezi nicicând să ducă la bun sfârşit o conjuraţie, de pildă. Niciodată n-au făcut-o.

 Baronul pufni în râs:

- Tu ai ce ai cu Anton Canta…

- Nu, nu, nu… Aşa sunt ei! În primul rând, că nu prea fac planuri, şi nu mă refer doar la conjuraţii: nu fac planuri defel, sau dacă le fac, nu stăruie să le vadă împlinite! Nu-i interesează ce-o să fie peste doi ani, cum nu-i interesează nici consecinţele faptelor lor de zi cu zi. Dacă sar cumva peste cal, nu-i interesează decât să scape de eventualele ponoase, şi fac asta minţind, plecând capul, sau fugind – n-ai să-i vezi niciodată înfruntând restul lumii pentru o dorinţă de-a lor, n-ai să-i vezi nicicând asumându-şi responsabilităţi, n-ai să-i vezi sub nici o formă sacrificându-se pentru o idee. Cât despre jertfa vieţii – nu sunt în stare s-o priceapă, indiferent de ce se pune în joc, de parcă ar fi pătrunşi de o molimă a thanatofobiei care le surpă sentimentul onoarei… Sunt ca nişte sălbatici – instinctele le sunt mai puternice, mereu – şi nici n-au avut, în timp, nici uzul lucrului în comun şi nici reprezentarea lor ca popor. Îşi spun valahi, dar valahii sunt doar o adunătură amorfă de indivizi care trăiesc de azi pe mâine, împărtăşind, mai mult decât întâmplător, aceeaşi limbă. Aleg, totdeauna, calea cea mai simplă: du-te la ei, în Bărăganuri, şi-ai să vezi în loc de ţărani zdraveni, nişte aschimodii de om, ştirbi şi cocoşaţi, iar în loc de gospodării, bordeie strâmbe cu acoperişuri coşcovite… Sunt singurul popor care în loc să construiască în sus, construieşte în jos, mon chèr baron! Boierii lor îi împilează, iar ei nu se răscoală. Legile lor sunt încălcate de juzi, în primul rând. N-au îndrăznit să-şi judece de unii singuri nici un domnitor – în schimb, pe mulţi dintre ei i-au vândut turcilor. Se laudă că n-au fost niciodată paşalâc, dar nu-i afectează că, pentru a obţine acest rezultat, şi-au trimis femeile şi copiii la Poartă… N-au drumuri, au poteci, iar dacă vor face drumuri totuşi, imediat se vor găsi unii care să facă poteci pe lângă, chit că vor merge prin noroi. N-au avut războaie de asediu pentru că nu şi-au înconjurat oraşele cu ziduri. Îşi dau cuvântul uşor, iar după aia…

- Assez, mon chèr, assez! – îl opri de Segonzac. Se uită lumea la noi…

- Oh, scuzaţi-mă… M-a cam luat valul.

- Mda… Aş putea să vă întreb ceva, domnule Ledoux? – consulul făcu semn că da – Dacă oamenii aceştia nu vă plac, de ce aţi făcut eforturi aşa de mari ca să le învăţaţi limba?

- N-am spus că nu-mi plac, pentru că, din alt punct de vedere, dacă n-ar fura şi n-ar minţi când îi prinzi cu ocaua mică, după cum spun ei, ai putea să te crezi în Arcadia.

- Ah, tare bine ar fi ca Valahia să fie Nigritia lui Rousseau, zâmbi de Segonzac. Atunci, chiar că ar merita să înfiinţăm o colonie aici… Din păcate, n-am avea cum să ridicăm spânzurători la graniţe, căci noi am fi primii europeni care le-am împodobi. Mai mergem la băieşul acela?

Urcară din nou în caleaşcă şi o luară pe Jigniţa, pe malul gârlii, după care traseră în Casa Beilicului, la băile turceşti. Acolo, printre trăsuri, ce să vezi: caleaşca lui Sivorski, consulul tuturor Rusiilor.

- Ce dracu’, înjură Ledoux pe româneşte. Ce caută Sivorski aici? Toată lumea ştie că el se duce la baie în mahalaua Armenească.

Deîndată ce intrară, unul dintre băieşi, un turc scurt şi vânjos, îi întâmpină făcând o mie de temenele.

- Bun venit, bun venit! Domnii vream la baie? Un cafă, un şerbet, un narghile?

Le luară, ce să facă. Apoi întrebară de Coaie, băieşul cel tânăr.

- Aha, ghiaurul, făcu turcul. Mult lume căutat la Coaie azi. Nu poate acum. La el om mare din Rusia – paşa Sivorski. Dar am alţi băieşi pricepuţi. Venit din Edirne luna trecută! Ştiu masaj minunat!

Se hotărâră să-l aştepte pe Coaie, totuşi. Auziseră numai lucruri bune despre el.

- Coaie, ça veut dire couilles, îi explică Ledoux baronului.

- Ah…

Iar turcul:

- Ştim: Coaie e arkadaş numai cu oameni mari, mari, se amuză el.

- Cu mai cine, adică? – se interesă Ledoux.

- A fost azi la Coaie şi militar înalt, mare paşa blond, din Engliterra. Şi boieri din Armenia bogaţi. Şi conul Anton mereu venit la Coaie. Coaie bun băieş, ştim, încheie turcul şi-i lăsă în pace.

Abia după ce terminară narghilelele apăru şi Sivorski din baie, roşu la faţă şi transpirat tot, înfofolit într-un prosop alb de bumbac fin, răspândind aburi pufoşi precum un gheizer ambulant.

- Oh, quelle surprise, începu el când dădu ochi cu franţujii. Vous avez entendu, vous aussi, de ce Coaie? Admirable garçon! E teribil! Masează mai bine decât orice turc!

- La drept vorbind, explică Ledoux, baronul de Segonzac este cel care a aflat de acest băieş de la ataşatul englez, sir Cunningham.

- Sir Cunningham?! – se miră rusul. Dar, până acum, se spăla la Nazaretoglu, în Armenească.

- Habar n-am unde se spăla, zise de Segonzac, căci abia ce-am picat în acest oraş. Ştiu doar că azi dimineaţă, când am luat ceaiul la sir Cunningham, un Lapsang admirabil, trebuie să recunosc, domnia-sa mi l-a recomandat pe Coaie.

Rusul căscă ochii, dar nu mai comentă. Schimbă vorba cu iuţeală şi începu să se plângă de căldurile din Bucureşti.

- E prea cald ca să-mi ţin tabietul. După o baie ca asta, ce poate fi mai plăcut decât o plimbare în ger, gol-goluţ? Oh, dar vă reţin…

Îşi luară la revedere, iar turcul parcă atât aştepta:

- Coaie! Coaie! Trei bărbaţi buni caută la tine!

Coaie era un tânăr de vreo 20 de ani, înalt şi slab, cu o privire mai degrabă rătăcită. Sau mirată. Sau amândouă. O luă înainte spre baie, în timp ce turcul se tot ţinea după ei.

- Mai punem un cafă? Un narghile? Sau… ceva altfel?

Nu, nu doreau decât o baie straşnică şi un masaj pe măsură. Se dezbrăcară şi, pentru început, intrară la aburi în timp ce bietul Coaie, năuc de atâta fierbinţeală, pregătea blănile netede de lemn şi pietrele cu care avea să-i frece. Se apucă să facă apoi clăbucul, se interesă ce fel de bureţi doreau, scoase bureţii, nah, îşi vedea de ale lui.

Apoi, intrară în apa fierbinte. Discutară de una, de alta, în timp ce Coaie stropea cu parfumuri amărui prin încăpere. Turcul îşi mai făcu apariţia o dată, interesându-se dacă nu duceau lipsă de ceva sau dacă n-aveau chef, cumva, să vadă sau să facă ceva mai deosebit.

- Avem şi pentru bărbaţi obosit! Putem doar să vedem lucruri güzel… Tragem din narghile şi ne uitam la lucruri frumos dacă vream…

Nu. Nu pofteau decât să facă masaj.

Se întinseră pe blănile de lemn, iar Coaie se apucă să-i frece pe spinare cu clăbuc. Când se apucă să-l clăbucească şi pe Prasad, dădu o exclamaţie ascuţită, femeiască.

- Ce s-a întâmplat? – întrebă Ledoux.

Coaie încremenise, privind la spinarea indianului. Dădu clăbucul la o parte, după care se aplecă asupra lui Prasad, chiorându-se la spinarea lui cu ochii holbaţi.

- Ai mai văzut semnul ăsta, nu-i aşa? – întrebă Ledoux.

 

swastika

 

- Mi s-a făcut prea cald, domniile-voastre. O să-i zic lui Erhan să trimită pe altcineva, nu vă supăraţi.

Dădu s-o şteargă, dar Prasad îl apucă de cot cu o mână de fier, suflându-i ceva în limba lui. Coaie nu pricepu nimic, dar încremeni.

- Domniile-voastre! Vă rog! De dimineaţă stau în aburu’ ăsta… O să ies numa’ puţin, iar Erhan o să trimită pe al’cineva în locul meu.

- Spune, Coaie, îl îndemnă consulul, cu un glas mătăsos. Ai mai văzut semnul acesta, nu-i aşa?

Coaie înghiţi în sec şi, hoţeşte, dădu să se smulgă din încleştare, dar indianul se ridică şi-l apucă de amândouă braţele, ţintuindu-l.

- Ce se întâmplă?! Domniile-voastre… Io nu-s’ aşa… Erhan are şi oameni d’ăştia dacă vreţi… Şi femei tari… Ziceţi ce vreţi, domniile-voastre, că-i spui io!

- Ia zi, mai bine, de ce te-ai speriat, Coaie? Ce-ai văzut?

Băieşul se mai prosti o vreme, dar până la urmă recunoscu: da, mai văzuse semnul acela de pe spinarea lui Prasad.

- Îl tot văd… De ani de zile… În fiecare sâmbătă.

- La conul Anton Locureanu, cumva?

Coaie făcu semn că da. Cică Anton nu lipsea nici o sâmbătă de la baie, nici chiar dacă era beat tun.

- Şi nu l-ai întrebat niciodată ce înseamnă?

- Ba da. Da’ mi-a spus că nu ştie nici domnia-sa. Cică ta’su i-a făcut aşa… Canta ăla, care a fost p’aci demult. Omul ăsta, îl arătă el pe Prasad, de unde vine, că nu-i nici de-al nostru, nici grec, nici turc, nici ce s-a mai perindat pe la noi prin târg…

- Vine din Industan. De la Chandernagor.

- Sfinte Sisoie… Şi unde vine asta? – căscă Coaie ochii. E mai departe decât Ţarigradul?

- De la Ţarigrad mai ai de mers luni de zile până la Chandernagor. Prin munţi, deşerturi şi codri mai deşi decât poţi să-ţi imaginezi.

- Codri deşi, Doamne Dumnezeule… Off, da’ ce naiba se petrece? Toată lumea întreabă de la o vreme de conu’ Anton. Toată lumea… Şi acum…

- Cine a mai întrebat de el?

- Păi, şi domnia-sa, polcovnicul Sivorski, înainte să veniţi dumneavoastră. Iar înaintea lui, a fost omul acela mare şi înalt din Engliterra, Canea, sau cum l-o chema. I-am zis şi lui că sâmbăta e ziua când vine conu’ Anton aci.

- Şi, în afară de ziua lui de baie, ce-au mai vrut să afle?

- Io n-am făcut nimic, domniile-voastre, să-mi sară ochii! – Coaie dădu să se smulgă din nou din încleştare, dar Prasad îl potoli cât ai zice peşte. Zise: Au vrut să ştie ce fel de om, cu cine e prieten, ce face, dacă mai ştie ceva de ta’su…

- Şi mai ştie ceva de ta’su?

- El zice că nu. Da’ ce-a făcut conu’ Anton de-l căutaţi toţi?

- S-ar putea ca nici el să nu ştie ce-a făcut. Dar, ia spune, Coaie! Semnul ăsta l-ai mai văzut şi-n altă parte? Te-a mai întrebat cineva de el?

- De întrebat m-a mai întrebat doar Canea, blondu’ cel mare, da’ de văzut, l-am mai văzut. Acu’ trei zile, când a venit conu’ Anton aici. Atunci, Erhan a intrat peste noi – e preten bun cu conu’ Anton – şi i-a dat un plic. L-am văzut io pe conu’ Anton că s-a cam albit la faţă când a văzut plicul, da’ de deschis, tot l-a deschis. L-au apucat toţi dracii şi a dat cu scrisoarea de pământ, care scrisoare, chit că nu ştiu a citi, nu semăna cu scrisorile de care mai auzisem io. Era de lemn, domniile-voastre, de lemn! Eh, şi acolo, pe scrisoarea aia, că io am ridicat-o de jos să i-o dau înapoi lu’ conu’ Anton, am văzut semnu’ ăsta, că m-am şi mirat ce căuta semnu’ de pe spinarea lui pe o scrisoare, să ştiţi. Iar acu’ văz că şi domniile-voastre aveţi treabă tot cu semnu’ ăsta… Domnia-sa cum s-a ales cu semnu’ ăsta? – întrebă Coaie, arătându-l cu bărbia pe Prasad.

- Chiar vrei să ştii? – Coaie făcu semn că da – I l-a făcut tatăl lui, când avea doar trei săptămâni, la el acasă, în Chandernagor.

 

chandernagor

 

- Maică Precistă… la trei săptămâni… Păi, aşa spune şi conu’ Anton, că tot la trei săptămâni l-a însemnat şi ta’su pe el. Da’… conu’ Anton şi cu omu’ ăsta… sunt rude, cumva?

- Nicidecum. Nici măcar n-au auzit unul de celălalt.

- Atunci, de ce… de ce-or fi având acelaşi semn?

- Asta nu mai trebuie să ştii tu, Coaie. Ia zi: ştii cine i-a adus scrisoarea lui Anton?

- Ştiu, ştiu, să moară mama, că mi-a zis Erhan după aia. Cică a adus-o un calic, unul din mahalaua Orbeţilor, de pe lângă puţul de pe Cuţitul de Argint. Anton l-a aflat şi el şi-a plecat după iel, da’ ştiţi cum e cu calicii ăştia: acu’ sunt, acu’ nu mai sunt.

- Cine era calicul ăla?

- Unu’ de-i zice lumea Filotim. Cică a sărăcit dân cauză că şi-a dat toată averea la săraci. Era negustor de ceară. Da’ cum, Maică Precistă, cum de are Anton acelaşi semn cu omu’ ăsta şi de unde ştie Canea, blondu’, de el?

Prasad îl cuprinse cu braţele atunci şi se apucă să-l strângă mai tare.

- Dacă eu nu ştiu lucrul ăsta, de ce-ar trebui să-l afle un amărât ca tine? – întrebă Ledoux. Ia spune-mi! Trebuie să afle asemenea lucru un amărât ca tine?

Coaie îşi înghiţi scuipatul.

- Păi, nu, conaşilor… La ce-mi trebuie mie să ştiu aşa ceva? Vă văd oameni mari pe toţi… Ce trebuinţă să am eu de…

Prasad îl strânse cu şi mai multă putere. Oasele băieşului pârâiră, chit că nu era vreun scofâlcit.

- Domniile-voastre… domniile-voastre…

Indianul îl lipi atunci de perete şi-l izbi cu degetul gros între ochi, scurt, iar Coaie se răscrăcără brusc. Vedea şi auzea, dar nu se putea mişca neam.

- Ia spune, ţi-e teamă, măi Coaie?

Băieşul nu putu nici măcar să răspundă, deşi se forţă din răsputeri să spună ceva.

- Prasad, porunci atunci de Segonzac, iar indianul îl apăsă cu palma pe băieş cam prin dreptul inimii – se auzi un trosnet uscat, iar Coaie putu din nou să se mişte. Uite, făcu baronul, şi scoase dintr-o tăşcuţă o monedă din aur. Spune-i, mon chèr Ledoux, că banul ăsta este al lui. Şi mai spune-i că putem să fim şi mai înţelegători de atât, dar numai cu prietenii noştri.

Consulul îi spuse toate astea lui Coaie, după care adăugă:

- Uite ce-am vrea noi acum de la tine, măi Coaie. Roagă pe careva să iasă niţel până afară şi să se uite pe uliţă după un calic şchiop de piciorul stâng – îl cheamă Radu. Să-l aducă aici, că am să-i spun ceva.

Băieşul dădu din cap şi scoase capul pe uşă. Chemă pe cineva, îi transmise ce-i spusese Ledoux, după care se puseră pe aşteptat. După câteva clipe, apăru însuşi Erhan, aducându-l pe calicul ce-i urmase pe franţuji încă de la biserica Bulgărească.

- Vrem să rămânem singuri, Erhan, spuse Ledoux, iar turcul se făcu nevăzut deîndată. Uite, mă Radule, începu consulul, Coaie ăsta ne-a povestit de un calic din mahalaua Orbeţilor. Unul, Filotim. Ştii să dai de el?

- Ştiu, măria-ta.

- E om de înţeles?

- Orice calic e om de înţeles, măria-ta, dacă ştii să-l iei. Ce-i drept, Filotim ăsta e mai al dracu’, că e tovarăş cu Rupe-Pisici, starostele calicilor de peste gârlă.

- Aşa… Pricep. O să avem şi noi nevoie de Filotim ăsta, cât de curând. Pe de altă parte, Radule, am vrea să fim siguri că acest băieş, care e un băiat de zahăr, nu vorbeşte cu prea multă lume despre ce-am vorbit noi cu el în seara asta. Fireşte, tu n-o să ai cum să stai clipă de clipă lângă el, ca să ne spui ce şi cum, dar ai putea să faci în aşa fel încât să ne spui cine se îmbăiază la el, în fiecare zi…

- Se face, măria-ta. Zău că se face! Avem noi nişte ăia mici care numa’ de d’astea se ţin… Îţi zice Coaie, aşa e? – se apropie calicul de băieş.

- Aşa… aşa e, făcu băieşul.

- Nici n-o să-i vezi p’ăia mici, da’ să nu uiţi nicicând că-s’ cu ochii pe tine, măi Coaie, că te văd băiat tânăr! Ai acasă femeie, nu?

Băieşul făcu semn că da. Iar calicul:

- Asta e bine de ştiut. Bine-ar fi s-o ţie Dumnezeu sănătoasă şi numai a ta, ani de zile de-aci înainte… Mai e nevoie de mine, măria-ta?

- Nu, Radule. Aşteaptă-ne afară, c-om merge după aia să-l căutăm şi pe Filotim.

- Bine, măria-ta, făcu Radu. Se mai uită odată la Coaie şi-i zise: Până mâine aflu io şi ce hram poartă muierea ta. O fi d’aia de le place turcilor? Sau ruşilor? Sau femeilor? Sau câinilor, măi, târtane…

După care, ieşi, şchiopătând.

- Eh, nu-l lua în seamă pe Radu, încercă Ledoux să îndulcească ultimele spuse ale calicului. Îi place să exagereze.

Coaie nu ştia ce înseamnă cuvântul exagereze, dar parcă îi plăcu de domnul Ledoux în clipa aia. Aşa că, fără o vorbă, încinse focul. Apoi, cei trei se întinseră pe blănile de lemn, iar Coaie se apucă să-i clăbucească din nou.

 

stelea

7 Responses to “CARTEA LUI ANTON CANTA – un rotulus – 0.5”

  1. 1
    lollitta says:

    buna schimbarea de imagine, ca e mai spornica la citit :)
    “Sunt singurul popor care în loc să construiască în jos, construieşte în jos, mon chèr baron!” cred ca era un sus in loc de jos, da-i pacat de poveste sa nu corectezi

  2. 2
    vio says:

    Da frumos mai zugravisi neamul vlahilor. Ne place,nu ne place, asta e.

  3. 3

    corect, lolitta! am efectuat corectura degraba! :)

    ce-i drept, vio, neamul vlahilor are pacatele sale. dar, si frantujii au pacatele lor, dupa cum se va vedea…

  4. 4
    volent says:

    domnule, dar frantuzul acela habar nu avea ca baraganenii au avut (si mai au inca) cele mai eco case (dintr-un amestec de lut, balega de cal si paie)! ei mai aveau de asteptat doo sute da ani ca sa realizeze asta (parol, am vazut io cu ochii mei pa TravelChannel cum au inceput sa-si vanda apartamentele si sa construiasca in sanul naturii casute cat mai eco):)))
    foarrrrte mult mi-a placut descrierea valahilor:)

  5. 5
    doina says:

    sper sa nu se termine curind :)

  6. 6
    impricinat says:

    nu se termina prea curand, dar nici prea mult nu mai e! in primul rand, ca au si vlahii de dat replica lor! :)

  7. 7
    greenfield says:

    Vad ca toata lumea a savurat originala caracterizare a stramosilor nostri, nu are sens sa mai repet. Pot sa adaug numai ca e plina tara asta de case din chirpici, deci prea mult nu s-a evoluat…pe la sate.

Leave a Reply


1 + = five

Subscribe without commenting