CARTEA LUI ANTON CANTA – un rotulus – 0.4

Table of contents for CARTEA LUI ANTON CANTA

  1. CARTEA LUI ANTON CANTA – un rotulus – 0.1

intro1

Italianca în Alger a fost jucată la Cişmeaua Roşie de trupa Gherghy, trupă venită de la Viena după amabilele (şi, mai ales, insistentele!) intervenţii ale cavalerului de Gentz, favoritul prinţului Metternich – lucru ce cântăreşte în povestirea noastră, după cum vom vedea. Convins pe deplin de misiunea sa artistică la porţile orientului, domnul Gherghy, directorul trupei, l-a jucat în seara aceea pe Mustafa, beyul Algerului, cu speranţa afirmată de a sădi printre valahi gustul pentru teatru şi operă – preocupări iluminate, de care aceştia habar n-avuseseră până la venirea lui. Prima interpretă a trupei, doamna Dilly, a făcut o Elviră de zile mari, după cum spuneau les connaiseurs – şi mă refer la consulul Austriei, Moravek, care cu numai patru luni mai înainte asistase la acelaşi spectacol, la Theater an der Wien, în montarea mult mai preţioasă, însă, a lui Ignaz von Seyfried. Isabella, personajul principal, a fost ţinută de domnişoara Dilly, prim-amoreza trupei, cea care, venită pentru numai un sezon la Bucureşti, avea să rămână aici pentru totdeauna, căsătorindu-se cu boierul X, căruia i-a făcut, fără multă vorbă, un fiu faimos, ajuns general.

Cuvântul diliu, de care vorbeam la începutul povestirii, se trage de la numele de scenă ale celor două interprete. N-ar fi singurul caz de acest gen: cuvântul hamleţi (sinonim cu izmene) are o istorie oarecum asemănătoare. Revenind la diliu, am să subliniez faptul că bucureştenii nu erau obişnuiţi cu teatralitatea extremă a gesturilor, specifică artei dramatice din acei ani. De altfel, în ciuda speranţelor de diseminare culturală nutrite de domnul Gherghy, inteligent indus în eroare de aplauzele frenetice ale spectatorilor, mare parte din cei ce au asistat la spectacol au plecat cam nelămuriţi, nepricepând necesitatea de a pune o piesă de teatru pe muzică – viaţa li se părea, şi aşa, suficient de complicată pentru a-i mai spori complexitatea prin armonii, linii melodice şi atitudini de scenă exagerate. Cum amândouă interpretele, mamă şi fiică, au impresionat asistenţa prin gesturi deplasate, ocheade ce frizau patologicul şi expresii de rătăcire mentală programatice, numele lor, Dilly, a ajuns să însemne ceea ce înseamnă şi în zilele noastre, adică uşor sărit de pe fix. Notaţi, vă rog, că semantica fundamentală a cuvântului diliu nu are, cu necesitate, interes psihiatric, ci se referă, mai degrabă, la ceea ce denumim cu sintagma de comportament deviant.

Femeia care l-a tulburat în asemenea măsură pe Anton Locureanu, însă, n-a fost niciuna din cele două amintite mai sus – a fost o mezzo-soprană, pe nume Ilona Steclaci, care a interpretat rolul Zulmei, confidenta Elvirei.

Ilona Steclaci era, ca să fim cinstiţi, o corcitură ciudată din Krakowia: brunetă şi uscată precum o berberă, era fiica unei unguroaice şi a unui evreu aşkenaz. Avea 28 de ani. Era o femeie extrem de înaltă, cu părul creţ şi cu ochii de un căprui înfiorător de închis la culoare – unii spuneau că ar fi fost de-a dreptul negri. Din câte se ştia pe vremea aceea, şi mă refer la apropiaţii ei chiar, Ilona nu avusese nici un partener încă. Faptul era explicabil: trupul ei îngrozitor de subţire, care părea să se mişte după calapoadele unui animal de pradă, la care se adăuga privirea cvasi-perforantă, aproape neagră, precum şi mâinile vânoase, cu degete extrem de lungi, arahnoidiene cumva, prelungite cu unghii încovoiate şi ascuţite, totul surmontat de un cap oval, despre care ai fi putut spune că este cabalin de n-ar fi avut buzele într-atât de subţiri – o făceau, mai degrabă, o persoană care uluia, nu care atrăgea.

Pe vremea aceea, femeile atrăgătoare se încadrau într-o tipologie care valorifica hiperponderabilitatea – nu că ar fi fost grase de-a dreptul, dar trebuiau să beneficieze, măcar, de un set de curbe morfologice repartizate uniform din creştet până în tălpi. Ilona, în schimb, era alcătuită numai din unghiuri şi linii drepte – când îi priveai sânii, de pildă, n-ai fi putut să fii sigur dacă ceea ce zăreai acolo erau chiar sânii, sau, mai degrabă, nişte pectorali discret hipertrofiaţi, deloc şocanţi la un trup în care muşchii se ghiceau fibră cu fibră pe sub pielea mătăsoasă, dată cu uleiuri parcă. Oh, da, Ilona era şi extrem de oacheşă, după cum am spus, ceea ce i-a adus deîndată porecla de „cioroaica”.

Cel care a intermediat venirea trupei lui Gheorghy la Bucureşti a fost cavalerul de Gentz – acesta îl cunoscuse pe Vodă Caragea la Ţarigrad, pe vremea când Vodă fusese doar unul dintre numeroşii dragomani ai Porţii. Prin de Gentz, Caragea avea deschis un canal de comunicare cu prinţul Metternich, cancelarul Austriei, fapt care, absolut natural, era ţinut sub tăcere, motiv pentru care domnitorul îl ignora pe Moravek, consulul aceleiaşi Austrii, cu talentul şi savoarea deprinse în jocurile de culise îndelung exersate la curtea sultanului.

Dar, mai avem până la jocurile de culise. Până una-alta, l-am abandonat pe Anton Locureanu, zis Canta, în faţa Cişmelei Roşii, buimăcit de Ilona Steclaci, incapabil să-şi revină după impactul încasat la vederea ei şi nereuşind să priceapă cum de tocmai în seara aceea, aerul de Bucureşti se primenise până la nerecunoaştere, sublimându-şi îmbâcseala şi lâncezeala-i caracteristică în ceva limpede şi aspru. Prin urmare, cum era să-l salveze tocmai acel aer, curat şi străin, de vocea şi chipul femeii care îl bântuia cu atâta insistenţă?

Va să zică – aşa stătea scris. Ghinion. Şi, ca un făcut, luna răsărise devreme, târându-se pe deasupra mahalalei Stejarului precum un balon plin cu heliu.

 

periferie

 

Ciudat! Era prima oară în ultimii trei ani şi mai bine în care luna se vedea aşa cum o ştia toată lumea, adică albă – din primăvara lui 1815, fusese mai mereu acoperită cu o pâclă roşietică sau portocalie. Abia după ce se gândi la toate astea, păru Anton să-l bage de seamă pe indianul cel înalt care-l însoţea pe baronul de Segonzac: îmbrăcat în hainele sale plutitoare, stătea nemişcat pe Podul Mogoşoaiei, cu spinarea proptită de gardul Mihăleştei, nefăcând altceva decât să-i reamintească lui Anton că vremurile se cam aglomerau şi că viaţa plină de huzur, chefuri nesfârşite şi bun plac se metamorfoza, inexorabil, în canonul blestemat despre care auzise de la cei umblaţi mai ales pe la curţile apusene, unde până şi regii ajunseseră să fie judecaţi de opincarii de pe uliţă.

Pe moment, însă, Anton doar îl înregistră pe indianul cel înalt, pentru că imaginea Ilonei nu-i dădea pace deloc, chiar dacă femeia aceea, după cum singur şi-o tot spunea, nu aducea nici pe departe cu muierile care-i luau lui minţile.

„O să iasă rău,” îşi spuse, chestie care, cine ştie de ce, îi procură o plăcere resimţită subtil în capul plexului. O compară cu un orgasm blând, găzduit între coaste.

După care trase un scuipat cu năduf şi se apucă să se învârtă prin faţa teatrului, aşteptând-o pe Smaranda. O duse acasă şi, după aceea, o făcu mai lată ca oricând.

Ieşi în târg şi se duse aţă la Giafer, întâlnindu-şi prietenii. Scoaseră vin de Drăgăşani din beciuri, puseră de-un stos, chemară lăutarii, ca să se dreagă după Italianca din Alger, după care aduseră şi ceva podance din Ţigănia Mitropoliei, astfel încât pe la orele două din noapte, se lăsase cu o hărmălaie nemaipomenită care se auzea până-n Beilic.

- Coane, Antoane, dar parcă intră-n tine mai mult ca oricând, îl luă în primire beizadea Grigore, fiul lui Vodă.

- Nu vezi ce lună-i, bre? S-a întors vremea la loc…

Şi dă-i noroc, crapă gâtul la butelci, arde-l cu riga, trage de narghilea, cat-o pe Veta pe sub fuste – nah, ce se făcea când erai cu chef. Cu toate astea, Anton nu reuşea să scape de glasul adânc al Ilonei, atât de bine potrivit cu trupul ei unduios: … su, coraggio, o mia signora…

Pe la patru dimineaţa, îşi dădu seama că apucase pe-o cale greşită: cheful de la Giafer, la fel ca şi aerul brusc curăţat al Bucureştiului, nu-i era de nici un folos. Aşa că, deodată se închise în el şi începu să chibzuiască, să vadă ce-i de făcut.

Ah… Parcă, parcă…. Un zâmbet strâmb îi înflori pe faţă şi, deodată, îşi întrebă tovarăşii de chef:

- Care aveţi poftă s-o facem lată să ne ţină minte-n veci tot târgu’?

Cu toţii ziseră da, cum altfel, cu beizadea Grigore în frunte. Dar Iancu Zgarbură:

- Ce-ai de gând, coane?

- Ce am, ce n-am – mergeţi pe mâna mea?

- Numa’ să nu se lase cu moarte de om, păru beizadea Grigore să-şi dea seama că lui Anton îi trecea prin minte o nefăcută.

- Nu prea cred, făcu Anton, priceput în a-şi alege victimele cu grijă. Ziceţi! Veniţi cu mine? Hai, că luăm podancele şi lăutarii cu noi!

Eh, aşa că plecară, ce să facă, luând-o prin ulicioare, făcând scandal de ziceai că-i zaveră, punându-i pe fugă pe oştenii agiei care voiau să-i potolească – deh, era şi fiul lui Vodă cu ei! Nenorociţii n-aveau să afle decât prea târziu ce poftea Anton, că altfel, poate că l-ar fi oprit, cine ştie, deşi nu-i chiar aşa de sigur.

Aşa. Se ştia că unul dintre Rudeni, Gheorghe, mare armaş pe vremea aceea, ţinea în casă, la popreală, pe una dintre cele mai năprasnice podance din Bucureşti – pe Leanca ţiganca, chit că se pregătea să-şi ia a treia nevastă, pe care avea s-o înşele, taman ca şi pe cele dinainte, cu nenorocita aia pitită prin beciurile făcute frumos, precum iatacurile turceşti. Cea care-i era acum sortită lui Rudeanu era însăşi Catinca Zgarbură, sora lui Iancu, iar nunta avea să se facă peste zece zile, cu învoire de la Vodă, căci marele armaş abia dacă-i făcuse de patruzeci de zile jupâniţei Ilinca, fosta nevastă. Prin urmare, Catinca era ursită şi la măritiş, dar şi la a fi înşelată cu Leanca, ţiganca.

Spre deosebire de Ilona, Leanca era fix aşa cum trebuia să fie o femeie în stare să-i ia minţile lui Anton. Pe lângă asta, Rudeanu era acum de partea lui Caragea, cu care Colţescu, Ghika, Locureanu şi ai lor aveau deja nişte intenţii bine formulate. Amărâtul de beizadea Grigore, fiul lui Vodă, care-i însoţea, era cam nepriceput la politicale şi n-avea să zică nici câr, aşa că toată tărăşenia îi dădu aripi lui Anton care-şi conduse banda, pe nesimţite,  spre casele Rudeanului de pe malul gârlii, cele de lângă băile mănăstirii Sf. Ioan cel Mare, cam pe unde-i Judecătoria din spatele CEC-ului în zilele noastre.

Gândul era s-o scoată pe Leanca din casele Rudeanului, cu surle şi trâmbiţe, aşa că Anton intră direct în curtea acestuia, trezi argaţii buimaci de somn cu muzică de lăutari şi cu chiot de muieri bete, intră în casă, după care, urmat de toată banda, se duse în beciuri, unde dădu drumul unui zaiafet drăcesc în timp ce-o căuta pe ţigancă din cameră în cameră.

- Ce naiba faceţi voi aicea? – îi găsi Rudeanul pe cheflii, umblând ca orbeţii prin beci. Ieşiţi afar’, sau pun arnăuţii pe voi, tâlharilor!

Rudeanu era un ins înalt şi mare, dar cam fricos şi, în nici un caz la fel de bătăios ca Anton. Dar, era în casa lui şi, în plus, era însoţit de vreo şase-şapte oşteni înalţi şi bine clădiţi, ca nişte bostangii.

- De ce să pui arnăuţii pe noi, coane Gheorghe? – făcu Anton. Hai că ne-om înţelege…

Rudeanul se schimbă la faţă.

- Trebuia să-mi treacă prin minte că tu eşti… Hai, valea de-aci, coane Locurene, că zău pun arnăuţii pe matale!

- De ce să plec, coane Gheorghe, când am aşa mare trebuinţă de Leanca?

Avea privirea înfrigurată, ochii cam roşii şi se tot foia, de parcă luase ceva. Lăutarii se cam opriseră din cântat şi, atunci, unul dintre arnăuţi i-l arătă Rudeanului pe beizadea Grigore. Marele armaş înghiţi în sec, dar, văzându-i beţi, ridică, totuşi, glasul:

- Ce trebuinţă ai tu tocmai de Leanca, Locurene? E plin târgul de muieri!

Dar Locureanu:

- Băh, ia cântaţi băh, ce v-aţi oprit? îi îndemnă el pe lăutarii, care, deodată se apucară să-i zică din cetere, viori şi ţambal, acoperiţi de ţipuriturile guristului:

- A din vale m-a lăsatî,

  A din deal s-a măritatîî,

  A din capu’ satuluiii,

  Ş-aia s-a dus dracului-măăăîî!

lautar2

Ah, era chiar cântecul care punea pe jar toate chefurile, din Dobroteasa până-n câmpul Procopoaiei, aşa că tovarăşii Locureanului parcă prinseră a bate tactul şi a se pregăti de giamparale, chiar acolo, în beciurile marelui armaş. Rudeanul beli ochii cât cepele, se înroşi la faţă şi se apucă să urle:

- Ieşi afară din casa mea, tâlharule! Du-te-n târg şi ia-ţi câte muieri vrei d’acolo!

- Nu m-ai priceput, coane Gheorghe, strigă atunci Anton. Io pe Leanca o vreau! Ziceţi, băh, ziceţi mai cu foc! – le spuse el din nou lăutarilor.

Ai naibii, se puseră atunci pe chiuit şi pe zdrăngănit, iar tovarăşii lui Anton n-avură încotro şi se apucară să tropăie, luaţi pe sus de iureşul muzicii.

Iar Rudeanul:

- Sunteţi beţi cu toţii şi v-aţi luat după zevzecul ăsta… Ieşiţi, dracului, afar’ odată!

Şi Anton:

- Dă-mi-o pe Leanca, că de nu, îţi dau foc la casă! Toţi arnăuţii matale n-o să ajungă s-o stingă după ce i-oi pune io foc!

- Ai înebunit, coane? – se băgă în vorbă beizadea Grigore. Ai zis c-o facem lată, da’ nici chiar aşa…

- Ba, Rudeanul o să mi-o dea pe Leanca acum, se aprinse Anton la faţă, că de nu, i-oi lua-o pe Catinca, sora lu’ conu’ Iancu, după ce s-o însura cu ea, şi mai rău o să fie de domnia-sa!

- Ce-ai zis? – urlă Rudeanul, căci lăutarii şi cu podencele se puseseră deja pe o chiuită rea de tot, care părea că te frige la oase.

Ş-aia s-a dus draculuiiii…

- Am zis că de nu mi-o dai pe Leanca acum, zbieră Anton, ţi-o iau pe Catinca după ce te-nsori cu ea!

Lui Gheorghe prinse a i se zbate o vână pe gât şi îngăimă şi el ceva, dar nu-l auzi nimeni în hărmălaia aia. Iancu Zgarbură, însă, prinsese din zbor planul lui Anton, aşa că intră în jocul lui:

- Păi, da, coane Rudene! – răcni şi el, vesel nevoie mare. Anton are dreptate! Ce? Vrei s-o ţii pe Leanca în casă şi după ce-oi lua-o pe sor’mea de nevastă?

- Domniile-voastre… ce vorbe-s astea? Domniile voastre… Na, că nu m-aude nimeni… Mai încet, băh, că nu m-aude conul Anton, urlă Rudeanul din fundul rărunchilor.

Numai că, lăutarii, cam speriaţi, îl priviră pe Anton, aşteptând porunca lui. Iar Anton:

- Dă-mi-o acum pe Leanca, că altfel ţi-oi lua-o pe Catinca! Ştii că-i floare la ureche pentru mine să ţi-o iau, nu? Unde mai pui, că o să am şi binecuvântarea lu’ conu’ Iancu dac-o să am grijă de soru-sa când porcul de cumnat-so o s-o ţie în casă laolaltă cu podanca de care ştie tot târgul!

- Aşa e, se băgă şi beizadea Grigore, mai mult zbierând. Mi se pare că cam are dreptate Locureanul ăsta, boierule! Ca mâine-pomâine te-nsori! Iar Vodă ţi-a dat învoire doar să iei o nevastă înainte să dai jos doliul, nu să ţii şi-o nevastă, şi-o ţiitoare!

Între timp, din iatacuri ieşise o ţigăncuşă numai fuste, care se apucase să dea din buci şi din buric, în ritmul drăcesc al lăutarilor care cântau, privind când la Locureanu, când la marele armaş, clipind cam cu frică.

- Opa-opa, opa-opa, hoooooop, şi-aşaaaa! – punctă ţigăncuşa un solo de ţambal.

Atunci scoase capul din iatac şi Leanca. Doar cât să-l măsoare pe Anton. Anton îi făcu cu ochiul.

- Marş la tine, fă! – îi porunci marele armaş. Şi ia-o şi pe destrăbălata a mică cu tine!

- Da’ când te făceam aşa cum… – începu ţigăncuşa, numai că Rudeanul răcni, belind ochii:

- Duceţi-vă, fă, d-aci! Iar voi, se uită el la lăutari, cântaţi dracu’ mai încet, că nu m-aud în casa mea!!!

Lăutarii clipiră mai des, dar îşi mutară privirile la Anton, aşteptând.

Iar Anton:

- Dă-mi-o pe Leanca, Rudene, răcni Locureanu, punând mâinile în şold. Iar voi, ce dracu’ faceţi, măh? – se răsti el la lăutari. Mai cu viaţă, mai cu viaţă!

Înghiţind în sec, lăutarii se apucară să zică o sârbă deşucheată:

Cucu face, cucu drege,

Pă pupăză s-o dezlege…

- Hai, ţineţi-vă şi voi după ei, le porunci Anton şi podancelor. Jucaţi, jucaţi!

Gheorghe dădu ochii peste cap dar, nu ajunsese el mare armaş pe degeaba, aşa că-n minte îi încolţi un vicleşug. Atât oamenii lui cât şi ai Agiei vorbeau tot mai des despre întâlnirile de noapte ale Locureanului cu Colţescu şi cu ceilalţi netrebnici, aşa că, dacă se gândea repede, putea să întoarcă toată ruşinea asta în favoarea lui.

Le făcu semn arnăuţilor să plece.

- Mă mir că tocmai tu, coane Locurene, îmi dai lecţii de bunăcuviinţă când vine vorba de neveste, nu reuşi el să se abţină. Ia zi: câtă vreme ai trebuinţă de Leanca?

- Cum câtă vreme? – se băgă Iancu în vorbă, îmbujorându-se în obraji. Păi, mata nu pricepi că ţi-o saltă de-aci pentru vecie? Te-nsori cu soră-mea, aşa că ţiganca pleacă de tot, înţelege-te odată!

Gheorghe îşi drese glasul. Se uită la beizadea Grigore, dar fiul lui Vodă doar ridică din umeri:

- Conu’ Iancu are dreptate, boierule. Dă-i ţiganca lui Locureanu!

- Haida-haida, haida-haida, hoooooop, şi-aşaaaa! – se auzi din iatacul Leancăi.

Era tot stricata aia mică.

- Cu foc, băieţi, cu foc, le porunci Locureanu lăutarilor.

Las’ că ţi-o coc eu, nenorocitule, îşi zise Rudeanul, tremurând de furie. Politichia asta blestemată cerea sacrificii, fir-ar să fie! O să vorbească el cu aga Niculae şi-o să-i zică el tot ce aflase despre monsieur Ledoux, despre înfumuratul ăla de baron de Segonzac cu indianul lui cu tot, despre ce aflase că pusese la cale cu Colţescul şi cu neterminatul de Zgarbură ăl bătrân, cumătrul lui de peste zece zile…

Cumetri – rahat! Las’ că vedeţi voi!

- Fie, şuieră marele armaş, moment în care Anton le făcu lăutarilor semn să tacă.

Ăia încremeniră cât ai zice peşte. În beci se lăsă o linişte nefirească. Iar Anton.

- Te-nvoieşti să mi-o dai pe Leanca de tot?

- Aşa o să fac dar după aia, să nu te mai prind pe-aici vreodată, Locurene, că pui arnăuţimea toată pe tine! Poţi să vii şi cu Vodă însuşi să-mi cânţi serenade, că zău c-am să te spulber!

Preţ de câteva clipe, Anton rămase fără grai, ceea ce îi uimi pe toţi peste poate, mai ales că Locureanu rămăsese privind în gol, de-a lungul coridorului de cărămidă, de parcă ar fi văzut pe nu ştiu cine.

- Să nu mă mai ameninţi niciodată, zise el deodată, cu glas potolit şi se chiorî cu şi mai multă atenţie peste umărul armaşului, în bezna coridorului. Îi urmăriră cu toţii privirea, inclusiv Rudeanu, care răsuci capul, iar Anton profită de neatenţia lui ca să-i dea un bobârnac în falcă. Erai mort acum, Rudene, dacă în loc de bobârnac te înţepam cu ăsta, îi arătă el hangerul de la brâu. Hai! Dă-mi-o pe Leanca! – porunci el cu glas răguşit, stăruind cu privirea în gol.

Îi era ciudă. Deja ştia că nici Leanca n-avea cum să-l vindece, chit că ţiganca era încinsă precum iapa deja, după ce-i auzise cu urechile ei pe boieri cum se bătuseră pentru ea, din vorbe.

Acum, ce să facă Anton? Speranţa moare ultima, aşa că o duse pe Leanca într-o cămăruţă mică ce-o închirie în mahalaua Armenească, în casa unui negustor pe nume Ghiulbenkian. A doua zi, în zori, îi dădu drumul, cu poruncă să nu mai calce niciodată nici pe la el, dar nici pe la Rudeanul, asta dacă mai avea chef de viaţă.

Şi, ca semn că nici cheful, nici cearta cu Rudeanul, nici ţiganca nu-l vindecaseră de vedenia sa, în seara următoare, Anton se duse din nou la spectacol. Cuprins de un fel de panică ciudată, făcu ceea ce nu mai făcuse niciodată până atunci, adică, se ascunse. Prin urmare, întârzie la spectacol, astfel încât să intre în sală după ce lumânarii stinseseră luminile. După încă o seară, iar se duse la Italianca din Alger, numai că de data asta se îmbrăcă într-un rând nou de haine, de negustor neamţ, cumpărate chiar de la coana Lucsiţa. Neavând unde să se schimbe din hainele sale în cele nemţeşti, închirie pe trei luni cămăruţa din Armenească, doar ca să aibă unde să tragă pe el veşmintele nou cumpărate.

În noaptea aceea, însă, îşi dădu seama că lumea îl putea ghici chiar şi în haine nemţeşti, drept pentru care, a doua zi, îşi luă inima în dinţi şi plăti cu câţiva irmilici pe una dintre slujnicele teatrului, ca să-l ducă, după reprezentaţie, la iatacul micuţ în care se gătea Ilona. Dar, nu ştiu cum, doar se duse până în faţa uşii, după care se râzgândi şi îşi văzu de drum, luând-o teleleu pe uliţe până ce se trezi afară din târg, vagabondând de unul singur prin crângurile de dincolo de Dealul Piscului. Pantofii nemţeşti îl cam strângeau, dar nu-i păsa. Habar n-avea să cânte la frunză, dar culese de jos o pătlagină târzie şi se apucă să sufle în ea până ce se apucară să-l latre câinii.

Ziceai că-i mort – aşa mergea.

- Ce fel de om să fie şi ginerele acesta al dumneavostră, monsieur Colţescu? – se interesă consulul Ledoux în aceeaşi seară, cam pe la ora la care Locureanu ieşea din târg prin bariera Olteniţei. Acum patru zile, n-a voit să-mi vorbească, iar pentru asta eu am crezut că-i om serios. După aia, însă, a făcut circ la Rudeanu acasă, i-a luat o roabă ţigancă, şi-a petrecut o noapte întreagă cu ea, după care a început să se ducă la operă seară de seară, iar acum aud c-a ieşit din oraş, de parcă ar fi…

Văzând că bătrânul Colţescu strânge din dinţi, Ledoux se opri.

Boierul se înmuie şi privi încurcat, pe fereastră. În mulţimea de târgoveţi şi de negustori de pe uliţa Colţei, îl zări pe negustorul Stoianovici, de la Bălgrad – îmbrăcat în straiele lui scumpe, de ziceai că-i mare vornic, cu calpac nemăsurat de mare pe cap, se grăbea spre piaţa Zarafilor, urmat de o cucoană frumoasă care vocifera. De cealaltă parte a uliţei, pe lângă intrarea în biserică Bulgară, se tot foia un ţăran vârtos, îmbrăcat olteneşte.

 

coltea5

 

Parcă tot pe acolo se învârtea şi când am venit, îşi zise boier Colţescu înainte să-şi ia inima în dinţi şi să răspundă:

- Gineri-miu ăsta a fost mai mereu un zărghit, de ce să n-o spun…

Consulul pufni, iritat, dar baronul de Segonzac interveni imediat:

- Ayez de la patience s’il vous plait, monsieur LedouxMonsieur Colţescu, am să vă rog să-l scuzaţi pe domnul consul. Realitatea este, însă, că timpul nu se scurge deloc în favoarea noastră. Practic, tot planul pe care l-am pus la punct cu Înălţimea-Sa, Sultanul, se duce de râpă dacă domnul Locureanu nu face ceea ce ne-aţi asigurat că o să facă.

- Domnule Colţescu, interveni şi consulul, credeţi-mă că tot ce-am discutat împreună este… comment dire… inevitabil. Pe de altă parte, ne-aţi promis că ginerele dumneavoastră este genul de om care poate să ducă la bun sfârşit asemenea însărcinare.

- Poate, al naibii, şi poate tocmai pentru că-i zărghit, găsi Colţescu o scăpare. Dar, tot din cauza asta, uite-l că face ce face…

- Cu toate astea, spuse de Segonzac, înţelesesem că interesele dumnealui sunt aceleaşi cu ale noastre.

- Interesul e una, dar să ucizi un domn e alta! Cum, doamne iartă-mă, să-l omori pe Vodă, aşa, când nici răzbel şi nici zaveră nu e, când nu te-a scos din sărite şi-ţi vorbeşte frumos, când…

- Aici nu vorbim despre faptul că Vodă Caragea este, eventual, o persoană manierată, domnule Colţescu – ne referim la interesul general. Dumneavoastră înşivă mi-aţi dat asigurări că Valahia vrea să ni se alăture… Că v-aţi săturat de jugul turcesc şi de fanarioţi… Că Ţarul vă duce cu vorba… Că Austria v-a mai păcălit şi cu alte ocazii… Vă reamintesc că dumneavoastră ne-aţi căutat şi ne-aţi solicitat ajutorul.

Consulul Ledoux simţi nevoia să întărească cele spuse de baron, dar în felul lui:

- După cum v-am mai spus, soarta acestui domnitor este pecetluită. Dacă n-o face ginerele dumneavoastră, o să aibă cine s-o facă: aud că monsieur Iordache Olimpiu a tras încă de acum două seri la han la Constantin Vodă… Că s-a întâlnit cu domnul Samurcaş şi cu domnul Farmache… Că deja a trimis un om care omoară sub el caii de poştă ca să ajungă mai repede în pandurimea de la poalele munţilor. Timpul trece, iar noi nu putem să pierdem ocazia pentru că Anton Locureanu este un peu sot

Bătrânul Colţescu suflă adânc.

- Şi poate jupân Iordache să ajungă la doi paşi de Vodă ca să-l omoare, aşa cum poate să facă Anton?

- Cu scrisorile pe care le poartă la dânsul, poate! Şi, nu numai că poate, dar va trebui s-o şi facă, pe cât de repede! Capugiul este deja pe drum încoace, domnule Colţescu! Are firman de numire pentru noul domn, cel despre care am vorbit în atâtea rânduri, personal, cu Înălţimea-Sa, Sultanul… Aşa că, gândiţi-vă, domnule Colţescu, ce-o să se întâmple dacă trimisul sultanului îl găseşte pe Caragea încă viu la Bucureşti! Ce ne facem atunci? Pe unde scoatem cămaşa, căci acest Caragea îl joacă pe sultan pe degete încă din 1812? Înţelegerea lor fusese ca, în ciuda aranjamentelor dintre turci şi ruşi, Caragea să-şi ceară mazilirea de unul singur, după trei ani, după cum e obiceiul vostru din moşi-strămoşi. Acest domn atât de manierat, însă, a preferat să fure din ţara dumneavoastră ca la drumul mare, motiv pentru care a rămas pe tron, bazându-se pe influenţa pe care o are Ţarul asupra turcilor. Numai că Ţarul, credeţi-mă, dacă o fi să ajute pe cineva, o să-i ajute pe acei domni din Eterie, pe care i-a cunoscut, ca şi pe pandurul acela, Tudor, în timpul ultimului război cu turcii. Mă refer la Iordache Olimpie, la Farmache, la Samurcaş şi la restul grecilor, bien sûr. Că Vodă îl cam joacă pe degete şi pe Ţar, o ştim prea bine, căci la Viena avem încă urechi foarte bune: cavalerul de Gentz a pledat cauza lui Caragea de nenumărate ori în faţa prinţului Metternich, care prinţ Metternich este îngrijorat de prea marea putere a Ţarului din ultima vreme…

Boierul Colţescu se încruntă. Îşi dăduse cuvântul că-i va ajuta pe franţujii ăştia, aşa e, numai că deloc nu era obişnuit să i se vorbească pe asemenea ton. Dădu să zică ceva, dar Ledoux îi simţi ezitările, aşa că răsuci cuţitul în rană:

- E şi spre binele Valahiei, singur aţi recunoscut asta! Căci, ce-i rămâne de ales ţării dumneavoastră între atâtea Imperii? Ştiţi că ghinionul dumneavoastră a început odată cu nenorocirea pe care a păţit-o La Grande Armée în Rusia… Cu toate astea, Franţa e încă aici, domnule Colţescu! Spuneţi-le tuturor prietenilor dumneavoastră şi domnului Locureanu, în primul rând, că suntem deja parte a Sfintei Alianţe şi că vă suntem singurii aliaţi sinceri… Limbile noastre…

- Oh, mai lăsaţi-mă cu limbile noastre! Anton n’est pas du tout un peu sot, monsieur, se montă Colţescu doar cât trebuia, dar voi îi cereţi să ucidă un domn uite-aşa, ca şi cum ar jugăni un porc.

- Dar, trebuie s-o facă! – se ridică de Segonzac din fotoliu. Odată Vodă Caragea ucis, Metternich şi-ar pierde influenţa aici, iar ucis fiind de un valah, Ruşii n-ar avea motiv să mai intervină. Pe de altă parte, Turcii abia atunci ar pune pe tron pe voievodul dispus să privească Franţa cu ochi buni. Ce-i aşa de greu de înţeles?

- Gineri-miu se bate, dă iama în muieret, joacă stos şi se îmbată – eh, dar uite că-i e greu să ucidă!

- Domnule Colţescu! Totdeauna mi-aţi spus că Locureanu e conştient că are datoria asta.

- Una e să te gândeşti la ce trebuie să faci, şi alta e s-o şi faci! Vorbim de un omor, domniile-voastre!

- Nu e un omor! E un… un… – îşi căută Ledoux cuvintele, vorbim de un act de eroism, domnule Colţescu! Vorbim de un act public necesar ţărilor noastre!

Bătrânul căscă ochii.

- Domniile-voastre! Noi, de când ne ştim, am omorât doar la război şi la nervi!

- Poate că tocmai din cauză că n-aţi ucis nicicând cu sânge rece a ajuns Valahia într-o situaţie atât de critică. Vorbim despre interesele unei ţări, domnule! Eroismul public, dacă-mi permiteţi, est un plat qu’on mange froid

- Vous devez le savoir fort bien, se înfoie Colţescu, puisque vous l’avez mangé terriblement glacé à Borodino, voire surgelé

- Monsieur! – se sumeţi Ledoux.

Colţescu ridică din umeri şi se sculă din fotoliu. Simţea cum prea multe lucruri îi scapă din toată povestea asta. Nu era mai bine de Anton că-şi vedea de ale lui?

- Dumnezeu ştie cât de bun o fi eroismul ăsta de care vorbiţi, dacă ajunge să servească sau să încurce atâţia împăraţi…

- Oh, nu vă supăraţi, interveni de Segonzac, împăciuitor. Domnul Ledoux este iritat peste măsură de încurcăturile care… hm… mă rog… par să ne înăbuşe de la o vreme încoace. Ce să vă spun… Acum 18 luni, când am avut privilegiul să-l văd pe Napoleon la Sainte Hélène (chiar sub nasul guvernatorului, ah…), ei bine, Împăratul mi-a mărturisit atunci cât de mult se gândeşte la ţara dumneavostră. N-o să vă mint! N-o să vă spun că ia în considerare interesele voastre sau că e mânat de dragoste pentru Valahia, dar, încă din 1812, de când a intrat în Rusia, simţea că aici se află un clou de care atârnă soarta Franţei. Ei, iată că le clou a ajuns să fie chiar şi mai mărunt în aceste clipe, şi că el poartă numele de Anton Locureanu. Ajutaţi-ne, domnule Colţescu! – baronul de Segonzac se apropie de bătrân. Convingeţi-l pe domnul Locureanu să-şi ducă misiunea la bun sfârşit. Nici nu ştiţi de câtă vreme îl cunoaştem pe ginerele dumneavoastră! Nici nu ştiţi cât de mult ne dorim ca el să fie cel care duce la bun sfârşit planul nostru, al tuturor…

- Ei, dar de câtă vreme îl ştiţi, domniile-voastre, pe gineri-miu? – râse Colţescu, răsuflând uşurat.

- De prea multă vreme, domnule, recunoscu de Segonzac cu glas scăzut, aproape şoptit. De mult prea multă vreme.

Ciudat – în clipa aceea, Colţescu păru să audă glasul indianului care-l însoţea pe de Segonzac, ca şi cum acesta i-ar fi vorbit şi el, numai că o făcea într-o limbă nemaiauzită dar, cu toate astea, cunoscută: într-adevăr, îl ştim pe Locureanu de prea multă vreme. Uimit, boierul se uită prin încăperea largă după indian, dar nu-l zări nicăieri.

Iar de Segonzac:

- Ne ajutaţi?

- O să încerc, răspunse bătrânul, încă mirat de cuvintele acelea fără noimă care-i tot spuneau: îl ştim prea bine pe Anton, de prea multă vreme îl ştim!

- Am încredere în dumneavostră, zise de Segonzac.

- Mai bine aţi fi fost dumneavoastră consul la Bucureşti, simţi Colţescu nevoia să răsplătească tonul rugător al baronului.

Pregătindu-se să iasă, se uită iar pe fereastră – na, poftim! Ţăranul ăla în straie olteneşti tot prin faţa bisericii Bulgăreşti se învârtea. Colţescu dădu să se apropie de fereastră, dar indianul care îl însoţea pe baron făcu atunci încă un lucru care îl cutremură pe bătrân: deşi tot nu-l vedea, boierul îl simţi cum clatină alene din cap.

- Eh, cum naiba… – se răsuci Colţescu deodată, dând în sfârşit ochi cu indianul care, aşteptând potolit în penumbra holului, continua să clatine din cap, privindu-l zâmbitor.

De Segonzac deveni mai agitat. Se ridică, schimbă câteva vorbe în şoaptă cu indianul, după care îi strecură lui Colţescu:

- Se pare că oamenii lui aga Nicolae sunt pe urmele domniei-voastre, aşa că vom ieşi prin spate. Prin târgul Cucului, după cum am aflat că-i spuneţi, încheie el, zâmbind subtil. 

 

 

 

end1

9 Responses to “CARTEA LUI ANTON CANTA – un rotulus – 0.4”

  1. 1

    Ehei, aceasta este editia revizuita si adaugita, dar fara imagini, a postului cu numerul patru…
    Deh, evenimente computeristice. Dintr-un comentariu anterior, am aflat ca cel mai bine se citeste cu “slova turceasca”, pe care o gasiti la themes…

  2. 2
    greenfield says:

    Deci esti gazduit pe WP, de aceea a disparut, au avut si ei probleme…
    Intr-o seara pe WB ma apucasera nervii…m-au tinut pe bara 1/2 day.
    Asa-i cu tehnica asta:)
    Vad ca ai si imaginile:))

  3. 3
    tapirul says:

    nah, nu e de la WP. Cred ca am facut io vro boacana..sau poate ca nu, oricum baza de date disparuse,si reinstalat ce backup aveam mai recent.
    Scuze preaplecate

  4. 4
    puck says:

    am vazut io ceva in episodul asta care m-a bucurat:).

  5. 5
    impricinatul says:

    sar’na, g.g… puck, spune-mi ce te-a bucurat, te rog!

  6. 6
    Dan Selaru says:

    Don doctor baga continuare ca publicul e nerabdator. Si intreb si io, exista vreo urma de istorie sau e povestea povestii repovestita frumos?

  7. 7
    puck says:

    e vorba de feteasca sau sauvignon-ul cu care s-au incins boierii la chef. :D

  8. 8
    g.g. says:

    dle impricinat,ma scuzati,va vad nitel cam nehotarat.cand stati la dreapta,cand la stanga. doamne,speram ca sunteti bine si ca nu v-ati molipsitara da la politicenii astia da bantuie zilele astea da colo pana colo.
    in rest,sunteti mortal.za best.

  9. 9
    impricinat says:

    povestea se bazeaza pe o gramada de fapte reale, mai putin fazele exotice. casele descrise existau in bucurestiul acelor ani, la fel si strazile si alte locuri -- se bazeaza pe docomente preluate de la radu oltean, adrian majuru, popescu-lumina, altmariusistoric, ctin gane, bacalbasa, potra.
    sunt valabile inclusiv bucati intregi de personaje -- cam asa se purtau boierii (unii dintre ei!) prin anii aceia.
    puck: dragasaniul e zona vestita si mereu datatoare de pofte. in plus, era vinul bun preferat in gradinile bucurestene din acei ani.

Leave a Reply


6 − one =

Subscribe without commenting