Kröller-Müller

 

 

Să ne imaginăm că doamna M.V. sau doamna D.P. sau perpetuu inexistenta doamnă I.Ț., soții de oameni bogați, care țin pagina întâi a presei online, ar fi cuprinse de plictiseală. Dacă s-ar întâmpla așa, atunci, pe la vârsta de 35-36 de ani, ele s-ar apuca de un  curs de „înțelegere a artei” și, poate că după vreo două-trei decenii, ne-am alege și noi cu un muzeu de pus în ramă.

În realitate, însă…

În realitate, însă, n-o să rămânem decât cu niște colecții rătăcite prin case de care nu se aude. Ieri am vizitat colecția familiei Macovei, din strada 11 Iunie – picturi de Petrașcu, Ciucurencu, Tonitza, Pallady, Maxy, Țuculescu, printre piese de mobilier și de feronerie veche, într-o casă cu stil, de la îngemănarea secolelor XIX – XX, ridicată de un pălărier evreu kocher… Cărți de istoria artei și de filozofie, statuete mexicane și rusești, acuarele de-ale Ligiei Macovei, artă populară, icoane pe sticlă, plus un oarecare Paul Miracovici, de care habar n-aveam și care mi-a amintit (fără motiv) de Signac, Seurat et. comp…

Să reținem două aspecte: 1) domnul Pompiliu Macovei a fost (printre altele…) mintea care a mânat de la spate apariția revistei Secolul XX, și 2) statul român nu e interesat în nici un fel de colecția cu pricina, refuzând donația respectivei colecții.

Să ne mirăm? Verdunul românesc, după cum a denumit un coleg bătălia de la Mărășești, are un monument, dar statul român n-a catadicsit să-l reabiliteze din bani proprii. Chestia asta mă duce cu gândul la vorba curatorului de la colecția Macovei, care spunea că viciul românesc fundamental este absența recunoștinței. Ca să zicem așa, nici măcar monumentul de la Mărășești nu l-am reparat cu bani proprii, ci am făcut-o cu bani europeni; noi, românii, am fost niște șmecheri și n-am scos arginții din buzunar în memoria celor care (ce desuet!) au murit pentru țara care îți găzduiește și ție terminalul online.

Olanda, în schimb, nu are atari probleme. Pe la începutul secolului XX, echivalenta doamnelor M.V sau D.P. sau a perpetuu nedescoperitei doamne I.Ț. a hotărât că, din moment ce afacerile soțului mergeau strună (era un creator de transnațională, nu altceva), să se apuce de artă. În consecință, s-a înscris la un curs de… apreciere a artei, împreună cu fiica ei. Povestea asta s-a întâmplat pe la 1906, iar după trei decenii, bogata doamnă Kröller-Müller, scăpătată între timp, își vedea visul cu ochii: muzeul perfect din mijlocul unei rezervații de pini pletoși.

Muzeul se află în Parcul Național De Hoge Veluwe, în apropiere de Appeldoorn. Doamna Kröller-Müller și-a donat colecția de artă statului olandez, în timp ce soțul și-a oferit terenurile de vânătoare, care au devenit Parc Național. Și, pentru că vorbim despre un Parc Național, primul lucru marfă care ți se întâmplă când te duci la muzeul cu pricina e că mașinile nu prea au voie înăuntru; în schimb, la intrare, găsești sute de biciclete albe, pentru copii inclusiv, pentru care nu trebuie să plătești nici o drahmă suplimentară ca să te duci la galeriile de artă.

Așadar, intri în parc, iei o biclă din rastel (merge ca focul!) și te-apuci să pedalezi. După câteva sute de metri, iei o pauză, că ți se pare că au dat curatorii cu cine știe ce spray prin pădure, un spray dulceag-amărui, cam aspru, dar plăcut. Adulmeci, te uiți de jur-împrejur, nu știi de unde vine mirosul – doar n-or fi spălat carosabilul cu detergenți aromați!

Și îți dai seama că nu, slavă domnului, nu e vorba de nici un detergent, pur și simplu așa miros pinii din parc, sunt copaci duri, sănătoși și curați. Drept pentru care: pedale, frate! Te repezi pe aleile parcului și începi să râzi așa, ca un fraier, îți dai seama că ești liber, greu de descris senzația, râzi din tot trupul, cu mâinile și cu picioarele, cu stomacul, cu gâtul, cu tot – pedalezi și ești fericit.

Și ajungi la muzeul propriu-zis. Au fost angajați să-l proiecteze, la vremea lor, o sumedenie de arhitecți de prin tratatele cele mari, cu pagini multe, Ludwig Mies van der Rohe, printre alții, numai că doamna Kröller-Müller l-a preferat până la urmă pe un oarecare Berlage. Acesta a început planurile, a și ridicat câteva ziduri, dar imixtiunile proprietarilor l-au făcut să se zbârlească și a abandonat lucrările. Le-a continuat Henry van de Velde, care a construit așa-numita „clădire de tranziție”, iar aceasta a rămas neschimbată până în 1953, când s-a decis construirea unei galerii de sculptură și a unei aripi care să găzduiască congrese. În 1965, s-a decis extinderea complexului, sub conducerea arhitectului Wim Quist, care a finalizat lucrările în 1977, sub forma clădirii pe care o putem vedea și azi.

E momentul să amintim crezul doamnei Kröller-Müller despre artă. În opinia ei, arta plastică se împarte în artă realistă și artă idealistă, dar, atenție, cele două aspecte se potențează reciproc, coexistând și dând viață fiecărei lucrări în parte. Cu alte cuvinte, Bosch, de pildă, are o mai mare încărcătură idealistă decât Rembrandt, să zicem, iar pictura în sine, meșteșugul ei, dacă ar fi să simplificăm foarte mult, nu este decât mijlocul prin care artistul ne face părtași la metafora creației sale. Realismul este preocupat, mai ales, de observație, în timp ce idealismul tinde să abstragă formele, oferindu-ne propria-i idee despre realitate – sau, în fine, cam așa ceva…  Datorită acestui crez, la muzeul Kröller-Müller vom întâlni adesea apropieri care în alte galerii sunt tabu: renascentiști alături de cubiști, suprarealiști qui cotoyent des pointillistes, abstracți vizavi de minimaliști…

În linii mari, galeriile propriu-zise ale muzeului găzduiesc pictură – de la Tintoretto până la Hans Arp, trecând prin Odilon Redon (faimosul Ciclop) și James Ensor, ba chiar și printr-un portret ale Evei Callimachi Catargi, de Henri Fantin-Latour,

totul centrat de un hol imens în care se află cea de-a doua colecție privată de van Gogh din lume. Atenție: pe lângă van Gogh cel flamboyant, pe care îl caută toată lumea de după Era Descopery, muzeul posedă nenumărate lucrări din perioada lui cenușie, dacă nu chiar neagră, cu tonuri terne, aproape monocrome, de dinaintea migrației lui spre absint și spre lumina sudului.

După parcurgerea galeriilor, ajungi în grădina sculpturilor, unde se află lucrări de Dubuffet, Jean Richard Serra (erata, de la Ciutura Franta citire…) , Auguste Rodin, și un pavilion în aer liber creat de Aldo van Eyck.

 

 

 

Cum-necum, nu știu cum se face că toată arta aia de la Kröller-Müller nu-ți cade în cap – muzeul este extrem de relaxant. O fi din cauza contrapunctului artă veche/artă contemporană? O fi din cauza volumetriei galeriilor și a alternanței cu spațiile exterioare? O fi din cauza arhitecturii frugale, care nu-ți încarcă simțurile cu artă în exces, lăsând cale liberă doar exponatelor? O fi din cauză că vezi muzeul după o teribilă plimbare cu bicicleta, știind că la ieșire te mai așteaptă o tură printre pini și oameni liniștiți, care vorbesc în șoaptă, care se spală zilnic și care nu văd politicieni tembeli și jurnaliști imbecili la televizor?

Habar n-am! Cert e că după doza de sculptură subtilă (la un moment dat, pe o alee cu copaci bătrâni, te trezești trecând pe lângă un trunchi de fontă, pe care nu-l ghicești că-i „fals” decât cu greu),

iei iarăși bicla și pornești mai departe, pe alei unduitoare, până în miezul unor dune întinse, mărginite hăt, la orizont, de nesfârșita pădure de pini, după cum se spune.

Un parc național. Un muzeu. O familie cu dificultăți financiare, care și-a donat căpătuiala (hm…) unui stat aflat, și el, în criză financiară, în 1935, alături de restul lumii.

Cu toate astea, Olanda a găsit și atunci, și acum, modalitatea de a întreține un muzeu, deși, după cum ar dezbate analiștii de pe sticla cretină din provincia comisarială Carpato-danubiana-pontica, ei, olandezii adică, nu aveau nevoie de muzee suplimentare: erau, oricum, doldora de spații expoziționale!