Scriitorul și pescarul

 

Fotografie0427

Așadar, era seară pe Dunăre când am aflat povestea lui Anatolie, starețul peștilor de lângă Capidava, și a lui Romulus Bărbulescu, scriitorul. Nu știu dacă am aflat-o înainte sau după ce am făcut poza de mai sus, dar cam asta era ora zilei. Era cald, stăteam pe puntea unui bac, Haralambina se afla în cealaltă parte a insulei (se juca de-a sniperii pe lângă telescop, printre stâncile alea mărunte), iar noi beam un vin alb, rece ca gheața, dintr-o sticlă brumată, care scotea abur de înghețată ce era. Așteptam țânțarii și ne înfofoliserăm în cârpe, care cum putuse.

– Sărbătorim ceva? am întrebat-o pe M, fata roșcată și cu pistrui care adusese vinul.

– Ce sărbătoare, bem în amintirea domnului Anania, știi ce mult îi plăcea vinul ăsta?

Uitasem de promisiune – vreau să spun că stabilisem să bem vinul cu pricina, la ceremonia de incinerare a lui George Anania, cu câteva luni în urmă, numai că eu, unul, uitasem ce promisiuni făcusem, că ăsta mi-e obiceiul, fir-ar să fie. Vinul era dulce, semn că domnul Anania nu se omora cu băutura, iar locul era frumos, ales special: cică aici îi plăcea domnului Anania să stea seara, să se bucure de apus și de liniște. În spate era insula toată, acoperită cu pădurea aceea aproape tropicală, cu liane și copaci răsuciți; dincolo de ea, pe mal, se ghiceau ruinele cetății Capidava, iar dacă te gândeai mai mult îți aminteai de legendele arheologilor de la aceeași Capidava – cică pe vremuri, venea un drum aici tocmai de la Sarmisegetusa Regia, dar eu n-am crezut niciodată în legenda asta.

Îmi plăcea doar s-o aduc în vorbă, ca să adaug sare și piper conversațiilor.

Fotografie0406

Ne-am apucat să discutăm de una-alta, ne-am gândit că ce păcat că George Anania și Romulus Bărbulescu nu sunt înmormântați în același loc, să fie unul lângă altul după câte cărți au scris împreună. Pe urmă cineva a zis că se pare că și domnul Bărbulescu are urna depusă la Vitan Bârzești (cică și el se incinerase), așa că, vezi bine, soarta potrivise lucrurile până la urmă, drept pentru care M. ne-a spus povestea pe care v-o spun și eu vouă acum.

Domnul Bărbulescu n-a fost doar scriitor, ci și actor – a jucat la Teatrul Ion Vasilescu, dacă nu mă înșel, și a mai jucat și în filmul „Toate pânzele, sus!” Era un ins înalt și slab, cu nas mare și glas profund, avea părul creț și nu-l încurcai cu una cu două. Pe cât era de cuminte George Anania, pe atât de pus pe arțag părea Romulus Bărbulescu, dar, ce să zic, nu se dădea la om decât cu motiv, poate că i se trăgea de la faptul că se născuse departe de pavajul marilor orașe – cică era de fel din Sulina.

Fiind din Sulina, domnului Bărbulescu îi plăcea să dea la pește, așa că venea cu drag pe insulă, la Capidava, Atlantykron, după cum i se spune printre connaisseurs, mda… Mă rog, nu venea pe insulă doar ca să pescuiască – mai înmâna el și niscaiva premii literare învățăceilor, după ce George Anania, tăcut și cumințel precum un școlar silitor, citise pogoanele de hârtii scribăluite în fel și chip, le adnotase, le clasificase și mai și găsise, pe deasupra, câte un mesaj de încurajare pentru fiece surescitat de autor.

Chestia asta din urmă, cu mesajele de încurajare adică, îl cam enerva pe Romulus Bărbulescu, așa că el se ducea la pește cât timp Anania era ocupat să-și facă temele. Își vedea prietenul dimineață, îl anunța că totul e OK, îi spunea că pleacă să ia ceva votcă de pe mal, după care, hop! – în barcă, și tuleo! – pe gârlă.

Lumea îl știa pe Bărbulescu de aiurit, cică mereu trebuia să aranjezi lucrurile astfel încât omul să nu-și facă singur rău, drept pentru care bossul Atlantykronului, Sorin (bezmeticii îl porecliseră pe atunci Repti), tocmea în fiecare an câte un lipovean ca să aibă grijă de el. În 1993 l-a tocmit pe un oarecare Anatolie, mare stareț de pești, să vadă de scriitor și să nu-l scape din ochi carecumva, că o cam lua cu barca pe șenalul navigabil, unde puteau să dea barjele și vapoarele peste el. Și așa se face că Bărbulescu și Anatolie au pescuit câteva zile împreună, în august 1993.

Anatolie, ce să zic, era lipovean ca toți lipovenii – avea barbă lungă și roșcată, creață, avea ochii albaștri, umezi, și vorbea cu accent. Era un slăbănog, știți voi – un ăla uscat, cu picioarele goale, cu tălpi și mâini late, zgrepțănoase, ferfenițite de funii, sfori și vâsle, cu pantaloni negri, abia ținuți de o curea roasă, lucioși; era un ațos și-un ăla cu piele albă, plin de riduri, bronzat atât cât îl lăsau pălăria și bluza. La oraș, ălora de se bronzează așa, cu dungi, le zicem că seamănă cu tractoriștii, dar uite că și lipovenii se bronzează la fel.

Se spune că Anatolie al nostru era foarte tare când venea vorba de pești. Cică într-un an, după ce plouase zile în șir, lipovenii dăduseră de belea: nici plevușcă nu le mai pica. Se vârâseră cu toții prin case și blestemau potopul, căci ei sunt foarte credincioși. Iată că într-o zi, însă, îi cheamă Anatolie pe baltă:

– Bă, vouă nu vă mai e foame?

– Ba da, dar ce să facem? Plouă de se înnoadă apa, ce să prindem?

– Ia veniți, mă, cu mine, că v-oi scoate la liman și de astă dată.

Și se urcară în lotci și o luară pe Dunăre. Ploaia – ploaie: turna de nu se mai oprea. La un moment dat, le face semn Anatolie să se oprească. Adulmecă el, se uită la nori, bagă mâna-n apă, ăia încep să-și dea coate:

– Ce pești să scoatem pe ploaia asta, Anatolie? Îți bați joc de noi…

– Mă, vouă nu prea vă e foame, văd.

– Ba ne e, Anatolie, dar pe potopul ăsta se ascund toți peștii, ce te faci că nu știi…

– Io zic să mai mergem să căutăm peștii ăia, dacă tot vă e foame!

Și porniră mai departe – luară Dunărea în vâsle. Iar îi oprește Anatolie după o vreme, iar se-apucă să miroasă, să se uite la ploaie, să guste apa, na, de-ale lui… Tot nu era mulțumit, însă, așa că-i puse să meargă mai departe, și mai departe, tot mai departe. Ei, și ajunseră ei într-un loc ca oricare altul, pe ploaia aia care era la fel de nu știu câte zile încoace. Lipovenii se cam înfuriaseră că vâsleau ca orbeții, așa, fără să se întrevadă nimic, unii mormăiau, alții comentau de-a dreptul, ce mai tura-vura, aveau chef să-l lase baltă pe zănaticul de Anatolie.

Dar Anatolie, iscodind locul:

– Aici, mă! Ia băgați, mă, plasele-n apă! Ia să vă văd, mă!

Și umplură lotcile de pești, de se afundară în apă pe trei sferturi, și-avură ce mânca luni de zile, ca să vezi!

Se mai spune despre Anatolie că, într-o vară, îl luase de suflet pe unul mai nebun dintre puștanii care se strângeau pe insulă: mergea cu el la pește, îi arăta locurile de știucă, îl ducea la el acasă, îl omenea, stăteau toată ziua pe gârlă, așa, doar pentru că puștanul era cam mărunțel și-i dădea lui Anatolie senzația că era bolnav de ceva, iar Anatolie făcea chestia asta chit că el și ai lui, lipovenii adică, n-aveau voie pe insulă câtă vreme se strângeau puștanii în tabără. Prin urmare, puștiul (acum e ceva specialist în rezistența materialelor și locuiește, pasămite, la Roma), puștiul, așadar, a tăcut mâlc și n-a spus nimănui nimic de escapadele lui, căci Anatolie n-avusese voie decât cu domnul Bărbulescu, și numai cu domnul Bărbulescu, și asta doar în august 1993 – îl lua de pe insulă și-l aducea seara înapoi, cu barca plină de pește, la fix ca să înmâneze niște premii literare: Ana are mere, mama țese frumos, cerul este albastru și limpede, cosmosul este negru, iar racheta din Alpha Centauri…

Fotografie0419

În fine, așa s-a împrietenit Anatolie, starețul peștilor, cu Romulus Bărbulescu, jumătate din scriitorul Fermei Oamenilor de Piatră, pe care bine-ați face s-o citiți. Din cauza acestei liaison dangereuse, domnul Bărbulescu s-a trezit un fel de pescar-șef printre scriitorii ăia care chefuiau pe insulă, astfel încât, tot în august, 1993, a fost rugat să organizeze un concurs de pescuit la care să participe amărâții ăia de citadini.

Romulus Bărbulescu, conștiincios, s-a dat peste cap să aleagă un loc anume pe insulă, a stabilit unde să stea fiecare concurent, a organizat toată treaba și a arbitrat concursul – asta nu mai era literatură de concediu, era pescuit, frate! Ei, bine – la concurs, abia dac-a prins vreunul ceva; numai niște fâțe, niște ăia mici, mai mult morți decât vii, nu știai: erau pești sau mormoloci?

– Domne, da`era plin de pești ieri! și-a smuls domnul Bărbulescu părul din cap. Erau numai pești barosani, ieri, p-aicea, unde naiba s-au dus, unde s-au dus?

Dracu știe!

– Ah, o să-l întreb pe lipovean care-i treaba, a stabilit scriitorul.

În sfârșit. Trece anul și, în vara următoare, când lumea se adunase din nou pe insulă, apar niște namile de lipoveni, noaptea, la un foc de tabără – veniseră pâș-pâș.

Fotografie0375

Lăsaseră lotcile în golfulețul de lângă poiana cu corturi și se strecuraseră până la chefliii care, fiind 1994, ascultau la maxim Nirvana:

Come/ As you are / As you were/ As I want you to be…

– Cine sunteți? Ce căutați aici? i-a întrebat M., făcând un pic pe înțepata, căci v-am spus: lipovenii n-aveau voie să calce pe insulă.

– Taci din gură, fătucă! o puse la punct una din namile. Noi îl căutăm pe ăl bătrân. Unde e?

– Pe cine?! Care ăl bătrân?

– Ăl de-a mers la pește anul trecut cu Anatolie. Ăl bătrân. Unde e?

– Da` cum îl cheamă, nu știți?

– Nu știm. E un om așa și-așa. Unde e, că trebuie să vorbim cu el.

Pe vremea aia nimeni nu știa de Anatolie – doar Romulus Bărbulescu și cu puștanul îl cunoșteau, dar puștanul, civis romanum sum,  își pusese fermoar la gură.

Încep discuțiile: cine dracu era ăl bătrân? Da` lipovenii ce treabă aveau cu el? Până la urmă, se prinde lumea că împricinatul nu putea fi decât Romulus Bărbulescu, așa că plecară după el și-l aduseră la foc, în fața namilelor.

Iar lipovenii:

– El e! Ahaaa… Îți mai aduci aminte mata de Anatolie?

– Anatolie?! … nu… care Anatolie?

– Ei, Anatolie! Anatolie care ți-a arătat locul de știucă!

– Ah, Anatolie… Știu, știu acum, lipoveanul de anul trecut! Anatolie, da!

– Ei, uite că Anatolie a murit astă-iarnă! Dar ne-a lăsat cu limbă de moarte să așteptăm să se facă vară și, când s-o umple insula de oameni, să îndrăznim să venim aici cu lotcile (știi că „ăștia” nu ne dau voie!), să te căutăm și să-ți dăm o ciorbă de pește în amintirea lui. Acum stai jos!

Și Romulus Bărbulescu se puse jos, la foc, în timp ce lipovenii aduseră din lotci un ceaun uriaș, în care turnară pește de toate felurile, apă din Dunăre, roșii, ardei, ceapă și verdeață (leuștean, mai ales), mai scoaseră și niște ardei usturat și niscaiva pâine proaspătă, coaptă în țest de nevasta lui Anatolie în casa ei cu acoperiș de tablă ruginită, cu ziduri strâmbe și coșcovite și date cu alb, cu ferești mărunte și mobilă veche, șantalie, acoperită cu așternuturi obosite, dezurzite și vechi, alea de miroseau a stepele pline de mărăcini din care veniseră lipovenii demult, demult de tot, încă din vremea Preslavului.

M., care mi-a spus povestea, crede că nevasta lui Anatolie a făcut și vreo vrajă ceva în noaptea aia înstelată, căci din ciorbă n-a mâncat doar domnul Bărbulescu, ci toată suflarea de pe insulă, cu oficialități cu tot, pe săturatelea – și au mâncat cu toții așa, clandestin, și, din cauza asta, cu mult mai fioros de plăcut, salivând cu kilogramele, pentru că namilele de lipoveni n-aveau voie să calce pe Atlantykron – neam! – decum să pună ceaune la fiert, ca să nu-i sperie pe orășenii veniți să-și arate unii altora ce deștepți sunt ei.

Și au băut și niște votcă și s-au bucurat împreună de Anatolie, cel ce prindea, de-acum, ca stareț ceresc, peștii cei mari din apa raiului.

Fotografie0431

19 Responses to “Scriitorul și pescarul”

  1. 1
    Blegoo says:

    Aaaa… deci putem să scriem; dacă vrem.
    Bine, băh.
    O să țiu minte.

  2. 2
    cora_ says:

    “mai scoaseră și niște ardei usturat și niscaiva pâine proaspătă, coaptă în țest de nevasta lui Anatolie în casa ei cu acoperiș de tablă ruginită, cu ziduri strâmbe și coșcovite și date cu alb, cu ferești mărunte și mobilă veche, șantalie, acoperită cu așternuturi obosite, dezurzite și vechi, alea de miroseau a stepele pline de mărăcini din care veniseră lipovenii demult, demult de tot, încă din vremea Preslavului”.

    aproape ca se simte vantul prin crapaturile ferestrelor. :))

  3. 3

    maitre blegoo, ma fortzez si eu, incerc, na…
    cora, cam bate vantul pe acolo, iar peshtishorul, miam-miam! lol

  4. 4
    Blegoo says:

    sebastian-corn a zis:

    “…ma fortzez si eu, incerc, na…”

    BLEGOO (necăjit): “Păăăi… cu tine nu poate să se certe omu’… dară-mi-te să te latre câinii… ejti sigur că ejti român? că după apucături… nu pari…”

  5. 5
    Blegoo says:

    Și ca să fiu uăntopic, cineva (poate tu?) ar trebui să mai scuture de praf pagina de wiki a lui G. Anania. Începând cu o listă de traduceri, zic io.
    Și continuînd cu scrierile saifai.
    Hai, ce dreaq’… e ceva care se merită făcut.
    Dacă tot e vorba de scris, forțat, încercat.

  6. 6

    @ Blegoo:
    uite, n-o sa ma ocup io, ca nu sunt exeget, da vorbesc cu unul cu altul care cica stie cum se face chestia si are si detaliile necesare ca sa duca treaba la BUN sfarsit.
    danke seon!

  7. 7
    kilroy says:

    Biutiful, maitre, ca sa il citez pe Inaritu

  8. 8
    Blegoo says:

    @ sebastian-corn:
    Sper să nu fie dîn categoria “…biineee blegule… daaa blegule… siigur căăă… “ ori alte blegeli d-astea.
    Anania merită ceva mai mult decât jenibleala aia de pagină dă uichi.
    Ca unu’ care ai fost aproape de el, ar trebui să te simți.
    Nu te-ai simțit când era în viață, să te vedem acum.
    Dacă tu nu te implici… atunci cine?

    Io?

  9. 9
    impricinatul says:

    kilroy, esti amabebel, :)
    ce tare esti la negocieri online, blegoole!

  10. 10
    Blegoo says:

    @ impricinatul:
    Ca să citez un mare clasic în viață:
    “…ma fortzez si eu, incerc, na…”
    :-)

    În realitate, treaba stă cam așa:
    Cândva… demult… într-o țară îndepărtată… am fost aproape de un scriitor care mi-a marcat copilăria -- ori tinerețea? -- mereu am vrut să-i bat la ușă, să-i spun doar că scrierile lui contează.
    Era chiar foarte aproape.
    Mereu am amânat.
    Până când… el s-a dus, eu am rămas cu regrete.

    Cam ca tine, la postul dinainte cu G.A.

    Dar tu, chiar poți să-ți repari greșelile.
    Nu ezita a doua oară.
    Prima dată… e neștiința tinereții.
    A doua oară… e prostia maturității.
    Sper să nu ajungi la faza a treia.

    (ăsta e comentariu serios, nu caterincă bleagă)

  11. 11

    @ Blegoo:
    eh, sper sa se rezolve, mon cher! am dat o mica alarma printre cei care cunosc BINE subiectul.

  12. 12
    Doru Stoica says:

    Maitre, m-ai rupt cu postul asta !! Am mancat din ciorba aia in ’94 dar nu am stiut povestea (sau am uitat-o… deh, o fi fost prea multa vodca in circuit) ! Superba ! Cat despre M…. I-am zis eu odata ca trebuie sa se apuce sa scrie “Cronicile Atlantykronului” si se tot face ca uita.

  13. 13

    pai… poate ca asa o ardeiem pe ici, pe colo, prin partile esentiale…

  14. 14
    mack says:

    ca una care nu numa’ că a halit şi ea din ciorba de pomină/pomană, ci a şi fost la toate desfăşurările de acţiuni atît de bine istorisite de m., suptscriu! inclusiv la ce zice doruleană :)
    ah, ce bine că ai scris-o, ghindă. chiar merita.
    a, şi o să ne ocupăm de pagină. cît de curînd, am început să strîng dovezili şi materialili.
    hugs’n’kisses!

  15. 15
    mack says:

    ps: sînt unul lîngă altul, au urnele la un loc.

  16. 16

    nu stiam chestia cu urnele. mai bine asa.
    si ce chefloaica esti!

  17. 17
    împricinata de M. says:

    Mulţumesc.
    Vezi, Dorule, important nu e să scrii Cronicile, ci să le ştii spune cui ştie să le scrie! :)

  18. 18
    mack says:

    sigur, de-aia am şi vorbit cu emil, iar el a fost drăguţ şi a fost de acord. prea mult timp au petrecut împreună şi prea bine s-au înţeles ca să nu rămînă aşa.

  19. 19
    kellogs says:

    Chiar ma intrebam cand mai scrii cate ceva mai amplu si mai asa.. mai cum e povestirea asta! Am scos harta si am inceput sa ma plimb aiurea… Capidava -- cum o fi oare sa traiesti acolo, 10 case sau cate or fi, rupti de lume…

Leave a Reply


+ 8 = ten

Subscribe without commenting