CARTEA LUI ANTON CANTA – un rotulus – 0.3

Table of contents for CARTEA LUI ANTON CANTA

  1. CARTEA LUI ANTON CANTA – un rotulus – 0.1

 

 

013buc

 

 

- Of, of, bărbate, odată şi-odată tot o să trebuiască să te hotărăşti, începu Smaranda, râzând. Ori veşminte turceşti, ori nemţeşti…

- Da’ ce? Nu-s’ bine aşa? – făcu el pe miratul şi se privi în oglinda cea mare din hol. Ei, hai că nu-s’ chiar aşa de urât, măi Smărăndiţo!

Mă rog. Peste cămaşa albă, cu guler înalt, purta o redingotă grenadine, cu două rânduri de bumbi aurii, iar în jurul gâtului avea o lavalieră de culoarea frunzei bătrâne de stejar. În schimb, era încălţat cu iminei cafenii, traşi pe calapod de Gelep, cizmarul din Podul Beilicului, iar picioarele lungi îi erau acoperite cu o pereche de şalvari albi, mătăsoşi.

- Bine, bine, făcu nevastă-sa, care era îmbrăcată nemţeşte din cap până în picioare – bine încorsetată, purta o rochie de olandă, tighelită cu dantel de Brugge, săltată pe cea mai evazată crinolină din târg după cum se vorbea. Rochia îi lăsa spatele gol, lalolaltă cu ceea ce ne-ar place să credem că se numea, şi pe atunci, un décolleté somptueux.

În fine. Anton îl numea, mult mai direct, nemaipomenita lăptărie a nevesti-mi, fiind el foarte mândru de zestrea carnală a Smarandei…

- I-ai uitat pe ruşii aceia cum erau înveşmântaţi? Sau pe austrieci? – îl luă nevastă-sa la rost.

- Tocma’ că n-am uitat, şi zău dacă voiesc a fi ca ei… Lavaliera mă gâtuie, redingota mă-năbuşe, cămaşa mi se lipeşte de subsuori – ce-or fi găsit la croielile astea blestemate? Nu fac decât să chinuie omul… Pe tine nu te strâng nenorocitele astea de ţoale, măi, Smărăndiţo?

- Ba da, da’ dacă tu-mi spui Smărăndiţo în loc de nevastă, înseamnă că-i mai bine să mă strângă…

- Las’ că tot cu ţoalele turceşti îţi vine mai bine… Când a venit englezu’ ăla pe nepusă masă la noi, ştii tu, atunci când s-a rugat de tata să-i puie o vorbă bună la Vodă, mai ţii minte cum i-au ieşit ochii din cap, ca la melc, când te-a văzut pe sofaua din camera de zi?

- Conu’ Edgar e om serios, Antoane, se înroşi Smaranda.

- Serios, pă dracu’! O fi fost serios când a ajuns aci prima oară, da’ să-l vezi acu’ cum joacă giamparalele, cot la cot cu ţiganii, la Mandravela!

După câteva clipe ieşiră din casă. Era o seară cam prea răcoroasă pentru septembre, dar aşa fusese mai mereu de doi ani încoace – iar în 1816, abia dacă fusese vară cumsecade. Peste drum, spre Antim, se zăreau nişte ţânci care jucau poarca. Dinspre Gura Văii adia un fel de vânticel tăios şi, naiba ştie de ce, lui Anton îi trecu prin minte ciudatul gând cum că cerul părea mai înalt decât de obicei. Mult mai înalt şi mai limpede.

Se urcară în caleaşca cea mare şi, dă-i bice, Fane, dă-i bice în jos, pe Podul Caliţii, spre gârlă. Pe la biserică, la Domniţa Bălaşa, dădură nas în nas cu caleaşca lui Iancu Zgarbură, care ţâşnise, nebuneşte, din ulicioara ce ducea spre rândurile sale de case. Cei doi bărbaţi înclinară din cap, boiereşte, numai că Iancu nu se abţinu şi-i făcu lui Anton cu ochiul, în amintirea nopţii de vineri spre sâmbătă, când o făcuseră lată printr-un han de dincolo de Sărăria Veche, prin mahalaua Caimatei – ocazie cu care Anton o trecuse pe răboj şi pe cocoana Lucsiţa, negustoreasă de toate cele şi bărbată a franţuzului, după cum o ştia toată lumea.

- Drăguţă, coana Zgarbură, spuse Smaranda, zâmbind frumos către cealaltă cucoană.

Anton rânji:

- Smărăndiţo, se băgă el mai în nevastă-sa. Io umblu teleleu pentru că-s’ zevzec, ştii bine, da’ conu Zgarbură e om cu picioarele pe pământ, aşa că el fuge de-acas’ de nevoie… Ce, doamne iartă-mă, găseşti tu drăguţ la scoaba aia de nevastă-sa?

- Are, aşa, un aer diafan, că nu ştiu să-i zic altfel… Uită-te la ea ce piele fină… şi ce ochi adânci… nu vezi?

- Să-ţi spun ceva, Smărăndiţo, făcu Anton, cuprinzând-o pe după umeri. Scoabele astea cu ochi moi şi piele fină nu-s’ bune la trânteală… Unde mai pui că-nnebuneşti de frică să nu le despici, dracului, în două, dintre picioare în sus…

- Eşti-un-porc, scandă Smaranda, râzând, şi-l plesni cu evantaiul peste joben, dându-i-l peste ochi.

- A naibii şapcă, făcu bărbat-so şi, sărutându-şi nevasta cu foc, îşi dete jos jobenul şi-l azvârli în colbul uliţii.

Ciudat lucru! Ajunseseră chiar în faţă la Ciupagea, urcând spre Uliţa Mare, iar băieţii de prăvălie ai birtaşului se repeziră să-i ridice jobenul, alergând după caleaşcă:

- Căciula a franţozească, coane Antoane! V-a scăpat căciula a franţozească!

- Hai că v-o las vouă, băh! Să mă ţineţi minte dacă dau colţu’….

- Hei, ce vorbă-i asta, Antoane? – îl luă nevastă-sa la rost.

- Ce vorbă să fie? Păi, am trăit cam o viaţă şi jumate’ de om d’ăla, cum i-ar plăcea maică-ti. De-acum, se poate întâmpla orice, oricând.

- Eşti un prost! Copiii nu ştiu că tu trăieşti precum descreieraţii. Mai rămâi cu noi, măcar de dragul lor…

- De dragul lor şi-al tău, Smărăndiţo, recunoscu Anton şi se aplecă asupra ei.

Pleosc! – evantaiul îl plesni în frunte, dar bărbatul nu se lăsă şi-o frichini cum ştia el mai bine.

- Încetează, Antoane, că suntem pe Uliţa Mare şi ne vede tot târgul…

- Ia mai dă-i încolo…

 

016buc

 

Odată ajunşi pe Podul Mogoşoaiei, se făcu înghesuială, iar prin faţa Sărindarului, deja mergeau la pas de câte caleşti ieşiseră la promenadă. Se văzură cu Slătinenii, cu Brâncovenii, cu Colţeştii (Cati era cu bătrânii şi se prefăcu neinteresată de Anton) – na, se văzură cu toată lumea bună, chiar şi cu cocoana Lucsiţa Mavrodin, cu femeia ei masculină cu tot. Coana Lucsiţa nu pierdu ocazia de-a o cântări din ochi pe Smaranda, dar nenorocitul de Anton tocmai atunci îşi găsi s-o ţie pe nevastă-sa mai aproape, ţintuind-o pe negustoreasă din priviri de parcă i-ar fi spus: uite la mine, cocoană, că am oricând unde să trag!

Dracu’ ştie de ce, dar coana Lucsiţa se tolăni atunci în caleaşcă, prefăcându-se că are chef de vorbă cu franţuzul ăla de consort al ei.

Când ajunseră prin dreptul Episcopiei, abia mai mergeau, iar un copil cam zdrenţăros se vârî printre caleşti şi, fără o vorbă, azvârli un plic gros în poala lui Anton, după care o luă la fugă devale, pe lângă casele umflate ale Filipescului, spre biserica Calvină.

- Hei, hei! – strigă Anton după el. Na, al naibii, c-a dispărut şi ăsta!

- Ce-i asta? – întrebă Smaranda, cu ochii ţintă la plicul voluminos. Cum adică, a dispărut şi ăsta?

- Păi, nu ţi-am spus că pot să mor oricând? – încercă Anton s-o dea pe glumă, numai că nevastă-sa îşi ţuguie buzele.

- Cum adică, a dispărut şi ăsta? – întrebă ea din nou. Ce-i cu plicul ăsta? De ce nu-l deschizi?

- Eh… e o prostie, Smărăndiţo…

- De ce nu-l deschizi, dacă-i o prostie? Când ai mai primit aşa ceva? E de la mahalagioaica aia care s-a uitat la mine aşa de lung?

- Nici pomeneală. Habar n-am de la cine e.

Smaranda se îmbujoră, iar aripile nasului i se căscară uşor.

- Să nu mă crezi, cumva, neghioabă, Antoane! – îi suflă ea, scurt, după care se întoarse să privească pe uliţă. O zări într-o caleaşcă pe nemernica de Marghioala Leurdeanu, cea despre care se auzise că, de ani de zile, îi dădea acelaşi cadou lui taică-său, de Crăciun şi de ziua lui şi oricând mai era cazul – bietul de el îşi pierduse minţile şi uita chiar tot, aşa că habar n-avea că primea în dar, de fiecare dată, acelaşi joc de şah cu piese de fildeş lucrate în Eghipet. Dar acum, Smaranda era într-atât de furioasă, încât găsi de cuviinţă că merită s-o salute.

- Poftim, îi zise Anton atunci. Citeşte şi tu, ca să vezi că nu-i de la mahalagioaica aia.

Smaranda se făcu că nu-l aude. Fane, surugiul, se întoarse spre ei:

- Conaşule, e prăpăd! Unde să mai merg? Sunt carete în faţă, cât vezi cu ochii!

-’r-ar al dracu’ dă pârcălab! – pufni Anton şi, în clipa aceea, nevastă-sa îi şi clepsă plicul din poală, precum şuţii de la Hanul Galben.

- Ia să vedeeeem, se amuză ea şi, tacticoasă, desfăcu plicul alene, zădărându-l pe bărbat-so cu aplicaţiune – că doar văzuse la franţuzoaicele pripăşite prin târg cum se făceau trebile astea.

Deodată, scoase un strigăt scurt. Scoase din plic blana din lemn, iar pe blana din lemn zări coala de hârtie. Exclamă:

- Dumnezeule… Cine scrie cu asemenea slove?

Apoi, citi.

 

De-acum ai intrat, în sfârşit, pe făgaşul mult dorit, Locurene! Precum funia ce se apropie de par, ţi-e soarta!

 

Sub mesaj, aceeaşi zvastikă – cea pe care o zărise şi Smaranda pe spinarea lui Anton.

- Ce-i asta? – îl întrebă, privindu-l cu ochi scăpărători. Cine mai ştie că ai aşa ceva pe spinare?

- Coane, io nu mai pot să merg! Pă ce-am mai scump! – zise Fane şi vârî trăsura pe ulicioara de lângă Biserica Albă, trăgând lângă cramele lui Flintă.

- Hai să coborâm, făcu Anton. Hai, că nu mai avem decât doi paşi şi-ajungem la teatru, Smărăndiţo.

- Stai aşa! – făcu Smaranda şi-i dădu plicul lui Fane. Ai grijă de el ca de ochii din cap, ai înţeles?

- ’nţeles, coniţă!

Făcură câţiva paşi.

- Cin’ te-ameninţă, Antoane? Vreu bărbat d’ăla cu coarne, nu-i aşa?

- Smărăndiţă, îţi jur că habar n-am cine e! Îţi jur!

Nevasta îl privi – îi scotoci ochii adânci: te pomeneşti că nu minţea…

- Zău dacă ştiu cine e şi ce vrea.

- Şi dacă… Dacă e cineva care-ţi vrea răul, măi Antoane.

- Dacă-i doar atât, nu mă tem, surâse el, în sfârşit.

 

017

 

Ajunseră înapoi pe Podul Mogoşoaiei şi trecură pe partea ailaltă, ca să ajungă la Cişmeaua Roşie. O luară prin mulţime, strecurându-se printre caleşti, cunoscuţi, târgoveţi, gură-cască, cerşetori şi câţiva salepgii rătăciţi, care forfoteau dintr-o parte în alta. Deodată se auzi o târlă de câini, hămăind de parcă le lua cineva gâtul, după care se lăsă cu o hăituială cumplită – câinii trântiră un cerşetor, speriară câţiva copii care se apucară să urle de mama focului, îngroziră o pirandă care o luă la fugă chirăind, se strecurară printre un salepgiu şi clientul căruia tocmai ce-i turna un pahar cu bragă, aplecat din şale, după cum se obişnuia, întărâtară caii care se puseră să necheze, târând de caleşti şi făcându-i pe surugii să înjure cu foc – ce mai, se lăsă cu o buluceală şi cu o tropăială nemaipomenită. Câteva bârne din pod se frânseră, stârnind volburi de praf negricios, lumea se undui dintr-o parte în alta, se auziră strigăte şi, ca un făcut, atunci se iviră şi câţiva călăreţi de-ai Agiei, venind dinspre strada Puţului, crezând că s-a lăsat cu o răzmeriţă, ceva.

- Murim aiceaaaaaa, aoleooooo, muriiiiiim! – răcni ţiganca cu glas ascuţit.

Deodată, se auzi şi-un mieunat îngrozit şi, de sub o bârnă crăpată a Podului Mogoşoaiei, ţâşni motanul cenuşiu care prilejuise toată harababura. Era un ăla jigărit, cu părul sculat ca la arici, cu ochii holbaţi şi iute de picior. Se repezi, al naibii, spre gardul de lemn al Clincencei, căţărându-se pe ţambre de ziceai că-i ardea coada, după care sări direct pe trunchiul unui plop bătrân, isterizându-i pe nenorociţii de câini, care simţeau că le scapă prada.

- Pune mâna pe el! – strigă un târgoveţ, hohotind cu gura până la urechi, iar târla, frustrată deja, se năpusti în gardul Clincencei, dându-l jos într-un nor de praf, după care se repezi prin bălţile de la marginea curţii, împroşcându-i cu noroi pe trecători.

Deja, râdeau cu toţii, urlând, care la motan, care la câini, încurajându-i să sară la bătaie. Câţiva copii se apucară să dea cu pietre în câini, la grămadă, stârnindu-i şi mai tare.

- Băăăăăî! Gata cu scandalu’, băăăă! – răcni un oştean de-al Agiei. S’teţi proşti, băh? Ce-aveţi?

- Neghiobii, făcu Anton, ferind-o pe Smaranda de mulţimea care ba râdea, ba urla. Neghiobii…

Se apropiară de teatru. Undeva, chiar în faţa intrării, îl zăriră pe consulul Franţei, pe monsieur Ledoux, însoţit de doi bărbaţi. Înconjuraţi de câţiva arnăuţi de-ai lui Vodă, priveau la hărmălaia din jur cu un aer extrem de serios, cumva dubitativ.

Iar Smaranda:

- Cine-o fi cel ce-l însoţeşte pe Monsieur Ledoux?

- Ăla îmbrăcat ofiţer e baronul de Segonzac, iar ăl’lalt…

Ăl’lalt era un om tare ciudat. Mai înalt decât toată lumea de pe Podul Mogoşoaiei, îţi venea să zici că e înveşmântat cam ca un turc, numai că ţoalele albe atârnau pe el, dezgolindu-i umărul drept şi talia; în plus, era mai oacheş şi nu purta turban.

- Ăl’lalt, reluă Anton, mi-a zis conu Iancu Zgarbură că ar fi de prin Industan. Cică ar fi un fel de popă de-al lor.

În clipa aceea, Ledoux îi văzu şi îi salută, discret. Apoi, dădu să intre în holul teatrului, dar lumea, chit că erau mai mult boieri şi negustori de frunte, se buluci îndărătul lui şi-l cam îmbrânci, cu tot cu însoţitori, printre uşile grele, sculptate de Manafu cu dichis nemţesc.

- Tot rusu-i mai cu băţu-n fund ca franţuzu’, constată Anton în timp ce intrară şi ei în teatru. Nici mort n-ar fi venit Sivorski la teatru laolaltă cu restu’ lumii…

- Consulul Sivorski se laudă că Alexandru al lui e ultimul împărat adevărat, şi că restul…

- Bon soir, chère Madame, se auzi atunci glasul domnului Ledoux, iar Smaranda îşi înghiţi vorbele. Se ştia că nenorocitul de franţuz o rupea niţel pe româneşte, deşi nimeni nu ştia la ce-i folosea chestia asta. Între timp, consulul se înclinase, cu eleganţa-i proverbială, deşi cam zâmbea din colţul buzelor subţiri.

Smaranda făcu une petite révérence.

- Monsieur, îi răspunse, după care pufni în râs. C’est plûtot étrange, voire audacieux, de respecter l’étiquette parmi tous ces gens

- Oh, que vous avez raison, chère Madame, se înclină Ledoux. Baronul de Segonzac căscă ochii, mimând uimirea, iar consulul continuă. Ah, scuzaţi-mă… Sunt teribil de maladroit. Mi-ar face plăcere să vi-l prezint pe baronul de Segonzac. Domnia-sa vine tocmai de la Chandernagor, din Indiile Franceze.

- Oh, la, la! – exclamă Anton, ca un om de lume. Dar a bătut ceva drum până aci.

- Ba bine că nu, făcu Ledoux. Dar, scuzaţi-mi lipsa de politeţe, doamnă, credeţi că v-aş putea răpi soţul preţ de câteva clipe? Vă asigur că monsieur de Segonzac este un causeur d’élite

Smaranda zâmbi după cum se cădea, în timp ce Ledoux şi Anton se retrăgeau mai la o parte.

- Am discutat destul de mult cu le boyar Colţesco, votre beau-père… – începu consulul.

- Pricep. Şi? – făcu Anton, privindu-l pe Ledoux drept în ochi.

- Domnia-sa mi-a dat a înţelege că s-ar putea ca, la un moment dat, să avem nişte interese comune. Nişte interese de primă mărime, bien sûr.

- Ştiu eu? Eu… ce să spun… trebuie să mă gândesc de două ori înainte de a mă hotărî o dată. Ăsta mi-e felul.

- Totuşi, insistă consulul, ştiu din surse foarte sigure că dumneavoastră, personal, nu prea îi agreaţi pe ruşi.

- Ah, zâmbi Canta, furând o privire către nevastă-sa. Mda. Baronul de Segonzac nu prea se uita acolo unde era natural să se uite, chit că Smaranda vorbea cu însufleţire, ci îi urmărea pe cei doi cu privirea. Aş putea să vă pun o întrebare, Monsieur Ledoux?

- Bien sûr!

- Domnul de Segonzac a trecut, cumva, pe la Ţarigrad, în lunga călătorie a domniei-sale?

- Oh, fără îndoială.

- Iar la Ţarigrad, a petrecut cumva mai multă vreme, să zicem, pe la Topkapî?

- Baronul de Segonzac are o bună relaţie, dacă asta vreţi să ştiţi, cu sultanul. Credeţi-mă, se cunosc foarte bine. De altfel, de Segonzac se cunoaşte foarte bine şi cu Horace Sebastiani, fostul nostru ambasador la Poartă. Acum m-aţi priceput mai bine, domnule Locureanu?

- Poate că da. Poate că nu.

Ledoux surâse subtil şi scoase din buzunar o tabacheră de argint.

- Sunteţi un om teribil de prudent. Iată un lucru care vă face cinste. Aţi încercat vreodată să fumaţi du tabac rulat în ţigări precum acestea?

- Nu, niciodată, îi ignoră Anton invitaţia. Cât despre prudenţă, reluă el, s-ar putea să fie singurul lucru care-mi face cinste, domnule Ledoux. Dar, scuzaţi-mi curiozitatea, domnul de Segonzac încearcă să prelungească discuţiile de la Topkapî tocmai aici, la Bucureşti?

- Poate că da. Poate că nu, răspunse Ledoux, iar cei doi izbucniră în râs.

- Ştiţi, fostul dumneavoastră Împărat, începu Anton, fostul dumneavoastră Împărat e prea departe de Franţa, domnilor. Mult prea departe.

Consulul îl aprobă, privind cam trist peste mulţimea strânsă în hol. Îşi aprinse ţigara de foi şi trase un fum mai mult aşa, ca să se afle în treabă.

- Nu e prea departe pentru un călător experimentat ca baronul de Segonzac. Vă deranjează că vorbeşte prea mult cu soţia domniei-voastre?

- Nicidecum. Mă deranjează mai mult că nu-i acordă atenţia cuvenită şi că stă cu ochii pe noi.

- Asta s-ar putea aranja.

Anton râse, serafic.

- Oare ce nu se poate aranja în Bucureşti, Monsieur Ledoux?

- Tocmai asta încercam să vă spun. Of… Probabil că Împăratul este departe de Franţa, dar Franţa are o caracteristică pe care prea puţine ţări o au. Franţa e ca o molimă, domnule Locureanu! Franţa e ca o ciumă de care nu poţi scăpa. Franţa e la fel şi aici, îşi duse el mâna la piept, şi e la fel şi în inima Împăratului care se stinge la Sainte Hélène, şi tot la fel e şi în sufletul lui Sebastiani, şi a lui de Segonzac… Şi tot aşa va fi şi aici, îmbrăţişă el cu un gest larg mulţimea din hol, în sufletele voastre… sper. Împăratul ştie prea bine aceste lucruri. El încă veghează asupra Franţei, de acolo, de pe stânca aceea blestemată din Atlantic.

Anton scoase un fel de mormăit. Privi din nou spre Smaranda care râdea, încântată de conversaţia cu baronul, şi-l cuprinse o duioşie care-i făcu rău: biata progenitură a Colţeştilor, scoborâtoare din neamul unui boier vâlcean care îşi ştia străbunicii încă de pe vremea în care luptase alături de Mircea, la Nicopole, Smaranda, aşadar, era acum răsucită pe toate feţele, comme une truite dans la farine, de vorbele de duh ale unui călător mai interesat de discuţia lui Anton cu consulul, decât de nurii şi de zâmbetul ei.

- Vi se pare cinstită la démarche de monsieur le baron?

- À la guerre, vous savez

- Ba tocmai că je le sais que trop bien

 

058buc

 

În clipa aceea, Scarlat Bărcănescu îşi făcu apariţia în hol, zgomotos şi plin de viaţă, ca de obicei. Se repezi direct la Smaranda, îi sărută mâna fără fasoane, după care, ignorându-l pe baron şi pe însoţitorul acestuia, începu să întrebe de Anton.

- Ah, uite-l, făcu Bărcănescu deîndată ce-l descoperi. Salve, pezevenghi nenorocit, îl gratulă el de la depărtare. Oh, dar iată-l şi pe Monsieur Ledoux! Comant alei vu, şier musiu? – se prosti el, stâlcind franţuzeasca.

- Oh, totul e perfect! Tocmai aveam o conversaţie înfocată cu domnul Locureanu.

- Mda, făcu Anton. Îi explicam domnului Ledoux cum se întâmplă câteodată de se potrivesc lucrurile: unu’ vrea să fure o găină, altu’ vrea să fure un porc, aşa că umblă amândoi, cu limba de-un cot, după al treilea, care ştie să se furişeze prin curţi, ca să fure, dracului, o mână de roşii….

- Ce dracu-i asta, băh? – se holbă Scarlat.

- Românii m-au uluit, totdeauna, mărturisi Ledoux, zâmbind. Să înţeleg că vă plac roşiile, domnule Locureanu?

- Acu’, cel mai mult îmi place de nevastă-mea, aşa că mă duc s-o scap din ghearele lui de Segonzac, că prea au început să râdă amândoi!

- Ce dracu’ ai, mă? – întrebă Scarlat. Ce vroia ăsta?

- Tu ce crezi?

- Ce să cred… I-a spus socră-tu’ de toată tărăşenia!

- Nu-ţi fie teamă, că socră-miu e uns cu toate alifiile…

- Ah, uite-l şi pe grasu’ ăla dă Sivorski…

- Gras, gras, da’ am auzit că muierile-s cam moarte după el… Hai, dă-i naibii, că am adus-o pe Smaranda la operă şi nu mă mai interesează nimic altceva în seara asta…

- Nici cocoana Lucsiţa? – îi făcu Scarlat cu ochiul, dispărând în mulţime.

Îşi făcură cu mâna, precum puştanii, după care Anton o luă pe nevastă-sa şi purceseră în sală, pe locurile lor. Mda. Lume multă. Opaaa, uite-l şi pe Vodă Caragea şi pe bezmeticul de beizadea Grigore! Hoţi, ai naibii – vorbeau pe faţă cu Sivorski, rusul, şi cu Moravek, consulul austriac, în timp ce pe englez şi pe franţuz nici cu o privire nu-i gratulară, deşi se gudurau, ai naibii, cu mult nesaţ. Se gudurau, se gudurau, dar Anton ştia prea bine ce vorbeau in private despre Valahia, despre Vodă, ba chiar şi despre osmanlâi…

Nişte proşti, îşi zise Anton şi, chiar în clipa aceea simţi un fel de puf cum îl bate pe ceafă. Ce dracu’? – se răsuci el, fiind cât pe ce să alunece de pe scaunul îngust. Dumnezeule! Coana Lucsiţa stătea chiar în spatele său! Îşi făcea vânt cu evantaiul, a naibii! Şi, ca şi cum l-ar fi citit dintr-o carte, nenorocita, se tot foia, vârând între el şi Smaranda ba o mână înmănuşată, ba evantaiul, ba lăsând să se dizolve în aer un efluviu de parfum greu, de trandafir de Cipru.

- Ce e? – întrebă Smaranda, dar atunci, lumânarii începură să stingă feştilele.

Şi începu spectaculul. Uvertura îl luă pe Anton pe nepregătite – în afara horelor, nu mai auzise niciodată muzică slobozită doar din instrumente. Numai că, spre deosebire de hore, uvertura atsa era când mai tare, când mai încet, când mai repede, când mai lent, când săltăreaţă, când strecurându-se în adâncuri, de parcă ar fi avut chef să ţi se închege în jurul oaselor. Câteodată, chiar i se părea că muzica asta vorbeşte cu glas omenesc cumva, şi abia dacă se stăpâni să nu se aplece într-o parte, ca să privească în spatele cortinei după acel vorbitor nevăzut.

Apoi, orhestra tăcu, iar Anton abia atunci îşi dădu seama că pe scenă era încă un rând de cortine care se traseră deoparte, scârţâind, descoperind vederii o încăpere turcească în toată puterea cuvântului, cu sofale, cu tamburele, cu narghilele şi cu nişte tablouri ciudate ce închipuiau nişte fereşti ce dădeau spre un fel de apă.

- Oh, făcu Smaranda, uluită.

Anton nu scoase o vorbă, însă. Se strădui să înghită în sec, nebăgat de seamă în timp ce ochii îi rămăseseră aţintiţi pe sofaua din mijlocul scenei – pe sofa, două femei. Deocamdată tăceau. De undeva, se auzea un cor de bărbaţi. Apoi, una dintre femei se apucă să cânte, dar nu glasul ei era cel pe care dorea să-l audă Anton Canta.

Nu pe al ei.

- Ci vuol flemma: a ciò ch’ei brama, începu, în sfârşit, cealaltă, iar Anton deodată simţi cum îngheaţă. Capul păru că i se umple cu un fel de abur uşor. Încleştă degetele pe rezemătorile scaunului şi-şi ţinu răsuflarea.

Ah… Era o brunetă uscată, creaţă, înaltă, cu buze potrivite şi cu gura mai degrabă lătăreaţă. Îi ghici forma coapsei chiar dacă abia se prevedea prin rochia de muselină groasă.

- Deh mia signora… vi scongiuro…

Avea sânii mai degrabă mărunţi. Iar glasul… Glasul îi era mai coborât decât al celeilalte femei, de ziceai că-i un lemn vechi, negricios, polisat îndelung, până la catifelare. Abia atunci îi înregistră şi ochii – erau aproape negri şi parcă prea înţepaţi. La un moment dat, femeia care cântase la început se ridică în picioare, iar Anton îşi dădu seama că nu cea la care se chiora el era personajul principal din piesa aia de teatru, de operă, sau de ce dracu’ o fi fost spectaculul ăsta pe care îl privea.

Ei, şi?

Din clipa aceea, pierdu complet şirul întâmplărilor care se petreceau în faţa sa. La un moment dat, pe scenă nu mai rămăseseră decât nişte bărbaţi, iar Anton se strădui să nu se mişte, să nu se clintească nicicum, sperând ca bărbaţii aceia să cânte cât mai mult, numai şi numai pentru că-şi dădea seama că femeia aceea avea să mai apară, totuşi, şi pentru că dorea ca apariţia ei, cât mai îndelung amânată, să-l mai surprindă o dată. De parcă ar fi avut chef să se facă că nu ştie că o mai văzuse o dată, cu câteva minute mai înainte. Între timp, apărură alţi bărbaţi şi încă o femeie, mai răsări şi un cor, naiba ştie de unde, iar Locureanu se strădui până să şi uite că simpla vedere a unei cucoane stand pe o sofa îl cutremurase în asemenea hal.

Am văzut o femeie şi gata.

- Îţi place? – îl întrebă Smaranda, în şoaptă.

Cu mare efort, Anton reuşi să-i răspundă aproape pe loc:

- Nu credeam să-mi placă atât de mult.

Smaranda chicoti şi-l cuprinse de braţ:

- Dacă-i pe-aşa, poate se-ndură Domnul să te-aducă şi pe tine pe calea cea bună.

- Poate, poate, se grăbi el să răspundă, zâmbind strâmb.

Iarăşi se perindară pe scenă unii şi alţii, iar Anton se mai potoli niţel. I se păru chiar că uită că pândeşte ceva. Nu, nu mai aştepta nimic.

Apoi:

- E ricusar potresti, una si bella e si gentil signora…

Iar apăruse femeia aceea, iar Anton simţi cum inima i se scufundă în miere – se clătină şi, preţ de câteva clipe, crezu că prin vine nu-i mai curgea sânge, ci un fel de lapte noduros.

- Se c’e un burber egual, mi caschi il naso

Ce naiba fac? – îşi dădu el seama ce păţeşte. Se holbă la braţele acelei brunete, zălude parcă – erau braţe lungi, cu o musculatură efilată şi nervoasă. Îi zări degetele după care, când femeia se aplecă, îi cântări fesele. Parcă erau prea mari faţă de cât de slăbănoagă era. Îi văzu umerii – subţiri şi plini de nerv, cu fibre prelungi, precum jopcul apelor într-o mătase.

Nu seamănă deloc cu ce-mi place mie la o femeie. E numai os.

- Vi dico il ver. Non so como si possa…

Nici măcar nu e personajul principal. E o scoabă. O muiere care nici n-ar fi în stare să chirăie – uite-o ce buze are.

- Ce e? Te-ai plictisit?

- Nu, nu…

- Parcă n-ai avea stare…

- Confusa e stupida non rispondete

Nici nu înţeleg ce naiba zice… În ce limbă o vorbi, blestemata asta?

- Iartă-mă, Smărăndiţo, trebuie să ies niţel, zise Anton deodată şi se ridică, cam prea grăbit, provocând un cor de şuşoteli supărate.

Se repezi afară din sală, ieşi pe hol, se sprijini de una dintre coloane, dar tot i se părea că nu are aer. Aşa că ieşi pe Podul Mogoşoaiei, încercând să tragă adânc în piept aerul care, spre marele lui ghinion, avea aroma aceea tăioasă, prea rece şi prea îndepărtată, care n-aducea aminte prin nimic de birturile şi de zahanalele din târg – un aer migrat de cine ştie unde, pe care acum îl respira, cu furie, în locul aerului lânced care ar fi trebuit să-l salveze; aerul de baştină al lui Anton Canta, sau Locureanu, aerul emanat dintotdeauna de gârla clisoasă şi de salcâmii plini de colb, aerul impregnat cu praful ce erupea în bufnete meschine dintre bârnele podurilor, aerul încărcat de tânguielile lăutarilor şi de scâncetele bolnavilor de ciumă, aerul care mirosea a bragă şi a afumătură, aerul care găzduia chirăielile femeilor posedate în grădini, blestematul de aer în care se născuse şi care şlefuise vorba alor săi, aerul cel stătut al Bucureştilor…  

Ciudat – pe cealaltă parte a Podului Mogoşoaiei se afla bărbatul acela înalt, tocmai din Indiile Franceze venit, cel care îl însoţea pe baronul de Segonzac. Neclintit, cu braţele încrucişate pe piept, îl privea ţintă pe Anton Locureanu.

 

napoleon1852_g

 

–//–

15 Responses to “CARTEA LUI ANTON CANTA – un rotulus – 0.3”

  1. 1
    puck says:

    cemistoecemistoe,abia astept sa vad ce urmeaza

  2. 2
    lollitta says:

    e atat de ciudat de atragator bucurestiul acesta pe care il descrii tu… daca pana la urma reusesc sa nu mai urasc orasul asta va fi doar meritul povestitorului :)

  3. 3
    Laur says:

    Superba povestea… am ramas cu sufletul la gura.

  4. 4
    impricinatul says:

    saru mana -- de partea asta mi-era cel mai frica, pana acum!

  5. 5
    uv says:

    sper sa nu fie povestire ci roman, sa tina mai mult!

  6. 6
    greenfield says:

    Brusc s-a mai terminat…de data asta am citit si recitit, n-am cuvinte:)
    La opera e genial totul, de mult n-am citit ceva asa frumos despre Podul Mogosoaiei si aerul statut de Bucuresti. Am si eu o intrebare: Mandravela, cuvantul, de unde vine? Sper ca nu e aiurea intrebarea…:D

  7. 7

    as vrea sa stiu si eu de unde vine mandravela… pe acolo era un han, era la iesirea din Bucuresti dinspre oltenita
    at uv, pai, roman o sa iasa

  8. 8
    doina says:

    sper sa fie roman, sper sa-l vedem in librarii, chiar daca o sa-l citim aici, foileton :) abia astep urmatoarele episoade :)

  9. 9
    vio says:

    Ah, Hanul Galben, o cladire joasa, numai geamlacuri, la intersectia dintre Dr Felix si Banu Manta. S-au rugat unii sa nu-l darame, ca e monument istoric, da’ nu de monumente le ardea prin anii 80 alora de sistematizara Bucurestiul si trantira in loc blocuri, de parca de blocuri era lipsa in orasul asta atat de plin de istorie.
    Frumoasa poveste, abia astept urmarea.

  10. 10
    impricinatul says:

    Ala e Hanul Galben, right, Vio!
    Inainte de film, e nevoie sa iasa romanul asa cum trebuie. povestioara asta face doar parte din lumea romanului.

  11. 11
    g.g. says:

    cum le zici dta,bibicule,mai rar!
    asta amiroasa a scenariu de film.

  12. 12
    Oceania says:

    deja am in mintea mea imaginea personajelor. totul se deruleaza precum un film pe masura ce citesc. e atata culoare si miscare in ceea ce spui incat captiveaza.

  13. 13
    WE says:

    Domnule Corn, va rog, reaminti-mi detaliile despre acel concert. Era cumva Mahler?
    Am lasat adresa mea de email, daca preferati sa imi scrieti perso.

  14. 14
    impricinatul says:

    CRED ca era Mahler… de fapt, banuiesc ca era Mahler si, fir-ar sa fie, nu sunt un fin cunoscator, astfel incat nu stiu ce simfonie era…
    multumesc!

  15. 15
    greenfield says:

    Ce s-a intamplat? De azi dimineata mi-a tot dat eroare la cautari, cine ti-a “zapacit” blogul in halul asta? Am apasat pe butonul de sus din dreapta si mi-a aparut postul asta. Numarul 4 e sters?
    Esti pe platforma WordPress gazduit? Stiu ca pe WP sunt niste probleme…
    Aseara am citit episodul 4, acum nu-l mai gasesc:D

Leave a Reply


eight − 2 =

Subscribe without commenting