2 Mai – Vama Veche (foileton mainstream 0.6)

5.
Mama lui Luţă duse mâna la ochi şi icni în plâns. Rata ieşea din pădurea de la marginea satului, stârnind un nor de praf. Dacă apăruse rata, sigur era trecut de patru după-amiaza.
Dacă rata ar fi întârziat încă puţin, oare Nina ar mai fi avut acele ciudate premoniţii, peste un an şi jumătate, la Vama Veche? Şi: dacă Nina n-ar mai fi avut acele premoniţii, oare lucrurile s-ar fi întâmplat în acelaşi fel?
Aşadar, rata ieşea de pe drumul de pământ ce străbătea pieziş codrul Teleormanului – Deliormanul cel bătrân, fostă pădure nebună în care se rătăceau başibuzucii plecaţi din Rusciuk după pradă, pădure ciuntită de-acum, ruptă de ogoare, tăiată de drumuri desfundate, perforată de schele petroliere şi mărginită de sate cu case strâmbe şi bătături amorfe.
- Hai că vine, zise tatăl lui Luţă, privind la rată. Îşi aprinse o ţigară şi se uită la nevastă-sa de sus până jos şi înapoi. Apoi, se uită la fiu-său şi-i făcu cu ochiul.
Luţă zâmbi prosteşte şi-şi săltă de jos valiza de lemn:
- Na! Uite că plec!
Taică-său zâmbi, plin de el – ce naiba, fie-su’ pleca militar, la marina grănicerească. Pe urmă, simţi cum îl cuprinde ciuda: unde dracu’ o fi Emilian? – se întrebă tatăl lui Luţă. De ce naiba nu-i şi el aici?
Emilian ăla, fir-ar el să fie, era fiu de armean. Naiba ştie cum de se pripăşise pe la ei prin sat armeanul – un ins doldora de bani: ta-su’, adică bunicul lui Emilian, fusese afacerist şi intermediar până în ’46, iar după aia se transformase în speculant şi bişniţar, ocupaţie pe care o lăsase fiului său. Of, mai mult ca sigur că armeanul îl aranjase pe Emilian să nu plece deloc în armată. Din câte se aflase, acum vreo două luni, îi unsese pe ăia de la comisariat ca să nu-l ia pe Emilian la marină, ci să-l bage furier pe la o unitate de la ei din judeţ. Dar, uite că acum, când Luţă pleca din sat la concentrare, Emilian ăla care era leat cu Luţă, fir-ar al dracului, nu aştepta cu ei la rată.
Să vezi că l-a scutit de tot, îşi spuse tatăl lui Luţă, strângând din dinţi. Nevastă-sa crezu că bărbatul ei suferea pentru plecarea lui Luţă, aşa că se băgă în el.
- Lasă-mă-n pace, femeie.
Da’ las’ că nici tatăl lui Luţă nu stătuse cu mâinile în sân. Luţă avea să fie făcut sanitar, pe loc, acolo, la unitate la Mangalia. Traficase el, tatăl lui Luţă, nişte porci şi câteva vedre de vin care ajunseseră în portbagajul maiorului B., de la comisariatul din Videle, care aranjase apele la unitatea unde se ducea fi-su’.
Rata se opri, uşile se deschiseră şi Luţă porni, ţanţoş, spre urcare. Al naibii! – era falnic şi zâmbea, lipsit de griji, parcă.
- Să scrii, mă! Să scrii, c-o ştii pe mă-ta cum e! Mă-nebuneşte pe mine după aia, că ce-o fi cu tine, că dacă ai păţit ceva…
Luţă râse şi se sui în rată; într-o mână ţinea valiza, iar în cealaltă avea banii de bilet, pe care-i întinse spre şofer.
- Ţine-ţi, mă, banii! Nu iau de la militari! Gata, mă, Ilie? Îţi pleacă şi ăsta?
Mare hoţ, şoferul – bătea şaua ca să priceapă iapa. Fratele mai mare al lui Luţă, care plecase în armată acum patru ani, îşi găsise o coardă prin Timişoara, se însurase fără ştirea părinţilor şi nici că mai dăduse pe acasă după aia. Cică făcea trafic cu ţigări Vikend de la sârbi, pe care le vindea, al naibii, tocmai la Bucureşti – da’ odată nu trecuse să-i mai vadă pe-ai lui, porcul!
Porc-neporc, întrebarea şoferului puse paie pe foc. Mama lui Luţă hohoti, amintindu-şi că mai erau şi alte nenorociri care-l păşteau pe fie-său, în afara mizeriilor obişnuite, aproape naturale, ale serviciului militar.
Dar Ilie:
- Al’lalt era prost, bă! Ăsta o să fie asistent medical şi vrea să ia post la noi în dispensar. Învaţă şi el puţină meserie p’acolo, pe la Mangalia, şi se întoarce el acasă, c-am vorbit şi cu doctorul de-aci din sat să-l primească!
- Dacă zici tu, mă, Ilie… – făcu şoferul. S-o întoarce, ce să zic.
- Doi ani! Pleacă pe doi ani! – se smiorcăi atunci femeia.
Luţă, însă, zâmbea cu toată gura, rotindu-şi capul într-o parte şi-n alta. Unde mă-sa era Gina? Că zisese c-o să stea şi ea pitită pe undeva, că ai lui n-o înghiţeau, ca să-l vadă cum pleacă militar.
A dracu’ curvă… Nu venise… Eh, ştiau ei, bărbaţii, de ce le zvântau pe femei cu bătaia! H’ale nai-bii! Tot ce ştiau ele făceau, mereu, aşa că trebuia să le arăţi, la cel mult două săptămâni, cine era şeful.
- Hai, bă, dă-i drumu’ că amorţim aicea!
- Calc-o, bă, Ene! Ce, bă, n-aţi avut timp să vă pupaţi pân-acu’?
Luţă se mai uită o dată de-a lungul uliţei – Gina, nicăieri! Se uită atunci la ai lui, simţi cum creşte inima în el când îşi văzu amândoi părinţii trişti şi preocupaţi, după care se aşeză pe scaunul de lângă şofer, chiar în cabină.
- Hai că vă scriu! – mai strigă Luţă. La revedere!
- Ai tu grijă, băi Ene, să ajungă la gară, zise tatăl lui Luţă.
Şoferul dădu din cap şi băgă în viteză.
Rata o luă din loc, iar părinţii lui Luţă alunecară înapoia câmpului lui vizual. Băiatului îi veni să ofteze, dar se abţinu. Se făcu că se uită drept înainte, la drumul desfundat, cu şleauri adânci, dar, iar îi veni să ofteze, aşa că se uită la câmpul din dreapta sa – semăna cu o imensă ţeastă blondă, ţepoasă, cu un cucui cafeniu îndepărtat: Gorganul. Acolo, la Gorgan, îndărătul unor ulmi, el şi cu Gina se pupaseră cam rău acum două zile. Mda, fusese cât pe ce să…
De data asta, Luţă oftă şi privi în sus – cerul i se păru că are culoarea căldărilor pe care le polisa nea Stanciu, zlătarul, în atelierul din fostul conac al boierului Meteleanu, pe malul Vedei. Hm, se miră Luţă de gândul său: nimeni nu mi-a spus la şcoală că cerul seamănă cu o căldare polisată. Nici acasă nu auzise aşa ceva. Atunci, de unde-i veneau gânduri din astea, pe care nu le mai avea nimeni? Şi, dacă tot avea gânduri din astea, ce putea să facă cu ele?
- Trag şi eu o ţigare, nea Ene?
Şoferul îl privi cu coada ochiului.
- Vezi că ai chibrit pe cârpa aia roşie. Cum dracu’ de te-o fi băgat tac’tu tocmai la marină, băi?
- Nu ştiu, bre. O fi vrut să scape de mine, râse Luţă.
- Hai că eşti prost, stabili şoferul.
De fapt, Ene făcea aluzie la povestea cea veche a lui Ilie. Alde părinţii lui Ilie fuseseră încropiţi, avuseseră ceva pământ şi, pentru o vreme, tot satul îi considerase norocoşi, căci iată cum îşi agonisiseră averea. Oprea, bunicul lui Luţă, era faimos cale de şapte sate pentru talentul lui nemaipomenit de a trage vânturi la comandă – din cauza asta, i se spunea Oprea lu’ Băşină. Ei, şi într-o bună zi, înainte de război, bătrânul Meteleanu, boierul (mare pişicher şi om darnic) se hotărî să afle cât de tare era Oprea ăsta, de care vorbea toată lumea, aşa că l-a chemat la el.
„Am auzit că ştii să te băşeşti, băi, Opreo…”
„Ştiu, coane.”
„Băi, Opreo! Cât de multe băşini poţi tu să tragi la rând, mă?”
„Multe, coane!”
„Multe, multe, da’ câte?”
„Păi, uite, dacă vrei, pot să înconjur curtea şcolii şi să trag câte o băşină la fiecare pas!”
„Hai, mă, că nu te cred! Uite, dacă faci tu treaba asta, ai de la mine patru pogoane, băi, Opreo!”
„Auzi, coane… Da’ dacă dau eu roată de trei ori curţii şcolii şi mă băs la fiecare pas, îmi dai dooj’ de pogoane? – că ştiu că ai de unde…”
Boierul Meteleanu căscase ochii, gânditor. Dar, era ştiut că-i place riscul, aşa că zise:
„Du-te, mă, de-aici! Cum să faci tu una ca asta?”
„Coane, fac! Da-mi dai dooj’ de pogoane?”
„Hai că-ţi dau, mă!”
Vestea se duse deîndată, aşa că bărbaţii din sat se şi strânseră pe lângă şcoală, să-l vadă pe Oprea la treabă.
Ei, şi Oprea porni se împlinească încercarea la care se legase, urmat la o distanţă rezonabilă de boierul Meteleanu care, pe de o parte, voia să audă că Oprea se ţine de cuvânt la fiecare pas, dar care, pe de altă parte, dorea să nu cadă răpus de miros. Ei, şi Oprea al nostru se ţinu de cuvânt, încurajat de toţi ţăranii din sat – e drept că spre sfârşit, se cam scremu el, înroşindu-se la faţă şi ieşindu-i ochii din cap, dar o scoase la capăt, alegându-se cu cele douăzeci de pogoane.
Fiu-său, Ilie, nu apucase să se bucure de ele, însă, pentru că-n ’55, comuniştii le luaseră pământul fără multă vorbă. Dracu’ ştie dacă nu cumva tocmai asta îl încrâncenase pe Ilie care, militar fiind, tot la grăniceri, dar la Dunăre, dincolo de Turnu Severin, trecuse fraudulos frontiera în aceeaşi Iugoslavie în care fiul său mai mare făcea acum comerţ.
Ghinionul lui Ilie a fost că autorităţile iugoslave, care până mai deunăzi se avuseseră cu Gheorghiu-Dej precum câinele şi pisica, schimbaseră foaia şi se împrieteniseră la cataramă cu românii. Aşa că, planul lui Ilie se duse de râpă, căci sârbii puseseră mâna pe el şi-l returnaseră republicii populare, să vadă şi el cum e să-ţi trădezi patria muncitorească şi să sape canale lungi, să ridice blocuri înalte şi să scurme tuneluri nemaivăzute, prin munţi. Cum-necum, până la urmă, toată escapada asta i-a fost de folos lui Ilie a lu’ Oprea lu’ Băşină – reîntors în sat, a devenit traducătorul neoficial al tuturor întâmplărilor înconjurătoare căci, deh, era om umblat care făcuse până şi pârnaie deşi, toţi ştiau că nu furase nici un capăt de aţă măcar: aşadar, era om de mare încredere. Neîncrezători în profesori, primari şi secretari de partid, ţăranii preferau să se întrebe unii pe alţii ce e cutare lucru şi ce înseamnă cutare chestie, astfel că, la bufet, îl tot puneau pe Ilie să le explice cum e pe acolo sau pe dincolo…
Până să apară Ilie, rolul acesta fusese îndeplinit de şoferul de pe rată – nu Ene, ci ăla dinaintea lui. Şoferul de pe rată era om important, că ajungea zilnic pe la Bucureşti, ba chiar făcea şi ceva cumpărături prin capitală; prin urmare, vedea multe şi putea să colporteze o sumedenie de informaţii într-un colţ de ţară în care din ziare nu se mai citeau decât ştirile sportive şi în care la radiouri nu se mai asculta decât muzică populară. Cât despre televizoare, ele ajunseseră, treptat, să fie comutate pe posturile bulgăreşti, unde se vorbea o limbă pe care n-o pricepea nimeni. Aşadar, acesta fusese contextul în care se reîntorsese în sat tatăl lui Luţă…
Nu-i vorbă, că nici sfaturile lui nu erau ascultate, că ţăranii făceau tot după cum îi tăia pe ei capul, dar treaba era că pe tatăl lui Luţă îl consultau când dădeau de greu.
Rata ajunse în Bucureşti pe la 6 seara. Ciudat lucru, şoferul nu intră cu autobuzul în garaj, dându-le drumul celorlalţi călători la intrarea în Militari, lângă Valea Cascadelor. Apoi, rămas singur cu Luţă, porni autobuzul şi o luă în jos pe bulevard, coborî pe lângă Grădina Botanică şi trecu Dâmboviţa peste podul Cotroceni.
- Ce faci, nene? – se miră Luţă.
- Te duc pân’ la gară, bă, că aşa i-am promis lu’ tac-tu’.
Luţă mai fusese el de câteva ori prin capitală, dar era pentru prima oară când se putea uita de jur-împrejur în linişte, fără teama că o să fie privit cu subînţeles de lumea din jur. Văzu casele cele mari de pe Ştefan Furtună, văzu nenumăratele maşini ce aşteptau la stop la intersecţia cu Calea Plevnei, văzu femeile şi fetele de Bucureşti.
Hm, săraca Gina, se trezi el că-şi spune dar, deîndată ce-i trecu acest gând prin minte, se întrebă: oare ce-ar fi zis Gina dacă, fiind în locul lui, i-ar fi văzut pe toţi orăşenii aceia care mergeau pe stradă ca nişte boieri, îmbrăcaţi în haine curate, fumând, femei şi bărbaţi deopotrivă, de parcă toată lumea era a lor.
N-apucă să-şi dea vreun răspuns, căci nişte tipi de pe trotuar strigară:
- Ia-uite-l, bă, cum se uită ţăranu’! Zici că-i viezure!
Dându-şi seama că de el era vorba, Luţă se lăsă să cadă în scaun, pleoştit.
- Dă-i mă, ’n pula mea, zise Ene. Nu-i băga în seamă.
Dar Luţă nu mai spuse nimic, tot drumul.
Ene trase autobuzul pe strada Dinicu Golescu, parcând pe lângă Palatul CFR. Se dădu jos împreună cu băiatul şi-l duse în Gara de Nord, până pe peronul de unde pleca trenul spre Mangalia – era un personal cu vagoane acoperite cu vopsea sărită, cu perdelele furate şi care puţeau a WC-uri ce refluaseră.
- Dracu-o să te ia la marină, băi, Luţă! – îi zise Ene la despărţire.
- Las’ că scap io, nea Ene, răspunse băiatul.
- Vezi să nu te faci de căcat p’acolo, că i-ai văzut p-ăştia cum sunt! Ţine totu’ pentru tine, ai înţeles, mă? – îi mai dădu Ene un sfat.
- Am înţeles, zise Luţă şi se băgă în compartiment. Alături de el, mai erau alţi cinci băieţi – erau de prin toată ţara, de ziceai că ăştia la armată n-aveau altă treabă decât să plătească CFR-ul, ca să poată ei să amestece moldovenii cu muntenii şi cu ardelenii într-un malaxor uriaş. Gândul ăsta nu-i dădu pace lui Luţă tot drumul până la Mangalia: de ce naiba îi alergau pe toţi dintr-o parte în alta a ţării, p-ăia din nord aducându-i în sud, p-ăia de la est ducându-i la vest, şi tot aşa? De ce făcea armata chestia asta? De ce, de pildă, îi aduceau la mare pe bozgori, care nici nu ştiau să vorbească româneşte, când bozgorii ăia n-o să mai vadă marea nicicând?
Nu găsi răspunsul potrivit, aşa că se resemnă la gândul că trebuia să se împrietenească cu nişte oameni pe care, după armată, n-avea de ce să-i mai revadă. Ceea ce Luţă nu ştia, însă – de fapt, pe cine ar fi interesat să afle asemenea lucru? – Luţă nu ştia, aşadar, că în acelaşi vagon în care se afla el în acea noapte, avea să călătorească, peste un an şi jumătate, un ins pe care Luţă n-avea să-l cunoască nicicând: era vorba de Dan Chirileanu, care se va fi hotărât să plece la Vama Veche pentru că nu găsea soluţia arhitectonică a Muzeului Invers.
Era doar o întâmplare că cei doi călătoriseră, la interval de 18 luni, în acelaşi vagon? Oare contribuise această coincidenţă la deznodământul către care Luţă şi Dan se îndreptau fără s-o ştie, de parcă se angajaseră pe nişte şine de cale ferate, care, preţ de câteva ore, îi vor face să călătorească în paralel, neştiind unul de celălalt, dar influenţându-se într-un mod… hm, catastrofal?
În fine. Pe la ora 1.00 noaptea, Luţă a ajuns pe platoul unităţii militare de pe lacul Mangalia, împreună cu alţi 11 recruţi, dintre care cei mai mulţi nu văzuseră marea în viaţa lor. Niciunul dintre ei, însă, nu avea să aibă importanţă în păţaniile ce-l pândeau pe Luţă.
- Care eşti, bă, Luţă Roşu? – strigă un tânăr locotenent. Ia ’ai încoace, mai repede, mai repede, pas alè!
Luţă şi ofiţerul se strecurară prin spatele dormitoarelor, ducându-se aţă la infirmerie, unde locotenentul îl prezentă pe Luţă lui dom’ doctor – singurul domn în mulţimea nenumăraţilor tovarăşu’ gradu’ care alcătuia UM 02355. Când să intre în infirmerie, Luţă a întrezărit în noapte silueta greoaie a crucişătorulului Muntenia – şi-a dat seama, pe loc, că însăşi nava aceea uriaşă, trasă la cheu, tolănită, parcă, în apa lacului Mangalia, nava aceea, prin urmare, emana acel miros de tablă încinsă şi de păcură arsă, miros pe care Luţă îl înregistrase din prima clipă când pătrunsese în unitate.
Şi, de atunci, a început monotonia serviciului militar, bine împănat cu educaţie politică, cu înjurături, cu instrucţie, cu nopţi de gardă, din care singura scăpare era alcoolul, ritmat mult prea frecvent de Carpatele fără. Şi, aşa se face că, tinerii care nu apucaseră – încă! – să cadă pradă sportului naţional, deveneau bărbaţi în toată puterea cuvântului, fiinţe apte să consume hectolitri de vinuri proaste şi decalitri de metabisulfit ce le îmbibau spiritul gregar, ce le diluau simţul patriotic, ce le spulberau apartenenţele, desăvârşindu-le incoerenţa carpato-danubiano-pontică.
Luţă era avantajat, însă. Petrecându-şi la infirmerie cea mai mare parte a timpului, se mai lipea de o cafea, de-un Kent, lăsând la o parte că medicul era băiat de gaşcă şi nu-l hingherea deloc. Stând toată ziua în infirmerie, Luţă şi-a dat seama că sfatul lui Ene, şoferul de pe rată, era soluţia cea mai bună în furnicarul de militari al unităţii aşa că, pe nesimţite, Luţă a lu’ Ilie a lu’ Oprea lu’ Băşină a ajuns să prefere solitudinea cabinetului medical, ale cărui ferestre dădeau, deloc întâmplător, spre cheul la care aştepta, nemişcat, crucişătorul Muntenia.
Nu trecu mult şi începură scrisorile de acasă, care alternau cu alergările din timpul alarmei spre postul de pe vedeta de patrulă grănicerească, unde Luţă simţea trepidaţiile unor motoare pe care nu le vedea nicicând şi unde auzea nişte ordine care nu-i spuneau nimic, el aşteptând nemişcat, conform consemnelor, în cabinetul medical, printre feşi, comprese, sticle de spirt albastru, flacoane cu tinctură de iod, seringi de sticlă proaspăt sterilizate, pungi de perfuzie expirate şi alifii întărite în mojare. Acolo, pe vedetă, în timpul misiunilor, Luţă auzi în decembrie 1981, pentru prima oară, nişte cuvinte care, repetate obsesiv mai apoi, aveau să genereze un deznodământ neaşteptat tocmai în iulie 1983:  „îndeplinirea întocmai şi la timp a misiunii este recompensată prin învoire, sau permisie”.
Aşa s-au ţesut parte din lucrurile presimţite de Nina, cuprinzându-l în plasa lor pe Luţă care, în treacăt fie spus, n-a mai ajuns niciodată asistent medical.

8 Responses to “2 Mai – Vama Veche (foileton mainstream 0.6)”

  1. 1
    razvan c says:

    asta mi-a placut cel mai mult de pina acum :))

  2. 2
    greenfield says:

    Da, aici apar performante neasteptate, pe care nici nu le banuiam la inceputul povestirii…umor sanatos, neaos, romanesc.
    Am vazut ca a aparut si episodul urmator, ma bucur ca pot sa-l citesc. Incerc sa-mi imaginez care poate fi legatura dintre cei doi eroi; oare fug impreuna din tara, sau iubesc aceeasi femeie?
    Desi sunt oameni foarte diferiti…

  3. 3
  4. 4
    volent says:

    n-am mai simtit eu valul marii si caldura soarelui, insa valiza de soldat am vazut-o mai clar decat pe cele ale catorva unchi:)

  5. 5

    valiza de soldat -- doamne, ce aiureli erau cu valizele alea! :) iar plecarile de acasa te spargeau si te bucurau deopotriva.

  6. 6
    greenfield says:

    N-am reusit sa citesc caci sunt pe fuga, dar promit sa recuperez:) Am trecut numai sa-mi las rand…si sa dau buna ziua:))
    PS: Chiar mi-e necaz:D

  7. 7

    oricand binevenita, greenfield :)

  8. 8

    […] ) 2 Mai – Vama Veche (foileton mainstream 0.6) […]

Leave a Reply


+ five = 14

Subscribe without commenting