CARTEA LUI ANTON CANTA – un rotulus – 0.2

Table of contents for CARTEA LUI ANTON CANTA

  1. CARTEA LUI ANTON CANTA – un rotulus – 0.1

5buc

 

- Lu’ blestematu’ ăsta de gineri-miu, i-a lăsat curva aia de mă-sa ardei în fund, se plângea Colţeasca a bătrână.

- Las’, cocoană, o mângâiau prietenele, că pân’ la urmă o să-i vină şi lui careva de hac.

- Poate doar dac-or mai veni ruşii ăia, că pe-ai noştri i-a dovedit pe toţi, nu vedeţi?

- Da’ fie-ta, Smaranda, cum de-l suportă?

- Fie-mea e o proastă! – se enervă Colţeasca. Fie-mea îmi spune mereu că bărbat-so e om de treabă, că e atent cu ea…

- Ei, o fi zicând şi ea, aşa, din cauza copiilor…

Copii pe dracu’! – se gândi una dintre cucoane, Brâncoveanca pare-mi-se, care ştia cum devin chestiile astea, că doar trăise şi ea asemenea clipe lângă un mare amorez. Numai că anii trecuseră, aşa că nu se băgă în vorbă decât ca să puie şi ea ceva paie pe foc:

- Păi atunci, de ce nu mergeţi la Vlădica, în deal, să-i spuneţi toate cele? Poate că e rost de desfăcut…

De desfăcut cununiile, vroia să zică, dar nu apucă să încheie căci Colţeasca i-o reteză deîndată:

- Ba nu e rost de nici un desfăcut, o fulgeră Colţeasca din priviri, după care schimbă subiectul.

Cam la vreun an după aceea, se zvoni prin târg că domniţa Ralu pregătise pentru luna septembrie o surpriză nemaiauzită: un spectacul de operă pe care cei din trupa Gherghy aveau să-l susţină, după toate calapoadele artei lor, la sala de teatru din Cişmeaua Roşie, pe Podul Mogoşoaiei. Naiba ştie de ce, dar, după aflarea veştii, Anton, care de-acum avea şi un aer misterios din cauza petecului de piele neagră ce-i acoperea ochiul stâng, dădu fuga acasă să-i spuie şi Smarandei noutatea. Vezi bine, Anton se pricepea ca nimeni altul să nu amestece felurile: nu-i era lui prea clar ce era o operă din aceea, dar era absolut sigur că nu se putea duce la asemenea spectacul decât însoţit de Smaranda pe care, de altfel, se pricepuse mereu s-o ţie la foc mic, cât să nu se răcească de tot.

- Ah, şi când o să fie spectaculul ăsta? – se învioră nevastă-sa când îl auzi.

- Cică prin septembre… Auzi? Oare cum o fi o operă din asta, cum îi aud că-i zic?   

- Când am fost la Vodă, ai catadicsit s-o asculţi pe domniţa Ralu cum cânta din voce, acompaniindu-se la clavir?

Uşor încruntat, Anton dădu din cap că da. Cine ştie de ce, chiar atunci, din camera alăturată se ridică glasul primului lor născut (băiatul) care, completamente imprevizibil, se apucase să răcnească de mama focului.

- Poftim, râse Anton. Ia-uite-l pe Radu: îmi aminteşte cum cântă domniţa!

- Eşti rău, se făcu Smaranda că se posomorăşte. Da’ ce chin o să fie pe tine la spectacul, se amuză ea apoi. Am auzit că opera e un şir lung de cântece şi că durează cât o piesă de teatru. De fapt, opera e o piesă de teatru, numa’ că-i cântată.

- Serios?! Dumnezeule… Da’ cum poate un om să cânte aşa de mult fără să se înece?

- Sunt mai mulţi oameni care cântă într-o operă, prostuţule… Da’ nu-mi zice acum că nu mai vrei să mergem!

- Nicidecum… nicidecum… Sunt chiar curios. Ştii, continuă el, dus pe gânduri, totdeauna m-am întrebat ce folos au lucrurile astea… Acu’ zece ani aveam cergi pe pereţi – acu’ avem goblenuri. Pe vremuri, conul Văcărescu, bătrânul, zicea aşa, săracu’: s-o iau, se strică, s-o las, mi-e frică, că vine altul şi mi-o ridică, iar mai deunăzi, te-am auzit cum le citeai ălora mici, chit că nu te pricepeau neam: ainsi le vent jetait l’écume de tes ondes sur ses pieds adorés… La ce bun toate astea? De ce sunt lucrurile astea atât de îndepărtate de ceea ce văd eu în jur?

Smaranda nu-i răspunse pe loc. Ea era, oricum, o femeie cu ditamai ochii, numai că acum îi căscase peste măsură, de parcă ar fi dat să-şi absoarbă bărbatul în undele lor căprii.

- M-ai ascultat tu în timp ce le citeam lui Radu şi Tarsiţei? – reuşi ea să întrebe după câteva clipe.

- Nu numai că te-am ascultat, zâmbi el din colţul gurii, dar ţi-am şi scotocit prin secrétaire, pân’ hârtiile alea peste care n-ar trebui să-mi arunc ochii niciodată…

- Ah…

- Lamartine, mda. Lamartine. Cine este acest domn?

- Păi, e un adevărat poet! – se însufleţi Smaranda. L-a cunoscut Cati, acum un an, când a fost la Aix-les-Bains.

- Pricep…. Şi i-a dedicat ei toată poezia aia?

- Nu fi fără simţ… – chicoti Smaranda. Ea aşa ne-a spus, dar eu cred că se cam laudă.

- Mmm, făcu Anton. Nu-s’ aşa de sigur că se laudă. Soră-ta ar fi în stare să pună pe jar pe oricine, aşa că, dintr-un biet poet, n-ar avea ce alege!

Preţ de o clipă, Smaranda îngheţă. Ştia prea bine ce poamă era bărbat-so, iar gândul că el şi cu soră-sa ar fi putut să…

- Cati e o mare lăudăroasă! Eu ştiu cel mai bine, spuse Smaranda, doar-doar Anton nu i-ar ghici gândurile, numai că el deja o privea prea lung, în felul acela pe care ea ajunsese să-l cunoască atât de bine: ştia, simţea cât de mult îi plăcea s-o compare cu alte femele, după cum îi şoptise o ţigancă că avea obicei să zică Anton pe la chefuri.

Iar acum o punea în cumpănă cu soră-sa. Ba, mai mult, ghicise că ea îi ghicise gândurile.

Anton pufni în râs:

- Aşa că, o ţintui el cu privirea, o să mergem la spectaculul ăla. Operă. Mda.  

Smaranda dădu din cap şi înghiţi în sec. Dumnezeule, n-o să scap nicicând, îşi zise ea, cu ciudă. Ajută-mă, Doamne, ajută-mă, se rugă, nereuşind să-şi alungă din minte acele gânduri, prea deşucheate de altfel, care gânduri îi arătau cam cum şi-ar fi dorit să plătească bărbat-so pentru tot ce-i făcuse. Pacostea era, însă, că gândurile acelea îi procurau Smarandei plăceri nesperate, îndoite chiar, care plăceri nu ţineau doar de faptul că-l vedea pe Anton supus, în sfârşit, la asemenea cazne – nu: caznele acelea erau înfiorător de plăcute ochilor ei, doar pentru simplu fapt că erau aşa cum erau, ceea ce le făcea cu atât mai excomunicabile de toate bisericile – pământeşti, sau nu.

Poate că sunt, şi eu, ca el? Şi dacă suntem doi blestemaţi? Şi dacă fiind blestemaţi, el e cel mai cinstit dintre noi, pentru că-şi trăieşte fandacsia în văzul lumii?

- Abia aştept să mergem… la operă! Nici nu visam! – reuşi ea să zică într-un târziu.

Dar el, sorbind-o din ochi:

-  În sara asta, nu mai plec nicăieri, Smărăndiţo! Nicăieri!

Discuţia de mai sus a avut loc pe la începutul lunii septembre. După numai câteva zile, pe 6 septembre (era într-o vineri), Anton a fost oprit de un calic pe când cobora agale pe uliţa Germană. Tocmai luase masa de prânz la Scanavi, grecul din Uliţa Mare, şi parcă ar fi avut chef să treacă pe la casa socrilor, ca să stea de vorbă cu Colţescu bătrânul, cu care se apucase de ceva daravele politiceşti; de fapt, cel mai mult dorea să dea ochi cu Cati, sora nevesti-si, cu atât mai mult cu cât atât Smaranda, cât şi împricinata de soră-sa – o codancă înaltă, cu ochi verzi şi cam băieţoasă – bănuiau ce fel gânduri îi trec lui Anton prin minte.

- De ce naiba faci tu toate zărghelile astea? – îl întrebase odată Smaranda, cu năduf, după ce îi prinseseră zorile în acelaşi pat, leoarcă de năduşeală şi aproape amorţiţi de cât se îmbătaseră unul pe celălalt.

- Când mă joc cum mă joc, trăiesc trei-patru vieţi deodată, fir-ar să fie, îi răspunse el, încleştând dinţii.

Aşadar, pe uliţa Germană, pe la orele 2 după-amiaza, un calic îl opri pe Anton:

- Am o carte pentru măria ta, conaşule, zise prăpăditul, un ciung care şchiopăta într-o cârje.

- Ce carte, mă?

- Uite, conaşule! – făcu amărâtul, scoţând de la piept un plic gros de tot.

- Ce dracu’, băh, de ce nu mi-ai dus cartea acas’? Că doar ştii unde stau…

- Ştiu, conaşule, da’ ăl dă mi-a dat-o mi-a zis să ţi-o dau fără zăbavă. Ştia că măria ta ia prânzu’ la Scanavi şi m-a trimis să-ţi ies în cale…

- Da’ cine mama naibii-i ăla care ştie unde prânzesc eu?

- Tot târgu’ ştie, conaşule!

- Bine, mă! Na şi ţie un firfiric! – zise Anton şi, luând scrisoarea cea voluminoasă, dădu s-o ia din loc.

- Conaşule, se schimonosi calicul. Mai bine ia-ţi firfiricu-napoi, că nu voiesc să te scot din sărite! Da’ ăl’ de mi-a dat cartea mi-a zis că să-ţi zic măriei tale s-o ceteşti pe loc.

Anton îşi drese glasul. Se uită la plic. Îl cântări din ochi şi-l întoarse de pe-o parte pe alta.

- Salve, coane Antoane, se auzi atunci un chiot, venind din vale, dinspre răspântia cu uliţa Şelari. Era boier Iancu Zgarbură, într-o caleaşcă austriacă, din cele noi. Mergea la pas, al naibii, ca să aibă mitocanii răgaz să-i vază trăsura ce lucea în lumina molcomă a amiezii.

 

4buc

 

- Noroc, coane Iancule! Încotro?

- Ia, mă duc în Carvasara, că mi-au sosit nişte baloţi de dantelă de la nemţi. În seara asta fac cinste, coane! – mai strigă Iancu. Ne întâlnim unde-a-nărcat dracu’ iepşoarele alea, ştii mata… Vii, nu?

- Viu, viu! – îi făcu Anton semn cu plicul, vesel nevoie mare, după care se întoarse să-l mai întrebe una-alta pe calic.

Numai că ologul, ia-l de unde nu-i!

- Ce dracu’… – se miră Anton. Ce mama mă-sii…

Se mai uită el într-o parte şi-n alta: nimic. Calicul intrase în pământ.

- N-ai văzut, bre, un ciung aşa şi-aşa? – îl întrebă Anton pe bragagiul care se învârtea în sus şi-n jos pe uliţă.

- Trache, conaşule? Păi, n-a intrat în birt la Ciupagea? C-aşa mi s-a părut…

Anton băgă capul în birtul lui Ciupagea – aaah, ce mai mirosuri! Îi lăsară gura apă şi, mai că s-ar fi aşezat şi el la un mezelic, ceva. Mda… Întrebă de calic, dar ăia ziseră că nu, nu-l văzuseră.

- Da’ parcă mi s-a părut că-l văd pân grădină pe la Stelică, lânarul. Ete colo, îi arătă un mesean curtea de peste drum.

- Ce dracu’ căuta acolo?

- E calic, conaşule, ce ştim noi… Uite colo!

Anton se chiorî dar nu văzu decât grădina năpădită de buruieni, ce înăbuşeau câteva rânduri pleoştite de dalii. Unde naiba dispăruse aşa de repede Trache ăla?

Ia mai dă-l naibii, îşi spuse Anton şi, mulţumind frumos, dădu să iasă din birt, numai că mirosul mezelicurilor, pastrame, caltaboşi afumaţi şi scăriţe, îl luă din nou de nas. Se uită de jur împrejur şi înghiţi în sec.

Iar Ciupagea:

- Ţi-e foame, măria ta, conaşule?

- Băh, parcă aş simţi un fel de gol la lingurică… Da’ voi vă cafeliţi, măh, p’aci?

- Ne cafelim, conaşule, rânji Ciupagea, făcând degrabă semn unui băiat să dea cu-o cârpă pe masa de la geam.

- Da’ narghilea aveţi, măh?

- Cum să nu, conaşule? Avem narghilea cu tiutiun d’ăla bun, adus dă cocoana Lucsiţa dă la Lattakia. O ştii pe cocoana Lucsiţa? E muierea aia care-l ţine ea pă franţuzu’ ăla rămas aci, după rezbelul dântre muscali şi turci…

- Care franţuz, măh, Ciupagea? – se interesă Anton, îndreptându-se spre masa de la geam.

- Cum care? Franţuzu ăla care e muierea lu’ cocoana Lucsiţa, făcu Ciupagea ochii mari.

Anton pufni în râs şi se aşeză. Mda, mai băuse el o cafea la Scanavi, dar, pe de altă parte, cică niciodată o cafea nu era de prisos.

- Bine, mă… Hai, fă-mi un mezelic cumsecade şi adă după aia o cafea cu o narghilea umezită doar cât trebuie.

- Scot şi-o pită de-a mea dân cuptor, conaşule?

- Ia scoate, bă, Ciupagea, şi-o pită de-a ta!

Anton se lăsă în scaun şi privi de jur împrejur – mahalagiii se uitau cu toţii la el, zâmbind din colţul gurii. Îl văzu pe Iani, postăvarul, şi dădu să-l descoasă despre cocoana Lucsiţa numai că-şi aminti de misiva cea groasă pe care-o primise, aşa că purcese la dechiderea plicului. În plic, ce să vezi? – o blană lată din lemn lucios, iar pe blana din lemn, o coală dintr-un fel nemaivăzut de hârtie: fină, foşnitoare, uşoară, netedă precum mătasea florentină, albă ca spuma laptelui – cum mai era?

Anton se holbă îndelung la hârtia aceea minunată şi abia într-un târziu zări slovele de pe ea.

Dumnezeule mare, îşi zise el, dar cine poate să scrie în asemenea fel?

 

3buc

 

Slovele erau… perfecte, mai elegante şi mai subtile decât chiar slovele din cărţile franţuzeşti, nemţeşti şi italieneşti, cu care îl crescuseră ai lui, acasă. Subţiri şi abia trasate parcă, slovele se înşiruiau pe aceeaşi linie, fără greşeală, de parcă Dumnezeu se prefăcuse pentru câteva clipe în zeţar doar ca să-i scrie lui Anton Locureanu, zis Canta.

Ptiu, drace! – îşi făcu Anton cruce cu limba, chit că nu prea credea el în Cel de Sus, numai că prea erau curate slovele alea.

 

Nu simţi cum a început să ţi se înfăşoare soarta în jurul minţii, Locurene?

 

Atâta scria pe ditamai coala, pe undeva pe la mijlocul ei, dar, nu mesajul fu cel care-l cutremură pe Anton, care niciodată nu fusese uşor de speriat – aşadar, nu mesajul îl puse pe gânduri, ci bizara semnătură din josul hârtiei: era un simbol care, peste mulţi, mulţi, mulţi ani avea să capete cu totul şi cu totul altă însemnătate decât ceea ce însemnase la bun început, cu condiţia ca vreodată să fi existat vreun început, bineînţeles.

Mă refer la zvastikă. În mod normal, nici un bucureştean din vremea aceea n-ar fi avut motive să fie cutremurat de zvastikă – poate, cel mult, să-l fi mirat aspectul de-o extraneitate nepermis de simplă, distilată cu o magnifică mitocănie, parcă, până la pauperitatea extremă a Creaţiei.

Pe Anton Locureanu, zis Canta, însă, simbolul îl lăsă fără aer – nu de alta, dar avea, şi el, acelaşi semn tatuat pe spinare, cam cât un galben austriac de mare, sub vârful omoplatului stâng. Era moştenirea lăsată de Teofil, care pretinsese în faţa Saftei că aşa obişnuiau armânii din cele mai vechi timpuri, de pe vremurile acelea sumbre în care ienicerii şi cârjaliii se năpusteau precum austrul cel mai fierbinte prin sate, ucigând bărbaţii, necinstind femeile şi răpind copiii. Iar armânii, ei bine, ei cică provocau asemenea chin pruncilor numai şi numai ca să-i recunoască familiile lor după ce aveau să fie găsiţi, dacă ar fi avut vreodată norocul ăsta.

Iar simbolul familiei Canta, trăitori lângă Meteora de când se ştiau ei, acesta fusese mereu: o zvastikă.

 

– //–

11 Responses to “CARTEA LUI ANTON CANTA – un rotulus – 0.2”

  1. 1
    puck says:

    ai ai ai ca ramasesem in urma. imi place de Canta asta ca e cam pehlivan. sa vedem ce are in maneca. si numele personajelor, auzi tu: Lucsiţa :))) parca as citi un roman popular ilustrat de pe cele vremi.

  2. 2
    lollitta says:

    cu sufletul la gura am derulat pana cand iar m-am apucat de bodoganit ca s-a terminat prea repede :)

  3. 3
    Dan Selaru says:

    Don doctor erai lipsa, frumoasa povestea.

  4. 4
    uv says:

    nu mai stii, bre, ce istorii sa mai inventezi!

  5. 5
    Oceania says:

    ne-ai lasat in suspans. abia astept sa vad despre ce e vorba in episodul urmator:)

  6. 6
    volent says:

    conu’ asta Anton “dupe” fapte nu pare sa aiba dilemele lui Ienachita;maare crai. in schimb scrisoarea l-a bagat in ceata. pe el sau pe noi?:)

  7. 7
    impricinatul says:

    ne-a nenorocit pe toti, anton canta asta!
    pana si pe mine! da’ las’, ca am io ac de cojocu lui! :)))))

  8. 8
    doina says:

    Frumoasa poveste, dom’ doctor, norocul meu ca am gasit-o cind erau deja doua episoade :) Oricum, de abia-l astept pe urmatorul. As zice totusi, daca se poate, sa faceti ceva cu marimea fontului, caci e destul de greu de citit asa, fara spatiu intre rinduri.

  9. 9
    impricinatul says:

    sa inteleg ca e fontul prea mic?
    nu stiu, la mine se vede suficient de mare -- scriu cu 14…
    dar daca nu e ok, vorbesc cu tapiru’ sa ma tutorializeze… :)

  10. 10
    greenfield says:

    Aprig barbat, aromanul asta. Nordul Greciei e plin de aromani. Intotdeauna m-a fascinat felul in care vorbesc, cum folosesc consoanele. Veneau la targul de la Salonic sa ne intalneasca, sa vorbim romaneste, sa ne bucuram unii de altii. Citind aici, mi-am amintit toate astea si o livada imensa de portocali pe care-am vizitat-o la un moment dat.

  11. 11
    doina says:

    Nu, nu e prea mic, marimea e OK, poti sa incerci si 12 -- e vorba de spatiul intre rinduri. Poate daca scrii cu 12 se rezolva@impricinatul -

Leave a Reply


+ 3 = six

Subscribe without commenting