Şi, buf, la greci, lângă Delphi!

 

 

… aşadar, fiţi atenţi: buful era pus la loc sigur, în ascunzătorile cele mai dosite de pe vapor (veneam cu electronice şi cafea de la Anvers, plus blugi şi ţigări de toate naţiile de la Tripoli de Liban), iar noi ne îndreptam, fericiţi, spre casă – casa se numea şi atunci, ca şi acum, România, numai că era mai socialistă şi nu găseai în ea de nici unele. Nu fusese un voiaj lung: abia dacă lipsisem vreo două luni din ţară dar, cu toate astea, băieţii se bucurau din cale afară şi mă întrebau pe mine, învăţăcel la prima ieşire pe mare, botezat la dublu şi la Bosfor şi la Oceanul Atlantic, novice cu două rânduri de naşi maritimi, mă tot întrebau, aşadar: „Băh, ia spune-ne tu nouă, că te vedem om citit, a ce mama naibii miroase Marea Neagră?”

Simţeam capcana, aşa că mă uitam la ei cu ochi piezişi:

– Cum adică, a ce miroase? A apă sărată, a ce dracu să miroasă? – întrebam.

P-ăia îi umfla râsul, îşi dădeau coate şi-mi răspundeau, făcând cu ochiul:

– Băh, să ştii de la noi: pentru vaporenii români, Marea Neagră miroase a p- – – ă, băăăî, a p- – – ăăăă!

Drept pentru care începeau să chiuie în fel şi chip şi să se laude cu ce le lăsaseră „reclamanţilor” acasă („reclamanţii” erau bărbaţii aleşi care le vizitau nevestele cât timp erau ei plecaţi peste mări şi ţări), că atâtea sticle de whisky, că atâtea cartoane de ţigări, că deh, nu se face să ducă „reclamanţii” vorba despre tine că ai fi vreun scârţan ceva.

Ei, şi ajungem noi prin dreptul insulei Cipru (aveau ăia un post de radio absolut senzaţional, BFBS) când, îi văd pe băieţi cum se trag la faţă şi încep să înjure.

 

 

– Al naibii, doctor, numa’ din cauza lui se întâmplă asta, că el vrea să meargă mereu unde a înţărcat mutu iapa.

– Ai noroc, doctore, îmi zice unul. Nah, că o să vezi şi Grecia în voiaju’ ăsta.

– Grecia? Ce Grecie?!

– Păi ne ducem la Itea să încărcăm nişte îngrăşământ (sau erau niscaiva bolovani?). O să-ţi placă de-o să înebuneşti, că e un templu d-ăla vechi p-acolo, din alea de mergi tu să le vezi.

Habar n-aveam pe unde venea Itea,

 

 

dar dacă venea la pachet cu un templu, cu atât mai bine. Era 1989, iar eu eram un belfer: călătoream în Occident într-o vreme când românul standard nu se plimba nici pe acasă, că avea dreptul la numai două plinuri pe lună. Acasă , în apartamentul meu (pe bulevardul Socului cum i se spunea pe vremea aceea) era un ger de încremeneai, iar la chiuvetă nu curgeau decât sloiuri – asta în timp ce la mine în cabină era cald şi aveam apă fierbinte 24/24. Acasă, te dădeai cu capul de toţi pereţii să găseşti o Pepsi Cola sau o bere la litru, în timp ce boierul călător care eram băuse toate răcoritoarele posibile şi se învăţase cu drafturile prin Anglia şi prin Ţările de Jos. Acasă rula Ceauşescu nu-ş’ câte ore pe zi, la noi pe vapor vâjâiau rotativele cu porneturi de toate naţiile 100 de ore din 24, că difuzau băieţii filme la mai multe mâini, concomitent.

Eram un profitor al regimului, frate, un măgar călător! Nu prea făcusem eu buf în călătoria aia, că eram nepriceput, da’ tot îmi luasem nişte pantalonaşi, o gecuţă şi niscaiva ţigarete pentru prieteni. Mă plimbasem de mă dureau picioarele şi-mi făceam deja planul cum să mă laud la papagalii rămaşi în patrie, să le spun ce lucruri bazate văzusem eu, să le povestesc cum venea chestia cu Occidentul ăla şi cu autostrazile, să le explic ce e aia o piaţa liberă, să le povestesc cum fugiseră doi la Anvers şi cum făcuserăm o şedinţă de excludere din partid a transfugilor – o şedinţă la care mai mult fumaserăm Marlboro în timp ce degustasem din interminabilele recolte de Cognac Napoleon, ah, ce tare aveam să fiu acasă, plus că aveam să le dau amănunte deviante despre fetele pe care le văzusem în vitrine şi cum…

V-am povestit cu negresa din vitrină de la Anvers? Eh, dacă nu, fiţi atenţi… Eram cu brutarul de pe navă, cu nea Mache, un nene cu păr alb, la vreo 60 de ani, cu o faţă rotundă de om cuminte, şi ne întorceam de la cumpărături. Nea Mache era om cumpătat şi nu ieşea pe uscat decât dacă se însemna că e ceva rost de buf – al’fel, ştia că prăduieşte bănuţii câştigaţi al naibii de greu, bând apă din tanc după cum se spune. Ei, şi ne întorceam noi pe jos de la cumpărături, nea Mache căra două genţi pline, iar eu mergeam cu mâinile în buzunare că nu m-a lăsat să-l ajut neam.

– Ete al dracu doctor, mă tot lăuda el, odată ai ajuns şi tu la Anvers şi ştii scurtăturile mai bine ca mine, fratele meu…

Ce-i drept, ieşeam şi de trei ori pe zi în oraş ca să casc gura la pietroaiele şi zidurile vechi ale ălora, să mă bucur de peisajul feminin ambulant din oraş (calitatea a II-a, cu os!) şi să intru prin anticariate. Cumpărasem, printre altele, o antologie de proză SF de Brian Aldiss, văzusem cum un evreu de acolo care vorbea româneşte cumpăra hârtii de o sută (130 de lei vechi la dolar, curs mai prost ca acasă, în Piaţa Chiliei, cea mult prea hulită), mă plimbasem noaptea prin cartierele de doi lei ale Occidentului biruitor, intrasem prin catedrale, nah, făcusem tot ceea ce se presupune că face orice individ care se dă gânditor.

Acum, însă, mergeam spre vapor fluierând, însoţindu-l pe nea Mache, ghidonându-l prin reţeaua de stradele înguste din oraşul vechi. La un moment dat, ajungem la o intersecţie. Dăm noi să traversăm şi, brusc, simţim o prezenţă nelămurită în dreapta noastră. Era ceva maaare, mare de tot, ceva copleşitor… Ce să fie? Întoarcem capul cu grijă şi, pe nepusă masă (lăsasem mult în urmă cartierul fetelor), o zărim într-o vitrină din aceea specifică pe însăşi Mother Africa!

Doamne, câtă era! Avea cam unu nouăzeci, avea o volumetrie natur bine pusă la punct (pe vremea aia femeile ieşeau la piaţă netunate), avea un cap uriaş, cât frapiera şi purta doar un tanga minuscul şi un fel de miniplatoşă cu cimilituri peste lăptărie, dumnezeule, dumnezeule, dumnezeule – unde mai pui că era cocoţată pe nişte tocuri care o făceau să pară de doi douăzeci.

O vedem noi în timp ce traversam (ea discuta cu un belgian din ăla malac care, totuşi, părea mărunţel pe lângă ea), ne holbăm la ea, ea se gineşte că noi ne-am însemnat de ea, îi face brusc semn malacului s-o lase dracului în pace şi se repede afară din vitrină, pe urmele noastre.

Monsieurs, monsieurs, strigă ea spre noi, zâmbind larg.

Frate, dacă aţi şti cum am luat-o la goană, amândoi! În disperarea aia, am tras din mâna lui nea Mache o plasă din aia arhiplină, doar ca s-o tăiem cu viteză mai mare.

Mais, monsieurs

Nici un dar, cucoană! Nici un dar, că n-avem chef de mata… Adevărul e că avea insa aia ceva… ceva felin, dar totodată hipopotamic în felul în care se repezise după noi, cu gura deschisă larg, unduindu-şi cărnurile colosale şi lansând un surâs crateriform peste strada liniştită. Acu’, să nu credeţi că noi fugeam aşa de toate femeile, dar Mother Africa era mult prea grandioasă şi, fără nici o exagerare, ne-a băgat în sperieţi când am văzut-o cum dă iama după noi. Hm… M-aş mai fi întors eu pe acolo după aia aşa, de curiozitate şi ca să-mi dovedesc că sunt plin de curaj, numai că un short time la o asemenea piesă nu era moca: se ridica la peste 30 de dulăi, adică venitul meu socialist pe aproximativ douăzeci de zile.

 

 

Of, pe bune că mi-a părut rău după negresa aia uriaşă, dar dumnezeu mi-a băgat atunci în sac, drept recompensă, un final de voiaj la greci.

Aşadar, ajunsesem pe lângă Cipru, când am schimbat direcţia de marş şi am pus cap compas spre Itea.

– Dacă ai noroc, îmi ziceau băieţii, o să vezi şi canalul Corint, dracului, numai să ne dea Navromul bani.

Nu ne-a dat bani, aşa că am rămas cu Corintul nevăzut şi am mai pierdut două zile pe drumul de întoarcere acasă, dar la Itea tot am ajuns.

– Cum se cheamă templul ăla din apropiere? – îi tot întrebam pe băieţi.

– Habar n-avem, vere, da’ e frumoooos… frumos de tot! E la munte, pe înălţimi, hai că mergem să probăm camera video acolo.

Camera video era un gheşeft de la Anvers. Costase cam şase-şapte sute de para, iar în ţară făcea pe puţin o mie.

În fine. Itea se află într-un golfuleţ arid, înconjurat de munţi destul de înalţi care se ridică în depărtare, spre nord-vest şi spre sud. Nu mai călcasem în Grecia, aşa că prima impresie a fost cam scârbavnică: iarbă, nu, pomi, nu, holde, nu, doar un fel de pământ uscat, roşu spre galben şi ceva grohotiş în care zăcea un fel de târguşor cu arhitectură de doi bani, pătrăţoasă, din prefabricate sărăcăcioase. Mă uit eu de jur împrejur după templu – nimic! Pietre, coline şi după aia munţi cât vezi cu ochii.

– Băh, voi m-aţi făcut! Nu se vede nici un templu.

– Doctore, să-nţepenim, ai templu în apropiere, pe bune.

Clank! – Aud lanţul de la ancoră şi văd că încremenim ca proştii în mijlocul golfuleţului, la nu ştiu câte sute de metri de waterfront.

– Aoleo, zic, iar facem radă…

– Nici o radă, doctore, da’ ăştia n-au cheu pentru noi. Aici ne încarcă, pe apă. Da’ tu fii liniştit – da? – că ne duc ăştia pe uscat cu şalupa. Vii cu noi, nu?

Era 6 după-amiaza, era luna aprilie, se cam pregătea să se însereze, iar eu eram un dromoman făcut la repezeală, pe puncte, ca să zic aşa.

– Da’ templul ăla e departe rău?

– Dă-l dracu’ de templu că nu mergem azi acolo! Vii cu noi să tragem o raită pân Itea, sau nu? Hai, că ne duc ăştia moca cu şalupa.

– Cum naiba să nu vin…

– Păi atunci, hai să ne pregătim.

Să ne pregătim însemna să luăm ceva la noi ca să testăm piaţa. În seara aia, ceva-ul ăla s-a dovedit a fi un număr apreciabil de pachete de Camel superlong, cumpărate la un preţ promoţional din Tripoli de Liban: patru parai cartonul ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, era excelent. Eu am vârât vreo cinci pachete în chiloţi şi câte două în fiecare şosetă. Purtam nişte reiaţi gri, groşi, care nu lăsau să se bănuiască mare lucru, iar şosetele erau din alea rezistente, flauşate. Chestia asta pe care mă pregăteam s-o fac se chema contrabandă, v-aţi prins, dar zău dacă-mi păsa: la Tripoli practicasem ceea ce se cheamă baraterie, adică să prăduieşti propria marfă ad usum navegatores. La Tripoli, aşadar, furasem cot la cot cu băieţii nişte zeci de kile de zahăr pe care îl duceam ca proştii dintr-o parte a lumii în alta, în timp ce la noi acasă zahărul se dădea pe cartelă. Am cărat şi eu nişte saci din cală, într-o noapte, şi m-am dus cu ei, clătinându-mă, până în cambuză – acum pot să mărturisesc chestia asta că au trecut peste 20 de ani şi sper că s-a prescris. Odată ajunşi în cambuză, am deşertat sacii, astfel încât după două-trei drumuri călcam în zahăr ca printr-un nisip extrem de fin, afundându-ne în el până la glezne. Ne intra în pantofi, al naibii!

– Tu câte kile vrei, doctore? – mă întrebaseră băieţii în noaptea aia.

Vă jur, pe bune că le-am zis că nu am nevoie de zahărul ăla, că ai mei se descurcă, că am participat la barateria cu pricina doar din camaraderie, ca să nu se simtă ei singuri şi ca să văd ce simte un hoţ când fură ceva. Mă rog, aş fi putut să le bag şi ceva din Bhagavad Gita, chestia aia cu omul responsabil care nu-şi doreşte uzufructul propriilor sale acţiuni, dar aş fi fost un ipocrit, unde mai pui că pe atunci nu citisem Bahagavad Gita. Cum-necum, nici că am luat vreun gram de zahăr de pe vapor. Senzaţia de robinhudeală, însă, v-o mărturisesc, a fost indescriptibilă. Stau să mă întreb dacă nu e, cumva, un dat genetic naţional.

Acum, însă, iată-mă coborând pe scara de pisică în şalupa din golful Itea. Eram atent să nu mă bălăngăn prea tare, că mă cam înţepau pachetele alea de ţigări prin zonele intime, asta ca să nu mai spun că alea din şosete ameninţau să facă buf în apă, de unde şi numele consacrat al procedurii.

Ne duce şalupa pe cheul lung, pentru vaporaşele mici, ne lasă liberi, iar noi o luăm la pas către ţărm. O chestie: nu se auzea nici pasărea şi nu se mişca mai nimic, parcă intram într-un oraş din ăla mort, din westernuri. Ajungem noi la capătul cheului şi acolo, ce să vezi: un frigider. Un frigider cu îngheţată. Nu mai văzusem în viaţa mea aşa ceva.

– Ce faci, doctore, salivezi?

Da. Salivam.

– Las’ că dacă merge treaba, bagi la tub o îngheţată din asta mai pe seară.

Drept pentru care lăsăm dracului frigiderul şi ne îndreptăm pe faleză. Abia atunci ne-am dat seama că urbea era populată. Pe faleză, ca la greci: tavernă lângă tavernă. În faţa fiecărei taverne, măsuţe multe de tot, iar la fiecare măsuţă, sumedenie de inşi. Aveau în faţă table şi jocuri de dame dar nu mai dădea nimeni cu zarul. Se uitau cu toţii la noi, încremeniţi, nu zâmbeau, nu se încruntau, doar aveau capetele întoarse, pe toată faleza, şi ne examinau ca în filmele alea cu partizani.

 

 

Noi, ce să facem? – facem pe pistolarii şi, fără o vorbă, o luăm pe faleză, ca pe un catwalk, expunându-ne carnaţia masculină şi pantofii Guban.

– Hei, Vasili, strigă la un moment dat unul de la o masă, făcându-ne semn cu mâna.

– Frate! – ridică mâna unul de-ai noştri, cu ochii sticlind – aici suntem, frate!

Am uitat să vă spun că românii sunt strigaţi în jurul Mediteranei fie cu apelativul Gheorghe (în Africa de Nord, mai ales), fie Vasile, în rest.

Grecul ne cheamă la masa lui – masa era plină de bărbaţi (oare unde erau femeile?) – noi ne ducem, lumea începe să zâmbească, apar şi nişte tamburele nu ştiu de unde, ne aşezăm, ne uităm unii la alţii. Grecii căutau să focalizeze pe unul dintre noi şi, al naibii să fiu, dar în mai puţin de zece secunde şi-au aţintit cu toţii privirile asupra ăluia care avea cei mai mulţi bani. Să-mi cadă mâna dacă vă mint, dar ăla nu era nici mai bine îmbrăcat, nici mai înalt, nici mai frumos nici mai nicicum decât oricare altul dintre noi, dar grecii l-au citit din prima.

– Veniţi de departe? – întreabă tatal grecilor.

– Am plecat de acasă de două luni.

– Vai de voi, două luni… of.

Iar se lasă linişte, iar ne uităm de la unul la altul. Ăilalţi, pe toată faleza, tăceau mâlc şi se chiorau la noi pe sub sprâncene. Apoi:

– Nu beţi şi voi o bere? – face tatal grecilor.

– N-avem bani schimbaţi, răspunde tatal nostru.

– Las’ c-o să aveţi, face grecul şi pocneşte din degete.

Zdrang! – nah, c-apare un fraier cu nişte beri, Amstel la sticlă, scoase de la rece, brumării, aburinde, ca-n reclamele lui Sadoveanu. Puf! – le desface, grecii ridică sticlele, le ridicăm şi noi…

Epif, epif!

Se face iarăşi linişte, sorbim din bere, ne ştergem pe bot, apoi facem pauză. Iar ne uităm unii la alţii.

– Da’, ia ziceţi, ne ia tatal grecilor, acu’ de unde veniţi?

Tatal nostru se uită peste capul grecului, spre intrarea în tavernă. Nu fumează, da’ mestecă ciungă. Lasă să treacă mai multe clipe înainte să răspundă.

– Venim de la Tripoli. Tatal grecilor se holbează la noi. Tripoli de Liban, punctează al nostru, nu ăla din Libia.

– Aha, se linişteşte grecul.

Iarăşi sorbim o gură de bere. Tii, ce rece e, merge la casa sufletului! Iar tatal grecilor, după ce ne lasă să ne bucurăm de băutură:

– Tripoli? Liban? Şi cum e p-acolo?

– Cum să fie? Război. Sirieni şi miliţii. Hezbollah şi sunniţi. E tare cald pe-acolo, pe la ei.

– Cald, aha…

– Cald rău, nu aşa. La voi e parfum.

Tatal grecilor duce sticla la gură. Se uită fix la al nostru, al nostru nu lasă privirea jos şi, uite-aşa, beau amândoi din bere, privindu-se drept în ochi. Când pun sticlele la loc pe masă, zâmbesc amândoi.

– Frumos la noi, nu-i aşa? – face tatal grecilor.

– Frumos, frumos. Da’ acolo e şi război, face al nostru un semn de scuză peste umăr, dincolo de mare, cumva.

– Război, zici. Aha. Da’ am auzit că nu-s chiar săraci lipiţi. Libanezii, vreau să zic.

– Fii liniştit, face al nostru, se ajung ei.

– Se ajung, aha, face tatal grecilor.

– Păi, ce credeai, face al nostru. Se descurcă. Oameni sunt, şi ei.

Mai trec câteva secunde, cei doi se uită unul la altul după care, fără nici o vorbă, se ridică amândoi în picioare, grecul o ia înainte şi-i cheamă pe ai lui, tatal nostru după el, făcându-ne semn să-l urmăm şi, uite-aşa, ne repezim cu toţii în tavernă, trecem val-vârtej prin faţa tejghelei, zâmbim, în sfârşit, la prima grecoaică de-o vedeam în seara aia şi dispărem în spatele sălii de mese, într-o curte interioară betonată, cu gard înalt de ciment acoperit cu rafie şi trestie. În mijlocul curţii, crescând direct din beton, un pom cu frunze mari şi grase.

Dar nu ne oprim acolo. Trecem pe lângă un WC şi debuşăm într-un fel de debara mai mare. Acolo, grecii scot cât ai zice peşte o ladă de sub o canapea veche, jugănită, o trântesc pe o masă şubredă care scârţâie, iar tatal nostru (totul se petrece fără o vorbă) scoate ţigările de pe unde le-a dosit şi le azvârle în ladă. Grecii, dibaci, aşează pachetele în ordine pe măsură ce le scoatem din chiloţi şi şosete. Ah, ce-mi place… De undeva din spatele gardului miorlăie o pisică dar n-o bagă nimeni în seamă. Dincolo de gard cântă o mierlă, că se înserează. Tatal grecilor zâmbeşte, scoate nişte drahme din buzunar (eheu, fugaces…) şi le aşează pe masă, pe căprării, în pachete uşor de numărat. Tatal nostru le contorizează dintr-o privire, îi face grecului cu ochiul, înfundă pagnosul în buzunar, după care ne repezim înapoi pe unde am intrat şi ne trântim iarăşi în jurul mesei. Parcă zâmbim ceva mai uşuraţi.

– Mai băgaţi o bere? – face tatal grecilor.

– Păi, mai întâi s-o plătim p-aia de-am băut-o, face al nostru.

O-chi, face grecul, aia a fost din partea palicarilor, se uită el cu drag la ai lui. Eraţi tare însetaţi, ne-am însemnat noi.

Aşa că nu plătim decât cea de-a doua bere. Iar grecul, mustăcind:

– Vasile, se uită el la mine, parcă mi s-a părut că ţi-a fost poftă de îngheţată, măi…

– Noo, nooo, fac eu pe regăţeanul.

Parakallo, mi-o retează el, şi trimite un puştan apărut de nu ştiu unde după îngheţată. Ăla dă fuga la frigiderul din capătul cheului, se întoarce şi-mi dă îngheţata cu ştaif şmecheresc, îmi face cu ochiul şi se cară nu ştiu unde. Mă uit la tovarăşii mei, ăia încep să râdă şi-mi zic:

– Bagă, doctore, îngheţata pe gât, bag-o mai repede că lepezi!

Ne bucurăm noi laolaltă cu grecii, după care se face ora să ne cărăm. Între timp, toţi ăia de la mesele de pe faleză îşi reluaseră jocurile de table sau de dame, discutau potoliţi, erau toţi numai un zâmbet. Era linişte, era răcoare şi mirosea frumos, atât de frumos cum numai în Grecia poate să miroasă.

 

 

Încă de atunci m-am întrebat din ce naiba trăiau oamenii ăia, că aveau în ei o pace atât de cumplită încât mi-era clar că cel mai mult şi mai mult se pricepeau să stea la tavernă şi să sporovăiască. Pe urmă, după ce am făcut mai multe drumuri la ţărm şi după ce-am aflat cam la ce preţuri mergeau ţigările şi băuturile şi electronicele la Itea, m-am citit că buful nostru era extrem de valabil şi în Elada.

Poate că aveau şi ei bufurile lor? Mai mult ca sigur şi iată de ce. Când să plecăm, după ce am încărcat praful ăla grecesc, sau bolovanii, sau îngrăşământul, ce dracu-o fi fost, patronul grecilor a găsit de cuviinţă să ne facă cinste pe vaporul nostru – a adus haleală de toate felurile, ne-a lovit cu friptane şi cu vin de-al lor dulce, totul servit de două grecoaice numai zâmbet, iar la sfârşit ne-a făcut cadou, uite-aşa, câte trei sticle de Metaxa cinci stele per cap de fiinţă furajată. Sticlele alea le-am prăduit mai apoi la Sulina cu un prieten, în seara când am ajuns înapoi acasă.

Acu’, o să vreţi să ştiţi care e tâlcul povestirii. Păi, să vi-l spun tot eu. Atât de bine mi-a fost la grecii ăia atunci, la prima întâlnire, şi atât de împăcaţi mi s-au părut cu soarta (nu vroiau nici mult, nici puţin, doar cât trebuie), başca talentul lor neţărmurit la a nu face nimic, că zău că-mi pare rău că trec acum prin ceea ce trec.

Nu merită. Nu grecii.

La ce naiba să înjugi nişte oameni liberi care, în plus, mai sunt şi de gaşcă? Şi, de ce să le mai faci şi morală, după ce ţi-ai umplut muzeele cu pietre pe care ei, grecii, le-au fasonat acum mii de ani? Asta ca să nu mai spun că faţadele, domnilor, mai toate faţadele din Europa şi US, alea mari, care ne dau pe spate, toate faţadele au copyright grecesc pe care nu-l plăteşte nici dracu’ şi pe care nimeni, niciodată, n-o să fie în stare să-l descarce de pe nici un torrent!

Cât despre templul din apropiere, dacă vă mai interesează, aflaţi că am ajuns şi acolo într-una din zile. Şi, ca semn că tot ce am scris mai sus este adevărul-adevărat, mai ales concluziile, uite o poză de acolo frate:

 

 

Hai, kallispera!

19 Responses to “Şi, buf, la greci, lângă Delphi!”

  1. 1
    MBadragan says:

    Ma intreb, Impricinatule, de ce oare povestile post-decembriste despre astfel de plecari nu mai au acelasi iz de aventura? Am fost in Tripoli (de Libia), New York, Budapesta, Cairo, Thessaloniki, Amsterdam, Paris, Barcelona, Londra, Marsillia si citeva alte orasele mai mici, am stat 4 luni in miezul Saharei Centrale si nicaieri n-am avut parte de intimplari care sa merite asa desfasurare scriitoriceasca. Toate au fost calatorii curate, in perfecta siguranta si fara intimplari cu adevarat memorabile, de parca ma duceam pina la Obor, nu la mii de kilometri distanta intr-o cultura diferita. O fi de la absenta interdictiilor, de la usurinta, de la cardul VISA pe care-l vinturam de cite ori aveam nevoie de ceva?

    Poate doar in Grecia, dada, Grecia are ceva special, sa fi trait ceva mai iesit din comun, cu Tony, profesorul universitar de la Atena care facea vara pe ospatarul in restaurantul lu’ ta-su pe insula Thassos, cu care am petrecut ore in sir pe terasa la buza plajei batindu-l la tavli si filozofind despre soarta omenirii linga o Mythos brumata pe care o platea el de fiecare data cind pierdea.

    Contrabanda am facut o singura data, in Bulgaria, cind aveam 14 ani. Am dus ate de mercerie si doua seturi de cupe de inghetata din cristal. M-am intors cu o pereche de adidasi si burta plina de inghetata bulgareasca, caramele si alune prajite pe strada.

  2. 2
    impricinatul says:

    @ MBadragan:
    pai, cred ca ai dat singur raspunsul. traim in acvariu, sub ochiul plictisit si fara sat al unui big brother latent.
    dar, ia spune: unde era profu asta din thassos? am o dambla nebuneasca cu thassos, d-asta intreb.

  3. 3
    Anca says:

    La naiba, intotdeauna am simtit ca ai stofa de presedinte, da’ habar n-aveam de unde vine! In sfarsit! :))

  4. 4
    MBadragan says:

    (anti-spam: corn) Anca are dreptate, ai stofa de presedinte. Deja lucrezi la cultul personalitatii, ai luat-o de jos, NLP si alte alea :D

    Oraselul din Thassos se chema Potos, o gigilice de localitate intre maslini si pietroaie. Din pacate nu mai stiu cum i se chema taverna, nici daca isi mai petrece vacantele acolo dom’ profesor.

    Si ai dreptate, Thassos e nascatoare de damblale, e un mic colt de rai. Acolo am vazut, cred, cele mai spectaculoase furtuni pe mare de pina acum. Cu fulgere care strabateau tot cerul. I s-o fi stricat impamintarea lui Zeus :) La mare concurenta cu zburatul prin desert pe frontul unei furtuni de nisip (o bunica de furtuna, vorba fremenilor lui Frank Herbert).

  5. 5
    Anca says:

    @ MBadragan:
    Nu stiu despre NLP, ca el e mai mult martor decat partas la experiente, din cate-am bagat de seama de-a lungul episoadelor. =)) Observator neimplicat, sa zicem. E drept, te pot construi si astea, macar la nivel enciclopedic daca muscular nu. :D

  6. 6

    @ Anca:
    Stiai ca in 89 am stat mai mult la Anvers decat la Bucuresti? Pe bune …. :)

  7. 7

    Habar n-am cine e NLP! Sa-mi fie rusine! E om, obiect, sau concept?
    Thassos… Ah, daca as avea bani suficienti, mi-as lua o casuta minuscula pentru la pensie, iarna. Cum sa nu stiu Potos? Aveau, si ei, un waterfront espectacular, cu taverne etc. La doi pasi, la Limenaria (sau era Limenas, mereu le incurc!) am mancat niste gogosele teribile si am mai cumparat si un lichior de cuisoare marfa.
    Dar casuta aia mishteaux de care vorbeam, ah, pe aia mi-as cumpara-o la Kazaviti, sus pe munte, printre platanii aia criminali, mai sus de cascada aia micuta, stii tu…

  8. 8
    Anca says:

    Aveam 6 ani, batrane, nu stiam nici ce-i cu mine, daramite cu tine. =))
    Orisicat, puteai si tu sa te faci om — ti-a trebuit tie musai sa ramai in legiunea zeilor, vorba ta, sa ai contract cu statu’ in sensu’ abolirii selectivitatii perceptive. :)

  9. 9
    MBadragan says:

    Neuro-Linguistic Programming, o ameteala de terapie pentru americani grabiti mai intii, pina s-au gindit unii ca ar putea fi folosita si in advertising (a se citi manipularea maselor). Daca ai ceva vreme de pierdut, e destul de concis si bine scris articolul de pe Wikipedia, chiar daca e oleaca superficial.

    Dada, linga Limenaria. Si avea un dig superb. Si taverne si terase primitoare, sa te tot feresti de vipie la umbra lor.

    Sus in munti n-am ajuns decit o singura data, cu motocicleta, intr-un satuc mic. Nici nu-l gasesc pe harta. Era asa de liniste ca mi s-a facut dintr-o data rusine cu harmalaia pe care o scoteam pe esapament, am facut stinga-mprejur imediat ce am putut si am sters-o de acolo pina sa ma ia cineva de ciuf.

    Asta imi place mult la Grecia, in special in locurile ascunse in care am fost pina acum, e liniste. Multa liniste. Si, mai ales, oameni care urasc galagia :D Planuiesc o vizita vara asta, sper sa-mi iasa si, mai ales, sa nu se fi schimbat prea mult din cauza nevoilor care i-au lovit.

  10. 10

    6 ani? pfuaaai! ce varsta minunata! mai vreau si eu!
    NLP, aha… Pe vremuri, ma excita ideea. acum nu-mi face decat greata. in consecinta, poate bagam un Mythos in Thassos. de o mie de ori mai castigati am fi.

  11. 11
  12. 12
    Lascaris says:

    SUPERB!!!
    Am citit povestioara cu sufletul la gura, ca pe un roman de Al. Dumas.
    Imi plac povestile marinaresti, iar tu ai un dar aparte de a le spune. Imi pare rau totusi, ca ti-ai inceput cariera in 89, si deci, nu ai strans prea multi ani pe vapor. Ehe, daca ai fi inceput undeva in anii 85, sigur te-as fi constrans eu cumva sa te apuci de scris niscai memorii/jurnal/ povestiri.

  13. 13
    we says:

    @florin: ce-ai dom’ne cu pta Chiliei?:) e un loc frumos, racoros, plin de case & oameni legendari:) din nefericire nu aveam ‘ternet & nici gloabe, ca te-as fi dus la oameni seriosi pt. schimbat valuta. nu iti dadeau fisicuri de ziare sau mai stiu eu ce. na’, juma de bloc era in biznisul vaporenismului, la 10 min. de plaja, deci loc bun & pt. cei care se ocupau cu schimbul.

    NLP-ul era la mare voga in Ro. in anii 2000. nu stiu ce e acum, ca nu am mai urmarit fenomenul. cei cu NLP-ul scris pe frunte pretind ca rezolva totul: de la fobii, la alcoolism si tuse seaca pana la miopie et al. mai ales daca o combini cu hipnoza). daca vrei, te pot pune in leg. cu 1-2 personaje care cica si-au luat si “diplome” in asa ceva.
    uite aici: http://www.aiuti.com/biblioteca/newcodeofNLP.pdf ditamai compilarea de fel de fel de chestii imprastiate pe net despre NLP. sincer, nu am inteles niciodata ce vrea si cu ce se mananca, desi unii au incercat f. rabdatori sa imi explice in mod repetat. cand vad amestecate chestii de psihologie, asa-zisa neurologie si “meta-programming”, ma pierd.

    sa nu uit: f. misto postul! vreau si eu la Grecia.

  14. 14

    da-mi timp, Lascaris, doar niste timp as vrea, pt. ca 1989 a fost atat de plin pe mare, incat tot as avea ce sa scriu. vaporenii sunt plini de povesti si au trecut prin mii de patanii care patanii, indirect, spun multe despre noi toti.

    mersi, elfule! atat pentru apreciere cat si pentru link. cat despre piata Chiliei, acolo am fost intepat rau o data, desi imi spusesera toti: sa nu te duci acolo, doctore. dar eu eram grabit, aveam de dat repede-repede niste cadouri si de captatio benevolentiae si am riscat.
    cat despre Grecia… aaah

  15. 15
    fish says:

    oh, doctore, mai gaseste niste timp pt copii mari insetati de povestile tale :)

  16. 16
    tapirul says:

    a, maestre, ai norcoc ca nu ai fost plecat pe o platforma marina. am un amic (am fost coleg cu el in anul de postliceala de am apucat sa-l fac), e asistent medical pe o platforma d’asta… in preajma Pastelui mergea, cu tot cu platforma, spre Rotterdam (prin Suez, cred, si Gibraltar), tot dadea update-uri pe Facebook (internet aveau, pare-se): ne apropiem de Gibraltar…. (peste o zi) se vede Gibraltarul… (peste inca o zi): suntem in dreptul Gibraltarului… (peste inca trei zile):a, ne-am oprit sa alimentam (zic, ati intins tevile si ati mai forat un pic?)… (peste inca o zi): intram in Atantic, se anunta cinci zile de tangaj…

  17. 17

    ah, la Gibraltar! Ce amintiri! Acolo m-a prin prima furtuna serioasa… Am intrat la adapost la Ceuta, ne-am ascuns ca niste lasi! Pe urma, insa, foamea de buf i-a facut pe baieti sa-si bage piceoarele si sa…
    hei! las’ ca mai bine povestesc si chestia asta candva!

  18. 18
    Viorica says:

    Stii cum m-am indragostit io de blogul asta? Citind o poveste despre un buf, da’ la greci era liniste atunci si povestea nu avea izul asta de amareala de acum. Si daca vrei sa fii presedinte (stiu ca nu vrei) e musai sa-ti faci cont pe fb (hai, nu mai intreba, ca acum stii ce e aia). Numai ca mata n-ai timp de prosteala de acolo, abia de am io, si sunt intr-un weekend perpetuu de cativa ani buni, cum am realizat abia acum…

  19. 19
    impricinatul says:

    @ Viorica:
    sa ma bag, totusi, pe fb? sa nu ma bag…? :)
    oricum, presedinte nu vreau!

Leave a Reply


6 + three =

Subscribe without commenting