Cele 500 de cuvinte ale domnului Mishima

 

 

N-am ţinut în mână nici o carte de Yukio Mishima până acum. Sunt doar trei zile de când mi-am cumpărat pentru prima oară un roman de-al lui şi, uite ce chestie, mi-e o teamă cumplită să mă apuc să-l citesc din scoarţă în scoarţă. Sunt trei zile de când nu fac altceva decât să deschid prima pagină a romanului şi s-o parcurg pe îndelete, să-mi fac o ţigară forţoasă (tutun Van Nelle, Zware Shag, nu altceva!) şi să mai citesc pagina o dată, cât se poate de lent, agale, prefăcându-mă că aş avea un handicap de lectură. Mă păcălesc că mă poticnesc de ceva, doar-doar să am motiv să deschid şi mâine aceeaşi pagină, ca şi cum n-aş înţelege-o pe deplin, cu scopul foarte simplu de a relua parcursul cunoscut al lecturii.

Experienţa e suficientă până una-alta. E – nesperat! – o deflorare reuşită.

Oare ce naiba e acolo, în prima pagină a romanului lui Mishima? Pândeşte ceva? Te iscodeşte ceva? De fapt, hai să n-o mai dau cotită… Nenorocitul ăsta de Yukio, renegat al artelor şi terorist al imaginii propriului trup, experimentator sexual pentru iudeo-greco-creştini, voyeur nestăvilit al oţelului, shinobi exhibiţionist sub o invazie a hamburgerilor, nestăvilită de nici un kamikaze care să agite valurile Pacificului, Yukio ăsta care şi-a eşafodat motive mai mult decât suficiente lăudabile pentru un sepukku public sub o maree de flegme cu grade pe umăr, Yukio (blestematul!) îmi arată negru pe alb de unde începe un text literar. E o curgere lină, fără accidente, care pe parcursul a mai puţin de 500 de cuvinte te balansează între armată şi fotografie, regrete şi frustrări, katana şi asfalt, mâhnire, furie şi violenţă junghietoare, copaci singuratici şi ambiţie, celule vizibile la microscop,  hakama şi aerostate.

Fără efort, cu priză directă la mintea ta, spontan ca un sniper care spulberă craniul preşedintelui inamic, eficient precum un pilot din timpul Conquistei – aşa te ia cu el la o plimbare de seară liniştită, invitându-te să-i bei ceaiul şi să-i adulmeci florile de cireş din parcul Maruyama. Povestea curge din prima clipă, unhindered and smoothly, numai că DEMONUL e agăţat acolo – aşteaptă, e în tine ca şi în Yukio, ca şi în vânătorul Himba, ca şi în ciobanul sicilian – e acolo precum dragostea moartei ce-l aştepta pe Genjuro, cel din Ugetsu Monogatari, fostul olar devenit samurai. Anticipaţia – asta te învaţă Yukio în mai puţin de 500 de cuvinte, anxietatea, ambuscada pe care o meriţi şi de care n-ai dreptul să scapi, cea pentru care n-o să-ţi baţi capul niciodată.

500 de cuvinte: îţi povestesc despre un tânăr contaminat de dezagregare. 500 de cuvinte. Atât. Şi tot ar fi suficiente.

6 Responses to “Cele 500 de cuvinte ale domnului Mishima”

  1. 1
    B.deComp says:

    Personal, prefer Yasushi Inoue -- Pusca de vânatoare. Asta poate din cauza unei lene congenitale. Recunosc însa ca personajul este fascinant

    http://www.youtube.com/watch?v=54PZtRHzoq8&feature=fvsr

  2. 2
    impricinatul says:

    eu marcasem cu murakami, recent. mai demult cu natsume. in plus, am incalecat si putin ishiguro -- dar ce fel de japonez mai e si ishiguro, care a scris un superb roman kafkaian?
    mishima, asta, insa… il las pentru la vara. o sa-l citesc in apropierea unei livezi, ceva.

  3. 3
  4. 4
  5. 5
    catherine says:

    să stai cu o carte în mână, să citeşti doar o pagină, să ţi se facă pielea de găină anticipând plăcerea cititului… şi s-o laşi pentru altădată…! asta, da, stăpânire de sine, domnule!

  6. 6
    impricinatul says:

    @ catherine:
    aman placerea, atata tot.

Leave a Reply


+ seven = 12

Subscribe without commenting