Bărbaţi care se dezbracă în metrou

 

după: http://geneticsandliterature.wordpress.com/

 

Nu, nu, nu, nu se dezbracă de tot, fiţi liniştiţi: e o specie mai nou apărută, sunt unii care-şi dau jos de pe ei, încă de când coboară în staţie, pălăria sau căciula/şapca, fularul, mantoul/paltonul şi sacoul, câteodată chiar şi vesta. Fireşte, obiceiul este valabil pe timp de iarnă, când e ger. Odată ajunşi pe peron, aşadar, inşii cu pricina se angajează într-un stripping rapid, rămân doar în pantaloni şi cămaşă, cu cravata de mătase şi cu o curea de piele fină la vedere şi înţepenesc în aşteptarea garniturii. După ce soseşte metroul, se reped înăuntru cu dibăcie (ai dracu’, nu-ş’ cum fac dar stau mereu în dreptul uşii), se bagă într-un colţ al vagonului, stau cu rufele într-o mână şi cu diplomatul/servieta în cealaltă, privesc în jur plictisiţi şi aşteaptă să ajungă la destinaţie.

Aceşti domni (sunt numai domni) sunt încadrabili într-un tipar. Sunt aproape raşi în cap, sunt mereu bărbieriţi proaspăt, sunt roşii în obraji, mai toţi au buze subţiri şi-şi cam punguiesc gura. Au gesturi bruşte şi se mişcă trunchiat. Ai mereu senzaţia că nu le convine ceva numai că sunt civilizaţi: se poartă astfel încât să înţelegi ce efort fac ei ca să nu te prinzi că sunt perpetuu scârbiţi. Zici că-s doar obligaţi de împrejurări să se amestece cu lumea din metrou şi că se străduiesc cumplit ca să treacă cu bine, demni, prin baia de mulţime de la care n-au cum să se sustragă. Prin urmare, au priviri vultureşti, dar tu te însemnezi că inşii nu se uită nicăieri. Nu ştiu din ce cauză, îţi vine să zici că-i strigă nevestele sau concubinele, acasă, pe nume ca Relu, Bebe, sau Marcel.

Cu o staţie înainte de destinaţie, încep operaţiunea inversă: îşi fac loc în mulţime, se îmbracă la loc, se închid până în gât şi-şi acoperă capetele voit chele, după care găsesc itinerariul optim astfel încât să ajungă primii la uşă. Au mers săltăreţ, cam aşa cum păşea gaşca fesene prin anii ’90, când se dădeau pe sticlă în faţa popohrului de rând: inşii ţopăie, pretins tinereşte, în ciuda burdihanelor, a urechilor clăpăuge şi a fălcilor mai mult sau mai puţin căzute. Una peste alta, îi cred în stare să bea un pahar cu băieţii, dar numai în bombele cu firme de neon de la moluri. Încă ceva: umblă, cu toţii, cu hendsfriul în urechi şi strâng din dinţi ca bezmeticii când mestecă la ciungă. Când te uiţi mai bine, îţi dai seama că până şi ciunga au băgat-o în gură plini de parcimonie: mestecă aşeaa, meschin şi puchinos, economic, de parcă ar fi luat o porţie de doar juma’ de lamă sau tabletă.

Habar n-am de ce fac împricinaţii tot baletul ăsta. Habar n-am de ce încurcă lumea din jur cu ţoalele adunate pe braţ, ca pe cuier: metroul este climatizat şi în cele mai reci zile, câteodată chiar se face curent. Nu-ş’ ce naiba vor să-mi demonstreze. Când fetele alea frumoase şi voluptuoase fac fiţe din astea prin jurul barelor răspândite în oraş, o fac plenar, ca să-şi arate nurii la maxim – ăştia ce vor să-mi arate? Cămăşile călcate proaspăt? Cravatele lucitoare? Curelele din imitaţie de piele de şarpe? Burţile? Gâţii prelinşi peste gulerele albe?

Îmi amintesc că pe vremuri, când blugii erau marfă de contrabandă venită în ţară odată cu bufurile bazariere ale marinarilor şi ale aviatorilor, ei, blugii adică, erau marcă distinctivă, brand şi prilej de afirmat, sus şi tare, că eşti conectat la realitatea de afară. Aveai conexiuni cu tărâmul celălalt, pricepeţi? În ce-i priveşte pe împricinaţi, mă gândesc că au condiţionări similare: practic, dezbrăcându-se, ei nu fac altceva decât să-mi arate cum lucrează ei pe la transnaţionale, pe la bănci şi pe la firmele barosane de care scriu ziarele şi vorbesc televiziunile. Paltoanele, căciulile de miel şi fularele i-ar face să decadă la loc, printre rumânii de rând, în timp ce cravatele şi vestele (unele, lucitoare de-ţi plesneşte retina) ţin de o heraldică evidentă, care-i extrage din mulţime – inclusiv din mulţimea subalternilor lor…

Dar atunci, de ce mama dracului nu-şi cumpără ei şi nişte pantofi pe potrivă? Pantofii, ah, uitasem să spun, pantofii sunt ca ai tuturor, pantofii sunt la fel ca pe vremuri, când până şi tarabagiii din bazarele arăbeşti ne recunoşteau de la o poştă ca români şi începeau să strige după noi, chit că n-auziseră de Radu Gyr: „Hei, Vasile, hei, Gheorghe, hai la mine gumberi djeva!”

Singura explicaţie a pantofilor ordinari este că acolo, sub birouri, unde dospesc în picioarele stripperilor de metrou, nu sunt vizibili. Pantofii pereni ai românilor din transnaţionale şi bănci nu pot fi văzuţi nici de clienţi, nici de subalterni, deci n-au nici cel mai mic rol în PR-ul lui Relu, Bebe sau Marcel, care circulă cu metroul în aşteptarea bonurilor de benzină de la firmă.

 

după leonardo, başca vitruviu!