INTRO – PARSIFAL – 0.8

 

 

– Deci nu vreţi să-mi spuneţi cum aţi face ca să-i daţi jos? – insistă fâţa.

Filip Canta rămase pe gânduri. Îşi aprinse o ţigară. Ştia, of, ştia prea bine că toată lumea era cu ochii pe el.

E momentul să precizez că acum, când scriu povestea lui Tudor Canta, cunosc motivele pentru care Filip, fiul său, evita răspunsul. Le ştiu din surse foarte sigure şi, de altfel, peste numai câţiva ani, aveam să fiu martor la o discuţie cu mult mai serioasă despre cum vedea el, de fapt, doborârea unui grup aflat la putere în România, oricare ar fi fost acesta.

Era în 2010, prin octombrie – în plină ciumă politică românească. Partidul la putere scăpase hăţurile şi, deja, se împlinise un an de când opoziţia se înnoroise la rândul ei, pierzând bătălie după bătălie, cu toate că angajase nume mari din PR, cu toate că lansase campanii de presă devastatoare şi cu toate că aruncase pe piaţa media gigabytes de informaţii cu caracter secret. În fine. Mă aflam în biroul lui Cr. din Piaţa Victoriei, la etajul şapte şi participam la o discuţie off the record cu tot soiul de reprezentanţi de vârf ai partidelor din opoziţie. Ei ştiau că bat pasul pe loc, iar puterea ştia că ei ştiu că bat pasul pe loc. În consecinţă, puterea se pregătea să iniţieze o dictatură postmodernă, mascată de o deşănţată libertate a presei. Deşanţată şi inutilă, dacă e să fiu cinstit.

Tema întâlnirii noastre era: cum să-i dăm jos odată pe “nenorociţii de la putere” şi, în lipsă de alte idei, cineva adusese în discuţie numele lui Filip Canta.

– Are necazuri, făcuse d-l P. un gest de lehamite. D-l P. era prietenul personal al lui Cr. Se aude că Filip e la a doua sau a treia campanie de dezalcoolizare.

– Dezalcoolizare? – m-am mirat. L-am cunoscut personal şi nu mi-a dat senzaţia că e beţiv.

– Nu bea în public. Dar, când e de capul lui, sau dacă are mult de lucru, stinge sticlele una după alta…

– Nu mă interesează problemele lui, stabili Cr. Alcoolic, sau nu, vreau să aflu ce părere are despre targetul nostru.

Mi-am amintit de discuţia de la revelionul din 2004 şi le-am evocat celorlalţi rezervele exprimate de Canta cu şase ani în urmă. Bineînţeles, nimeni nu m-a băgat în seamă, iar Cr. l-a sunat.

Filip nu i-a răspuns. După câteva clipe, însă, i-a trimis un sms. Cică se afla pe insula Capri, într-o mănăstire cu regulament foarte strict, că nu avusese cum să-i răspundă pe loc şi că avea să sune el în câteva minute.

 

– Dacă e în criză, spusese d-l P., să-ţi iei gândul că te mai sună. S-a deteriorat prea mult şi minte chiar mai tare ca noi, se amuză P.

Probabil că nu era în criză, însă, pentru că îl sună pe Cr. în mai puţin de cinci minute. Cr. îi expuse problemele, îi enumeră pe toţi cei din încăpere şi-i ceru permisiunea să redea conversaţia pe difuzor, ca s-o audă toată lumea.

Iar Filip:

– OK. Numai, nu cupla difuzorul la vreo boxă publică, pufni el în râs. N-am chef să-mi refuze ai noştri intrarea la graniţă, în caz că mai vin acasă vreodată.

– Hei, nu te prosti, îl luă Cr. Fă cumva şi obligă-mă să-ţi ofer un contract.

– Nu-mi place să creez obligaţii, râse Filip. Apoi: OK. Am înţeles ce vrei. O să vorbesc rar, ca să mă înţelegi, indiferent de riscuri, se hlizi el.  It’s take it or leave it.

– Sunt numai ochi şi urechi, făcu Cr. cu ochiul. De fapt, ne-ai făcut pe toţi curioşi.

P. îşi freca deja mâinile:

– Dă-i drumu’, coane Canta, dă-i drumu’! Hai, că ştiu că poţi!

– Păi, începu Filip, în primul rând va trebui să alegem o anumită zi a lunii, să zicem ziua de 7. Acum, suntem în 11 octombrie, aşa că prima zi pe care o vom alege pentru acţiune este 7 noiembrie. Vă deranjează dacă pornim campania în 7 noiembrie?

 

Toţi cei din încăpere râseră gros, bărbăteşte, după cum râd politicienii când se ştiu la adăpost de lumina reflectoarelor. Unii râdeau pentru că pricepuseră poanta, alţii râdeau ca să se ia după primii. Cum-necum, însă, era genul de râs care dădea bine chiar şi în urechile celor ce înregistrau convorbirea.

– 7 noiembrie e mai mult ca perfect, ne făcu Cr. cu ochiul.

– OK. În 7 noiembrie, aşadar, cineva va trebui să împuşte un demnitar din partidul de guvernământ. Nu să-l ucidă, ci doar să-l împuşte – în genunchi, cel mai bine.

Cei din sală râseră a proşti – îşi imaginau că Filip glumeşte. Dar el continuă:

– Nu se dă nici un comunicat şi nimeni nu-şi asumă atentatul, OK? Peste o lună, în 7 decembrie, alegem alt membru marcant de-al lor, care va fi împuşcat tot în genunchi. Nici de data asta nu se dă nici un comunicat.

În cameră se stârni, în sfârşit, rumoare. Iar Canta:

– Abia pe 7 ianuarie, după ce iese puţină vâlvă şi după ce mai este împuşcat încă un membru marcant al echipei de la putere, abia atunci redactăm un comunicat scurt în care nimeni nu-şi asumă răspunderea atentatului, dar în care amintim că aşa vor plăti politica de jaf şi de…

– Hei, hei, hei! – îl întrerupse Cr. Ce-i porcăria asta? Pe mine mă interesa o acţiune serioasă.

Filip nu răspunse imediat. Din telefon se auzi o muzică puternică. În timpul anchetei care urmase (o anchetă pe sub masă, cum altfel…), aveam să aflu că cei ce cântau erau Guano Apes cu You can’t stop me şi că piesa ne fusese pusă de Filip, cu bună ştiinţă, de pe youtube, dintr-un bar wi-fi de pe Via Vecchia del Faro, de pe insula Capri.

Nici pomeneală de mănăstire cu reguli stricte, înţelegeţi?

– Sunt foarte serios, ne anunţă Filip într-un târziu. E singura manieră prin care puteţi să-i daţi jos fără violenţă.

– E beat chiar şi acum, remarcă P., scârbit. Auzi la el: împuşti trei oameni ca să acţionezi fără violenţă… Hai, lăsaţi-o baltă.

Dar Filip:

– Nu sunt beat, măi, Mihăiţă. Te învăţ de bine, că doar aşa o să evitaţi tărăboiul cel mare. Azi, chicoti el, azi am impresia că violenţa începe de la patruzeci de morţi în sus, pricepi? Ce? V-am pus să le întindeţi maţele între stâlpi, pe Magheru? În plus, procedând aşa, o să intraţi şi voi, în sfârşit, în buna tradiţie europeană. Vă aud pe toate posturile cum vă lăudaţi: cică inventaţi o Românie matură! Păi atunci, băgaţi şi o doză bine temperată de anarhism, ce dracu’… E ca vaccinul la copii, nu-i aşa…* (*”Anarhismul este cel mai eficient purgativ social,” spunea în 1971 Erik Amadeus Rode, înainte să se alăture Şcolii de la Frankfurt.) Buun! Unde rămăsesem…? Aha, fiţi atenţi: pe 7 februarie, o să alegeţi pe altcineva şi-o să-l împuşcaţi şi pe-ăla. Tot în genunchi aş vrea. Abia atunci dezvăluiţi planul, şi anume, că în fiecare 7 ale lunii va fi împuşcat câte un politician veros care…

 

– Bine, bine, i-o reteză Cr. Hai că eşti idiot.

– De ce mă faci idiot, Cr.? Ţi-e frică de ce vreau să mai spun?

– Frică pe dracu’… Eu vorbeam serios…

– Păi, ce? Eu nu-s serios? Fii atent aici, la mine: pentru 7 martie o să alegeţi un membru de-al partidului vostru pe care să-l împuşcaţi în genunchi, pricepi? În fiecare 7 ale lunii, prin rotaţie, membrii numiţi ai partidelor principale vor fi… Ah, şi să nu uitaţi ICR-ul, că ăia-s transpartinici…

Cei din cameră începură să vocifereze: închide-i, domne, telefonu’, nu vezi că-i nebun?

Dar Cr.:

– Hai, termină, Filip. Fă tu un partid al tău, dacă ai chef de prostii din astea.

– Un partid?! Ca să merg la remorcă? Am chestii cu mult mai mari în minte. Tu crezi că mai vin acasă?

– Cum spui tu, Filip, cum spui tu, îl potoli Cr., făcându-ne semne de exasperare şi dând ochii peste cap. Pe noi, îţi mărturisesc cinstit, ne interesa doar o campanie de imagine.

– E momentul acţiunilor hotărâte, nu al campaniilor de imagine… limfatice, i-o întoarse Filip, de ziceai că scuipase ultimul cuvânt. Ai să vezi, sau ai să citeşti ce şi cum, pentru că o să mai auzi de mine.

– Adică, ce naiba vrei să faci? – sesiză d-l P. un ton mai aparte în glasul lui Filip.

– Azi sunt aici, mâine poate-n Islanda, Friday I’m in love, nu-i aşa…. – râse el. De ce nu-i întrebaţi pe băieţii care trag la voi cu urechea: când m-au văzut ultima oară? Că de alergat, aleargă săracii…

– V-am spus că bea, scrâşni P., în şoaptă. Bate câmpii, nu vedeţi?

– Ascultă, Mihăiţă, vezi că te aud foarte bine! Nu sunt beat – mai mult: niciodată nu mi-a plăcut să beau. (Vorbea din ce în ce mai apăsat.) Dacă n-ai fi un amărât de politician, te-aş trimite să-ţi faci lecţiile şi să citeşti despre Oishi, roninul beţiv din clanul Asano, nu-i aşa… Ce să zic, o să-mi mai simţi tu prezenţa, că de văzut, n-o să fii în stare. Domnilor, schimbă el tonul brusc, faceţi cum v-am spus, dacă vreţi să aveţi succes, dacă nu, nu! Ştiu ce vorbesc: eu mă pricep doar la campanii pozitive, nu destructive, încheie el cu aceleaşi cuvinte cu care-i răspunsese fâţei mele la revelion* (*Într-adevăr, Filip Canta n-a mai fost de văzut după aceea, deşi o grămadă de oameni interesaţi şi-au bătut capul ca să-l găsească, cheltuind sume apreciabile în acest sens. Eşecul lor este explicabil, însă: după cum vom vedea mai târziu, unii pretind că Filip se ocupă, chiar şi acum, când citiţi aceste rânduri, de politica de imagine sau, mai bine-zis, de administrarea non-imaginii unui grup apropiat lui Julian Lassange. Pe de altă parte, alţii afirmă că Filip nu mai face nimic, pur şi simplu, şi că acest ultim zvon e alimentat chiar de el, pentru a-şi justifica dispariţia şi, implicit, noul mod de viaţă. Aceştia din urmă susţin că Filip Canta ar fi devenit, nici mai mult, nici mai puţin, decât un vonu, adică un adept al mişcării de “pustnicie în urbe”.)

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Vă reamintesc, fâţa îi pusese următoarea întrebare:

– Deci, nu vreţi să-mi spuneţi cum aţi face ca să-i daţi jos?

– Eu mă pricep doar la campanii pozitive, nu destructive, îi răspunsese Filip, aşa cum avea s-o spună şi în 2010. Nu dai jos pe cineva de la putere cu manevre de imagine, mai ales dacă îl suspectezi de comunism. În atari situaţii e nevoie de altceva, nu de PR.

– De-aia l-aţi adus în dicuţie pe Guevarra? – se posomorî Alex. Pentru că vă plac comuniştii?

– Nu-mi plac comuniştii. M-am certat cu taică-meu ca naiba din cauza lor – pot chiar să spun că-i urăsc. Sunt ultraliberal, ce dracu’… Numai că, de la o vreme, m-am surprins din ce în ce mai des cum dau argumente de stânga în toiul controverselor. Sunt chiar frustrat din cauza asta.

– Ce chestie cool, remarcă fâţa mea. Un liberal cu reflexe de stânga.

Welcome to the club, se amuză cel care pornise discuţia despre big bang.

Cei strânşi în jurul lui prinseră să râdă zgomotos. În clipa următoare, insul cu pricina se ridică şi, scoţând o cameră Panasonic dintr-un buzunar, se repezi într-un colţ al sufrageriei:

– Voi zâmbeaţi frumos acum, da? – ne încadră el pe nepusă masă.

N-am apucat să protestăm: clanc – poza! Clanc – poza! Clanc – poza!

Iar Plăviţu:

– Poate că nu-ţi dai seama, măi, Filip, dar oi fi criptocomunist în sinea ta. Ţi-e dor de Ana Pauker? Ai avut o copilărie dificilă?

Râserăm, după cum se cuvenea. Dar Filip:

– Ştii bine că am avut o copilărie OK. Iar eu ştiu sigur că-i urăsc pe comunişti. Numai că, de doi ani încoace, mă tot bântuie o viziune: tare mi-e teamă că peste o generaţie-două, copiii copiilor noştri se vor întâlni nopţile prin te miri ce hrube, ca să citească împreună cărticelele lui Marx, scoase în samizdat de pe nişte imprimante neînregistrate legal, la responsabilii de bloc.

– Şi atunci, ce-i de făcut? – întrebă fâţa mea.

– Poate că nimic. Poate că, de data asta, o să fie suficient să ne adaptăm.

– De-aia vreţi să le faceţi campanii electorale cripto-comuniştilor? – întrebă Alex.

– Nu. Dar extrema stângă are mania grandorii. La fel şi eu. Putem să facem afaceri măreţe împreună. Am lucrat de multe ori pentru firme chinezeşti şi ştiu ce vorbesc.

– Of, of, se întristă Emilian, treaba e că dacă se întorc, cumva, comuniştii la pu-te-re, nici dumneavoastră, nici copiii copiilor dumneavoastră n-o să apucaţi să faceţi prea multe afaceri cu ei.

– Ia uite! – tresări deodată fâţa de lângă mine. Ăla de-afară nu-i un corb?

                                                                       valerie mc lean – the crow2

 

Ne uitarăm cu toţii pe fereastră. Aşa… Pe terasă se afla, într-adevăr, un corb. Se plimba agale pe balustradă, de parcă ar fi căutat de mâncare. Al naibii – se prefăcea că nu are treabă cu noi, dar eu l-am recunoscut deîndată. Afară se lăsase ceaţa. La un moment dat, corbul ne simţi: înţepeni pe balustradă şi răsuci capul spre noi, privindu-ne fix.

– Săracu’, făcu Miruna Canta. Nu i-o fi frig?

– Ba eu cred că e de-a dreptul hămesit, zise Alex şi se repezi afară, cu o porţie de lasagna în braţe.

Corbul tresări, îl urmări cu privirea cu aceleaşi mişcări fluide cu care mă obişnuise şi, deîndată ce Alex se apropie de el, îşi luă zborul, dispărând în ceaţa care se îndesea văzând cu ochii. De afară se auzeau ecourile concertului din Piaţa Unirii – cântau Andrii Popa, în cor: trupa, spectatorii, forţele de ordine, popii şi dascălii de la Mitropolie (trăgeau clopotele la fix ca să completeze tema piesei), chefliii ieşiţi pe stradă la derută şi aurolacii care chiuiau de parcă i-ar fi spintecat puriştii în abatoare nevăzute. Mda. Phoenicşii făcuseră burtă (unde mai pui că timpul le înmuiase, întrucâtva, şi sfincterele…), başii erau daţi la maximum, asfaltul şi trotuarele se zguduiau, primele secunde ale anului intraseră în vibratto, iar ceaţa trepida sincron cu ritmul piesei, răvăşită de laserele din jurul scenei.

Iar Alex:

– Iartă Doamne, pasărea asta, că nu ştie ce face! Aţi văzut ce corb tâmpit? Nu e deloc cool.

– Nu e deloc cool, dar cică poartă noroc, zise Plăviţu rar, uitându-se pe fereastră. Se scutură ca parcurs de un frison şi, privind roată la noi toţi, întrebă: Unde rămăsesem?

– Îi spuneam domnului Canta, începu Emilian, că dacă o să se apuce să facă afaceri cu co-mu-niş-tii, n-o să mai aibe când să se bucure de bani.

– Ba eu sper să-i fraieresc, râse Canta. Eu nu posed lucruri făcute de mâna omului, eu posed doar nişte imagini colosale, le am în mintea mea, le văd, le aud, le transform. Asta doresc să le vând comuniştilor, iar ei asta doresc să cumpere. Uitaţi-vă la China, sau amintiţi-vă de programul TV de dinainte de ’89. Şi la chinezi, şi la ai noştri pe vremea lui Ceauşescu, totul era doar o problemă de imagine publică neinhibată.

– Vreţi să spuneţi, imagine publică neruşinată, îl atrase atenţia Alex.

– În regulă, imagine publică neruşinată. Ei, şi? Mai interesează pe cineva politica propriu-zisă? Nu mai vinde nimeni programe politice, ci imagini. Ştiţi, taică-meu m-a învăţat de mic că nimic nu e ce pare a fi. Tot de la el am învăţat despre chinul omenesc de a vinde imagini convenabile – el pretinde că din cauza asta am început să vorbim şi să scriem.

– N-am putea să-l cunoaştem şi noi pe tatăl dumneavoastră? – se interesă fâţa de lângă mine.

Am tresărit. Am privit-o. N-am aflat niciodată dacă eram lansaţi pe aceleaşi urme. Iar Filip:

– Ba aţi putea, făcu el, amuzat, dar nu prin mine. Nu mai vorbim de câţiva ani. Ne-am plictisit să ne vindem imagini unul celuilalt.

                                                                       Blank Portrait, de froggywoggy11 (http://froggywoggy11.deviantart.com/)

 

– Exageraţi, spuse fâţa mea. Sunteţi tată şi fiu, ce naiba.

– Mda. Tată şi fiu, recită el, privind pe deasupra noastră. Tată şi fiu…. – cândva, aveam să aflu că în clipele acelea, prin minte îi răsunase un singur cuvânt, repetat stăruitor, din nou şi din nou: tăticuţu’… tăticuţu’… tăticuţu’…. – o vorbă venită de pe altă lume, parcă, pentru că Filip şi-l amintise pe Tudor Canta aşa cum fusese el în anii ’60, în copilăria lui Filip: un ins care nu se sfia să-şi îmbrăţişeze şi să-şi smotocească ţâncul cu foc. Tăticuţu’, tăticuţu’, tăticuţu’…

Un cuvânt mort, da.

– Sunt sigur, reluă el la fel de sec ca şi până atunci, sunt sigur că tata ar fi în stare să argumenteze, ca şi domnul de alături, că timpul este efectul secundar al big bang-ului. După o oră, însă, v-ar argumenta, la fel de pertinent, că lucrurile nu stau aşa. El spune că numai neghiobii nu se răzgândesc, dar eu nu îndrăznesc să merg până acolo: prefer să iau ideea de-a gata şi să fac din ea o campanie de imagine. Nu sunt pretenţios. Tata face ideile praf, eu le las aşa cum sunt. Aşa câştig eu bani.

– Domnule Canta, făcu Plăviţu cu un aer satisfăcut de turnura discuţiei, eşti nebun. Dar, uite, am să-ţi ofer eu un alt tip de idee, chit că nu ştiu dacă poate să faci din ea o campanie de imagine. Şi poate că tocmai de-aia înseamnă că e o idee cu adevărat valoroasă.

– Orice idee poate fi transformată în campanie de imagine. Convinge-l pe Drăgan-Papainoage al tău, îl înţepă Filip, convinge-l să-mi dea bani să colorez luna în roşu şi galben-pai şi-o să mănânce toată lumea de la McDonald’s.

– Hm, făcu Plăviţu. Aşa crezi?

– Mă tem că are dreptate, se strâmbă şi fâţa mea. Dacă ai bani, finanţezi chiar şi big bang-ul de care zice omul ăla…

Chiar atunci, insul cu big bang-ul parcă simţi că iarăşi venise vorba despre el pentru că se ridică în picioare, triumfător – spunea un banc, n-avea stare şi se uita la noi toţi, cu ochi sclipitori. Cei din jurul lui râdeau, ţinându-se de burtă, iar el se apucă să urle în gura mare:

– … şi o ia ăla în curu’ gol în patru labe pân tufişuri. Bancnota de o sută: vârt! – zboară c-un metru mai departe. Ăla-n curu’ gol uită şi de căcare, şi de lumea de pe alei şi ţuşti: se repede pe coate şi genunchi după bancnotă. N-apucă el bancnota cum trebuie, că deodată simte două braţe viguroase cum îi potrivesc şalele, din spate, şi-aude şi-o voce răguşită: Nia-o, măăh, c-o merrriţi!

Gaşca din jurul insului cu big bang-ul începu să se tăvălească de râs, în timp ce el îngheţase într-o atitudine de viol interruptus.

Nia-o, măăh, c-o merrriţi! – urlă el din nou, de se clătinară ferestrele.

Ce dracu’ să facem? Am râs şi noi în hohote. Cei din gaşca insului se ridicară, se izbiră care peste coapse, care peste burtă – lăcrimau şi nu mai aveau aer. Mda. Era un revelion mi-nu-nat, după cum ar fi spus Emilian.

În fine. Încet-încet, ne liniştirăm cu toţii. Gustarăm vin, whisky, tequila şi ce mai nimerirăm. Îmbucarăm câte o bucată de sushi sau de terrine cu pâine de cartofi coaptă în brutăriile sibiene. Aşa. Insul cu big bang-ul ceru brandy on the rocks, că cică aşa se îmbătau fotbaliştii. Ai lui izbucniră iarăşi în râs.

Dar Plăviţu:

– Eu nu cred că banii au puterea să facă orice, reveni el la subiectul dinainte, aşa că devenirăm cu toţii interesaţi pentru că Plăviţu se pricepea, cel mai bine, să facă absolut orice din bani. Sunt lucruri cu mult mai puternice decât banii. Misterele care ne pândesc din trecut, de pildă, ne şopti el, privind pe sub sprâncene de la unul la altul. (“Uuuite că începe şi ăsta,” se plânse fâţa mea).

– Fiţi atenţi la povestea mea, continuă Plăviţu. E adevărată, s-a întâmplat demult, şi este atât de misterioasă încât cred că nici chiar Filip Canta n-o să fie în stare s-o transforme într-o campanie de imagine, cu toţi banii din lume. Iar eu n-aş şti să scot din ea nici măcar de-o amărâtă de speculaţie bursieră, chicoti el.

Bun. Mobilul meu sună exact în clipa în care Plăviţu pronunţă cuvintele speculaţie bursieră. Am deschis şi, preţ de vreo câteva secunde, n-am auzit nimic altceva decât un cor de copii care cânta Florile dalbe. Între timp, Plăviţu se apucase să ne povestească o chestie care se întâmplase prin Japonia, pe la începutul secolului XIX. Deşi eram curios ce era cu telefonul (“Alo? Alo?” – tot întrebam), îl urmăream cu atenţie pe Filip Canta, deoarece Plăviţu dădea senzaţia, nu ştiu de ce, că îi spunea povestea numai lui. Era vorba despre un scriitor japonez, pe nume Bakin, care colaborase cu Hokusai în ceea ce au fost, poate, primele romane grafice – manga, cum li se spunea în Japonia de atunci. Manga au devenit cu totul altceva între timp, dar asta e altă poveste. În fine. Bakin era un adevărat boem care, în 1809, s-a dus cu un interes literar pe insula Dejima, în golful Nagasaki, unde se afla unicul protectorat european acceptat de japonezi: auzise de un negustor olandez, pe nume Loek van de Vaewer, care ţinea un fel de serate teatrale pe scena improvizată a unei taverne.

                                                                     Insula Dejima, gravură de Arnoldus Montanus

– Ce mai faci? – mă întrebă deodată un glas necunoscut din telefon. Corul de copii se întrerupsese. La mulţi ani!

– La mulţi ani. Cine eşti?

Încă zâmbeam când am pus întrebarea. Se auzi un chicotit. Apoi:

– Sunt cel care ştie unde te afli. Stai lângă o femeie pe care abia ai agăţat-o, îl studiezi pe Filip Canta care se află în faţa ta, îţi plac picioarele nevesti-sii, iar Andrei Plăviţu îţi povesteşte cum un olandez, pe nume Loek van de Vaewer, se ocupa cu teatrul de păpuşi pe insula Dejima.

Am privit de jur împrejur. Eram singurul care vorbea la telefon.

– Hei! Ce banc mai e şi ăsta? De unde vorbeşti?

– Vorbesc dintr-un loc de unde văd şi aud foarte bine. Uite, acum ţi se spune că piesa pe care o juca cel mai des olandezul acela (o dramă care, nu se ştie de ce, se bucura de un real succes printre negustori şi marinari), piesa, aşadar, se numea Parsifal în căutarea Graalului. Vrei să-ţi recit ce-ţi spune Plăviţu?

Am făcut semn că da. Între timp, m-am ridicat şi am privit prin cameră, dar tot n-am văzut pe nimeni să vorbească la telefon.

Iar vocea necunoscută:

– Bakin a asistat la piesă, dar n-a înţeles mai nimic – nu pricepea de ce olandezii râdeau când el avea mai degrabă senzaţia de tristeţe, şi nu pricepea de ce lucruri care pe el îl umpleau de speranţă îi făceau pe aceiaşi olandezi să privească în gol, de parcă se pregăteau să-şi taie venele.

Nu ştiam ce să ascult mai întâi: glasul din telefon, sau vocea lui Plăviţu. Frazele din telefon se suprapuneau perfect peste spusele brokerului, respectându-i până şi intonaţia – numai timbrul vocii necunoscute era diferit.

– Cine eşti? – întreb din nou.

– Sunt cel care ştie unde te afli. Nu mă mai întrerupe, că pierd şirul.

– Ce e? – mă simţi fâţa.

Nu i-am răspuns. Striveam telefonul între degete şi ascultam povestea din ambele surse.

Mda. Una peste alta, era vorba despre acel Bakin care, dorind să-şi limpezească impresiile, îl abordase pe van de Vaewer şi petrecuse cu el câteva zile în care olandezul îi relată, de-a fir a păr, povestea lui Parsifal, în toate cele cinci variante pe care le ştim – varianta lui Wolfram von Eschenbach fiind cea care îl încânta cel mai mult. Bakin a fost frapat de două episoade: nedorita lovitură de suliţă care aproape că îl emasculase pe Amfortas, regele-pescar, şi momentul în care Parsifal se trezea dimineaţa, singur-singurel, într-un castel părăsit în care altminteri, până în seara precedentă, îşi dusese viaţa întreaga curte a regelui Amfortas.

– Ţi-a trimis careva vreun mesaj erotic? – se fandosi fâţa, vârându-se în mine.

I-am făcut semn că nu.

Iar ea:

– Ce păcat. Mă pricep la nişte chestii marfă cu telefonul, îmi făcu ea cu ochiul.

În fine. Atât Plăviţu, cât şi vocea din telefon îmi relatau cum Bakin a cuplat imediat cele două situaţii cu episoade similare din tradiţia japoneză. Bakin se gândea, în primul rând, la naşterea Japoniei însăşi, scursă în Oceanul Pacific din vârful lăncii zeiţei Izanami, naştere pe care acelaşi Bakin o plasa, în plan simbolic, ca fiind episodul imediat următor de după ce lancea perforase testicolele lui Amfortas: lapţii expiraţi ai acestuia se scurseseră în marea oceanică de la Răsărit, generând Japonia – aceasta fusese vedenia ce îl frapase pe scriitor la auzul poveştii cu Parsifal.

Fir-ar al naibii, mi-am spus atunci, ia-uite la mine cum mă prostesc de revelion! O ibovnică latentă se vâră în mine dintr-o parte, în faţa ochilor mi se pregăteşte un upskirt feroce din partea Mirunei Canta, dar eu ciulesc urechile la o poveste stereo despre un scriitor de care n-am auzit în viaţa mea.

Bakin, mda. Kyokutei Bakin. Adică acel Bakin care tresărise aflând de trezirea lui Parsifal într-un palat părăsit, după ce cu o noapte înainte nu-şi dăduse seama că are de pus o întrebare crucială. Bakin cuplase acest episod european faimos cu povestirea Casa dintre trestii, din ciclul Ugetsu Monogatari, publicat de Ueda Akinari în 1776, pe “tăbliţe înguste de lemn”… Trezirea lui Parsifal şi a lui Genjuro, eroul lui Ueda, i se păreau lui Bakin identice, atât ca succesiune de întâmplări, cât şi ca simbolistică.

Declic. Convorbirea se întrupse brusc. Pe vremea aceea n-aveam cum să-mi explic păţania cu telefonul – răspunsul aveam să-l capăt la timpul potrivit însă, cât să scap (în ultima clipă!) de ghinioanele care se asociau, indiscutabil, cu redactarea poveştii lui Tudor Canta. Momentan, e de ajuns să vă spun că în noaptea aceea am continuat să-l ascult pe Plăviţu cum povestea mai departe, de unul singur:

– În consecinţă, ne spunea el, Bakin s-a întors la Tokio şi i-a propus lui Hokusai să realizeze împreună o manga despre un personaj aidoma celui european, pe care se hotărâse să-l boteze la fel ca pe original, adică Parosifalu, pronunţat astfel deoarece japonezilor le vine greu să rostească două consoane una după cealaltă. Hokusai a fost de acord, aşa că Bakin a scris povestirea unui Parosifalu samurai, beneficiind de imaginile lui Hokusai. Au dat să publice respectiva manga în 1810, numai că n-au mai apucat, deoarece s-au certat cumplit, mai întâi între ei, iar apoi, cu editorul. Cu toate acestea, un colecţionar pe care îl cunosc a pus mâna pe varianta nepublicată a povestirii, iar eu…

 

– Hei, psst, psst! – îmi susură Emilian în ureche. Nu te întoarce brusc.

– Ce e?

– Fă cumva să-l ţii pe Canta de vorbă. Vreau să i-o trag lu’ nevas’sa.

Am încremenit. Plăviţu tocmai ne povestea despre Parosifalu care, pândit de corbul său din vârful unei pagode, se afla pe urmele duşmanului său de moarte, nimeni altul decât cel ce-i fusese în tinereţe cel mai bun prieten.

– Eşti tâmpit? – l-am întrebat pe Emilian. Vrei să i-o tragi acum?

– N-am de ales. Tu ţine-l de vorbă pe bărbat-so.

– Îl ţine de vorbă Plăviţu, dar eşti cretin! Ce naiba… E prima oară când l-ai invitat pe Canta la tine acasă.

– Tocmai d-aia. N-o ştiam pe nevas’sa. Sunt sigur că şi ea vrea.

Plăviţu îi dădea înainte: corbul nu-l slăbea din ochi pe Parosifalu – acesta se afla într-un han şi mânca peşte afumat cu sos de soia. În timp ce mânca, Parosifalu îl zări pe Akira, duşmanul său de moarte, care intra la zaraful din piaţă, însoţit de frumoasa Suzume, adevărata iubire a lui Parosifalu – imposibil de atins, însă, după ce aflase că era chiar sora lui bună.

– Adevărata mea iu-bi-re, şopti Emilian din spatele meu, e Miruna Canta. O iubesc de vreo două ore şi vreau să i-o pun.

– Nici în tinereţe nu făceai, dracului, aşa!

– Eram un prost. Tu ţine-l pe Canta de vorbă, că de restul mă ocup eu.

– Ce e? – mă întrebă fâţa mea, simţind ceva în neregulă.

– Emilian îmi spune că povestea lui Plăviţu seamănă cu un film.

– Păi, da! Lumina lunii palide după ploaie, de Mizoguchi, mă surprinse fâţa.

Am îmbrăţişat-o, că merita. Mă rog. Cineva deschise televizorul, că auzise că regele lansa un mesaj urbi et orbi by night, către ţară. Plăviţu, nimic: înjură stirpea Hohenzollernilor şi-i dădu înainte. Aşadar. Parosifalu se luase după duşmanul său, spunându-şi că e mai uşor să ucidă un om decât să-l înfrângă în luptă dreaptă. Cel mai mult şi mai mult, însă, dorea să pună mână pe un document scris într-o limbă secretă, pe care duşmanul său îl sustrăsese de la castelul tatălui lui Parosifalu, cu mai bine de 50 de ani înainte.

– Ba, remarcă fâţa mea, în şoaptă, eu am impresia că lui Emilian îi cam place de Miruna lui Canta.

– Prostii.

– Ba, eu cred că vrea să i-o pună, îmi strecură ea, săltând grăbit din sprâncene.

Am privit-o, scârbit – adică, de unde, doamne iartă-mă, puteau să-i treacă asemenea idioţenii prin cap?

– De ce te uiţi aşa la mine? – mă luă ea, fluturând din pleoape. Crede-mă: Emilian e de înţeles.

– Serios?!

– Cum să nu… Şi eu i-aş pune-o lu’ Miruna, dacă vrei să ştii.

Aveam chef s-o pun să dezvolte ideea, dar n-am apucat: insul cu big bang-ul se ridicase din nou în picioare şi declama cât îl ţineau bojocii:

– … să spuneţi generaţiilor viitoare că noi am făcut suprema jertfă pe câmpurile de bătălie. Nah! Pe bune că aşa scrie pe soclul statuii de la Leu – numai că leul ăla n-are coaieee, hraaaah! N-are cojones, pricepeţi? E ditamai animalu’ de piatră, e musculos ca dracu’, se holbează la trecători şi e gata să sară pe maşinile din intersecţie, da’ n-are coaie, băăăh! Leul eroin românesc n-are coaie, fir-ar al dracului!

 

Gaşca lui se zguduia de râs. Alex deschise încă o sticlă de şampanie (Louis Roederer, bien sûr) şi ne turnă tuturor în pahare. Mă pregăteam să-mi întreb însoţitoarea ce dorise să zică mai devreme, dar n-am reuşit nici de data asta – Emilian mă înghesuia pe partea ailaltă:

– Îl ţii pe Canta de vorbă, da? Cum aduce Alex tortul, ies la atac. N-am nevoie decât de câteva minute.

– Eşti tâmpit! Ce şmecherie mai e şi aia să rişti atâta doar ca să petreci câteva minute cu o femeie?

– E chestie de pal-ma-res. Sunt vânător, ce dracu’… O duc în laboratorul foto.

În mă-sa! Între timp, Plăviţu terminase povestea scrisă de Bakin şi ilustrată de Hokusai*. (*După mai multe luni aveam să aflu că Tudor Canta avusese un strămoş, pe nume Anton Locureanu, care trecuse prin nişte păţanii stranii în 1821, la Bucureşti. Atunci, strămoşul lui Tudor şi al lui Filip primise o succesiune bizară de mesaje scrise şi desenate, care îi descriau întocmai păţaniile prin care trecea. Din câte am înţeles, Anton Locureanu nu pricepuse niciodată cine era cel care redacta acele mesaje, despre care se mai spune că erau de-o promptitudine incredibilă: practic, orice păţanie semnificativă prin care trecea strămoşul lui Canta ajungea să fie scrisă, desenată şi remisă rapid destinatarului. În ce priveşte desenele, cei care au avut prilejul să le vadă afirmă că aduceau extrem de mult cu grafica manga a lui Hokusai. Când am ajuns să aflu, la rândul meu, acest lucru, era deja prea târziu – nu mai aveam nici o şansă să corectez evenimentele care începuseră să se deruleze odată cu înmormântarea mentorului meu.) Alex aducea tortul din bucătărie, iar Plăviţu trecuse la a doua parte a pildei sale:

– … şi acum, ţineţi-vă bine: povestirea lui Parosifalu e aproape identică cu o variantă aparte a basmului nostru, Prâslea cel voinic şi merele de aur. Mă refer la varianta care circulă pe la poalele munţilor F., în satul Corbii Mari. Mi-a relatat-o un cercetător de la Institutul de Etnografie, spunea Plăviţu, privind-l pe Canta în ochi.

                                                                schita cu marul din fundul curtii, de Bast

Ce naiba? Emilian ţesuse oare o plasă atât de elaborată în jurul lui Canta, doar ca să i-o sufle pe Miruna pentru câteva minute? Într-adevăr, femeia se ridică şi se undui către toaletă, Emilian dispăruse deja, iar Canta, fără să exprime nici un fel de îngrijorare, era numai ochi şi urechi la povestirea lui Plăviţu.

– E unicul Prâslea în care merele de aur ascund în miezul lor nişte bucăţele de pergament scrise într-o limbă necunoscută. E unicul Prâslea în care tărâmul celălalt este, de fapt, un târg. E unicul Prâslea în care eroul nu se luptă decât cu un singur zmeu. E singurul Prâslea în care eroul este însoţit de corbul său încă de la bun început, nu doar când se luptă cu zmeul. Cât despre bucăţelele de pergament furate odată cu merele, ele sunt adevăratul motiv pentru care Prâslea porneşte pe urmele zmeului… În plus, Prâslea spune de mai multe ori despre acel corb că este el însuşi, adică Prâslea, dar faptul este explicabil: cei din Corbii Mari au o relaţie deosebită cu corbii.

Ciudat! Trimiterea lui Plăviţu la satul de baştină al tatălui său nu-l impresionase pe Canta. De altfel, nici dispariţia nevesti-si’ nu părea să-l irite. El era atras de tort – Alex îl tot întreba dacă-i place, iar Canta aproba, degustând cu îmbucături delicate.

– Am fost recent la Corbii Mari, am început eu, testându-l pe Canta.

Nu a răspuns. Dar Plăviţu:

– Serios? Cum e pe acolo?

M-am apucat să-i povestesc. Am vorbit de culă, de mentorul meu. Am povestit înmormântarea.

Canta, nimic. Nu reuşesc să mă abţin şi-i zic:

– Mentorul meu se numea tot Canta. Bănuiesc că nu e doar o banală potrivire de nume.

– Nici pomeneală, spuse el, impasibil. E unchiul meu vitreg. Mă privi apoi lung, zâmbind din colţul gurii. Eraţi destul de încurcat, nu-i aşa, pe când mergeaţi peste câmp, la braţ cu Elena, mătuşă-mea.

Am pufnit în râs:

– Oh, da. Sunt sigur că a fost o femeie deosebită, la vremea ei.

– Este o Canta, aşa că încă este o femeie deosebită. Spre deosebire de statuia de la Leu, ea are tot ce-i trebuie.

În clipa aceea, îşi făcu apariţia Miruna. Se aşeză picior peste picior, lângă Filip Canta, care o apucă de mână, într-o atitudine standard. Am privit-o… Ce fiară! Era doar puţin îmbujorată, dar în rest, nu gâfâia, nu nimic. Am avut impresia că i s-au mărit pupilele preţ de o clipă, când a apărut şi Emilian în sufragerie, pe altă uşă, că are o casă labirintică, nenorocitul. Carmen, soţia lui Emilian, începuse să dea oarece semne de nerăbdare, dar altminteri se ţinea tare – nu comenta dispariţia nicicum, dar se vedea cât se poate de clar că-şi încleştase dinţii.

În fine. Revelionul s-a încheiat, dar a doua zi, pe la orele prânzului, primesc telefon de la Emilian.

– Nenorocitul! S-a răzbunat!

Nu cuplam. Dar Emilian:

– Canta! S-a răzbunat, fir-ar al naibii!

– Doar nu i-a tras-o şi el lu’ Carmen, am zis.

– Mai rău! Ah, mizerabilul… Ştii, înainte de plecare, s-a dus la toaletă. OK, a de-fe-cat în WC-ul meu, cu asta sunt de acord. Da’ ştii ce-a făcut după aia? S-a şters la cur cu maioul meu Lacoste original, ăla pe care l-am cumpărat acum un an de la Paris.

– Eşti sigur…?

Era absolut sigur. Oricum, cică meritase: maioul Lacoste, contra celor şapte-opt minute de quickie vehement cu Miruna Canta, în laboratorul foto. Fusese obligat să-i acopere gura ca să nu se audă până la noi.

Aveam să aflu, însă, că răzbunarea lui Canta fusese mult mai complexă. Emilian avusese în adolescenţă o dambla: era obsedat de războiul dus de români în est, cu atât mai mult cu cât bunicul lui murise undeva în Caucaz. În altă ordine de idei, părinţii lui Emilian fuseseră foarte degajaţi în ce priveşte regulile de educaţie ale fiului lor, aşa că îl lăsaseră să înscrie pe tocul uşii din camera sa, numele bătăliilor duse de armata noastră în URSS. Cernăuţi, Soroca, Bălţi, Orhei, Corneşti, Cetatea Albă, Odessa, Crimeea, Sevastopol, Caucaz, Cotul Donului, Stalingrad, Kuban – erau trecute, unele sub altele, pe tocul de lemn, iar Emilian încă obişnuia, în amintirea ritualurilor de tinereţe, să întărească înscrisurile cu pricina odată pe an, de ziua lui de naştere.

Aşa. Treaba e că în acea noapte de revelion, cineva scrisese sub Stalingrad, cu un pix roşu: KILROY WAS HERE, iar Emilian era absolut sigur că făptaşul n-avea cum să fie altul decât Filip Canta.

Au trecut câteva luni. Între timp, corbul devenise o prezenţă nelipsită – deja, îl recunoşteam ori de câte ori îl vedeam. Îmi imaginam că puteam să-l deosebesc de alţi corbi, aşa că eram sigur că pasărea care mă aştepta la ieşirea din bloc, la prima oră a dimineţii, indiferent că ploua, că era ger sau soare, era totuna cu pasărea care se preumbla pe pervazul biroului, asigurându-se, parcă, de faptul că eram în regulă şi că-mi vedeam de treabă.

23 Responses to “INTRO – PARSIFAL – 0.8”

  1. 1
    Crin says:

    ioi. Citesc de mult proză online, is fan, și scriu și eu. De-aia, cu drag îți spun, rupe matale animalul asta de post în vreo 5 bucăți.. altfel o să fugă toți împușcați.

  2. 2
    impricinatul says:

    stiu, stiu, ai direptate maxima. vroiam sa-mi cer scuze ca bag asa monstru dar… eh… trebuia sa scap de el cumva. :)
    la multi ani!

  3. 3
    anonim says:

    nu fuge nimeni, stai linistit. mai vrem. la multi ani!

  4. 4
    Blegoo says:

    Crin are și n-are dreptate.
    Personal, n-am o problemă să mișc pagina în jos… pân’la poalele schemii!
    Dar recunosc că mi-ar place să citesc într-un format asemănător cu o carte… în care să dau pagina. Nu pidief ori alte aiureli… ceva care să păstreze posibilitatea de comentarii -- ceva o interacție cu autorul, chestii…
    Pozele adaogă un mare plus -- părerea mea… e o trimitere la alt nivel, alea-alea.
    Mișto, zic, afirm și susțin.

    (trimit “comntariul”, lol)

  5. 5
    impricinatul says:

    mersi de ocmentariu, blegoo! :) si la multi ani!
    la fel si matale, anonymus, an bun!

  6. 6
    Blegoo says:

    Împricinatului: io tot aștept să răsară tapirul din cazanele dă țuică, cu scopul mic de a corecta o mică fleoarță tipografică carele mă sâcâie, io fiind atent la forme mai mult ca la fonduri, zic.
    Altminterea, apreciez foiletoanele, deși nu mă încument la critică literară, fiind io maidanez iară nu critic cu diplomă.

    Da’ zic și io:
    Clasament (ca posibilități dă dezvoltare spre roman în proză… comercial/literar vorbind, zic) :

    1) 2 Mai -- Vama Veche.
    2) Cartea lui Anton Canta.
    3) cam nimica încă… restu’ este doar teste dă reflexe dă genoflexiuni. Gen… dăm cu ciocănelu’… vedem dacă se mișcă chicioru’…

    Bre! Zic și io, nu? Nu da cu paru’… vrei păreri, opinii, alea, nu?
    Nu zic că restu’ n-are valori… zic că se citesc ca egzerciții.
    Dar aia cu “2 Mai- Vama Veche” e din altă categorie, zic. Există personaje, chestii, alea. E ceva oarecum real… transmisibil, alea-alea.
    Dramă, acțiune, treburi. Gen… garagață serioasă.

    Număru’ 2 e cam prea lipit de Eliade, zic, ori așa mi se pare mie. Nu zic că-i de necitit… zic că-i oareșcum forțat fantezistic. Cred c-ai scăpat hățurile poveștii… și personajele au luat controlu’ azilului, zic.

    Părerea mea, dân cotețu’ meu.

    Peseu: unii dân cititori chiar realizează ce muncă e de depus ca să scremi un episod… deci, în numele tutulora, io zic mersi și alea.
    Serios, zic.

    Peseu: bagă mare, plânge masa.

  7. 7
    impricinatul says:

    corect, maitre, aici avem doar drafturi. :)
    sper sa am vodata timp de luat fiecare txt la mana, ca sa-l stilizez, recreez, recalibrez, sa bag piper alea-alea.

  8. 8
    Crin says:

    :) ai incercat vreodata sa postezi pe site-uri literare? sa vezi parerile de acolo?
    e o treabă destul de utila. :)

  9. 9
    anonim says:

    comentez sugestia lui crin cu ce mi-a servit perfect anti-spamul: tanpiti! ce sa cauti pe site-urile literare? tu ai cititori seriosi aici. cine citeste site-urile literare????
    blegoo, ai crescut cumva pe maidanul de la litere? te suspectez de mai mult timp. dar acum taci, ca printre fantezii sunt oameni si scene vii. impricinatul e povestitor innascut. dar nu le are cu incifratul sensurilor in simboluri. si crede ca e musai sa ai simboluri, ca sa scrii literatura mare. taci sa vedem ce iese.
    impricinatule, tu scrie, noi promitem ca citim. daca nu cumva ti-am stricat jucaria cu comentariile noastre. hai ca tacem.

  10. 10
    Blegoo says:

    anonimule… n-am tangențe de literatură, afar’ dacă iei în considerare cititul de cărți pe hârtie.
    Da, Împricinatul e POVESTITOR -- chestie rară în literatură, cum bine știi.
    Să înșiri cuvinte nu-i mare scofală… să spui o poveste e altceva.
    Nu-s f’un critic ceva cu diplomă, da’ am crezut că e cinstit să-mi dau cu părerea, dacă tot am citit producția pân’la sfârșit -- mă refer la episodu’ ăsta.

    Cât despre gălăgia din tribune… care tu te temi că intimidează autoru’… eu cred că nu-i așa; “muie steaua! hai dinamo!” sunt chestii verificate de pe vremea luptelor de gladiatori din Roma aia care a fost ea.

    Împricinatul… precum alții ‘naintea lui… scrie frumos:
    “… vai… dar mersi, ce drăguț…” alea.
    Și-n gândul său:
    “..te-n cur pă mă-ta de zbanghiu!”

    (Cu scuze pentru citatul din Moromeții… da’ mi s-a părut relevant la topic, zic)

  11. 11
    impricinatul de corn says:

    manca-v-as!
    de scris tot scriu ca n-am de ales. ce iese, iese.
    cu saiturile literare, subscriu la anonymus: jemanfish!
    blegoo-le, nu injur in mintea mea. doar ma intreb ce si cum.
    chiar daca nu pica bine.

  12. 12
    Blegoo says:

    @Împricinatu': … așa, vezi?
    (las’că înjur io și pentru tine… ici-colo)

  13. 13
    mulliganoglu says:

    blegule, zici ca te preocupa forma. ce-ar fi sa incepi prin a-ti tunde si deparazita mesajele astea imputite? scrii ca un paduche scapat in lucerna, esti mai scarbos decat stricata aia de mujette.

    (nu-s vreun vanator de trolli si astea, dar am considerat cinstit sa-mi dau cu parerea… )

  14. 14
    Blegoo says:

    @mulliganoglu: să dau cu gaz, zici?
    :)
    Ori cu odicolon… să miroasă frumos?
    Cu colonie d-aia din mașinuță?
    :))

  15. 15
    mulliganoglu says:

    ddt. mai sigur. sau flacari de aruncator. si mai sigur.

  16. 16
    Blegoo says:

    …păi… s-o iau ca ădvais pă bune? Ori e la mișto?

  17. 17
    mulliganoglu says:

    foloseste-ti intuitia feminina

  18. 18
    Blegoo says:

    @Mullioganoglu: bine, băh… o să-mi controrez vaginu’… care este el…
    :) Că te văz amator, zic.
    :))

  19. 19
    we says:

    @blegule, de ce nu lasi tu blogul asta in pace si cauti cu tot dinadinsul sa il murdaresti? nu iti ajung cate ai, pe cate te lafai?
    ai chef de garagata si stol si trolisme, vino frate la mine si poti injura pana faci afte.

    serios, florin pune ceva timp & efort in ceea ce scrie si chiar sunt lucruri misto, de ce tii sa le strici cu comentarii de-ale tale labartate si cretinoide? daca nu respecti pe cei care citesc, respecta pe cel care scrie si decarteaza-ti excesul de umori in alta parte. ti-am dat deja o optiune.

  20. 20
    Viorica says:

    Parosifalu e pe bune? Ca io n-am ajuns cu Hokusai pana acolo. Stii la ce m-am oprit.

  21. 21
    impricinatul says:

    cel mai probabil, asa ar pronunta japonezii: parosifalul. ei nu pot sa spuna nici trap, de pilda; vor spune torapu.

  22. 22
    mulliganoglu says:

    eu as zice si~shi, fa ~ha
    l nu exista, lu->ru

    deci: paroshiharu

  23. 23
    impricinatul says:

    eh, uite ca nu stiam, mulli. mersi! :)
    paroshiharu… mult mai spectaculos, chiar!

Leave a Reply


4 + seven =

Subscribe without commenting