ESTIMP, STEVE VAI…

 

 

Am avut scandaluri pe tema lui Steve Vai. La un mic, la o bere, la un vin, mă rog… Că n-are feeling, că dă doar dân deşte, că sună precum conservele vechi, pline cu botulinic, că muzica e al’ceva decât ce face el etc….

Sunt român, deci m-a durut în cot de flapsurile pe care le debitau amicii – mie tot îmi plăcea Steve Vai!

L-am ascultat pentru prima oară destul de tardiv: aveam v’o 35 de ani, pricepeţi? Pă vremea aia mă excita major Joe Satriani, iar despre Steve Vai doar auzisem. Mi se părea doar un nume care sună aparte (insul e de origine italiană). De fapt, cre’ că la început, doar d-aia am vrut să văd ce şi cum face, pentru că îmi plăcea cum îi suna numele.

O chestie ciudată – habar n-am cum de mi-a intrat în minte numele lui. Parcă bântuia noosfera, aşaaa, pe bune că asta cred. Parcă mă tot pândea: hei, bovis, nu mă asculţi şi tu, odată şi-odată?

 

L-am ascultat, aşadar, la un uacman de rahat, pe când traversam Ungaria în 1995, ducându-mă spre convenţia mondială de Science Friction (sic! – aşa scria presa de la Glasgow) din Scoţia. 1995 a fost un an frumos. Recoltă muzicală acceptabilă, pe vremea aia. Vreau să spun că până şi muzica house avea snagă pă atunci, da’ suna mult mai industrial, ce-i drept. De fapt, ca să fiu cinstit, house-ul de atunci aducea puţin şi cu Tangerine Dream (Klaus Schultze, remember?), aşa că trăiam clipe ascultând RFI în nopţile de sâmbătă şi…

Scuze! Spuneam că  traversam Ungaria cu un autocar descleiat şi că Elvis Burlan, un amic constănţean, îmi dăduse să ascult Steve Vai de pe o casetă piratată. Acu’, voi ştiţi Ungaria: pustă, teren drept, autostradă, gulaş, mustaţă, plictis. Unguroaicele erau la dracu’ cu cărţi, la praşila-doua, aşa că n-aveai la ce să te uiţi, neam!

În consecinţă, am ascultat Alien Love Secrets, mda… Impact! Am dat uacmanu’ la maxim şi m-am ascuns într-un colţ al autocarului. Ăia nu mă lăsau să fumez, ai dracu’, deci făceam spume. Băi, băi, băi, băi, înebuneam şi alta nu! În mă-sa: aveam 35 de ani şi eu îl ascultam pe ins abia acum! Slavă domnului că nu murisem cu o zi înainte, că zău că mi-ar fi părut rău!

Bun. Aşa m-am contaminat. După ce m-am contaminat, mă apuc io să mă interesez despre individ. Aflu că a cântat cu Zappa (hopaaa!), aflu ce şcoală are, aflu de una, de alta, încep să-i caut discografia (că aşa i se zicea în electronicul timpuriu), îl ascult, mă infectează de tot, fac obsesii, încep să am scandalurile critice de care am spus la început etc.

 

Eh, şi apare insul la Bucureşti, în 2000. Mă duc la concert, la Sala Palatului, cu o prietenă. La concert mai era o prietenă. Nu, nu eram căsătorit pe atunci, doar mă pregăteam, dar nu cu vreuna dintre împricinatele menţionate.

Aşadar, la concert… Într-o lojă, pe dreapta… Acu’, voi îl ştiţi prea bine pe Vai: vibratto, fuzzuri, microfonii, teme în care melosul curat alternează cu the ultimate metal roughness, control la secundă al orchestraţiei, ritmuri alterate, show, nah, show cu un lungan pletos peste care chiar dacă nu bate vântul, zici că-i izbit de blizzard.

Ah, ce bine a fost! Orgasm auditiv, fraţilor!  N-am putut să plec nici măcar după ce s-a terminat partida. Zăceam lipit de un perete, spectatorii treceau pe lângă mine îndreptându-se spre ieşire, fata care mă însoţea căuta apă rece, că trebuia s-o ducă cineva acasă, totuşi, mie-mi părea rău că nu sunt beat, îmi părea rău şi pentru că nu făcusem cunoştinţă măcar cu v’o etnobotanică, ceva – ah, mi-era greu, greu de tot, să mă reîntorc în cotidianul sonor!

Măcar nu eram singurul. Frati-miu răcnea ca apucatu’ pe culoar:

– Unde sunt chitariştii români? Unde sunteţi, băh? Hai, v-aţi înghiţit saliva?

Încă şi-o înghiţeau, amărâţii. Nu dau nume, da’ i-am văzut eu. V’o doi rămăseseră afundaţi în scaune – neh, nu spui cine! – izbiţi de dambla, cu mâinile pe lângă trup şi privind în gol. Eh, după aia, i-am auzit chiar şi pă unii dântre ei că băgau la greu că feelingul lui Vai e deficitar, că tehnica nu e totul, că…

Dar, ştiţi ce se merită când vorbeşte gura fără tine: te pui în genunchi, dai capul uşor pe spaaate, caşti gura laaarg, închizi ooochii, şi, fără un sunet, aştepţi să-ţi primeşti dreptul, chiar dacă te mai îneci unpic! Aşa! Să afle şi leşinaţii ăia, ăia care abia mai suflau după partidă, cam cum se spală păcatele!

 

Trec anii. Băi, şi apare Vai din nou. La Polivalentă – ceea ce a fost o mare porcărie, ştiut fiind că Polivalenta sună bine doar pe la Cenacluri, da?

De data asta, ce să zic, ieram căsătorit, cu copil… Aşa că, iau Haralambina de-o mână şi hai la concert! Haralambina n-a avut voie să-şi ia căluţul de pluş, că cică riscam să ni-l salte ăia la intrare, că să nu fie contondent, să nu conţină etnobotanice, alea-alea. Intrăm. Lume, ciotcă! Jeg magistral. Popcorn prea puţin. Berea era ca apa şi holurile miroseau a cămin cultural. Umezeală. Pe scări, lumină chioară, de criză. Femeile mi s-au părut cam celulitice, iar băieţii cam străvezii.

Da’ nu-i nimic. Intrăm în arenă. Scările alea prea abrupte, că asta e arhitectura socialistă, les amis, să nu uitaţi, naibii, vreodată, că-i durea în cot pe vremea edificării de siguranţa ascultătorului. Da’ şi-acu’, cam tot aia e. Mă rog. O isterică deja ţipa pă un scaun, deşi pă scenă nu venise nimeni. Altminteri, lumea cam liniştită. Cam aburită. Cam apatică. Doar vaca aia, categoria-trei-la-leu, trăia clipe de neînţelegere. A agasat-o pe Haralambina.

 

 

– Las’ că ţipăm şi noi, îi spun fiică-mi’. Când vine Steve Vai, ţipăm cât putem.

– Da, da’ nu ca ea. Mă irită.

Irită, să-mi sară ochii c-aşa a zis! Unde naiba a deprins Haralambina lexicul ăsta? În fine. Între timp, pe scenă apare un gras. Cânta un fel de café-concert. Po urmă a schimbat tonurile, iar Haralambina l-a taxat instant:

– Vrea să cânte ca U2. Vrea ca U2!

Nu. Nu-i ieşea. Nu lu’ Haralambina, ci grasului. Fostului ginere prezidenţial nu-i ieşea sound-ul U2. Nici vocea nu-l prea ducea că uitase acasă CD-ul.

Dă-l încolo! Treaba e că po urmă a venit Steve Vai. De fapt, a adus mai întâi orchestra simfonica. Muzicieni tineri, viori, violoncele, contrabaşi (uri), secţie ritmică cât cuprinde (trei băieţi, cu clopote, tobe, bongosuri, vibrafoane etc), suflători, cu corn englezesc, cu tubă, cu tot – le lipseau doar buciumurile, al naibii să fiu! Aveau până şi un dirijor, un ăla la costum, cu cravată, nah.

 

Estimp, Steve Vai stătea ascuns în culisele alea de se văd bine. Încep ăia să cânte, da’ Steve Vai făcea pe mortu-n păpuşoi. Se repede unu’ de-al nostru să-i pupe mâna barosanului şi abia după aia, în sfârşit, omul se hotărăşte să intervină.

– Steve Vai, răcneşte Haralambina când îl vede, că îl ştia de pe Youtube.

– Steve Vai, am răcnit şi eu. Steve Vai!

Vaca aia dân faţa noastră a băgat zbierete de muarte. Cre’că făcea pe ea, ceva. Era cu un fraier care se uita la ea speriat, că el nu zbiera. Aia s-a apucat să facă semne cu deştele (alea cu doamne fereşte!), iar tipul s-a ridicat în piceoare, holbându-se de jur-împrejur.

– Taci, fă! – i-a strigat el bovinei.

– Hai că tac!

În sfârşit.

Ah, şi începe Steve Vai…. Ştiţi, mie mi-e frică atunci când unul care-mi place prea tare se produce live. Mi-e teamă să nu dea rateuri, mi-e teamă să nu mă dezamăgească, mi-e teamă să nu fi devenit eu prea ipocrit, mi-e teamă să nu mă fi lăsat organul simţirii, mi-e teamă să nu le displacă celorlalţi – în speţă, Haralambinei, că ştiam că Vai e cam experimental şi că ea e cam crudă la mental…

Dar, nu, nu! Vai face fiţele cu părul (brand personal, nu alta!) şi după aia chiar începe, ah, începe! Îmi fusese teamă şi că sunetul chitării lui n-o să se pupe cu orchestra simfonică, că a dat el nişte concerte cu metropolitana Amsterdamensis şi parcă nu prea se îmbucau sunetele, dar, nu! Nu – de astă dată, chestia sună plin, nu lasă locuri libere, nu are goluri de arhitectură armonică, chit că sunetele sunt lansate în Sala Polivalentă (bleaaaah!).

A băgat piese noi, da? Compoziţii noi, cu un altfel de sunet, cu altă amploare şi, mai ales, cu altă textură. Odată, am citit un manual american de scenaristică (îmi vine să zic puaaah încă o dată, dar trebuie să recunosc că ai multe de învăţat de acolo), am citit un manual de scenaristică, aşadar, şi am constatat că problema Hollywoodului este să-ţi arate că the character grows, the character changes and so on. Ei, bine, asta a fost principala senzaţie la concertul de acum: Steve Vai grows, Steve Vai changes – adică evoluează pe bune.

Mda. Am avut senzaţia că de când nu l-am mai văzut live, Steve Vai a găsit echilibrul subtil dintre compartimentul clasic şi cel contemporan. E o problemă de sunete în ansamblu pe care, cred io, a tot căutat-o de când scobeşte pân portative. De pildă, a avut un dialog chitară-saxofon care a sunat rotund, plin, perfect consonant, adică congruent, cum spun ortopezii când vorbesc despre articulaţiile impecabile, să zicem. Pentru cine îşi aminteşte de Emerson Lake & Palmer şi de Yes, ştiţi că sunetele lor, că textura muzicală per ansamblu dădea o senzaţie de neîmplinire – să iei Mussorgski şi să-l bagi electronic, cu melotroanele şi sintetizatoarele anilor ’70, de pildă, necesita o construcţie a timbrelor şi o asociere a instrumentelor care nu atingea, de fiecare dată, o potriveală fericită. Mă refer la potriveala care să-l satisfacă şi pe un ascultător de clasică şi pe unul de progresiv.

 

Ei, bine, asta i-a ieşit cel mai bine lui Vai. Punerea în acord a diferitelor surse sonore, instrumente de lemn versus instrumente electronice, astfel încât să obţină un sunet compact. Pe lângă asta, anumite piese băgate miercuri seara pe scenă, au avut certe legături cu perioada de început a lui Vai, sugerând reluarea un drum încheiat prematur prin decesul lui Frank Zappa. Eu unul am trăit în anumite momente cu impresia că asist la redeschiderea unei noi ere a vechilor trupe progresive (să ne amintim de Genesis, Gentle Giant şi King Crimson), la o sinteză a experimentelor încheiate la finele anilor ’70, când s-au impus torentele de bani ca principal genitor muzical. Exemplul lui Phil Collins care s-a aşezat pe locul lui Peter Gabriel este simptomatic, în context.

Mda. Mă bucur că Steve Vai a preluat ştafeta asta şi mă bucur că devine mult mai profund. Insul a învăţat să se retragă şi să lase sunetul în ansamblu să domine muzica, nu chitara să domine sunetul – de aici, o forţă mult mai mare în manipularea noastră, a teNbelilor care strigam la el de bucurie. În plus, dacă mai era posibil, şi-a diversificat de nemaipomenit, după cum spunea un vechi amic, dumnezeu să-l ierte, şi-a diversifiat de nemaipomenit, aşadar, timbrele chitării. Îndrăznesc să vă spun (deşi nu am expertiză, da’ vă rog să mă creditaţi) că la ora asta, Steve Vai are cea mai vastă paletă timbrală dintre chitariştii în viaţă. Sună a peşteră, a ploaie, a tunet, a clopot, a Steve Vai, a fiare scrâşnite, a viscol, ba chiar şi a chitară standard – şi asta, băgaţi la cap, într-un complex rotund, mult mai smooth decât acum 10 ani. În fond, un concert cu el în zilele astea, aduce cu o retrăire filogenetică a ontogenezei chitării, aha, ia-uite ce-am nimerit-o, tată!

Mă rog. Nici n-avea cum să nu fie aşa, cred. Steve Vai îţi dă senzaţia că improvizează, că-şi pierde controlul şi că toate sunetele şi temele pe care le scoate sunt rodul unei fantezii debordante, deliberat lăsate at lose, dar lucurile nu stau aşa: omul controlează tot. Îmi amintesc că am avut revelaţia asta acum 10 ani, când, la un moment dat, trupa lui de atunci a scăpat o dangă muzicală. Nu vreţi să ştiţi cum i-a privit Vai pe colaboratorii săi: furios, tiranic, frustrat, nazist. Cineva ieşise din rând (fusese o scăpare ritmică) şi asta îl înfuriase: îi mai lipsea doar uniforma cea neagră desenată de Hugo Boss în Germania interbelică (şi Lügerul, fireşte) ca să facă ordinea necesară pe scenă. (Oare o să cânte, vreodată, la Palatul Victoria?)

 

Lucrul a fost mult mai vădit acum, când a avut de armonizat o orchestră întreagă, iar semnele pe care le tot schimba cu dirijorul în toiul celor mai acerbe solouri, la care noi urlam, rătăciţi de pământul ăsta, au fost semn că insul, paradoxal pentru un rocker, calculează fiecare pas.

Paradoxal pentru un rocker, dar legitim pentru un profesionist, fie el din sfera artistică, nu aşa se spune? Aia e. Până şi în artă ai de respectat nişte reguli, iar Steve Vai continuă să le înveţe cu vârf şi îndesat. Ştiaţi că repetă 10 ore pe zi? Ştiaţi că a inventat pedale de distorsiune? Ştiaţi că a înfiinţat o bursă pentru tinerii muzicieni care nu au fonduri pentru a studia?

Şi, mai ştiaţi că se ocupă şi de albinărit?

Oh, da. Ăsta e Steve Vai. Hm, cine mă cunoaşte ştie că sunt cam orgolios, iar cel mai tare orgoliu al meu este să fiu eu şi numai eu. Da’, al naibii să fiu dacă n-am momente când aş vrea să fiu Steve Vai, măcar pentru câteva minute! Şi ştiţi de ce? Pentru că m-am prins de o chestie: chitara aia a lui nu e un instrument muzical, ci e o supapă pentru tot ceea ce-l bântuie, şi al naibii să fiu dacă n-aş vrea, din când în când, să mă bântuie şi pe mine fantasmele lui.

P.S. Haralambina n-a rezistat la tot concertul. Ea se culcă la ora 21.00, iar la ora 22.00 a capotat. În plus, avea chef să iasă în natură, în tufe, că WC-urile de la Polivalentă aduc cu sălile de gazare de la Majdanek după ce au fost golite de cadavre, să fim înţeleşi. Treaba e că am început cu ea, cu Haralambina, sper eu cu succes, campania anti-manele.

Nu ştiu la ce naiba s-o duc ca să încep şi o campanie anti-imbecili cotrocenici. Poate o vizită la poligon, la Băneasa?

  

15 Responses to “ESTIMP, STEVE VAI…”

  1. 1
    Anca says:

    1. Mai du-te pe la diverse emiteri live, batrane, ca ne place tare cu ce te-ntorci. :)

    2. Indivizii aia de mare rasa care-l acuza pe Vai de insensibilitate sunt aceeasi care trec pe langa sensibilitati de interpretare ca vaca furajera pe campii cu maci si alte inflorescente-n uniforma de semafor. Spre exemplu, nu baga de seama cum schimba viata pe unde traverseaza baieti fini ca David Rhodes — for instance in Blood Of Eden-ul de pe Secret World Live (pffff, ce subtilitati de respiratie via guitar…) — sau Dominic Miller — cum se-ntampla pe this version of Fields Of Gold. Eh, ba’etii aia nu-i remarca nici pe Rhodes, nici pe Miller in ecuatiile alea, tre’ sa le dai asa, in modul alimentu’ neprocesat prea tare prin racordare cu prea multe alte instrumente ca sa li se emboseze pa retina auditiva. Asa ca uite de-aia pentru mine teoremele sensibilitatii cu rest venite da pe la de-alde vacile furajere atat de culte au la fel de multa valabilitate ca si plonjatu’ crestinilor in afara materiei. :))

  2. 2
    Kilroy says:

    Ei uite ca de albinarit nu stiam, dar nu mi se pare ceva iesit din norma, pentru un tip ca el. Nu am avut bafta sa vad live vreun concert de-al lui, decat pe la tv/net. Si ce m-a izbit, dupa ce a terminat de cantat, si mai apoi, in timpul unui interviu, a fost normalitatea omului. Modestia. Adica, omule, a cantat cu Zappa, cu Coverdale, canta in G3 si daca nu l-ai cunoaste, ai zice ca e vecinul next door. E o chestie ce tine de sangele albastru, pe care, daca nu il ai, nu il poti cumpara. OK.
    Tot legat nitel de chestia asta, el a zis ca nu se considera un composer. Ci doar un muzician si ca mai are de evoluat. Si evolueaza, precum se vede.
    Intrebat de “drogul” care il consuma, a raspuns ca tine post negru. O data pe an, cam doua saptamani. Si atunci se intampla acele lucruri magice si apar etericele melodii.
    Apropo de campania anti-manele, cand era fie-mea in burta la nevasta-mea ii puneam Metallica, Queen, Pink Floyd si simfonica. Acum (dupa 14 ani) asculta Linkin Park si Green Day. Deci functioneaza ;-)

  3. 3
    impricinatul says:

    sper sa functioneze! ca am setat-o si noi in utero… :)

  4. 4
    Crin says:

    pfff, ca m-ai intoxicat si pe mine! Google: Steve Vai. Sunt papata. Gata.

    Multumesc. :|

  5. 5
    impricinatul says:

    trebuie actionat, crin, trebuie actionat! :)

  6. 6
    Resboiu says:

    Buna rau faza cu “electronicul timpuriu”. :)

  7. 7
    msr says:

    Exceptional articol, in afara de ultima fraza. De ce anti-imbecili cotrocenici si nu anti-imbecili, in general? Ceilalti sunt mai putin imbecili? Nu cred ca distinctia foloseste cuiva si cu atit mai putin Haralambinei!
    Dar ce mai conteaza… Ma duc sa ascult Steve Vai.

  8. 8
    impricinatul says:

    imbecilii sunt imbecili in general, fara discutie, dar eu, unul, cred ca la cotro s-au perindat in ultima vreme niste imbecili tocmai buni sa exemplifice specia.

  9. 9
    greenfield says:

    La Polivalenta ultima data am fost in 2008 in vara, la o Noapte a devoratorilor de publicitate…ne-a devorat lipsa de aer pe noi… Pe vremuri am vazut multe concerte acolo, de aceea prefer concertele vara pe stadion :D
    Cum bine zice o prietena, \”ceci explique cela\”! :)
    Povestirile care-o includ pe micuta Haralambina m-au facut sa rad foarte zgomotos, dar cronica muzicala in sine, este de nota 10.
    Eu l-am descoperit foarte recent pe Steve Vai, pe FaceBook de fapt…Genesis, Gentle Giant, da, avem si noi viniluri cu ei!
    Cat despre cei care vorbesc mult si degeaba, deja am ajuns la saturatie!

  10. 10
    Lascaris says:

    Eu am luat contact cu Steve Vai , prin intermediul Whitesnake. Whitesnake, desi comerciali, mie imi plac. Stiu insa un impatimit al muzicii rock, avand o cultura in domeniu deosebita, care mi-a spus ca dupa ce a venit Steve Vai la Whitesnake, el nu i-a mai putut asculta.

  11. 11
    impricinatul says:

    groaznica sala, greenfield…
    realitatea e, mon cher lascaris, ca steve vai e cam prea baroc pentru stilul, hai sa zicem, mai teluric, clasic, al celor de whitesnake. erau incompatibili din start. queensryche vs. brian may, daca as putea sa fac o comparatie (cam fortata!).

  12. 12
    fane says:

    … chiar fara cuvinte :) scris asa cum mi-as dori sa vad o cronicutza de specialisti. iar bucuros ca te stiu :)

  13. 13
    Madelin says:

    Cuvant de verificare: epideemia :)) ( o sa sa potriveasca cumva cu comentariul meu, hihi)

    Domnule, mi-a placut rau de tot, zau asa.

  14. 14
    E. B. says:

    Nice. Acum, ca veni vorba, la vremea respectiva am facut schimb de muzica “noua”, daca iti aduci aminte. Eu ti-am dat sa asculti Steve Vai iar tu mi-ai dat sa ascult Dead Can Dance -- ceva absolut nou pentru mine. A fost prima data cand am ascultat ceva eclectic si am fost tare impresionat, cu atat mai mult cu cat restul excursiei la Eurocon-ul ’95 a fost ilustrat muzical aproape integral de Lisa si Hans. Habar n-aveam pe atunci cine erau ei, dar imi placea la nebunie muzica lor si fiecare noua imagine a locurilor vizitate in drum spre Glasgow se lipea de minune cu DCD de creierul meu. Ma bucur sa descopar ca am fost un agent al lui Steve Vai pe care il apreciez si astazi la fel de mult ca si pe Dead Can Dance. Mi-ar placea sa ne revedem intr-o buna zi la o bere si sa discutam despre muzica si locuri frumoase din Europa.

  15. 15
    impricinatul says:

    long time no see, elvis!
    :)

Leave a Reply


− one = 1

Subscribe without commenting