INTRO – PARSIFAL – 0.7

 

 

Spuneam că petrecerea de revelion a fost un rahat.

În primul rând că bărbaţii erau îmbrăcaţi cu toţii la fel – semănam cu o adunătură de liceeni din perioada socialistă, numai că eram mai burtoşi şi că aveam ţoale Armani în loc de uniforme de la Apaca. În ce le priveşte pe femei, ele erau îmbrăcate ca în serialele corporatiste de la MTV, aveau un comportament discret testosteronic şi dădeau senzaţia că citiseră, împreună, cartea care tocmai făcea furori în Bucureşti: Guerilla Partying – petrecerea înseamnă profit.

Mda, nu mai e mult şi-o să ne trezim că nu suntem în stare nici să defecăm în lipsa unui manual de proceduri. Ei, şi? – o să apară sute de investitori care vor tipări hârtia igienică de pretutindeni, ca să nu ne simţim abandonaţi în singurătatea WC-urilor.

Cum vă ziceam: cheful de revelion a fost o chestie din aia, ca pe vremuri, cu oameni strânşi la masă, cu făcut şi desfăcut de planuri, cu un fiţos care se dădea mare bucătar şi care ne-a enervat pe toţi (Alex îl chema), cu cupe de şampanie sorbite la miezul nopţii, cu tentativa mea (reuşită!) de a face curte unei fâţe pe care am cunoscut-o acolo etc. La început Emilian pusese muzică simfonică în surdină, că deh, aspiram la high-life, dar chestia asta l-a plictisit cel dintâi chiar pe el, astfel că după o vreme a trecut la muzica anilor ’60 – ’70. Mie nu-mi mai spuneau nimic Led Zeppelin, Bob Dylan şi Credence Clearwater Revival dacă-i ascultam în public, dar lumea a muşcat momeala: pe la ora 24.00 arborau cu toţii priviri nostalgice pe care le întrerupeau doar ca să se regrupeze d.p.d.v. social, că de-asta ne strânseserăm acasă la Emilian. Acesta din urmă, dibaci, a pus chiar şi The Doors, în memoria boom-ului toxicomanic mondial pe care noi, însă, la Bucureşti, nu-l parcursesem după cum s-ar fi cuvenit.

– Aaahh, mă destraaam, a chiuit Emilian de unul singur, în timp ce Morrison răcnea din boxe Break on through to the other side. Au fost câteva clipe jenante. Emilian se străduia să retrăiască anii demult îngropaţi – dar lui nu i-a ieşit tonul corect, în timp ce nouă nu ne ardea să ne dăm în spectacol.

Şi de ce să ne ardă, mă rog? Eram tot soiul de barosani locali, directori şi alţii asemenea, dar, dacă ne luai la bani mărunţi, te prindeai că suntem câştigaţi la belciuge. Aflai despre cutare ba că lucra la nu-ştiu-ce firmă de advertising, numai că firma avea sediul la New York, ba că era directorul filialei locale a băncii X, numai că sediul băncii era la Zürich, ba că dirija reprezentanţa unei multinaţionale de lactate norvegiene, ba că era executive pentru o companie de petrol rusesc – până şi eu, de ce să nu recunosc, până şi eu lucram la un post de televiziune care ţinea de un gigantesc trust de presă britanic. Cum spusese Emilian? Spusese că se deschisese sezonul de vânătoare în România – numai că nici unul dintre noi nu vâna pentru el însuşi, shit! Vreau să spun că în 2003 românul devenise matur şi se împăcase cu soarta: tributurile se vărsau de acum, în linişte, în conturi răspândite între Singapore, Moscova şi Insulele Cayman şi nimeni nu mai catadicsea să se inflameze pentru atâta lucru.

Mă rog. Pe la două dimineaţa, după ce Emilian îşi atinsese scopul de a organiza o masonerie instant, iar noi ne planificaserăm acţiunile pentru anul următor, gaşca s-a spart în mai multe grupuri. Unii discutau filozofie înaltă, că aşa apucaseră la chefurile de pe vremuri, alţii discutau despre automobile, alţii despre firme doborâte, cumpărate, sau umflate cu pompa, alţii comentau gastronomia secolului XXI şi reţetele teribile de pe etichetele marilor firme de crăpeală, iar eu mă tot străduiam să fiu atent la Filip Canta, cu care mă nimerisem în grup.

Insul era extrem de tăcut şi nu prea avea chef de petrecere. Se tot uita la ceas şi eram absolut sigur că la cinci dimineaţa o să fie cel dintâi care o să spargă gaşca. Aflasem că pusese la cale câteva campanii de PR care ieşiseră excelent, mi se spusese că fusese protagonistul unei aventuri stranii în munţii Bucegi, mi se şoptise că era curtat de capii partidului de guvernământ din cauză că se avea foarte bine cu cei de la Origami Imaging (aceştia urcaseră în scaun mai mulţi preşedinţi de ţară), dar, oricum ai fi luat-o, nu prea se dădea el pe faţă.

Poate că îl durea în cot de noi, cine ştie… La un moment dat, a angajat o controversă de doi lei cu Alex, prietenul cel mai recent al lui Emilian. Alex fusese preot până în ’95, apoi se răspopise (nemernicul pretindea că fusese chiar şi călugăr, la Mănăstirea Cocoş!), după care emigrase în Suedia unde se apucase de afaceri (avusese un restaurant, hm…), iar acum ajunsese mare director de firmă de mezeluri în România şi încerca să ne explice că, în ce priveşte brânzeturile, venise momentul să preferăm un soi de Camembert produs în Ungaria, în contul unei firme chinezeşti bazate la Shanghai.

– Aici, în România, naţie de mocani, Dumnezeule-Doamne, sublinia Alex, dând ochii peste cap, preoţeşte, praful s-a ales de brânzeturi. Uite, caşcavalul! Nu mai e bun de nimic, oameni buni! În schimb, firma Elivess, din Györ, produce nişte sortimente de caşcaval foarte cool, echilibrate din punct de vedere al principiilor alimentare, gustoase şi la un preţ accesibil. Aş îndrăzni să afirm că e un caşcaval plăcut Domnului, numai că nu poţi să prepari din el caşcaval pane. Pe de altă parte, vă întreb, ce fel de mâncare mai e şi caşcavalul pane?

– Ba, mie îmi place, îl contrazise Filip Canta. Dacă e bine pregătit, are o textură aparte.

Alex îl privi dintr-o parte:

– Martor mi-e Domnul din Cer că noi, românii, ne-am pervertit nu numai obiceiurile străvechi, dar şi gusturile, zise el, hieratic. Ne-am obişnuit cu anumite arome şi nu ne dezbărăm de ele nici morţi, chiar dacă în gastronomia adevărată n-au făcut niciodată doi bani… Ce-i aia, caşcaval pane? Cine dracu’, Doamne iartă-mă, cine dracu’ a mâncat vreodată în Europa caşcaval pane?

– Dacă nu i-a făcut nimeni reclama cuvenită, îl zădărî Emilian pe Filip Canta.

Dar Filip:

– Ca să faci reclamă, fie ea cuvenită, e nevoie de bani.

– Dar nu s-ar putea şi fără bani? – se interesă fâţa mea, cam înţepată. O reclamă făcută aşa, din spirit de contradicţie… Din pură convingere, vreau să spun. O reclamă pentru caşcavalul pane, de pildă.

– Ha, ha, făcu Emilian, păi pentru asta e nevoie de un Che Guevarra al reclamei! Un Che Guevarra făr’ de arginţi, care să pro-mo-ve-ze caşcavalul românesc…

– Se poate inventa un Che Guevarra gastronomic, remarcă Filip, sec, dar tot ar avea nevoie de bani. Pe de altă parte, în zilele noastre, un comandante adevărat, care s-ar bate pentru probleme mai arzătoare decât o simplă reclamă, n-ar reuşi să adune nici măcar o mie de inşi worldwide. Iar pe ăştia, i-ar scoate din ospicii, nu de pe stradă.

 

– Mi se îneacă toate corăbiile, pufni fâţa mea (nu, n-o să-i dau numele). Înţeleg şi de la dumneavoastră că ne facem praf. Eu speram că e doar o penurie trecătoare de tipi ca Guevarra.

– Din păcate, nu. Uite de ce prefer discuţia despre caşcaval. Unde rămăsesem? – întrebă Filip, privind la Alex, răspopitul.

– Ziceam că nimeni în Europa n-ar îndrăzni să mănânce, Doamne fereşte, caşcaval pane. Ziceam că nu ne comparăm la caşcaval cu alte ţări europene şi că ne pierdem timpul dacă fabricăm caşcaval aici, în România.

– Eşti cumplit, domnule, îi zise fâţa mea lui Alex. Privea la Filip, însă, ridicând grăbit din sprâncene, de parcă l-ar fi asmuţit să sară la gât.

Iar Filip, zâmbitor:

– Eu, unul, am cunoscut nişte caşcavaluri ardeleneşti care fac toţi banii. Vreau să spun că ale noastre miros a… vacă vie şi a staul, nu a chimicale!

Iar Alex:

– Caşcavalurile ardeleneşti de care vorbiţi nu sunt sigure, pricepeţi? Nu sunt igienice. Cel mai prost caşcaval unguresc e mai safe decât cel mai bun caşcaval românesc. La câtă mâncare e pe piaţă, primeşte-o, Doamne, pe toată, principala problemă a industriei e siguranţa mâncăilor…

– Aha. Să râgâim sănătos, se strâmbă fâţa mea.

– Ei, să râgâim…. – făcu răspopitul pe supăratul. De fapt, încerc să vă spun că, dacă vorbim despre caşcaval, trebuie să recunoaştem deschis că n-avem tradiţie. Noi, românii, ne pricepem doar la telemea şi caş.

– Dar măcar astea ne-or fi ieşit bine?

– Numai Dumnezeu ştie… Dar, oricum, n-au gust stabil şi, în nici un caz, nu sunt sigure. Sunt pline de microbi, ferească Sfântul…

– Ei, se băgă în vorbă nevasta lui Filip, asta-i o chestie de antrenament digestiv. Cine are maţul gros, scapă! Prin urmare, prefer caşcavalul nostru, infectat, bucăţilor de carton pe care le cumpăr de la orice supermarket din Bruxelles, sau de la Hochland.

Chit că era gras şi că saliva cam mult, Alex o privi pe Miruna Canta cu… hm… să spunem că o privi cu un interes nedisimulat. Numai că ea făcuse faţă unora care chiar se pricepeau la ocheade:

– Nu mă mai priviţi aşa, părinte, că doar nu vreţi să mă… gătiţi! – sublinie ea cuvântul gătiţi, suficient de apăsat încât să se înţeleagă ceea ce dorea ea să se înţeleagă.

Cei din jur hohotiră (aşa trebuia), mai ales că Alex se holba la Miruna din ce în ce mai vârtos.

Miruna era o blondă scundă care ştia să se tolănească într-un fotoliu. N-avea decât un metru şaizeci, dar la cum stătea ea, puţin aplecată într-o parte, îi dădeai pe puţin unu şaptezeci, bine asezonaţi cu volumetria aceea insuportabilă creatorilor gay de modă. De pildă, avea gambe care necesitau tocuri de minimum opt centimetri ca să înţelegi ceva din ele.

– Ptiu, drace! De ce să vă gătesc? Vreau doar să vă explic că România este nulă din punct de vedere gastronomic.

– Of, lăsaţi-mă, pufni fâţa mea. Nu vă place chiar nimic românesc?

– De ce să-mi placă? Ţineţi cont că pe vremea când eram călugăr, la Cocoş, am băgat în mine, slavă Ţie, Dumenezul meu, tone de ghiveci călugăresc! Tone! Toată lumea îl laudă, dar de fapt e doar un fel de cassoulet de post! Că ăştia suntem… Ne lăudăm cu mâncăruri naţionale care nici măcar nu sunt ale noastre: turcii fac şi ei sarmale, grecii fac şi ei mititei, ruşii se pricep la borşuri.

– Dar bulzul? – îl înghesui Filip Canta.

– Până şi pe-ăla l-am furat, Doamne iartă-mă. De la bulgari l-am furat. Suntem hoţi, domne’… Voi n-aţi remarcat, oameni buni, ne luă el martori pe toţi, voi n-aţi remarcat că până şi balada noastră naţională porneşte tot de la un furt? Doi baci plănuiesc să-l jefuiască pe cel de-al treilea…

– Aşa e, îl întrerupse Canta, dar unul dintre hoţi era baciul ungurean.

– … care baci ungurean lucra la transnaţionala aia din China care făcea Camembert pentru piaţa europeană, completă Miruna Canta, făcând cu ochiul.

Mă rog. Pe la trei dimineaţa, în schimb, atenţia grupului nostru era focusată pe Andrei Plăviţu. Plăviţu era un tip îngrozitor de deştept. Fusese broker, apoi devenise director de bancă, pentru ca în final să fie închis în contul amiciţiei sale cu faimosul Drăgan-Papainoage, baronul primelor speculaţii bursiere din anii ’90 şi actual patron al unei reţele de hoteluri în casele săseşti din Ardeal*.

(* Drăgan-Papainoage fusese simplu bişniţar înainte de 1989 – vânduse ţigări şi cafea pe strada Gabroveni şi la Cafeneaua Veche. Porecla i se trăgea de la faptul că purtase mereu pantofi cu platformă şi toc foarte înalte, aidoma muzicienilor pop din anii ’60. Se spune că era îngrozitor de scund, motiv pentru care preferase tot timpul “papainoagele” şi se mai spune că, din acelaşi motiv, ori de câte ori aveai o întrevedere cu el, trebuia să te aşezi pe scaun fără să fii invitat, mai ales dacă el stătea în picioare: nu suporta inşii mai înalţi decât el. În anii’90, Drăgan, a intrat în marile afaceri patronând, printre altele, un joc piramidal care l-a adus pe prima pagină a ziarelor. Cea dintâi mare lovitură a lui a fost “achiziţionarea” şi recondiţionarea caselor abandonate de saşi în Ardeal. La un moment dat, saşii au sesizat guvernul Germaniei apropo de faptul că respectivele proprietăţi le fuseseră luate cu japca (autorităţile române închiseseră mereu ochii atunci când Drăgan-Papainoage obţinuse proprietăţi), iar guvernul german a trimis somaţii repetate guvernului României. Ei bine, cel care a răspuns respectivelor somaţii, înaintea guvernului României, a fost însuşi Drăgan-Papainoage, care a întrebat retoric:

– Înainte ca statul german să se intereseze de soarta proprietăţilor unor cetăţeni de-ai săi care au locuit în România, aş vrea şi eu să aflu ce anume s-a întâmplat cu datoria pe care Germania a contractat-o cu România în timpul celui de-al II-lea Război Mondial? Statului Român nu i-au fost plătite nici până acum datoriile în contul petrolului şi al bunurilor agricole pe care Antonescu le-a vândut celui de-al Treilea Reich.) 

Plăviţu, un tip scund şi ştirb, proaspăt ieşit din închisoare, se apucase să facă mişto de un invitat care producea tot soiul de demonstraţii legate de natura universului, de sfârşitul lumii şi de infinit. Amărâtul (nici numele nu i-l mai ţin minte) prinsese un filon conversaţional despre milenarism, despre big bang şi despre alte aiureli care dau bine în discuţii după o anumită oră a nopţii.

– Cât i-ai dat să bea, măi, Emile, că nu înţeleg ce vrea să ne spună, făcea Andrei Plăviţu. Ăsta chiar pretinde că timpul e efectul secundar al big bang-ului?

– De ce te prosteşti? – l-a luat în primire Emilian. Mi se pare un punct de vedere in-te-re-sant. Adică, universul apare printr-o explozie nemaipomenită, iar suflul acesteia încă ne afectează, sub formă de timp.

– Rahat, făcu fâţa pe care o agăţasem, în şoaptă. Aşa fac mereu prietenii ăştia ai tăi?

– Păi, nu-s şi ai tăi? Emilian mi-a spus că te învârţi de multă vreme în gaşca lui.

– Aşa e, dar nu i-am mai auzit vorbind aşa. Uite şi tu!

– … iar zilele noastre se scurg ca o con-se-cin-ţă a marii explozii, încheia Emilian, suflând fumul ţigării drept în sus. Universul ca o bombă cu ceas amorsată de big bang. Timpul scurgându-se la fel peste tot, cu aceeaşi valoare absolută, de parcă ar fi viteza luminii… Chiar aşa: oare care o fi viteza timpului?

 

– Şi la ce ne foloseşte să aflăm asta? – i-o reteză Plăviţu. Sunt chestii mult mai importante în jurul nostru. Ba chiar, cu mult mai misterioase.

– Mda, făcu fâţa. Mi se pare extrem de misterios, de pildă, cum să dăm jos, odată pentru totdeauna, partidul ăsta de sceleraţi care ne conduce.

Filip Canta îşi drese glasul.

– Oamenii din partidul ăsta de sceleraţi plătesc foarte bine şi sunt foarte abili, constată el. Dar, recunosc, foarte puţini ar fi în stare să înţeleagă povestea cu timpul… Cum zice domnul de alături? Că timpul e zgomotul de fond rămas după big bang?

– Vezi? – izbucni Andrei, bucuros că-şi găsise un aliat. Pe tine te ajută la ceva să te gândeşti la balivernele astea despre univers?

– Am momente când aş vrea să mă ajute, ridică Filip din umeri. De fapt, dacă mă gândesc bine, m-aş putea folosi de ideea acestui domn ca să obţin o imagine publică de efect pentru un client. Spun asta pentru că orice tâmpit de la oraş care votează a auzit de big bang. Orice imbecil se sperie sau, măcar, se cutremură când aude poveşti despre imensitatea universului şi aşa mai departe.

– Dumnezeule, ăsta-i revelion?! – se înfoie fâţa mea.

– Vrei să plecăm?

– Te cam grăbeşti, îmi trimise ea nişte bezele seci. Mie-mi plac preludiile îndelungate.

– Imaginaţi-vă, numai, se ambală Filip, scoţând hârtie şi pix din buzunarul de la piept, imaginaţi-vă, numai, o campanie centrată pe următorul scenariu – prezidentul X, sau partidul Y, sau mă rog, clientul plătitor, se urcă pe tron cu ocazia alegerilor („Adică, se cacă,“ stabili fâţa mea), chestie pe care o vizualizăm ca pe un big bang, adică începutul, începutul unei noi perioade politice, fireşte. Ca şi cum clientul nostru ar declanşa un univers revoluţionar, right? Apoi, răspândirea stelelor în univers ar simboliza, nu-i aşa, politica benefică a respectivului client – ar fi o asociere nemaipomenită, cu condiţia să găseşti sloganurile potrivite, iar asta o rezolvi într-un team-building de două-trei zile cu directorii lui politici. Masă, casă, discuţii grele, undeva la munte, pricepeţi… Cât despre timpul despre care acest domn ne spune că ia naştere din big bang, ei bine, timpul ar fi exprimat de armate de copii care, pe măsură ce cresc şi devin adulţi, fac şi dreg, de la un castel de nisip, trecând printr-o roată a olarului, o forjă, un automobil şi o casă de Frank Lloyd Wright, nu-i aşa, şi ajungând până la o rachetă ce ţâşneşte în spaţiu. O vedeţi, nu? Spoturi cu Cape Canaveral, cu Baikonur… Le ştiţi, nu? Un film cursiv aş face din toate astea, da, da… Cam cum e clipul Right here, right now, al lui Fatboy Slim… Vedeţi imaginile, nu? Le vedeţi, cum să nu, se ambală Filip, schiţând grăbit pe bucăţica lui de hârtie. Toate secvenţele acestea, ne arătă el un crochiu executat cu cert talent la desen, toate secvenţele acestea n-ar fi altceva decât continuarea logică a big bang-ului provocat de alegerea democratică, nu-i aşa, a clientului meu. Aş face din povestea asta o campanie pe termen foarte lung, cu bătaie peste două-trei legislaturi, aş închiria panouri stradale, spaţii publicitare TV, la radio şi pe internet şi aş prezenta fluxul acestor întâmplări, pe care le-ar recunoaşte orice dobitoc, chiar şi unul est-european.

Se opri câteva clipe, calculând cu ochii închişi. Apoi, scandă, foarte sigur pe el:

– Un buget de 2 milioane de dolari ar fi suficient, pentru început. Hm… Dacă mai pun şi personalul angajat să difuzeze foldere pe stradă şi angaralele cu poşta, căci l-aş lua pe Reizo Kaishauri, din Georgia, să-mi facă grafica pe hârtie, ajungem la un două milioane două-trei  sute, pe acolo… Eh, nu ştiu câtă dreptate are omul ăsta din punct de vedere ştiinţific, se mai gândi el puţin, dar eu estimez un profit personal de vreo patru milioane şi jumătate – cinci, pentru o campanie politică bazată pe ideea big bang-ului. Are toate ingredientele necesare, nu-i aşa, e uşor de recunoscut, e centrată de teama înăscută de infinit şi are putere cu ghiotura. Nu mi-ar rămâne decât să lipesc numele unui client peste evoluţia universului aşa cum o văd eu, dar asta nu-i o problemă.

Suna bine, aşa că ne-am uitat de la unul la altul fără să scoatem o vorbă, dar nu pentru mult timp:

– Şi dumneavoastră aveţi de gând să faceţi o campanie din asta pentru nenorociţii care sunt acum la putere? – izbucni fâţa mea, unduindu-se nervos. Se pricepea de minune la chestia asta. Adică, vreţi să-l faceţi pe Adrian Năstase din photoshop, rătăcind printre stele ca un heruvim? Păi, el şi ai lui sunt nişte comunişti nenorociţi, doar nu vreţi să-i urcaţi la putere pentru câteva legislaturi de-aci înainte.

– Nu-i urc eu la putere. Eu doar îi ajut. După aia, e treaba lor să rămână în capul mesei.

– Mai bine v-aţi gândi la o campanie promoţională ca să-i daţi jos. Aş fi curioasă cum aţi plănui dumneavoastră să-i spulberaţi. Sunt doar nişte comunişti împuţiţi…

– Ei, şi? Numai un partid criptocomunist, sau unul comunist de-a dreptul, are capacitatea să aprecieze o reclamă despre persistenţa puterii… Persistenţa, nu-i aşa, înseamnă mai multe decenii. Iar comuniştii, prin construcţie, văd lucrurile pe termen lung.

– Deci nu vreţi să-mi spuneţi cum aţi face ca să-i daţi jos? – insistă fâţa.

Filip Canta rămase pe gânduri. Îşi aprinse o ţigară. Ştia, of, ştia prea bine că toată lumea era cu ochii pe el.