INTRO – PARSIFAL – 0.6

 

 

– Hai că pun de-o paranghelie de revelion (el pronunţa franţuzeşte, hreveioohn) la mine acasă. O să vină toată gaşca… Ce zici? Vii şi tu?

Nu prea aveam chef de revederi din astea. În ce mă priveşte, urma un an complicat, cu alegeri locale, parlamentare şi prezidenţiale, aşa că aveam o grămadă de teme de rezolvat. Nu ascund faptul că documentarea respectivă îmi provoca mai degrabă repulsie – n-am fost niciodată adeptul vreunui partid românesc, nici unul neavând o platformă ideologică pe care s-o agreez: în fond, eram un libertarian de dreapta, plicitisit de toată foiala asta politică contemporană. Politicienii n-aveau curaj, pur şi simplu (ai noştri, mai abitir ca oricare alţii) să admită că între ei şi alegători se profila o falie pe care nici unii, nici alţii n-aveau de gând s-o mai plombeze vreodată. Noi, alegătorii, manifestam o sfântă tăcere publică, deşi numai dumnezeu ştie cât de mult comentam între noi acasă şi la serviciu, dar nici politicienii nu aveau tupeul de a ieşi la rampă ca să ne ameninţe cu sânge, lacrimi şi sudoare, sau măcar să ne scoată din minţi întrebându-ne dacă nu vroiam cumva războiul total.

Asta era, drumurile noastre se despărţiseră definitiv pe la finele anilor ’90 – pfuuh! Cei de la National Geographic ne speriau cu epuizarea rezervelor de petrol, dar noi porneam în mai multe călătorii ca oricând, cu superavioane, cu megavapoare de croazieră, cu rachete de la Virgin Records şi cu automobile de peste 500 CP. Ştiu că într-o bună zi se va spune despre anii noştri că au fost adevărata la belle Époque numai că noi n-o să mai fim acolo ca să infirmăm chestia asta. Îi şi văd pe strănepoţii noştri cum o să ne invidieze din toate puterile.

În fine. Fiind într-atât de dezgustat de politicieni, se poate spune că mă aflam în situaţia ideală pentru un ziarist: echidistanţă, lipsă de prejudecăţi în analiza acţiunilor politice, dar numai cine a fost în pielea mea mă poate înţelege. Imaginaţi-vă că eram un elev silitor care trebuia să-şi facă temele la o materie detestabilă, fără de care nu avea cum să-şi ia restul examenelor.

– Ia zi, vii? – insista Emilian Pop.

– Ştiu şi eu, am început. Nu mi-e foarte clar ce am în plan pentru revelion, am subliniat eu pronunţia românească. Am primit o invitaţie la munte şi…

– Ce invitaţie la munte, bă? Hai, las-o baltă. Vino, tată, cu noi, că o să apară o grămadă de inşi valabili. Ce naiba… Vreau să strângem rândurile, mă auzi? S-a deschis sezonul de vânătoare în ţara asta, pricepi? S-a deschis sezonul de vânătoare, aşa că trebuie să ne organizăm. Uite, află că o să vină unu’ tare de tot în public relations, unu’ Filip Canta, nu ştiu dacă ai auzit de el… Îl aduce Andrei Plăviţu, că sunt prieteni din copilărie…

– Filip Canta? – am întrebat într-o doară. Parc-am auzit de el. De fapt, am lucrat cu un Canta, Ion Canta, în presa scrisă. Bietul de el a murit acum trei săptămâni.

– Bă, îmi pare rău… Îl ştiam pe Ion Canta… Da’ nu cred că Filip are vreo legătură cu el. Adică, Andrei nu mi-a spus că ar avea legătură cu ziaristul. Ştiu doar că e fiul unui tip foar-te-ta-re, unu’ Tudor Canta, unu’ care a avut treabă pe la Externe, pe vremuri, înainte de înghesuiala din decembrie… Cică a fost ataşat pe probleme juridice în nu ştiu câte ţări. S-a ales cu multe relaţii, şi aici, şi afară, iar relaţiile astea i le-a moştenit acum fi-su’…

– Oh, jurist la Externe, am lăsat eu de la mine, a lehamite.

– Ce? Ai ceva cu juriştii de la Externe? Cică bătrânul Canta era un tip valabil, iar fi-su’, crede-mă, e şi mai şi! Hai, vii?

Am zis că o să vin, ce să fac, doar-doar nu s-ar prinde că tocmai pronunţarea numelui lui Canta mă făcuse să-mi schimb intenţia.

(sursa: http://bucurestiinoisivechi.blogspot.com/search/label/Nicolae%20Cucu)

Petrecerea de revelion a fost un rahat, dar aşa sunt mai toate petrecerile din ultimii cincisprezece ani. Emilian Pop locuieşte în blocul Casei de Pensii de pe Splai – îl ştiţi, e blocul acela de vizavi de Palatul Tribunalului. Ar putea să fie o clădire neoclasică dacă n-ar avea elemente de design fascist, cu coloane dorice înalte de cinci etaje ce sprijină un fronton  cu patru basoreliefuri ale unor zeităţi greco-romane. Basoreliefurile alternează cu ferestrele etajului şase, iar apartamentul lui Emilian se află chiar deasupra zeiţelor Demetra şi Pallas, ca să zic aşa. Are patru camere mari de tot, două terase, vreo trei holuri, două băi, ba chiar şi o cameră de serviciu, la care se ajunge străbătând o pasarelă îngustă, cu balustradă metalică, ce dă într-o curte interioară unde miroase mereu a dejecţii. În acea cameră de serviciu, Emilian a amenajat un laborator foto – el era (şi încă este) atras de alchimia subtilă pe care o degajă fotografia optică.

– Baruch Spinoza, îmi spunea el când făcea pe şmecherul, scria cu o pană de gâscă şi şlefuia lentile. Mă simt mai aproape de el decât de biţii şi megapixelii din Silicone Valley. Gates mă enervează, iar lentila şi baia de developare îmi permit mai multe opţiuni, înţelegi?

Oh, şi încă cum! Dar îi ziceam:

– Lentila şi baia de developare ţi-or permite mai multe opţiuni, dar nu mai sunt practice demult. Cât despre rapiditate…

– Oh, rapiditatea… ra-pi-di-ta-tea! – mârâia el, în silă. Niciuna din camerele pe care le cumperi în zilele noastre nu se compară cu un Voigtländer Bessa, de pildă, aparatul meu preferat! Alegi cadrul, vezi cum pică lumina, stabileşti expunerea şi distanţa, fotografiezi pe un film de celuloid de 6/9, iar apoi ai tot timpul din lume ca să-ţi imaginezi metamorfoza scenei în fotografie: imaginea pătrunde prin obiectiv, se răstoarnă şi apoi provoacă o reacţie chimică ce impresionează filmul… Ai auzit? Im-pre-si-o-nea-ză filmul… Apoi te duci la laboratorul tău, iar pe drum habar n-ai dacă ce ai fotografiat e OK sau nu, dar te apuci să developezi. După ce developezi, treci poza pe hârtie şi foloseşti un revelator, da? – un revelator! Adică ai, în sfârşit, revelaţia că scena aleasă a devenit, cu adevărat, o fotografie. De aceea, îţi spun ca să ştii: când foloseşti un aparat optic, de fapt plămădeşti o fotografie. Pe când, cu un aparat electronic, nu faci o fotografie, ci provoci un big bang. Clanc – poza! Clanc – poza! Clanc – poza! Ajungi să te crezi dumnezeul pozelor tale, fotografiind în dreapta şi în stânga, absolut orice! Îmi vine să cred că nu mai e mult şi că, tot făcând poze a proşti, vom ajunge să replicăm lumea întreagă în computerele din world wide web, cu pretenţia că practicăm o dumnezeire secundară. Clanc – scena se transformă în imagine într-o fracţiune de secundă…. Clanc – scena e tradusă instantaneu în binary digits, fără să devină chimică şi fără să aştepte, ascunsă, ocultată, ca să se transforme în imagine… Spune tu dacă pozele astea mai au vreun mister, din moment ce nu mai implică aşteptarea înfrigurată a developării şi a trecerii pe hârtie! Sunt doar nişte poze fără sens, care n-au beneficiat de uterul unui adevărat aparat foto… Şi aşa se face că fotografia se democratizează şi devine obiect de duzină, o manea pentru ochi. Poate cineva să mai aibă încredere în asemenea fotografii?

– Încredere? Ce încredere ar trebui să am într-o fotografie? Fie că fac poza acasă, la o nuntă, sau în Vietnam, printre vietcongi incineraţi, tot poză se cheamă că e. Tot o bucată de realitate văd.

– Eşti cam fraier. Pe bune. Pozele astea electronice nu mai beneficiază de alegerea momentului, nu înţelegi? Sunt făcute fără discernământ… În plus, nu sunt supuse niciunui risc. Clanc – iese poza şi-o pui direct în computer. Nu poţi s-o rătăceşti, nu poţi s-o ratezi, nu poţi s-o strici la developare – nu te mai costă nimic să faci o singură poză, că poţi să faci o mie în loc.

Ei, dar asta purta numele de progres! Eram sigur că redacţiile ziarelor se bucurau că pot primi fotografiile într-o clipă, indiferent de locul unde fuseseră făcute. Mai că vedeam undele electromagnetice ce înfăşau pământul precum un linţoliu fraged, transportând cu viteza luminii fotografii pentru toate agenţiile de ştiri: antiaeriana din Baghdad, concursul de Miss Universe din Africa de Sud, U2 în concert printre cromlec’h-urile de la Stonehenge, Boris Elţin beat praf la Berlin… Oh, ziarele nu puteau decât să fie fericite cu dumpingul ăsta fotografic!

– Păi, de-aia nu mai cumpăr nici un ziar, m-a făcut atent Emilian. Capa şi-a pierdut peste optzeci de fotografii de la debarcarea din Normandia – nu i-au mai rămas decât unsprezece cadre, dar alea au fost suficiente ca să trăim cu toţii plaja de la Omaha. Tony Vaccaro s-a trezit cu cea mai mare parte a pozelor şutite de cenzura armatei americane, dar cele rămase ne-au ajuns ca să auzim povestea frontului de vest. Eugene Smith a fotografiat în zadar Pittsburgh-ul în douăzeci de mii de cadre, că nu i le-a publicat nimeni – cu toate astea, orice cadru din acel ciclu este chintesenţa Pittsburghului… Astea sunt adevăratele fotografii, cele care au impresionat creierele fotografilor înaintea filmului. Sunt poze care n-au nevoie nici de www şi nici de hârtie ca să existe. De fapt, visez la o expoziţie a tuturor fotografiilor mari care au fost furate, cenzurate, dosite sau ignorate. Pentru că alea sunt poze care înmagazinează ritualul complet, nu doar o simplă apăsare de deget pe declanşator.

Cam ăsta era Emilian Pop.

Dar, să revin. Interiorul apartamentului său sugerează o estetică mussoliniană, dacă aşa ceva o fi existând; vreau să spun că încăperile sunt deopotrivă de înalte şi de late, trecerile între camere şi holuri sunt străjuite de coloane încastrate în pereţi, totul desfăşurându-se între unghiuri absolut drepte care mi-au amintit de schiţele capitalei Reichului milenar, Germania lui Albert Speer. Altminteri, de pe terasa lui de la etajul şapte se vedeau şirurile de felinare cu halogen de pe malul Dâmboviţei şi farurile care scăldau în milioane de lucşi clădirea franţuzită a Tribunalului – privind către Piaţa Unirii, nu doreai decât să speri că te afli într-o mare capitală a lumii, mai ales că din oraş se auzea cum trupa Ultimul Tren lansa peste clădiri o piesă drăcoasă de-a lui John Lee Hooker. Decibelii izbeau zidurile, năruindu-le, blocul turn din Piaţa Naţiunilor Unite se dilua precum aburul de toamnă, lăsând să se întrezărească stafia unui palat – palatul Brâncovenilor, demult dărâmat. Acesta se dilua şi el, treptat, lăsând loc livezilor şi mai vechi din mahalaua Postăvarilor, dincolo de care se zărea lacul Dudescului şi Gura Văii, povârnişul înierbat care ocolea cândva Dealul Spirii, urcând spre codrii Lupeştilor. Aşa, aşa… În plus, aerul începea să miroasă a sărurile de baie ale familiei Bălăceanu – cea care a beneficiat de prima cadă din Bucureşti, la numai doi paşi de apartamentul lui Emilian.

Cu toate astea, prin albia Dâmboviţei nu curgea apă – nu găzduia decât o mocirlă prin care se preumblau pescăruşi de pripas, căutând prin gunoaie.

Mă rog. Ceea ce-ţi atrage atenţia deîndată ce intri la Emilian acasă este colecţia de pietre şi cărămizi care au făcut parte, odată, din construcţii sau structuri importante. Emilian are, fireşte, o bucată din zidul Berlinului, câteva cărămizi din mănăstirea Sfânta Vineri, o bucată de scară din Hipodromul de la Şosea, degetul arătător al lui Lenin, tăiat din statuia care pe vremuri păzea Casa Scânteii, o bucată de balustradă din Turnurile Gemene, un fragment de coloană din Reichstag, un fragment de uşă aşa-zisă de la Ierihon, un pietroi furat din Colosseum, o bucată de zid din casa lui Brâncuşi de la Paris, două pietre de caldarâm din Cartierul Latin, pe care scrie la vie est ailleurs/mai 1968, un fragment de perete de paiantă smuls dintr-o casă zulusă, mă rog… Exponatele sunt puse într-un fel de montùri din lemn şi sticlă, fiind răspândite printre mobilele Art Nouveau semnate de Serrurier-Bovy, pe care Emilian le-a moştenit de la taică-său. Ce să zic: mereu l-am bănuit pe Emilian de o formă geologică de thanatofilie.

Spuneam că petrecerea de revelion a fost un rahat.

În primul rând că bărbaţii erau îmbrăcaţi cu toţii la fel – semănam cu o adunătură de liceeni din perioada socialistă, numai că eram mai burtoşi şi că aveam ţoale Armani în loc de uniforme de la Tricodava. În ce le priveşte pe femei, ele erau îmbrăcate ca în serialele corporatiste de la MTV, aveau un comportament discret testosteronic şi dădeau senzaţia că citiseră cu toate, concomitent, cartea care tocmai făcuse furori în Bucureşti: Guerilla Partying – petrecerea înseamnă profit.

10 Responses to “INTRO – PARSIFAL – 0.6”

  1. 1
    anonim says:

    Altminteri, de pe terasa lui de la etajul şapte se vedeau şirurile de felinare cu halogen de pe malul Dâmboviţei şi farurile care scăldau în milioane de lucşi clădirea franţuzită a Tribunalului – privind către Piaţa Unirii, nu doreai decât să speri că te afli într-o mare capitală a lumii, mai ales că din oraş se auzea cum trupa Ultimul Tren lansa peste clădiri o piesă drăcoasă de-a lui John Lee Hooker. Decibelii izbeau zidurile, năruindu-le, blocul turn din Piaţa Naţiunilor Unite se dilua precum aburul de toamnă, lăsând să se întrezărească stafia unui palat – palatul Brâncovenilor, demult dărâmat. Acesta se dilua şi el, treptat, lăsând loc livezilor şi mai vechi din mahalaua Postăvarilor, dincolo de care se zărea lacul Dudescului şi Gura Văii, povârnişul înierbat care ocolea cândva Dealul Spirii, urcând spre codrii Lupeştilor. Aşa, aşa… În plus, aerul începea să miroasă a sărurile de baie ale familiei Bălăceanu – cea care a beneficiat de prima cadă din Bucureşti, la numai doi paşi de apartamentul lui Emilian.

    this thrilled me to bits. m-a luat cu el aburul asta al trecutului si am vazut. scrii din ce in ce mai bine, doctore.

  2. 2
    Laur says:

    Mi s-a părut superbă pledoaria lui Emilian pentru fotografia clasică -- într-atât de superbă, încât mi-am permis s-o repostez pe un alt forum pe care mai activez din când în când (cu back-link-ul de rigoare).

  3. 3
    impricinatul says:

    multam amandurora!

  4. 4
    doina says:

    Imi lipseste discret si insistent Bucurestiul altor vremuri, evocarea de aici fiind de-a dreptul hipnotica; tot ce a cazut sub buldozerul Casei Poporului -- jenantul nostru Parlament -- ar merita povestit indelung si in tihna. Strada Cazarmii, si de acolo mai departe, in paienjenisul de strazi, alei si ulicioare care mai traiesc doar in memoria unora ca mine :)

  5. 5
    greenfield says:

    Maitre, sunt offtopica, bien sur, dar am o intrebare: la Universitate s-a descoperit un cimitir pe locul unde se sapa pentru pasaj. Stiu ca ati studiat istoria Bucurestilor vechi. Sunt deja 40 de morminte descoperite, niste arheologi sapa pe-acolo fara masca pe fata si asteapta sa duca osemintele la muzeu. La Realitatea au spus ca acolo a fost Manastirea Sf. Sava si resturile umane ar data din sec. XVII-XVIII.
    Acum ceva timp o femeie mi-a povestit ca in zona Centrului vechi a existat un fel de loc unde au fost ingropati leprosi sau ciumati…Poate bat campii cu gratie, dar nestiind detalii prea multe m-am cam ingrijorat…
    M-am gandit sa intreb daca exista ceva date despre ceea ce ar putea fi acolo.
    Pe Google n-am aflat nimic!
    Mersi!

  6. 6
    impricinatul says:

    pe art-historia.blogspot.com scrie destul de mult pe tema asta, greenfield.
    fundamental, acolo a fost manastirea sf. sava (aia unde apoi a fost si scoala omonima). fiind manastire, exista si cimitir pentru calugari etc.
    dar radu oltean iti explica pe blogul lui mult mai bine, mai comoetent si mai “ramificat” toate povestile despre locul cu pricina.

  7. 7
    greenfield says:

    Mersi frumos pentru adresa blogului. Am citit, dar tot n-am inteles: o fi bine, o fi rau? :)
    Ca noi tot de “TANPITI” suntem luati in ultimul timp(acesta-i codul Anti-spam, of course).
    De fapt cred ca ar trebui sa nu mai gandim deloc. Sa luam totul asa cum ni se ofera pe tava!:)

    Acum pot sa spun ca am citit si povestea, dar am o intrebare: despre ce uniforme de la Tricodava e vorba aici? :) Ca acolo se faceau tricotaje…poate de Apaca e vorba?!?!

  8. 8

    right! apaca!!!! :)
    o sa trebuiasca sa modific

  9. 9
    Viorica says:

    “Clanc – poza! Clanc – poza! Clanc – poza! Ajungi să te crezi dumnezeul pozelor tale, fotografiind în dreapta şi în stânga, absolut orice! ”
    Ah. cum mi-ai desfiintat matale, cu numai cateva cuvinte, toata munca mea de documentarist fotograf!
    @greenfield
    Daca e sa credem gura lumii cimitirul de ciumati zace pe fundul Lacului Morii, in partea dinspre Crangasi. Cica s-a turnat peste el o placa groasa de beton ca sa nu scape vibrionul sau cum s-o numi microorganismul ala despre spune Camus ca nu moare nici intr-o jumate de mileniu.
    @ Tapirul
    Multam frumos pt emailurile primite gratie dumitale. Poate ti-a trece si foamea care te-a facut sa inghiti un e de la trimite comentariul.

  10. 10

    cimitirul de ciumati este (dupa alti autori, hm…) Balta Alba, sau lacul Pantelimon.
    de-acolo se mai ridica câte un ciumat nemort încă (îi aduceau claie peste grămadă, în căruţe) şi-o lua la fugă, pe vremea ciumelor fastuoase…
    Balta Albă (adică IOR!) i se zicea asa din motive de var aruncat peste ciumati, zic unii.

Leave a Reply


2 + three =

Subscribe without commenting