INTRO – PARSIFAL – 0.5

 

 

Corbul mă aştepta în cireşul desfrunzit de la ieşirea din bloc, urmărindu-mă cu privirea aidoma unui om – îşi rotea capul cu lentoare după mine, fluid, spre deosebire de cum o făceau de obicei păsările, adică sacadat. În ziua aceea nu i-am acordat mare importanţă, fiind grăbit să ajung la spital. Prietenul meu suferea de epilepsie şi avea să fie operat peste două zile de un cunoscut profesor căruia îi luasem mai multe interviuri în ultimii ani. După ce m-am achitat de obligaţie, nu m-am putut abţine să nu-l întreb pe profesor în ce fel putea o operaţie să vindece o boală mintală atât de stranie ca epilepsia amicului meu.

– Se cheamă epilepsie temporală, îmi zise profesorul şi seamănă, mai degrabă, cu o boală halucinatorie. Dacă la epilepsia de care ştie toată lumea, boala copiilor adică, pacientul tresare, se zbate şi face bale, epilepsia temporală este o boală de domni: bolnavul are cel mai adesea vedenii, şi trăieşte crize de déjà-vu… uite, făcu profesorul, ducându-se la bibliotecă de unde scoase o carte groasă, cu coperta albastră: Ia de-aici, caută la capitolul “Epilepsie temporală” şi-ai să găseşti răspunsul la ce m-ai întrebat. Ţine cartea cât vrei că eu o ştiu pe dinafară.

Tratatul – căci tratat era – fusese publicat în 1954, la editura Little, Brown & comp., din Boston avându-i ca autori pe Wilder Penfield şi pe Herbert Jasper. După ce-am parcurs introducerea, m-am dus direct la capitolul despre epilepsia temporală şi m-am apucat să citesc, oarecum oripilat, despre ce făceau doctorii ăia. Aşadar: te adormeau, îţi deschideau cutia craniană, după care, odată ajunşi pe creier, te trezeau – am înţeles că nu ai senzaţia de durere atunci când îţi este atins creierul. Ei bine, tu fiind treaz, dar cu craniul desfăcut precum o conservă, chirurgii începeau să-ţi stimuleze anumite arii din lobul temporal, provocând apariţia unor halucinaţii de scurtă durată. În clipa în care ajungeau să provoace acea halucinaţie repetitivă şi îndelungată care era semnul bolii tale, medicii cauterizau minuscula arie din creier până ce-o ardeau cu desăvârşire, scăpându-te, aşadar, de vedeniile ce te aduseseră pe masa de operaţie.

Mărturisesc, însă, că cel mai interesant aspect al poveştii erau chiar halucinaţiile – practic, chirurgii îţi vorbeau şi îţi puneau întrebări în timp ce îţi stimulau creierul, doar pentru a localiza precis halucinaţia care te handicapa şi, din acest motiv, ne relatau meticulos respectivele vedenii, spre bună exemplificare. Am aflat o grămadă de poveşti bizare în acest fel, poveşti care îi bântuiau pe bolnavii de epilepsie temporală: întâmplări la pescuit, poveşti de adulter cu persoane necunoscute, plimbări prin oraş alături de familie – era ca şi cum aş fi fost un voyeur rafinat în faţa unor fotografii vechi, în sepia, care nu îmi spuneau nimic altceva decât că erau extrem de genuine şi, prin asta, teribil de incitante.

La un moment dat, în timp ce frunzăream poveştile pacienţilor, îmi sare în ochi următoarea relatare:

Pacientul : „Simt cum corbul acela mă pândeşte, stând pe turla unei biserici. Sunt din ce în ce mai sigur că mă urmăreşte atent. Dar nu aceasta este vedenia mea – în vedenia mea, corbul îşi ia zborul imediat după mine. Acesta, însă, nu dă semne că are de gând să plece de pe turlă.”

Medicul, stimulând un punct din apropiere : „Dar acum?”

Pacientul : „Nu. Parcă ne-am îndepărta. Corbul croncăne şi tot dă roată turlei, dar nu pare să fie interesat de mine. Parcă nici n-ar fi corbul pe care îl ştiu eu. Oricum, nu se aşează pe turlă. Corbul meu adevărat stă tot timpul pe turlă când îmi încep halucinaţiile.”

Medicul, stimulând un al treilea punct, pe care unul dintre colaboratorii săi îl notează într-un grafic : „Ia să vedem acum.”

Pacientul : „Oh, ne-am îndepărtat de tot. Acum sunt la masă, la noi acasă, fiul meu s-a întors din armată, din Coreea. Mâncăm hamburgeri făcuţi de nevastă-mea pe grătarul din curte. Ştiţi că nevastă-mea nu s-a priceput niciodată la hamburgeri?”

Medicul : „OK. Hai să vedem din nou. Ce părere ai acum?”

Pacientul tace preţ de aproape un minut. Mormăie, spune cuvinte fără sens, zâmbeşte, apoi tresare : „Simt cum corbul acela mă pândeşte, stând pe turla unei biserici. Sunt din ce în ce mai sigur că mă urmăreşte atent. Oh, da… E corbul meu! M-a simţit deja. Cât de curând o să-şi ia zborul! Suntem într-un târg din Bavaria, iar eu stau la masă într-un restaurant. Sunt însoţit de un tânăr care mă zoreşte să mănânc. Îmi spune că altfel, o să întârziem. Da, da, da, asta e, doctore! Uite, acum o să mă ridic de la masă şi o să pornesc cu tânărul la o întâlnire, iar corbul o să-mi piardă urma, preţ de câteva ore.”

Medicul : „Eşti sigur?”

Pacientul : „Da.”

Medicul notează coordonatele punctului pe grafic. Stimulează zona, încă o dată.

Pacientul : „Simt cum corbul acela mă pândeşte, stând pe turla unei biserici. Sunt din ce în ce mai sigur că mă urmăreşte atent. Oh, da… E corbul meu! M-a simţit deja. Cât de curând o să-şi ia zborul! Suntem într-un târg din Bavaria, iar eu stau la masă într-un restaurant. Lângă mine se află un tânăr care poartă un cercel de diamant în urechea dreaptă şi care mă zoreşte să mănânc. Asta e, doctore, asta e… Plec cu tânărul de la masă şi intrăm într-o maşină. E o maşină cum n-am mai văzut niciodată. Niciodată n-am ştiut ce marcă poate să aibă o maşină ca aia…”

Medicul : „Aţi fost în Bavaria vreodată?”

Pacientul : „Nu. Nu e un stat în Germania?… Ah, doctore, începe din nou! Deja sunt în maşină şi mă uit la cel pe care îl urmărim, eu şi cu însoţitorul meu. Eu îmi tot spun că e mai lesnicios să ucid un om decât să-l înfrâng în luptă dreaptă. Îmi spun asta pentru că ştiu că ar trebui să-l ucid pe omul la care mă uit. Pe omul acela îl cheamă Barbicane. Acum, îi spun însoţitorului meu că trebuie să plecăm, că ştiu unde se va duce Barbicane, dar tânărul refuză să mă asculte. Până la urmă, îl conving să plecăm. Asta mi-e vedenia, doctore! Pornim la drum cu maşina, iar eu îmi văd corbul. Vine spre mine, doctore… Vine direct spre mine şi mă priveşte… Corbul ştie că eu ştiu că el ştie la ce mă gândesc. Corbul acela sunt eu.”

Medicul a mai făcut câteva teste. S-a asigurat că vedenia relatată de pacient era chiar cea care îi provoca crizele, drept pentru care a cauterizat zona. Fireşte, n-am aflat cum îl chema pe pacient din cauza blestematei de deontologii medicale care îi împiedica pe lacomii ăştia de chirurgi să dea numele pacienţilor lor pentru că, altfel, tare mult aş fi dorit să vorbesc cu pacientul cu pricina, sau măcar cu vreun descendent de-al lui.

 

În fine. La două zile după ce am citit fragmentul respectiv, în seara de 22 decembrie, m-am dus la concert la Ateneul Român. Era un concert despre care se tot vorbise în ultimele două-trei săptămâni prin enclavele culturale bucureştene: Christoph Eschenbach, la pupitrul Filarmonicii din Philadelphia, avea să dirijeze Simfonia I, de Gustav Mahler. Nu vreau să intru în detalii legate de interpretare – s-a scris mult despre acest spectacol, cu o pertinenţă de care, vai, nu sunt în stare. Mai important pentru povestea mea este însă faptul că l-am zărit printre spectatori pe Tudor Canta.

Pe vremea aceea avea 83 de ani. Era un ins înalt şi slab, bronzat deşi era miezul iernii, cu o figură mai degrabă plictisită, cu o chelie patriarhală, estetică aproape, străjuită de două coame de păr alb ce păreau să-i fluture deasupra urechilor, de parcă ar fi fost în ton cu vigoarea orchestraţiei lui Mahler. Purta unul dintre costumele sale faimoase, pepite, în tonuri ce oscilau între kaki şi verde închis, iar la gât avea o lavalieră voluminoasă, de culoarea smaraldului.

Ochii îi erau vii, aproape jucăuşi, iar mimica satisfăcută şi extrem de reactivă la muzică îmi arăta că doamna cu care vorbisem la telefon, nepoata lui după cum se prezentase, mă minţise cu neruşinare: Tudor Canta nu părea să sufere de Alzheimer. De altfel, cred că respectiva doamnă îl însoţea – era o femeie de vreo 35 de ani, aproape la fel de înaltă ca Tudor Canta, şatenă, tunsă scurt, cu trăsături drepte, mai puţin nasul care era coroiat doar cât trebuie.

Stăteau la fotoliile de orchestră, chiar în dreptul viorii întâi, pe care domnul Canta a urmărit-o cu foarte mult sârg – poate că doar alămurile să-l mai fi incitat în aceeaşi măsură şi spun asta pentru că în timpul mişcării a treia, contratema săltăreaţă introdusă de suflători peste marşul funebru (cu discreţia specifică lui Eschenbach) aproape că l-a ridicat pe omul meu în picioare.

Fireşte că după spectacol am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să dau peste domnul Canta. I-am luat urma cu greu prin mulţime şi am ajuns până la urmă să-l zăresc la garderobă, unde domnia-sa, ca un adevărat gentleman, o ajuta pe nepoată-sa să-şi îmbrace un superb mantou de astrahan. M-am repezit către ei dar, ca la un semn, însoţitoarea lui Canta a întors capul, privindu-mă drept în ochi. Preţ de o clipă, am crezut că se pregătea să-mi zâmbească, numai că ea s-a grăbit să-şi ia bunicul de braţ şi, afundându-se amândoi în aglomeraţie, au pornit rapid spre ieşire, dând peste lume şi îmbrăcându-se din mers. La un moment dat, domnul Canta însuşi a privit peste umăr, căutându-mă, după care a mărit pasul, părăsind foaierul în trombă. Când am ieşit în scuarul din faţa Ateneului Român, mi-a fost imposibil să-i mai zăresc.

În schimb, corbul meu, ah, corbul meu părea să mă aştepte, privindu-mă îngăduitor de pe creştetul statuii lui Mihai Eminescu. Ţin minte ca azi că abia începuse să ningă în Bucureşti, iar corbul, nemişcat aproape, era acoperit cu un pospai de zăpadă. În piaţa Palatului Regal, o trupă de rock alternativ se pregătea de concert, iar publicul deja chiuia pe carosabil, excitat de microfonia care stârnea ecouri între clădiri. Maşinile care veneau de pe Calea Victoriei abia se târau din cauza rockerilor adunaţi în piaţă şi se auzeau o grămadă de claxoane.

Mda. Se apropiau sărbătorile, iar a doua zi, parcul din faţa Ateneului Român avea să fie plin cu seringi de unică folosinţă.

În aceeaşi seară am primit un telefon de la un prieten vechi pe care nu-l mai văzusem de foarte multă vreme, Emilian Pop îl cheamă – se ocupa de advertising în cadrul unei multinaţionale şi fusese mai tot timpul plecat din ţară în ultimii ani.

– Hai că pun de-o paranghelie de revelion (el pronunţa franţuzeşte, hreveioohn) la mine acasă. O să vină toată gaşca… Ce zici? Vii şi tu?

7 Responses to “INTRO – PARSIFAL – 0.5”

  1. 1
    literelibere says:

    “Corbul dumitale a produs o senzatie, o groaza temporara”, zic si eu ca E. Barrett :)

  2. 2
    puck says:

    am văzut azi nişte ciori agitate (ştiu că nu-s corbi) dar să ştii că m-am gândit la povestea ta.

  3. 3
    impricinatul de corn says:

    sa stii ca e o problema cu ciorile si corbii, puck…
    sunt din aceeasi gasca si-i mai confund si eu.
    p.s. si, puck, oi fi facand tu o pauza, dar io nu mai pot sa postez la matale, asa rau akismet ai!

  4. 4
    puck says:

    ăstea mi s-au parut cam mari, de aia mi-am şi zis: Uite corbii lu’ Corn.

    hm, e culmea, trece spam-ul şi nu lasă comentariile tale. oricum, blogul meu e blocat şi în multe chestii tehnice şi mă ia cu durere de cap când mă gândesc, mai ales că nu prea mă pricep. de unde şi lehamite în a posta…

  5. 5
    Viorica says:

    Zi zici ca epilepsia asta temporala da senzatii de deja vu?
    Ma simt ca otudenta care citeste un dictionar medical…

  6. 6

    exact cum am spus!
    pana si tratatul e adevarat, cu autori, cu relatari, cu tot! (e primul tratat de medicina pe care l-am avut in posesie…)

  7. 7
    anonim says:

    ce-mi place corbul asta! nevermore, nevermore…

Leave a Reply


+ 2 = ten

Subscribe without commenting