INTRO – PARSIFAL – 0.4

 

 

Ne-am întors la timp. Preoţii începuseră slujba, bocitoarele se puseseră pe treabă, rudele şi cunoscuţii discutau în şoaptă. Când şi când, preoţii se prefăceau a se cufunda în citanii sau se uitau în tavan, aparent nepăsători, timp în care, ca la un semn, două bătrâne se repezeau asupra mortului, stropindu-l cu apă, presărând busuioc asupra lui şi şoptindu-i dracu’ ştie ce la ureche, sub privirile aprobatoare ale celorlalţi. La un moment dat, în plină slujbă, se auziră nişte bufnituri din ce în ce mai puternice, care clătinară toată casa. Nu trecu mult şi încăperea se umplu toată de praf, dar nimeni nu comentă situaţia ba, din contră, părură cu toţii mulţumiţi că lucrurile se petreceau astfel.

Pe măsură ce bubuiturile creşteau în intensitate, preoţii înălţau glasurile tot mai tare, cântând din adâncul rărunchilor – aproape că ajunseseră să zbiere când, brusc, o bucată din peretele din dreapta se prăbuşi cu zgomot, deschizându-se direct spre prispă. Gerul pătrunse în casă, tăios.

– Na, c-o să înceapă şi ninsoarea, zise cineva de lângă mine. Cele două bătrâne se priviră cu înţeles, preoţii ieşiră alene, cădelniţând, iar câţiva tineri intrară în încăpere şi, invitându-ne să ieşim afară pe calea obişnuită, adică prin hol şi prin uşă, se apucară să salte sicriul pe umeri.

Când să ies în curte, una dintre babe se apropie de mine:

– Tu du-te acolo! – îmi face ea semn să merg pe prispă, în apropierea spărturii din perete.

– Nu pri…

– Du-te acolo, că are să fie bine, mi-o retează baba.

Mă duc. Lângă spărtură, abia atunci mi-am dat seama, stătea Elena Canta, sora mentorului meu, o femeie de vreo 75 de ani, lungă şi slabă, cu părul alb, drept, scurt, îmbrăcată într-un palton negru, cu croială sobră. Mă privea orecum jenată.

– Vă mulţumesc, îmi şopti ea. Treceţi aproape de mine, vă rog.

Dau să mă lipesc de ea, căci prispa era foarte îngustă, dar mă împiedic de ceva metalic, care zornăie scurt. Privesc în podea şi văd un lanţ nu prea gros care pornea de la piciorul Elenei Canta. Mă uit mai bine şi văd că lanţul era prins de o cătuşă de ocnaş care petrecea glezna femeii – o gleznă neaşteptat de fină şi de nervoasă, având în vedere vârsta Elenei Canta.

Să vezi că nenorocita asta de cătuşă o să-i rupă ciorapii, mi-am spus.

Între timp, tinerii scoseseră sicriul prin spărtura din zid şi de-acum îl ţineau în echilibru pe umeri, în timp ce un unchiaş trase afară din sicriu un lanţ pe care îl prinse cu un lacăt de lanţul doamnei Canta.

– Ce se petrece? – o întreb.

– Ion şi cu mine suntem lunateci. Femeia îşi dădu seama că nu ştiam ce înseamnă cuvântul cu pricina acolo, în Corbii Mari, şi adaugă: vreau să spun că suntem născuţi în aceeaşi lună. Despre Ion s-a zis mereu că, din cauza fratelui nostru, Tudor Canta, n-are cum să nu fie însemnat. Prin urmare, şi eu sunt însemnată, din moment ce Ion şi cu mine suntem născuţi amândoi chiar pe 29 februarie… Iar acum, mă vor scoate din fiare, ca să mă scape de piaza rea. Ştiţi, pe-aici, lumea încă mai crede în strigoi, iar eu şi cu Ion suntem candidaţii ideali ca să ne apucăm să bântuim satul, îmi explică ea, făcând eforturi serioase să nu se hlizească. Ei bine, cel ce o să mă scoată din fiare, ca să nu devin strigoaică, sunteţi chiar dumneavoastră. Eu v-am ales, vă rog să nu vă supăraţi.

Îmi zâmbi aşa cum se zâmbea pe vremuri şi mă strânse de braţ, încurajator. În secunda următoare, unchiaşul, trebăluind prin sicriu, se apucă să desfacă lanţul din jurul gleznei mentorului meu, scoase la iveală cătuşa de ocnaş şi, cât ai clipi din ochi mi-o petrecu în jurul gleznei.

– Să staţi aici până trecem de drum! – ne suflă baba în timp ce unchiaşul se puse cu barda pe balustrada din lemn a prispei, dând-o bucăţi, la pământ.

Coborâră cu sicriul în curte printre resturile de balustradă distrusă, ieşiră pe uliţă, azvârliră monede puştanilor, după care o luară peste câmp şi prin livezi, spre blocul cafeniu de stâncă de lângă sat, fără să ţină cont de drumeaguri sau de poteci.

– Cred că e timpul să plecăm şi noi, îmi şopti doamna Canta, sprijinindu-se de braţul meu.

– Poftim? Trebuie să mergem aşa, târând de lanţul ăsta?

– N-avem de ales, îmi spuse ea, privindu-mă drept în ochi cu câteva secunde mai mult decât ar fi trebuit.

Oh, da… Stătea cam prea aproape de mine şi îi simţeam parfumul discret. Avea un glas catifelat, fir-ar să fie, iar eu habar n-aveam cum să procedez cu ea. Se ţinea bine, încă, şi era perfect conştientă de asta. Cred că se şi juca. De altfel, ea îmi simţi încurcătura, aşa că îmi strecură la ureche:

– Sunt sigură că peste vreo 30 – 40 de ani, o să mă înţelegeţi.

Oh, o înţelegeam chiar şi atunci, foarte bine. Pe mine, în schimb, nu mă înţelegeam deloc, nepricepând de ce apropierea fizică de acea femeie în vârstă nu îmi provoca repulsia aşteptată ci, din contra. În fine. Babele din sat ne îndemnau s-o luăm pe urmele sicriului, la vreo cincizeci de metri de restul alaiului, presărând sare în calea noastră, în timp ce în spatele nostru, două femei îmbrobodite târau după ele un copil nătâng, care se scălâmbăia şi verbigera ca alte alea. Lanţul legat de picioarele noastre zornăia ritmic, dar nimeni nu părea să-l mai bage în seamă. Mda. Parcă aş fi parcurs o ceremonie nupţială cu bătrâna Elena Canta, o ceremonie voit avortată din faşă. Singurul lucru pe care am fost în stare să-l fac atunci a fost să-mi amintesc de o comunitate africană închisă, de pe undeva de prin jungla Gabonului, unde obiceiul era ca tinerii să-şi caute partenere de viaţă mult mai în vârstă, care, după ce vor fi murit, vor lăsa în urmă bărbaţi în floarea vârstei, experimentaţi, şcoliţi în ale vieţii de cuplu, tocmai buni să fie curtaţi de tinerele nubile încă necunoscătoare în dragoste.

Cu mult timp după aceea, însă, aveam să stabilesc alte conexiuni: gerontofilia mea pasageră nu putea să fie decât la ea acasă într-un loc bântuit de incestuoasa poveste de dragoste dintre Tudor Canta şi sora sa – o poveste asumată de săteni, chit că reprezenta un tabu, dar tocmai din cauza asta cu atât mai meritorie. Aşa îmi ziceam, da. Şi-mi mai ziceam că gerontofilia şi incestul nu puteau să fie decât de bonton într-un loc într-atât de izolat, într-o comunitate hrănită de o aprigă gelozie teritorială, printre nişte oameni care îşi celebrau păcatele doar pentru că erau ale lor, în întregime ale lor şi numai ale lor.

Ce vreţi să vă spun? Că sătenii din Corbii Mari îşi învăţaseră dintotdeauna copiii că făcuseră parte din neamul corbilor, încă de dinainte ca satul să fi aparţinut vreunui cnezat, voievodat, sau ţară? Vreţi să vă spun că numele satului era asumat când cu mândrie, când cu furie, când cu disperare, în funcţie de amintirile lor de demult, pe care nu concepeau să şi le povestească decât unii altora? Vreţi să vă mai spun că acei săteni se simţeau înrudiţi, legaţi prin fibre adânci, necunoscute orăşanului, cu tot ceea ce aducea a corb, oriunde l-ar fi văzut, şi orice ar fi făcut?

Corbul care aduce în plisc bulgărele de pământ din care se naşte lumea, corbul cel înţelept, corbul care îl adapă pe Prâslea cel Voinic pe când se luptă cu zmeul, corbul care duce mesaje dumnezeilor de care voi n-aţi auzit, corbul care sfătuieşte regii, corbul care îşi aminteşte pentru zei, corbul care zboară în jurul mormântului regelui ascuns, aşteptându-l să se trezească la viaţă, corbul care se plimbă cu aripile tăiate în curtea Turnului Londrei, corbul care l-a învăţat pe Cain cum să-l înmormânteze pe Abel, corbul care o însoţeşte pe Kali, indiferent ce nume ar purta, de parcă ar fi brandul ei, corbul cel hoţ al lui Iancu Huniade, corbul Yukonului şi corbul de pe armoariile oraşului Yellowknife, corbii echipei de fotbal Baltimore, corbii de pe toate câmpurile de bătălie, ba chiar şi corbul cel ce zice nevermore – cu toţii, rude ale corbului ce ţine în plisc viaţa fiecărui sătean din Corbii Mari, gata să-i reteze aţa ursitoarelor după cum îmi sugerase bocitoarea; cu toţii, rude ale corbului care veghează asupra fiecărui sătean, oriunde s-ar duce şi, mai ales, cu toţii, rude ale corbului care părea gata să mă ia şi pe mine în antrepriză, cârâind din înalt în ziua de 2 decembrie 2003, strecurându-se prin văzduhul cenuşiu al Corbilor Mari, privind la mine cu înţelegere cum merg braţ la braţ cu Elena Canta, sora vitregă a lui Tudor Canta, şi prin asta, demn de a-i căpăta atenţia…

… nu ştiu dacă era acelaşi corb cu cel ce s-a apucat să dea roată ferestrei apartamentului meu, la câteva zile după ce m-am întors la Bucureşti. Putea să fie corbul din sat sau un altul – habar n-aveam, dar simplu fapt că era acolo, pândindu-mă, mă făcea să mă simt liniştit şi protejat. Da. Mi-am dat seama pentru prima dată de prezenţa lui într-o dimineaţă, pe când plecam de acasă grăbit, ca să pun o pilă unui prieten internat în clinica de neurochirurgie de la Spitalul Bagdazar.

Corbul mă aştepta în cireşul desfrunzit de la ieşirea din bloc, urmărindu-mă cu privirea aidoma unui om – îşi rotea capul cu lentoare după mine, fluid, spre deosebire de cum o făceau de obicei păsările, adică sacadat. În ziua aceea nu i-am acordat mare importanţă, fiind grăbit să ajung la spital. Prietenul meu suferea de epilepsie şi avea să fie operat peste două zile de un cunoscut profesor căruia îi luasem mai multe interviuri în ultimii ani. După ce m-am achitat de obligaţie, nu m-am putut abţine să nu-l întreb pe profesor în ce fel putea o operaţie să vindece o boală mintală atât de stranie ca epilepsia amicului meu.

7 Responses to “INTRO – PARSIFAL – 0.4”

  1. 1
    Viorica says:

    Hm, zici ca lunatecii au sa devina strigoi? In cazul asta, draga doctore ai o sarcina grea. Esti invitat la inmormantarea mea sau a surorii mele, cum o fi cazul, sa te legi cu lant de supravietuitoare, pt ca eu sunt nascuta in 24 si ea pe 23, aceeasi luna.
    Sa bat in lemn, una din fiice e nascuta pe 25, tot aceeasi luna ca mine si sora mea, iar nepotica pe 20.
    Daca as crede tot ce scri m-ar apuca spaima pt cei ce vor trai dupa noi….

  2. 2
    impricinatul says:

    eu nu cred nimic. eu spun ce cred romanii.

  3. 3
    anonim says:

    scrii si ce cred sud-americanii, nu romanii.e o rascruce de mituri in parsifalul tau. e si ion barbu e si marquez. interesant. mai scrie.inspiratia creatorului e intotdeauna o punte spre adevarul absolut, pe care noi, doar cititorii, nu avem decat a-l citi.poate interpreta. chiar si pentru inspiratul creator..

  4. 4
    impricinatul de corn says:

    atunci o sa tac. fara explicatii :)

  5. 5
    capricornk13 says:

    Mi se pare foarte interesant fragmentul citit pana acum. Il vei publica undeva?

    Off-topic: am terminat astazi Vindecatorul, mi-a placut foarte mult. Tu ai un atu extraordinar cu capacitatea asta de a scrie in atat de multe feluri, pe spatii atat de vaste. Way to go!

  6. 6
    impricinatul de corn says:

    capri, cand vine de la tine chestia (chestiile) asta… ouf… hm… au, auuuu… ce sa zic, saru’ mana! :)
    cat despre parsifal… there’s still a long way to go. dupa ce-o fi gata, numai sa fie gata asa cum vreau eu, o sa ma gandesc si la publicare.
    mda. vreau sa spun ca nu sunt sigur nici macar asupra titlului, in clipa asta. bine, totusi, ca am toata povestea in minte. adica stiu de unde plec si unde trebuie sa ajung.

  7. 7
    capricornk13 says:

    Pai eu as zice ca-ti tin pumnii, as vrea sa citesc Parsifal :)
    Cat despre Vindecator, sper ca o sa-ti placa parerea pe care am pus-o pe blog:) Si mai lasati astea cu “ceva care vine de la mine”, ca nu sunt vreo autoritate in materie si nici nu mi-am propus sa devin! :D

Leave a Reply


3 + = five

Subscribe without commenting