INTRO PARSIFAL – 0.3

 

 

Mda. Era exact genul de anecdotă cu care puteam să încep povestea lui Tudor Canta. Cu toate astea, am ezitat să mă apuc de treabă, de parcă aş fi dorit cumva să verific dacă proorocirile bocitoarei aveau să se împlinească. După o vreme, am căpătat confirmarea celor spuse de ea din nişte surse într-atât de neaşteptate, încât n-am mai avut ce să fac: de acum, chiar că trebuia să văd dacă ciudatele ei predicţii aveau să se realizeze. Pe de altă parte, acele surse erau atât de răspândite în timp şi spaţiu, încât am ajuns să mă întreb: oare al câtelea sunt eu, cel ce scrie povestea lui Tudor Canta? Oare al câtelea este Tudor Canta, cel ce trăieşte aceste păţanii?

Dar, să nu anticipăm.

Satul Corbii Mari, locul în care a început toată povestea, se află la poalele munţilor F., la capătul unui drum cu asfaltul rupt şi plin de gropi, dincolo de un pod de piatră pe jumătate surpat. E un sat cu case mărunte din lemn, mai degrabă sărăcăcioase, risipite printre fâneţe şi dealuri molcome, dosite prin livezi dezordonate de pruni şi gutui; în mijlocul satului, printre două rânduri de sălcii prăpădite, curge un râu unduitor, mai tot timpul clisos, dar care se învolburează după fiecare ploaie mai zdravănă. Primăria e mică, văruită cu alb şi e străjuită de două steaguri mari, decolorate – are un brâu de muşcate sub ferestrele cu rame crăpate, iar florile acelea sunt singura pată de culoare de pe strada principală. Alături de primărie se află fostul magazin sătesc, igrasios, vopsit în verde. Magazinul propriu-zis a fost desfiinţat de sătenii care au preferat să înghesuie în el un bar amărât în care se bea bere din PET-uri, printre trei mese de biliard aduse de cine ştie unde. Peste drum de primărie e staţia de autobuz, cu un adăpost din tablă ruginită, ale cărui ferestre au fost înlocuite demult cu cartoane desperecheate. La răsărit de sat se înalţă o stâncă ciudată, ca un bloc cafeniu înalt de patru-cinci etaje, care domină o baltă cu apă surprinzător de limpede, foarte adâncă, iar dincolo de stâncă se întinde un platou înverzit. Pe acel platou se înalţă o culă despre care va fi vorba deseori în povestirea noastră. Balta are un izvor permanent, că de aceea e apa mereu clară, care izvor ţâşneşte dintr-o peşteră bine dosită sub stâncă.

Despre peştera aceea se spune că se întinde pe mulţi kilometri, spre munte şi, probabil că aşa stau lucrurile, pentru că sătenii povestesc că ori de câte ori au trecut prin vremuri grele, galeriile subterane le permiteau să se ascundă, să întindă ambuscade şi chiar să-şi atragă duşmanii în capcane cumplite.

Sătenii sunt tăcuţi şi te privesc suspicios – sunt oameni aspri, trecuţi prin multe: mare parte din ei au luat calea munţilor după venirea comuniştilor, devenind partizani care s-au luptat cu Securitatea preţ de aproape 17 ani, ascunşi prin codri, viroage şi văi numai de ei ştiute. Acum sunt nişte proscrişi reformaţi care se ocupă de creşterea vitelor şi a oilor. Cei mai avuţi dintre ei îşi spun stăpâni de munte, dar până şi aceştia sunt din ce în ce mai bătrâni şi mai neputincioşi, de când tinerii au emigrat la oraş.

Omul la înmormântarea căruia m-am dus în Corbii Mari era fratele lui Tudor Canta. Îl chema Ion Canta, fusese ziarist şi era cel care mă învăţase meserie. Paradoxal, mentorul meu nu-mi spusese nimic despre fratele său – în timp, aveam să-i aflu motivele. Ion Canta lucrase încă din anii ’50 pentru presa comunistă, debutând în Scânteia cu un articol despre luptele din munţi pe care Securitatea le dădea chiar cu consătenii lui. În timp, Ion Canta ajunsese redactor-şef la revista Era Socialistă, astfel încât, spre sfârşitul anilor ’60, semna prea puţine articole cu numele său – scria, mai ales, în contul secretarilor de judeţ care trebuiau să dea bine în faţa birourilor de propagandă. În particular, însă, la chefuri mai ales, Ion Canta nu pierdea nici o ocazie de a-şi bate joc de regim. Nu-şi ura stăpânii, deşi avea toate motivele, cred că pur şi simplu era doar dezgustat că trebuia să facă prea multe compromisuri ca să-i slujească – în sinea mea, sunt convins că la fel s-ar fi comportat indiferent cine i-ar fi fost şefii.

Dar, oricum ar fi fost el ca om, ca ziarist fusese un exemplar de excepţie. Avea condei, după cum se spunea, citise mult şi nu avusese nici o dificultate în a se adapta presei de după ’89 – mulţi dintre colegii mei, mai ales cei pe care-i vedeţi pe sticlă sub numele de formatori de opinie, îi trecuseră prin mână.

Când am ajuns la Corbii Mari, la înmormântarea lui Ion Canta, era o zi cenuşie, era frig şi era uscat. Odată intrat în casa lui părintească, am dat peste unul dintre nepoţii săi pe care îl cunoşteam bine, un pictor pe nume Iovik, care a făcut la un moment dat ceva vâlvă prin Bucureşti. Iovik fusese rugat de membrii familiei să scrie cu mâna lui crucea lui Ion Canta, chestie care îl dezgusta peste măsură.

– Mai bine chemau un script de cruci de prin partea locului, fir-ar să fie! Nu-ş’ ce naiba, nu-mi iese deloc scrisul ăsta. Râse la mine: hă, hă, cred că e din cauza lu’ unchiu’. Ştii că-l durea în cot de cruci.

Se mai chinui el vreo jumătate de oră, dar uleiul cu care se străduia să scrie se tot prelingea pe lemnul crucii astfel încât, din cale afară de sastisit, Iovik făcu un decupaj pe hârtie cu numele unchiului său, îl aplică peste cruce, după care trase câteva jeturi de aerograf pe deasupra.

– Nu e tradiţional, da’ e mai eficace, conchise el, uitându-se la ceas. Are timp să se usuce până scot ăştia mortul din casă. Hai acu’ să mergem să vedem cula de dincolo de stâncă. Am auzit că face toţi banii.

Lăsă crucea proptită de perete în colţul încăperii, anunţă pe toată lumea să nu se atingă de ea, după care întrebă cum se ajunge la cula din deal.

– Aha, făcu un ţăran mai bătrân. Vreţi să mergeţi la casa lu’ Tudor, ăl de se zice că nu i-a fost niciodată frate bun lu’ Ion. Hai că vă duc eu!

Fiind frig (se pregătea de un pui de viscol), ne-am cinstit cu o cinzeacă de ţuică de munte şi-am pornit toţi trei la drum. Din vorbă în vorbă, am aflat că lumea din sat spunea că Ion avusese şi un frate vitreg, adică pe Tudor Canta, numai că ţăranul nu era în stare să ne spună cum şi de ce se ajunsese la o asemenea înrudire.

– Era mai mult un frate de împrumut, ne zise el. Cică domnu’ Tudor Canta ar fi fost fiul lu’ boier Cornescu şi-al cucoanii Margareta. Da’ nu ştie nimeni de ce şi-a trăit copilăria în casa lui Canta, de parcă ar fi fost fiul bătrânului Canta şi frate cu Ion, cu Mihnea şi cu Elena, care ăştia au fost cu toţii copiii buni ai lu’ Canta.

– N-o fi fost vreun copil din flori?

– Nţ! Nu l-aţi cunoscut pă bătrânu’ Canta! I-ar fi luat gâtu’ lu’ boier Cornescu şi, nu-i vorbă că nici boier Cornescu nu făcea d’astea… Era el nebun, că doar era corbean, da’ nu făcea măgării. Oricum, dintre toţi copiii lu’ Canta, boier Cornescu n-a avut grijă, cu adevărat, decât de Tudor… Îl tot ţinea pe la culă, i-a adus şi profesori de la oraş, l-a dus şi la şcoală, nah, se purta cu el ca şi cu fi-su, în timp ce ălorlalţi trei ai lu’ Canta le dădea numa’ bani… Cică povestea e încurcată rău, numa’ că n-o ştiu io.

– Dar cine o ştie?

Bătrânul mă privi aşa, cam cu coada ochiului. Îşi suflă nasul în degete şi azvârli flegma într-o parte. Apoi:

– Ştiu eu dac-o şti-o careva? Tudor Canta a fost însemnat de la naştere. Cică după ce s-a născut, pe când sugea ţâţă în casa lu’ Canta ăl bătrân, au trecut prin sat nişte nemţi cu tot soiul de haine de vânzare. Noaptea, femeia lu’ Canta ăl bătrân a avut un vis – cică veniseră nemţii ăia la fereastră şi-i ziceau: ia spune-ne tu câţi suntem, ca să ştim câţi să-ţi intrăm în casă! Babele au spus că ăsta e semn rău, că ăla micu’ o să aibă viaţa încurcată, c-o să se lupte cu multă lume şi că, dacă o să mai aibă fraţi, ăia o să fie cam smintiţi. Eh, şi ce ziceţi că baba a avut dreptate? Ion ăsta de-a murit a fost om bun cu noi, ăştia din sat, şi ne-a ajutat pe mulţi, da’ mare smintit a fost! La fel şi Elena, soru-sa, aia care se tot uita pe geam când pictai mata crucea – şi aia-i smintită. Numa’ Mihnea, cel mai mic, e om întreg, da’ parcă tocmai d-asta n-ar fi corbean de-al nostru. Cinstit să fiu, eu zic că Mihnea nici n-are un corb al lui, pricepeţi?

Nu pricepeam, dar uite-aşa, am ajuns până în faţa culei. Ascunsă după un crâng de salcâmi, într-o curte împrejmuită cu gard din piatră de râu, era o clădire masivă şi albă, cu turnuleţ într-o parte şi cu pridvor adânc, cu ferestre mici, adânci şi ele, de parcă ar fi fost îngropate în ziduri, cu un fel de curte interioară şi cu o poartă mare de lemn ce se deschidea, mai mult ca sigur, spre beciuri. Casa arăta neaşteptat de bine, curtea din jur era frumos întreţinută, având chiar şi o alee de pietriş ce ducea la uşa din lemn greu, amplasată aproape de colţul culei, chiar sub pridvor. De jur-împrejurul casei se ridicau tufe de bujori şi de crizanteme sălbatice, îngrijite, iar undeva mai la o parte era un chioşc din lemn vopsit în alb. Ce mai tura-vura, cula părea locuită, dar însoţitorul nostru ne-a zis că, de fapt, era doar un fel de casă de oaspeţi în care veneau tot soiul de ştabi să petreacă la sfârşit de săptămână. Cică până în ’89, fusese casă de creaţie pentru scriitori, donată fără multă vorbă, din proprie iniţiativă, încă din 1948, de fiul mai mare al boierului Cornescu, un oarecare Ilie, despre care vom povesti pe larg atunci când va veni vremea.

Dând roată culei, zărim o structură emisferică iţindu-se din partea din spate a acoperişului – emisfera avea raza de aproximativ trei metri, era văruită şi avea un fel de ambrazuri întunecoase săpate de jur împrejur.

– Asta ce mai e? – am întrebat.

– Boieru’ Cornescu era putred de bogat, aşa că-i cam plăcea să se uite la stele, îmi făcu ţăranul cu ochiul.

– Băăăi… – exclamă Iovik şi strănută de câteva ori la rând. Na, c-am răcit în curentu’ ăsta.

– Dom’ Iovik, dom’ Iovik, se bucură ţăranul. Da’ asta-i sănătate curată, să vă fie de bine!

– Sănătate pe dracu’… Şi zici că boier Cornescu se uita la stele?

– Se uita, dom’ Iovik, se uita, de ce să nu se uite?

Iovik începu să râdă:

– Înseamnă că nu doar ai mei erau smintiţi în satul ăsta.

Ţăranul nu-i răspunse imediat. Îşi aprinse o ţigară, slobozi fumul pe nări, după care se uită la noi:

– Voi vreţi să mai vedeţi ceva?

Nu, nu mai vroiam.

Ne-am întors la timp. Preoţii începuseră slujba, bocitoarele se puseseră pe treabă, rudele şi cunoscuţii discutau în şoaptă….