(scuze, e un fragment cam lung…)
4.
– Hai să pregătim masa! Repede, repede, repede! – se ridică deodată Andrei de pe scaun. Hai, hai, hai, băgaţi cărbuni! – îi îndemnă, râzând, pe Nina şi pe Filip, în timp ce se repezea în grădină. Tată, zi-i lu’ Fevronia că vreau să facem o masă ca lumea.
– Hai că-i spun, zise domnul Vasilescu, luând-o agale spre bucătăria de vară.
Între timp, Andrei, Filip şi Nina se apucară de săpat o groapă la capătul rândurilor de fasole. Îndesară ceva lemne în ea, se forţară o vreme până ce reuşiră să le dea foc (Andrei nu-i lăsase să aducă gaz, preferând să se chinuie cu nişte surcele), după care aprinseră câte o ţigară, aşteptând ca focul să se potolească şi să lase doar o grămadă de tăciuni pe fundul gropii. Apoi, puseră grătarul şi, din nou, intrară în viteză.
– Ia, adu şi vreo doo-trei roşii, măi Filip, porunci Andrei în joacă.
Filip tăie roşiile şi se apucă să ungă grătarul cu ele, tacticos. În grădină se ridică un miros sfârâitor.
– Mujdeiu-l fac eu! – stabili Nina. Cu bulion, mărar şi ou bătut.
Se duse în fundul grădinii şi culese o mână de usturoi, după care se repezi în bucătăria de vară. Iar Andrei:
– Mujdeiul o să fie tocmai bun pentru fâţe.
Aliniară peştii pe grătar. Puseră felii de roşie peste ei. Se auzi din nou sfârâitul. Apoi, aliniară printre peşti ceva ardei graşi, despicaţi pe lungime. Peştii începură să se prăjească: argint-verzui, negru-albăstrui. Fumul înecăcios.
Începuseră să vină şi ceilalţi de la plajă. Curtea zumzăia de discuţii umede – salivau, ai naibii, cu toţii. Dan apăru şi el în grădină şi o privi fix pe Nina, care adusese deja un bol de lemn plin ochi cu un mujdei gros, gălbui. Andrei surprinse privirea lui Dan, dar făcu un semn scurt din cap.
– Nu, zise el în şoaptă.
– Poftim? – întrebă Nina.
– Nooo, nimic, zise Dan, zâmbind larg. Măi, Andrei, eşti teribil cu peştii ăştia. Iar tac-tu e teribil, şi el. Voi doi, se uită Dan la Nina şi la Filip, voi doi aţi mai auzit de-un regalist în viaţă prin România anului ’83?
Nu-i răspunseră. Andrei ridică din umeri.
– Are vreo importanţă dacă în România mai sunt regalişti în viaţă?
– Cum să nu, făcu Dan. Noi, românii, nu ne împărţim după ce vrem acum, ci după nostalgii.
Andrei rămase puţin pe gânduri, apoi izbucni în râs. Se uită după Filip, care răzuia solzii unui stavrid argintiu, după care o examină pe Nina din creştet până în tălpi. Ridică din umeri.
– Ce păcat, spuse el, privind la Dan cu înţeles, după care reluă: Păi, da! Noi doar ne amintim, este? Hei, tată, schimbă el vorba, ai scos pepenele ăla dân pivniţă?
– Aoleo, m-am luat cu vorba, exclamă domnul Vasilescu. Scuză-mă o clipă, îi spuse rectorului şi se repezi în beci. După câteva clipe, reveni cu un pepene imens, lunguieţ, cam cât trunchiul lui de gros, pe care abia-l putea căra.
– Tiribombaaaa, strigă Filip. Băh, cât de mare e! Cine l-a adus?
– Păi, io, zise Andrei. E un sat de tătari mai jos de Hagieni, Kitap-dere se cheamă. E un cătun ascuns între coline. Fac ăia nişte pepeni…
Se apucară de pregătit masa. Nina rămase puţin în urmă şi-l întrebă pe Filip, în şoaptă:
– Nu-mi spui care e povestea lui Andrei şi a lui Dan? Ce anume au făcut ei doi?
– De ce vrei să ştii?
Nina zâmbi – în mă-sa, cum să-i spună că avea presimţiri?
– Sunt femeie. Prin urmare, sunt curioasă.
– Sunt bărbat. Prin urmare, sunt gelos, stabili Filip, pufnind în râs. Cineva dădu drumul la muzică – era o casetă cu The Clash: Rock the Casbah. Rectorul dădu ochii peste cap, dar domnul Vasilescu îi spuse că, alături de un vin bun, n-o să se bage de seamă.
În fine. Se aşezară la masă. Discuţiile se stinseră încet-încet, afundându-se, treptat, sub ritmurile de underground samba-rock în care era vorba despre Islamul biruitor. Mda… Cât despre meseni, ei înfulecau peştii prinşi de Andrei, beau din vinul făcut rost de tatăl lui Andrei, iar ca desert îi aştepta pepenele pe care Andrei îl adusese tocmai de la Kitap-dere.
– Îţi mâncăm bucatele, domnule Vasilescu, începu rectorul, aşa că azi o să-ţi fim vasali. Poţi să-mi spui ce poveste vrei, că n-o să mai comentez nimic.
– Ah, păi… parcă începusem ceva azi-noapte… Păţania aia care începea pe când jucam tenis lângă Hipodrom, în Herăstrău, cu Irinel Malaxa, cu Mironescu şi cu încă cineva, nu-mi mai amintesc cine era. Terenurile erau cam pe unde se află acum pavilionul H… O zic p-asta?
– Zi-o, dom’ Vasilescu, făcu Teo, că noi o să credem orice, pe cuvânt! E prea bună masa ca să nu meargă o poveste cu regi.
Domnul Vasilescu îl ameninţă cu degetul, în glumă, dar nu mai era nevoie de asta: toţi ceilalţi îl huiduiau deja pe Teo, îndemnându-l pe Vasilescu să-i dea drumul.
– Bine, bine, se bucură domnul Vasilescu, reluând firul povestirii. Aşadar, eram la tenis cu Irinel Malaxa, cu Mironescu şi cu încă cineva. Ei, şi apare regele cu ultima lui maşină, o Hispano-Suiza nou-nouţă! Era o H6C, model 1938, argintie, maşină stilată, cu atitudine, nu ca dulapurile care ambulează azi pe şosele. Şi-i face suveranul semn lui Mironescu, iar Mironescu ne lasă baltă cât ai zice peşte, se urcă alături de suveran, şi ţup! – spre Şosea.
„Ar trebui să plecăm şi noi,” îmi zice Irinel. „La ora unu mă aşteaptă şi pe mine la Peleş, avec mon chevalier servant, oricare ar fi el. Hai şi tu, că regina-mamă dă mese bune…”
Ce era să fac? Imvitaţie n-aveam, dar domnişoara Malaxa mi-a zis că nu face nimic, că să merg pe mâna ei. Aveam Packard-ul parcat în faţa Palatului Elisabeta, aşa că ne-am urcat şi noi în maşină, şi, ţuşti! – după rege şi Mironescu.
I-am prins abia pe la Ploieşti, că regele era cam vitezoman. Când ne vede, Mironescu ne face semn şi ne zâmbeşte cu schepsis. Mihai ne aruncă o privire, în treacăt, în timp ce noi îl depăşeam, dar, nesuportând să i-o ia cineva înainte, acceleră şi ne lăsă, naibii, în urmă. Conducea ca un diavol, fir-ar el să fie!
„Eh, ce faci, Dinule?” – mă întreabă Irinel.
„Doar n-o să mă iau la întrecere cu regele!”
„Ah, nu ştii că-i place?” – îmi zice ea şi mă ciupeşte de braţ. „Dacă nu-l provoci acum, n-o să te bage nicicând în seamă.”
Ce era să fac? Am accelerat şi l-am depăşit din nou. Şi, tot aşa, ne-am depăşit unii pe alţii, el cu Hispano-Suiza, eu cu Packard-ul. Irinel izbucnea în râs şi aplauda, Mironescu zâmbea şi-l tot încuraja pe Maiestatea-Sa, până ce-am ajuns la serpentinele de la Posada, nechimbate de atunci, vă spun asta ca să ştiţi! Era o zi caldă de septembrie, dădusem capota la o parte şi ne tot făceam semne cu mâna, eu cu Mironescu. Regele, încrâncenat, reuşise să ne-o ia înainte, bine de tot. Deja uitasem că mă întreceam cu el, şi-mi făceam calcule cum să-l depăşesc din nou. Cu numai vreo sută de metri înainte de palatul Bibeştilor din Posada, e o curbă unde, de regulă, n-ai ce să faci şi trebuie să încetineşti. Cobor într-a treia şi-o calc, dar o calc tare de tot, bărbierind uşor ambreiajul – intru în curbă într-un derapaj controlat şi mă reped să-l depăşesc pe rege, scrâşnind din roţi. Mihai se sperie şi-mi face loc, numai că eu exersasem figura de nu ştiu câte ori până atunci: am lăsat ambreiajul brusc şi am accelerat în plin derapaj, ţâşnind ca o nălucă pe lângă Maiestatea-Sa. Era un truc ordinar pe care tata, dumnezeu să-l ierte, îl învăţase de la pilotul Agarici, ăla care topea bolşevici în bătăliile aeriene.
Eh, după figura aia, regele n-a mai avut cum să ne depăşească. Când să intrăm în Sinaia, Maiestatea-Sa îmi face semn cu farurile, din spate.
„Să vezi că l-am supărat,” îi zic domnişoarei Malaxa.
Opresc, mă dau jos, regele se dă jos şi el şi o ia spre noi, noi o luăm spre el, ne întâlnim pe la jumătatea distanţei, Irinel face o reverenţă în mijlocul drumului, eu mă înclin, iar Mihai îmi spune, destul de nervos şi, din cauza asta stâlcind cuvintele mai tare ca de obicei:
„Mi-ai plăcut, domnule. Dar ţi se pare elegant să-ţi depăşeşti suveranul ca să ajungi înaintea lui la dejun?”
„Aveam de gând doar să deschid calea Maiestăţii Voastre,” îi răspund eu pe muchie de cuţit, între respect şi obrăznicie. Regele se întoarse la maşina sa – dumnezeule, cât de superbă era! Nu ştiu dacă ştiţi cum e o Hispano-Suiza H6C… Pe vremuri, maşinile – schimbă Vasilescu vorba – maşinile reproduceau cu oarece întârziere curentele din arhitectură, dacă vreţi să ştiţi. Adică, vreau să vă spun că o Hispano-Suiza era încă ceva extrem de Art Nouveau, spre deosebire de… colţuroşenia care ne cădea în cap de când inventaseră nemernicii ăia de colegi ai mei clădirile Art Deco. Ca să pricepeţi, trebuie să vă gândiţi că o Hispano-Suiza semăna cu Casa Mila a lui Gaudi în plină mişcare, era fluidă precum o anghilă şi împodobită precum o prinţesă timidă… Era ca o femeie voluptuoasă, doldora de feromoni, rătăcită printre scoabele alea care se fâţâiau şi atunci, ca şi acum, pe catwalk… Era precum o Iudită năprasnică după ce luase capul lui Holofern – of, aşa era o Hispano-Suiza H6C!
Mă rog… Rămăsesem când regele se întoarse în maşina lui superbă. Mironescu îmi făcu un semn scurt să-i las pe ei înainte şi să-i urmăm, potoliţi, la Peleş.
„Ce zici? Am făcut-o de oaie,” îi spun don’şoarei Malaxa.
„Stai liniştit! Măcar acum, eşti invitatul lui. Eşti independent, dragule,” făcu ea aluzie că altfel ar fi trebuit să intru la dejun pe invitaţia ei…
– Dom’ Vasilescu, îl întrerupse Teo, în ce an s-a petrecut chestia asta?
– În 1943.
– Nu vă supăraţi… Da’ atunci era războiul. Dumneavoastră cum de jucaţi tenis în vremea aia?
Mesenii cam mormăiră – Teo ăsta, tâmpitul ăsta de Teo…
Vasilescu nu se şifonă, însă. Îşi suflecă pantalonul fin, de in (nu purta decât pantaloni lungi când lua masa) şi le arătă tuturor gamba stângă: acoperită de o cicatrice urâtă, în formă de stea, gamba părea să aibă o depresiune scofâlcită pe undeva pe la mijlocul ei. În plus, era evident că tibia făcea un discret unghi obtuz în afară.
– Chestia asta am încasat-o în iunie 1942, în timpul asediului Sevastopolului. Eram cu Divizia a 4-a Vânători de Munte, sub comanda generalului Manoliu. Aşa că, înainte de a juca tenis la terenurile din Herăstrău, am fost şi pe front. Nu prea mult, doar vreun an, dar atât am reuşit eu să fac turism de război înainte să fiu rănit.
– Oh, scuze, domnule Vasilescu, zise Teo, încurcat. Nu ştiam…
– Nu face nimic, puiule… Acolo, pe front, l-am cunoscut şi pe tatăl tău, măi Filip, păru să-şi amintească domnul Vasilescu, deodată. Tudor Canta – era căpitan – dar el a rezistat îndeajuns ca să ajungă la Stalingrad…
Filip îşi vârî capul între umeri. Îl priveau cu toţii, aşteptând o replică, aşa că Filip răspunse, cam în silă:
– Habar n-aveam că l-aţi cunoscut pe tata.
Ion Gâlea îşi drese glasul:
– Nu ştiam că-l ştii pe Tudor, Dinule.
– Oh, îl ştiu bine de tot. Adică, l-am cunoscut pe front. Era un om dintr-o bucată. Inventiv şi curajos. Conducea un batalion…
– Băi, şi l-au prins ruşii pe taică-tău? – se băgă Andrei în vorbă. Filip făcu semn că da. Păi, reluă Andrei, înseamnă că a stat câţiva ani pe la ei. Am auzit că prizonieratul din URSS dura cel puţin cinci ani.
Tăcuseră cu toţii, privind ţintă la Filip – un ins îmbrăcat într-o fustă tailandeză unisex, din pânză albastră de Phuket. La casetofon cânta Joe Jackson, Steppin’ Out. De pe şosea se auzea rata: accelera, chinuit, în huruit de cilindri, ax cardanic şi bielete, îndreptându-se spre frontieră.
– Unii au stat şi mai bine de zece ani, începu Filip, dar tata s-a descurcat. S-a întors în ţară în 1944, cu divizia Tudor Vladimirescu.
– Ah, cu comuniştii, se destinse Teo deodată. Şi de ce spui asta de parcă ţi-ar fi ruşine?
– Nu mi-e ruşine. Asta a fost. Aşa a ales tata.
– Eh, Tudor Canta avea origine bună, explică domnul Vasilescu. N-avea nici un fel de proprietate, era răzeş, sau moşnean, că nu-mi amintesc cum se numeau ţăranii fără proprietate din Argeş… Voi sunteţi dân Argeş, nu?
– Da. Dân Argeş, recunoscu Filip. Tata, adică, era fiu de ţăran dân Argeş. Da. De la Corbii-de-Piatră, la poalele Făgăraşului, da’ io n-am fost nicicând acolo.
– Mda… pe lângă Nucşoara, se încruntă domnul Vasilescu. Cât de ciudat…
Ceilalţi îl priviră lung pe Filip – nu prea aveau ce să zică: mai mult sau mai puţin, erau la fel ca el, numai că era prima oară când unul din gaşcă spunea pe şleau că e fiul unui fiu de ţăran şi că ta’su căzuse prizonier la ruşi, după care se întorsese acasă pe tancuri, sub steagul roşu.
Izbăvitorul steag roşu.
– Tata credea în ideile alea. Bănuiesc că încă mai crede. A participat chiar şi la colectivizare, să ştiţi, mai zise Filip, privind ţintă la domnul Vasilescu.
– Eu n-am avut ce să pierd la colectivizare, că n-aveam pământuri. Tudor Canta nu m-a desproprietărit pe mine, aşa că n-am de ce să-i port pică. De altfel, nici pe cel care mi-a luat casa din Şipotul Fântânilor, nu-l urăsc.
– Nici eu nu-l urăsc pe tata, zise Filip cu un aer suficient de straniu încât să-i facă pe toţi să izbucnească în râs.
– Şi ce mai face domnul Canta acum? – se interesă domnul Vasilescu.
– Bănuiesc că face bine. Ne vedem extrem de rar. De când mă ştiu, ajunge acasă foarte târziu.
– Cu ce se mai ocupă?
– Fundamental, vorbeşte foarte mult la telefon, zise Filip, zâmbind din colţul gurii. Tata vorbeşte la telefon în limbi străine. E ambasador – un ambasador care, nu ştiu de ce, nu mai iese odată la pensie, conchise el, făcându-i pe ceilalţi să izbucnească, din nou, în râs.
– L-am cunoscut destul de bine pe tatăl lui Filip, spuse rectorul. E un om deosebit, Dinule, să ştii.
– Sunt convins. Cum ar fi putut să ajungă căpitan în armata regală, dacă n-ar fi fost o persoană deosebită? Mi-ar face plăcere să-l revăd – aş fi curios să-mi explice de ce a ales ce-a ales, mai ales că se trăgea dintr-o zonă… hm, Argeşul de sub munte e o zonă ostilă comuniştilor.
– Nu ştiu dacă o să vă răspundă, zise Filip, că mie nu mi-a răspuns niciodată la întrebări din astea.
În clipa aceea, Fevronia apăru din bucătăria de vară cu un coş aburind, plin cu pâine abia scoasă din cuptor. Fiul ei cel mic, cel care bătuse măgăruşul, o urma, zâmbind până la gingii, cu o tigaie plină cu guvizi prăjiţi în mălai.
– Din partea casei, zise Fevronia.
Se puseră din nou pe mâncat, iar Vasilescu reluă povestirea:
– Aşa că, iată-ne la Peleş. Regele mi-a probat Packard-ul pe aleea ce ducea la Foişor, după care ne-am dus la masă, la Pelişor. Dejunul, ce să vă spun, a fost cumplit… Ca să nu mă fac de râs, mă uitam numai la ce făceau ceilalţi, aşa că n-am înţeles nimic din masă. Iar la desert, s-a ales praful – am gafat îngrozitor. Am terminat îngheţata şi am aşezat linguriţa murdară în pahar. Pleooosc! O a doua îngheţată îmi ateriză în faţă. Toţi se uitau la mine, buimaci. Regina-mamă a făcut ochii mari. Mănânc a doua îngheţată şi, iarăşi, aşez linguriţa în pahar. Pleoooosc! A treia îngheţată! Regina-mamă trânteşte şerveţelul lângă farfurie şi se ridică de la masă, părăsind încăperea, ostentativ. Mihai zâmbi ironic, privindu-mă, iar Irinel Malaxa abia atunci se îndură să-mi strecoare la ureche:
„Tacâmul se aşează aici,” – şi-mi arătă un suport de cristal – „că altfel, înseamnă că nu te-ai săturat.”
Eh, încheie domnul Vasilescu, aşa s-a desfăşurat prima mea înfăţişare la Peleş, la masă cu Maiestatea-Sa.
– Mare parlagiu mai eşti, domnule, îi zise rectorul atunci, bătându-l pe umăr. Pe de altă parte, dacă în plin război, vă preocupau mai mult problemele de etichetă, pricep de ce v-a dat peste cap o mână de comunişti.
– Care mână de comunişti, domne’? – întrebă domnul Vasilescu şi făcu cu ochiul – Păi, am avut de-a face cu masele largi de oprimaţi care au făcut şi-au dres, ridicându-se, ca unul, împotriva exploatatorilor.
Cei mai în vârstă râseră mânzeşte. Tinerii îi imitară fără să priceapă prea clar ce era într-atât de amuzant când vorbeai de numărul comuniştilor la finele anilor ’50.
În clipa aceea, îşi făcură apariţia soţul Fevroniei, un grăsan cu faţă rotundă, roşie, împreună cu fiul lor mai mare, Marcel – acesta din urmă îmbrăcat în uniforma albă, de vară, a ofiţerilor Marinei Militare. În spatele lor, un băiat cam jigărit de vreo 14 ani, cu sandale rupte, cu pantaloni trei sferturi, mototoliţi, şi cu un tricou cenuşiu de murdar ce era.
– Oooh, făcu soţul Fevroniei, zâmbind cu gura pân’ la urechi, da’ văd că s-a pus de-un chef. Ce mai fac domnii?
Îl invitară la masă şi-i dădură din prima o ditamai cana cu vin pe care soţul Fevroniei o dădu peste cap dintr-o răsuflare.
– Băăh, da’ bun vin mai aveţi, domnu’ Vasilescu! Pe căldurile astea… he, he… Tu nu bei, mă? – îl întrebă pe Marcel.
– Nu, nu, zise ofiţerul. La opt seara intru în misiune.
– Misiunile voastre, he, he! – pufni soţul Fevroniei. Ia uite ce chestie ciudată am păţit pe drum încoa’, schimbă el vorba şi-i făcu semn puştiului cel jigărit să iasă în faţă. Pe dumnealui l-am întâlnit în rată. Din vorbă în vorbă, am aflat că are treabă în Vama Veche, la familia Dobrescu – adică, săracu’, nu ştia cum să dea de casa noastră… Ia zi, mă, zi şi la domnii ce vânt te aduce pe-aci, pân Vamă!
– Păi, începu puştiul, m-a pus cineva să vin c-o scrisoare, că cică n-aveţi telefon aici în sat.
– Da’ tu de unde eşti, băi, tată? – se interesă Teo.
– Io-s dân Mangalia, da’ lucrez la Neptun. M-a trimis încoa’ o doamnă care zicea că…
– Stai aşa, îl întrerupse soţul Fevroniei, după care se întoarse spre Andrei. Măi, băiete, măi, noi ne ştim de mult. Hai, mai bine cu mine şi cu băiatu’ ăsta în cameră, că pe tine te caută cu scrisoarea aia.
– Oh, nu, se înnegură domnul Vasilescu. Dacă scrisoarea vine de la Neptun, cred că ştiu despre ce e vorba.
Andrei pufni în râs.
– Lăsaţi, dom’ Dobrescu! Lăsaţi-l pe băiat să spună în gura mare care e treaba.
– Cum vrei, Andrei, zise soţul Fevroniei, nu înainte de a privi, fugar, spre domnul Vasilescu – domnul Vasilescu schiţă un gest scurt, din cap, cum că asta era. Asta îmi place la Vasileştii ăştia, zise soţul Fevroniei. Nu-i încurci cu nimic, orice le-ai face… Ia zi, băh, târtane, care e treaba? – îl îndemnă el pe puşti.
– Păi, cine e Andrei Vasilescu? – făcu puştiul.
– Io, mă!
– Păi, am o scrisoare pentru dumneavoastră. E de la o doamnă dân Neptun.
– Auzi, băh, şi e frumoasă doamna? – se băgă Teo.
Puştiul căscă ochii şi, preţ de câteva clipe nu răspunse – doar ce se uită de la unul la altul, la meseni, stăruind asupra lui Teo şi a celor trei graţii care-l însoţeau. Apoi, se întoarse spre Andrei:
– Pot să spun?
– Poţi, zise Andrei, mirat.
– Păi, domnu’, i se adresă el lui Teo, doamna aia de la Neptun e mai frumoasă ca tanti aia de lângă matale, numa’ că-i niţel mai bătrână. Cre’ că are v’o 28, 29 de ani. Am răspuns bine? – se interesă puştiul la Andrei, abia acoperind hohotele de râs ale mesenilor.
– Ai răspuns perfect. Şi, zici că mi-a trimis o scrisoare…
– Mda. A zis că dacă nu veniţi diseară la ea nu vă mai primeşte niciodată! Cică s-a săturat s-aştepte.
– Măi, să fie, zise Andrei în timp ce ceilalţi începuseră să-l ia peste picior. Ia dă scrisoarea aia încoa’.
Se apucă să citească, în timp ce domnul Vasilescu mai turnă o cană cu vin soţului Fevroniei. Din casetofon se auzea Prince, Purple Rain, dar nimeni nu era atent la muzică. Eh, mă rog, vinul începuse să fie din ce în ce mai eficace, iar mesenii se apucaseră să discute în bisericuţe, înfulecând şi sorbind la vinul ăla. Elena Chirileanu râdea deja cam prea tare, iar rectorul se lansase într-o discuţie animată cu domnul Vasilescu.
– Auzi, mă, Filip, zise deodată soţul Fevroniei. Ce spui tu că l-am auzit azi pe taică-tău la radio, în maşina 24?
– Pe tata?! La radio?!
– Da, domnule! Nu ştiu despre ce vorbea, că bou’ ăla de Stelică, şoferu’, are radio cu paraziţi. Da’ el era, Tudor Canta, că l-au prezentat de mai multe ori.
– Ce chestie, făcu Andrei. Ce-o mai fi sughiţat domnul Canta azi, că mulţi l-am mai pomenit!
– Şi câtă lume îl cunoaşte, ceva de speriat, se băgă şi Teo, rânjind. Pe care, cum îl întrebi, ştie câte ceva despre Tudor Canta. Păi, ca să fiu cinstit, şi io am un cotoi care-o cunoaşte pe o mâţă care haleşte la domnu’ Canta în faţa uşii, pă preş…
– Du-te, băh, d-aci, că eşti un invidios nemaipomenit! – săriră ceilalţi cu gura pe Teo.
Între timp, discuţia dintre Vasilescu şi rector se cam încrâncenase, după cum se petrecea de obicei. Elena Chirileanu tot încerca să-i ţină în frâu, dar niciunul nu se lăsa:
– Ah, după demonstraţia de la 8 noiembrie ne-am dat seama, deja, că aliaţii ne abandonează, zicea Vasilescu. Până şi Radu mi-a zis după aia, graseiat, aşa cum vorbea el: „ahr threbui să ne phregătim de ilegalitate, Dinule! Ăştia n-o să se lase până nu ne ştehrg de pe faţa pământului odată penthru totdeauna. Cum să lupţi cu nijloace politice cu unii cahre au ca phrincipală vihrtute faptul că-şi încalcă phromisiunile?”
– Fir-ar să fie, îl întrerupse Andrei pe taică-său, deodată. Chiar că trebuie să mă duc la Neptun. Raluca are nu ştiu ce probleme.
– Raluca. Da, se înegură domnul Vasilescu, din nou, dar schimbă rapid vorba, uitându-se la soţul Fevroniei. Domnul colonel ne-a invitat la Hagieni.
– Ah, o fi vrând să mergeţi la prepeliţe… He, he, acolo e tare frumos, domnu’ Vasilescu… Iar lui Andrei o să-i placă nespus. Când vă duceţi?
– Încă nu ne-am hotărât. O să stai mult cu Raluca? – îl întrebă pe fiu-său.
– Nu ştiu. Da’ dacă-i vorba de vânătoare la Hagieni, poate-oi reuşi s-o îmbunez să vină încoa’.
– Eh, tu poţi să-ncerci, zise domnul Vasilescu cu glas amar, după care se întoarse, din nou, spre rector. Unde rămăsesem?
Gâlea îi reaminti. Între timp, discuţiile se animaseră, Teo îl bârfea pe Vasilescu şi-l făcea fosilă din care curg băşinile, aşa că, noroc că-l măturaseră comuniştii, dimpreună cu Radu ăla care vorbea graseiat şi de care n-auzise nimeni şi alături de toţi ai lor. Ovidiu îi replică, însă, că şi ai lor se deziseseră de idealuri şi că, mai ales, pe niciunul nu-l ducea mintea să înţeleagă cu adevărat că, dacă ar proceda după cum scrisese Marx (niciunul nu-l citise), îi aştepta o lume mai bună etc. Rodica, prietena lui Ovidiu, comentă atunci, mai degrabă în şoaptă:
– Ce tot vorbeşti, măi Ovidiu… Dacă, într-adevăr, o fi mai bine ca şi-n România să se procedeze, până la ultima consecinţă, după cum a scris Marx, înseamnă că nu suntem noi făcuţi pentru ţara asta…
– Ai auzit-o? – prinse ideea, din zbor, domnul Vasilescu. Şi asta o spune o tânără care n-a prins nenorocirile anilor ’50! – se tot băga el în sufletul rectorului.
– Ei, Dinule, ce-a fost, a fost, spuse Elena Chirileanu, sprijinindu-se cu coatele de masă. Problema acum e cam aşa: ce e de făcut? Că bine, vedem cu toţii, nu e!
– Pentru ai voştri, asta e o întrebare ciclică, se amuză domnul Vasilescu. Periodic, extrema stângă consultă masele: de la 1870, încoace, nu vă daţi seama unde greşiţi şi lansaţi mereu chestiunea asta – ce-i de făcut? Voi întrebaţi, voi răspundeţi, iar amărâţii cred că sunt luaţi părtaşi.
– Păi, Elena are dreptate când pune întrebarea, replică rectorul. Cum dracu’ de-a ajuns România în asemenea hal, încât o tânără să spună că generaţia ei nu-i făcută pentru ţara în care s-a născut?
– Nu mai suport discuţiile astea, zise Nina, printre dinţi. De mică, numai asta aud. Ai mei ascultă Europa Liberă, se enervează, dar când se duc la serviciu, tac mâlc. Am 23 de ani, şi de vreo 15 aud numai porcăriile astea.
– Poate că, într-o bună zi, discuţiile astea se vor încheia, îi spuse Dan, privind-o lung.
Filip se prefăcu a nu băga de seamă schimbul lor de priviri.
– Tu şi cu Andrei… – începu Nina.
– Eu şi cu Andrei avem voie aproape orice, i-o reteză Dan, oarecum ciudat.
– De ce doar voi doi? De ce nu şi Filip, de pildă?
Dan căscă ochii, uşor amuzat. Se uită la Filip şi zâmbi.
– Păi, Filip n-are cum, că el nu se bagă. Respectă regula aia care spune că observatorul nu trebuie să intre în troacă alături de ceilalţi, ca să nu tulbure experimentul…
– Experimentul? – se miră Nina. Ce experiment face Filip?
– Filip nu face nici un experiment, el doar ne observă şi, într-o bună zi, o să scrie despre toate astea. E un om metodic, n-ai băgat de seamă? – întrebă Dan, apropiindu-se şi mai mult de Nina.
De ce naiba nu se bagă Filip acum? El nu vede că… – se întrebă Nina.
– Aş şti ce să-ţi spun, zise ea în şoaptă, dacă aş fi sigură că doreşti doar ceea ce vor şi ceilalţi, Filip inclusiv. Numai că tu mai vrei şi altceva… Are legătură cu chestia despre care nimeni nu vrea să-mi povestească? Ce-aţi vrea voi, tu şi cu Andrei, de la mine, de fapt?
– Acum, eu vreau doar să rezolv problema lui Le Corbusier, iar asta n-are legătură cu tine… Eu vreau să aflu cum ar trebui să arate un Muzeu Invers, atât şi nimic mai mult, conchise el, examinând-o rece, de sus până jos, stăruind asupra umerilor, asupra taliei, asupra feselor care se reliefau prin fusta de pânză subţire, asupra coapselor pe care le ghicea ca făcând faţă cerinţelor lui şi, în final, asupra ochilor. Erau vii, iuţi şi energici.
– Ochii tăi îmi arată că ai fi ceea ce trebuie, mai şopti Dan, dar eu n-am acum timp de asta. Din păcate…
– Dar… dar dacă Filip ar spune nu, indiferent ce ai dori tu?
– Eh, Filip doar constată. Conquistadorul sunt eu, o luă Dan pe nepregătite.
– Am înţeles, se enervă Nina. Ochii îi scăpărară: de unde naiba ştia Dan că ea se gândise la el, ca şi la Andrei, cu cuvântul ăsta – conquistador? Mă rog, îi suflă ea lui Dan printre dinţi, într-un târziu, probabil că n-o să-ţi pese, dar află că tu şi cu Andrei ar trebui să fiţi mai atenţi. Cu mult mai atenţi!
– De ce?
– Eşti un tip sagace! Află şi singur! – încheie ea şi se ridică de lângă Dan, ducându-se spre Rodica. O întrebă ceva despre părinţii ei, pe care nu-i mai văzuse cam de multişor. Mama Rodicăi, mai ales, era o femeie adorabilă.
Curtea întreagă zumzăia de discuţii. Marcel, fiul cel mare al Fevroniei, se apropie de Andrei şi-l întrebă:
– Pleci cu maşina? – Andrei făcu semn că da. Pe la ce oră?
– La cât trebuie să fii la unitate?
– La opt fără vreun sfert.
– Păi, hai că te duc eu, Marcele.
– Ce ziceai despre vedetele alea, domnule? – îl întrebă Teo pe Marcel.
– Ah, spuneam că au dispozitive anti-scafandri. Sunt nişte elice subacvatice cu ritm aleator de învârtire, aşa că, nici pe sub apă nu putem să fim atacaţi de duşman. Sunt ideale pentru misiunile de patrulare.
Ovidiu o îmbrăţişă pe Rodica, privind potolit spre Nina – nu ştia de ce era ea atât de furioasă şi de ce vorbea atât de sacadat. Cineva puse Love me tender, în varianta originală cu Elvis, dar Nina tot nu se potoli. Filip o privea din cealaltă parte a mesei, impasibil.
– Cum naiba să pleci afară? – răspunse Teo, deodată, unei întrebări care plutea în aer. Să n-ai pe nimeni acolo… Cu cine dracu’ mai bei o bere? – puse el întrebarea standard pentru astfel de discuţii.
Dan, care în mai puţin de un an avea să fugă definitiv din ţară, îl bătu pe Teo pe spate:
– Ce bere, băi? De fapt, ţie ţi-e frică să pleci. Ţi-e frică, pricepi? Ţi-e teamă că n-o să faci faţă, aia e, zise el, rămânând cu privirea aţintită asupra unei azalee cu trunchiul pe jumătate retezat: fir-ar să fie – cum aş putea să exprim forma trunchiului prin ceva gol, prin ceva negativ? Logic, era nevoie de volume pline care să substituie aerul înconjurător şi golul dinlăuntrul lujerului… Of, era prea complicat, aşa că, rase o duşcă de vin şi reluă: Ce-ar fi făcut Brâncuşi dacă ar fi rămas în România, băi, Teo? Dar Eliade? Dar Eugen Ionescu?
– Ah, pe Brâncuşi l-am văzut în 1950, la Paris, se lăudă domnul Vasilescu. Am mâncat la Lapin Agile, la terasă, chiar lângă hectarul ăla de vie din Montmartre… Ciudat e că Brâncuşi nu se gândea la comunism când explica de ce nu mai vrea să se întoarcă în ţară. El, cu românii avea ce-avea – zicea că e ceva stricat cu noi toţi.
– Păi, n-avea dreptate? – că românii au stricat şi comunismul, zise Ion Gâlea, puţin cam prea răguşit. Se ridică din scaun, dominându-i pe ceilalţi, şi se apucă să vorbească apăsat. Fiul mai mic al Fevroniei, care explica în ce fel va ajunge el şef de sală la restaurantele din staţiuni, făcu un gest de lehamite:
– Iar vorbeşte dom’ Gâlea… Păi, io, acu’, sunt ajutor de bucătar, măi, îi zicea el lui Filip, da-ncet-încet, o să mă calific la locu’ de muncă, pricepi? O să fiu bucătar, apoi o să fac la seral şcoala de ospătari, după aia ies ospătar şi, fiind deja bucătar, uite-aşa o să mă fac şef de sală. Dacă ţiu la tăvăleală, în v’o dooj’ de ani mă fac ăştia şef de complex la Olimp şi…
– Taci, naibii, odată, că-i dai apă la moară lu’ Vasilescu! – strigă rectorul, holbându-se la fiul cel mic al Fevroniei. Cum dracu’ să te faci tu şef de sală?
– He, he, făcu soţul Fevroniei, care ştia el ce ştia.
– Cum adică, he, he? – se ambală rectorul.
– Păi, domnu Gâlea… dacă pui osu’ la treabă şi bagi banu-n faţă, te rezolvi, zise fiul cel mic, văzând că are sprijinul lui taică-său.
– Ce să te rezolvi, măi? Fără studii, nu se poate! Pentru şef de sală trebuie să ai facultate! – zise Ovidiu.
– He, he, făcu soţul Fevroniei.
– N-are, domne’, nevoie de nici o facultate, se băgă Teo. Se face doar şef peste ospătari! La ce dracu-i trebe’ facultate ca să numere nişte farfurii?
– Ba-i trebe, bă, se întărâtă Ovidiu. Acu’, nu mai faci nimic fără şcoală. Am auzit de la tata că…
Dar rectorul:
– Fii, domne’ serios! Ce? Te pomeneşti că şi tractoriştii trebuie să facă acum facultate!
– Nu fac, domne, nu fac, zise fiul cel mic, cu ochii scoşi, că ştiu io un tractorist care n-a făcut nici o facultate şi e director la CAP, la Topalu!
– În mă-sa, tună domnul Gâlea. Terminaţi cu tâmpenia asta, cu şeful de sală, cu tractoriştii şi cu facultăţile, că io-i explicam o sistemă lu’ Vasilescu!
– Potoleşte-te, dragă, spuse Elena. Te-ai înroşit la faţă, Ionnn! Linişteşte-te!
– Ba nu mă liniştesc deloc! De-aia se duce totul de râpă, că n-apucă nimeni să-şi termine ideea! Îi vine unuia o idee şi sar toţi pe el cu tâmpenii! Păi da, io despre şefi de sală vorbeam acum?
– Hei, gata, încercă să-l liniştească Vasilescu. Ce să ştie ăştia mici? Vorbeau şi ei de-ale lor…
– Păi, dacă nu ştiu, să tacă naibii din gură şi să-i asculte pe-ăia care ştiu! Că nu-s’ rector degeaba, fir-ar să fie…
– Ionnnn!
– Nici un Ionnn! Io tocmai îi spuneam lui Vasilescu că noi, românii, am făcut praf comunismul, pricepeţi? Facultăţi? Ce facultăţi, băh? Ce şefi de sală? Ce tractorişti? Ce arhitecţi, domne’? Ce profesori? Vasilescu îi tot dă cu proprietatea, că atâta ţine el minte…
– Uite, nu mai zic nimic. Dă-o-n mă-sa de proprietate, făcu domnul Vasilescu.
– Ba n-o dau deloc! Tu, Dinule, şi voi ăştilalţi, gândiţi-vă numai puţin la ce vă explic eu acum, ca să vedeţi că şi comunismul e posibil, domne’! Fiţi atenţi! Să luăm drept exemplu maşinile! Automobilele! Sunteţi atenţi?
– Păi, tata are maşină, începu fiul cel mic al Fevroniei, şi căruţă, şi cal…
– Taci, domne, că nu de asta-i vorba!
– He, he, făcu soţul Fevroniei.
– Deci: maşinile, reluă rectorul, furios. Maşinile, da? Să ne imaginăm, acum, 15 milioane de români care posedă tot atâtea carnete de conducere şi care şofează vreo 4 milioane de maşini (că am calculat!). Deci, 15 milioane de conducători auto împart 4 milioane de maşini, din care ies, când ajung la destinaţie, la cumpărături, să zicem, din care ies, aşadar, lăsând portierele deschise şi cheile în contact, pricepeţi? Ies din maşinile folosite şi se duc unde au treabă şi, în locul lor, intră cei care şi-au terminat treaba – intră în maşinile care le-au fost lăsate la dispoziţie de ceilalţi. Înţelegeţi?
– Ce-i asta, dom’ Gâlea? – întrebă soţul Fevroniei, căscând ochii. Adică, maşina mea…
– Ascultă-mă, domnule, până la capăt! Ăia care au lăsat cei dintâi maşinile, ăia despre care spuneam că s-au dus la cumpărături, ei bine, după ce ies la rândul lor din magazine, vor lua maşinile lăsate de cei care tocmai vin la cumpărături, ş.a.m.d. Pricepeţi, acum? Trebuie doar să acceptăm această circulaţie rapidă a proprietăţii, trebuie numai să ne imaginăm acest concept de posesiune temporară, ca să pricepem în ce fel ar trebui să înceapă comunismul…
– Nu vă supăraţi, dom’ Gâlea, zise fiul mai mic al Fevroniei, da’ n-o să meargă.
– De ce, mă?
– Păi, dacă nu e maşinile lor, ca să le spele şi să aibă grije de ele, toţi ăia care o să meargă aşa cum spuneţi dumneavoastră, cu maşini ale tuturor, o să se cace şi-o să facă numa’ măscări pân maşini de-o să se aleagă prafu’ de ele în mai puţin de-un an!
– Băi, tu eşti un…
Nu mai apucă să încheie că izbucniră cu toţii în râs.
– O să facem măscări în maşinile tale, Ionnnnn, se amuza Elena cel mai tare dintre toţi. O să facem măscări în maşini!
Dădură muzica mai tare. Mai turnară nişte vin. Despicară şi pepenele. Deja, îi lua cu moleşeală. Andrei dispăru în cameră şi se întoarse după câteva minute, ferchezuit.
– Ei? Eşti gata, tov locotinent? – îl întrebă pe Marcel.
– Stai să termin ţigara… Nu te fac să întârzii, nu?
– Pe mine, nu… Tu să ajungi la unitate, că Raluca poa’ să mai aştepte.
Marcel dădu din cap şi termină să-i descrie lui Teo nu ştiu ce tun care păstra azimutul şi înălţimea indiferent de ruliu şi de tangaj: „e un dispozitiv cu giroscop,” explica el. „Giroscopul fixează ţinta şi n-o mai lasă! Asta fac giroscoapele astea!”
Stinse ţigara şi se întoarse spre Andrei:
– Sunt gata.
– Poate că dacă o să-i spui Ralucăi de vânătoare, o să vrea şi ea să vină încoa’, zise domnul Vasilescu, oftând.
– Poate, zâmbi Andrei. Hai că n-aş vrea s-o fac să m-aştepte prea mult. V-am pa!
Un cor de pa-uri şi drum bun-uri îl însoţiră. Marcel se luă după el, făcând un gest anemic de la revedere. Urcară în maşină – o Dacia 1100 – Andrei porni motorul şi dispărură pe uliţa ce ducea în şosea.
– Ce dracu’ făcea Andrei acum dacă ar fi lăsat cheia în contact, începu Vasilescu, şi dacă dumneata ai fi luat maşina ca s-o plimbi pe Elena până la frontieră? Este că nu mai ajungea la întâlnire?
– Fii, domne’ serios, făcu rectorul. Găsea el o maşină în toată Vama!
– Cine-i Raluca asta? – se interesă Elena Chirileanu.
– Uite, e una care are platfus aici, îşi trecu domnul Vasilescu palma prin dreptul pieptului. Are un costum de baie de o mie de lei. Costumul ăla e viu şi trebuie scos la plajă, cum duci câinii la pişătoare, măi, Elena, măi! Aşa că, ce dracu’ să facă Raluca-aia aici? L-am întrebat pe Andrei dacă o aduce încoa’ doar aşa, ca să-l văd ce zice, of…
Gustă din nou din vin. Se uită de jur împrejur. Zâmbeau cu toţii, chiar şi rectorul.
Ca la un semn, se ridicară şi începură să trebăluiască: spălat, curăţat, măturat. Iar Teo:
– Al naibii Andrei! A plecat la fix ca să sară peste şmotru…
– Da’ vinu’ de la el ţi-a plăcut? – îl întrebă Dan, printre dinţi.
– Ce naiba ai, măi, nu mai ştii de glumă? – sări Teo în sus.
Dan zâmbi, molcom:
– Te cunosc prea bine, Teo. Ştiu că-l invidiezi pe bune. Şi pe mine mă invidiezi, dar pe el… mamă-mamă…
– Ce dracu’ or avea, măi, Vasileştii ăştia, pufni Teo, sunt ouă proaspete, de le luaţi cu toţii apărarea? N-ai văzut cum se uita la Filip când a zis că ta’su a fost ţăran şi că…?
– Scuză-mă o secundă, spuse Dan, îndreptându-se spre domnul Vasilescu. Putem sta puţin de vorbă? – îl întrebă. Am un proiect mai ciudat, ştiţi, e vorba despre Muzeul Invers al lui Le Corbusier, iar ăştia de la Universitatea din Kyoto au lansat un conscurs pe tema asta…
Poftim! Teo strânse din buze şi nu găsi decât o singură ieşire din situaţia în care îl pusese Dan: întinse mâna spre una dintre fetele pe care le adusese la Vamă, dar o cuprinse de mijloc, din greşeală, pe Rodica, prietena lui Ovidiu.
– Pardon, se scuză el. Azi calc numai în străchini. Da’, pe bune că am un cotoi care o cunoaşte pă mâţa lui Tudor Canta…
Se opri, căci nu-l asculta nimeni. După ce terminară, se duseră cu toţii prin camerele lor. Nina şi Filip, însă, ieşiră din nou la plajă.
– Aşteptaţi-mă şi pe mine, îi strigă Dan şi se grăbi să-i ajungă din urmă. Sunt ca o brânză, fir-ar să fie, trebuie să recuperez.
Nina se uită la Filip – dar Filip părea că nu e deranjat de nimic. Fir-ar să fie, dar Dan a flirtat cu mine, de faţă cu el… De ce nu-i pasă? De ce dumnezeu nu-i pasă? – se înfurie Nina.
Cerul era senin. Marea era verzuie. Pe deasupra lor trecură nişte pescăruşi, cu zborul lor care mirosea a Odessa.
– De ce naiba ai lăsat baltă proiectul? – începu Filip, oarecum emoţionat să vadă cum va decurge reînădirea prieteniei cu Dan. Nu era nimeni în Bucureşti care să te bruieze.
– Era prea cald. Şi mai era şi o plictiseală… nu eram în stare să trag o linie, măcar. Îşi aprinse pipa şi ridică sprâncenele, privind cruciş la tutunul arzând. Joji nu mai avea, nici el, chef de nimic. Şi, uite-aşa, am zis să vin aici. E o problemă cu volumele alea inverse… Da’, dă-le-n mă-sa acu’!
Se aşezară sub faleza de pământ, în acelaşi loc în care fuseseră şi dimineaţă. Dan se întinse alături, netezindu-şi bine cearşaful.
– Vii în apă?
– Mmm… Mi s-a făcut teribil de somn. Cred că prefer să dorm puţin.
– Dacă dormi acum, ce mai faci la noapte? – întrebă Nina, ţuguind buzele.
– O să stau de vorbă, ştiu eu?
Nina şi Filip intrară în mare. Din apă, soarele ce cobora spre amurg părea o cască de soldat care se târa pe faleză, pândindu-i din spatele ciulinilor. Dan nu mai avea chef de somn: privea printre gene la trupul Ninei – păcat, păcat, ce păcat că Andrei îi făcuse semn că nu, nu cu ea! Nu era ea prea solidă, dar se mişca unduios şi elastic, părea rapidă, iar ochii îi erau vii. Foarte vii. Unele dintre ele erau făcute, parcă, pentru…
Şi, în clipa aceea, în mintea lui Dan se revărsară brusc două nume, ca şi cum cineva ar fi apăsat pe un buton: Brâncuşi, Lipscani. Brâncuşi, Lipscani, îşi spuse, nepricepând, încă, ce vroia de la numele acelea două. Oh, Brâncuşi, Lipscani, îşi dădu seama deodată, iată soluţia – soluţia Muzeului Invers! Gândise, de la bun început, greşit! Nu de volume inverse avea nevoie, nu la forme inverse trebuia să se gândească, ci întreaga idee a muzeului trebuia să fie pe dos.
Brâncuşi, Lipscani, da, îşi spuse, straniile culoare ale muzeului uriaş, plămădindu-se deodată în mintea sa, aidoma unui ciudat labirint, aproape nevăzut, care se strecura dinspre Banca Naţională spre magazinul Bucreşti, din faţa bisericii Sfântu Gheorghe…
– Brâncuşi, Lipscani, pronunţă Dan în şoaptă. Răsuflă uşurat şi se ridică brusc în capul oaselor, privind la trupul femeii care, cine ştie cum, îi catalizase gândurile într-un mod nesperat: poate că, totuşi, o să-l conving pe Andrei că Nina ne-ar fi de mare folos şi plăcere. Dacă Andrei s-ar duce în Kitap-dere şi dacă acolo ar…
– Ce chestie, rosti Dan spre cei doi, cu greu stăvilindu-şi gândurile care, altminteri, riscau să-l ducă aiurea, ce chestie, pe malul celălalt al mării este Colchida. Vă daţi seama, odinioară erau oameni care, intrând în apele astea, îşi imaginau că ţărmul de răsărit este capătul lumii.
Filip pufni în râs şi ieşi din apă, trăgând-o pe Nina după el. Şiroia apa de pe amândoi. Dan privi pe deasupra lor, dorind să amâne plăcerea de a-şi imagina cum Nina, cu concursul lui Andrei, ar fi putut să intre în jocul lor bizar, adrenalinic, generator de spaime şi de plăceri rafinate îndelung, în metabolismul distilat al hormonilor, evoluaţi în mii de generaţii, deveniţi mediatori chimici – substanţe pentru gânduri şi molecule pentru joc.
– Cum ţi s-a părut domnul Vasilescu? – îl întrebă Nina, cu glas uşor tremurat. Femeia se zgribuli, dând să lase impresia că-i era doar frig.
– E mai captivant decât oricine, zise Dan, făcând un gest generic, cu mâna întinsă. Lansează un story, îl duce la maxim şi pe urmă, te lasă aşa, fără explicaţii. Paf! – încheie el, privind ţintă în ochii ei.
Nina înclină capul scurt, abia văzut. O să fie cum vrei tu. Dar Dan clătină din cap.
Nu, nu el va fi cel care plăteşte, realiză ea atunci. Nu el. Şi, de unul singur, n-o să aibă curajul să-mi ceară ce vrea de la mine. Fir-ar să fie: Andrei va plăti, cât de curând, iar eu nu voi afla ce doresc ei doi de la mine. Cineva necunoscut o să-l facă să plătească, iar ceea ce s-ar fi putut întâmpla cu mine nu se va mai petrece nicicând.
Deja începuse să se însereze. Aerul mirosea a solzi de peşte. Nişte soldaţi în uniformă patrulau pe ţărm.
Tags: foileton mainstream
